IRVIN D. YALOM (n. 1931) este profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii Stanford. Este autorul tratatelor The Theory and Practice of Group Psychotherapy, Existenţial Psychotherapy şi Inpatient Group Psychotherapy, precum şi coautor al cărţilor Every Day Gets a Little Closer şi Encounter Groups: First Facts. A mai scris Love's Executioner and Other Tales of Psychotherapy, volum ce s-a bucurat de un mare succes.
IRVIN D. YALOM
PLÎNSUL LUI NIETZSCHE Roman Traducere de LUANA SCHIDU
HUMANITAS Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
IRVIN D. YALOM WHEN NIETZSCHE WEPT © 1992 by Irvin D. Yalom. Published by Basic Books, A Division of Harper-Collins Publishers, Inc. © Humanitas, 1995, pentru prezenta versiune românească ISBN 973-28-0596-X
Grupului de prieteni care m-au încurajat de-a lungul anilor: Mort, Jay, Herb, David, Helen, John, Mary, Saul, Cathy, Larry, Carol, Rollo, Harvey, Ruthellen, Stina, Herant, Bea, Marianne, Bob, Pat. Surorii mele, JEAN, şi celei mai bune prietene, MARILYN.
Unii nu se pot elibera de propriile lor lanţuri; cu atît mai puţin îşi pot ei mintui prietenii. Trebuie să fii gata să te laşi mistuit de propria-ţi flacără: cum ai putea renaşte dacă nu te-ai transformat mai întîi în cenuşă? Aşa grăit-a Zarathustra CAPITOLUL 1
Iveveria lui Josef Breuer fu întreruptă de dangătul armonios al clopotelor de la San Salvatore. îşi scoase ceasul masiv de aur din buzunarul vestei. Ora nouă. Citi din nou micuţa carte poştală cu chenar argintiu pe care o primise în ziua precedentă. 21 octombrie 1882 Domnule doctor Breuer, Trebuie să vă consult într-o chestiune foarte urgentă. Este în joc viitorul filozofiei germane. Ne întîlnim mîine dimineaţă la ora nouă la Cafi Sorrento. Lou Salome
Ce bilet impertinent! Nimeni nu i se adresase cu atîta tupeu de-a lungul anilor. Nu cunoştea nici o Lou Salome. Pe plic — nici o adresă. Nici o posibilitate de a-i comunica acestei persoane că nu-i convenea ora nouă, că Frâu Breuer n-o să fie prea încîntată să ia singură micul dejun, că dr Breuer era în concediu şi „chestiunile urgente" nu prezentau nici un interes pentru el — că, de fapt, dr Breuer venise la Veneţia tocmai ca să scape de chestiuni urgente. Cu toate acestea, iată-l aici, la Cafe Sorrento, la ora nouă, scrutînd chipurile din jurul său şi întrebîndu-se care din ele ar putea fi al impertinentei Lou Salome'. — Mai doriţi cafea, domnule? Breuer dădu afirmativ din cap spre chelner, un puşti de vreo treisprezece sau paisprezece ani cu un păr negru umed pieptănat lins spre spate. De cît timp visa cu ochii deschişi? Se uită din nou la ceas. încă zece minute din viaţă irosite. Şi pentru ce? Ca de obicei, se gîndise la Bertha, frumoasa Bertha, pacienta lui în ultimii doi ani. îi revenise în minte vocea ei provocatoare: „Domnule doctor, de ce vă este atît de frică de mine?" îşi amintea cuvintele ei atunci cînd i-a spus că nu avea să mai fie doctorul ei: „Am să aştept. Veţi rămîne întotdeauna singurul bărbat din viaţa mea." Se dojeni singur: „Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-te! Nu te mai gîndi! Deschide ochii! Priveşte! Revino la realitate!" Breuer îşi ridică ceaşca, inhalând aroma bogată a cafelei şi respirînd, totodată, aerul rece de octombrie al Veneţiei. întoarse capul şi privi în jur. Celelalte mese de la Cafe Sorrento erau ocupate de bărbaţi şi femei care luau micul dejun — majoritatea turişti şi majoritatea în vîrstă. Cei mai mulţi ţineau ziarul într-o mînă şi ceaşca de cafea în cealaltă. Dincolo de mese, nori albastru-argintii de porumbei se înălţau şi reveneau în picaj. Apele liniştite din Canal Grande, în care licăreau reflexiile palatelor impunătoare ce-l străjuiau, nu erau tulburate dedt de dîra unduitoare lăsată de o gondolă care acosta. Alte gondole dormeau încă, legate de ţăruşi răsuciţi ce ieşeau în toate părţile din canal, ca nişte lănci aruncate la întîmplare de o mînă gigantică. „Da, aşa, uită-te în jurul tău, prostule!" îşi spuse Breuer. „Oamenii vin din toate colţurile lumii ca să vadă Veneţia — oameni ce refuză să moară înainte de a fi binecuvîntaţi de această frumuseţe." Cît am pierdut oare din viaţă, se întrebă el, pur şi simplu uitînd să privesc? Sau privind şi nevăzînd? Ieri făcuse o plimbare solitară în jurul insulei Murano şi, după o oră încheiată, nu văzuse nimic, nu înregistrase nimic. Nici o imagine nu-i trecuse de pe retină pe cortex. Toată atenţia îi fusese acaparată de gînduri despre Bertha: zîmbetul ei ispititor, ochii ei plini de adoraţie, atingerea corpului ei cald, care sugera încredere, şi respiraţia ei accelerată în timp ce o consulta sau o masa. Scenele acestea aveau forţă — o viaţă a lor; de cîte ori nu era atent, ele îi invadau mintea şi îi uzurpau imaginaţia. Ăsta mi-o fi destinul, pentru totdeauna? se întrebă. Mi-e scris să nu fiu decît o scenă pe care amintirile despre Bertha să-şi joace rolurile? Cineva se ridică de la masa alăturată. Zgomotul strident făcut de scaunul de metal pe cărămidă îl trezi şi, din nou, se uită în jur după Lou Salome. Iat-o! Femeia care venea pe Riva del Carbon şi intra în cafenea. Numai ea ar fi putut scrie biletul acela — femeia aceea frumoasă, înaltă şi subţire, înfăşurată în blănuri, care acum se îndrepta spre el impetuos, cu paşi mari, prin labirintul de mese înghesuite. Şi cînd ajunse mai aproape, Breuer văzu că era tînără, poate mai tînără chiar decît Bertha, o elevă probabil. Dar ce prezenţă dominatoare — extraordinară! Avea să ajungă departe! Lou Salome continua să vină spre el fără nici o urmă de ezitare. Cum putea fi atît de sigură că el era? îşi trecu repede mîna stîngă prin ţepii roşcaţi ai bărbii, să se asigure că n-au rămas firimituri din cornul mîncat la micul dejun. Cu mîna dreaptă trase de marginea hainei lui negre, ca să nu i se strîngă la gît. Cînd ajunse la cîţiva metri de el, ea se opri o clipă şi îl privi cu îndrăzneală în ochi.
Deodată, mintea lui Breuer încetă să mai hoinărească. Acum nu mai era nevoie să se concentreze pentru a privi. Acum retina şi cortexul cooperau perfect, lăsînd imaginea lui Lou Salome să-i pătrundă liber în minte. Era o femeie de o frumuseţe neobişnuită: o frunte puternică, o bărbie fermă, sculptată, ochi albaştri stălucitori, buze pline şi senzuale şi un păr blond-cenuşiu periat neglijent şi strîns preţios într-un coc înalt, lăsînd să i se vadă urechile şi gîtul lung, graţios. Observă cu o plăcere deosebită zulufii de păr care îi scăpaseră din coc şi se ondulau rebeli în toate direcţiile.
A încă trei paşi mari şi se afla la masa lui. — Domnule doctor, sînt Lou Salom£. îmi permiteţi? — şi arătă spre scaun. Se aşeză atît de repede că Breuer nu avu timp s-o salute ca la carte — să se ridice, să se încline, să-i sărute mîna, să-i tragă scaunul. — Ospătar! Ospătar! Breuer pocni tare din degete. O cafea pentru doamna. Cafe latte? O privi pe Frăulein Salome. Ea aprobă din cap şi, deşi dimineaţa era răcoroasă, îşi scoase blana. — t)a,ocafelatte. Breuer şi invitata sa rămaseră tăcuţi o clipă. Apoi Lou Salome îl privi drept în ochi şi începu: — Am un prieten ajuns la disperare. Mă tem că se va sinucide într-un viitor foarte apropiat. Ar fi o mare pierdere pentru mine, şi o mare tragedie personală, pentru că aş fi într-o oarecare măsură responsabilă. Cu toate acestea, aş putea suporta şi mi-aş reveni. Dar — se aplecă spre el, vorbind mai încet — o astfel de pierdere s-ar putea extinde mult dincolo de mine: moartea acestui om ar avea consecinţe importante — pentru dumneavoastră, pentru cultura europeană, pentru noi toţi. Credeţi-mă. Breuer vru să spună: „Desigur exageraţi, Frăulein", dar nu putu pronunţa cuvintele. Ceea ce ar fi părut o exagerare de adolescentă la orice altă tînără părea diferit în cazul acesta, era ceva demn de luat în serios. Sinceritatea ei, puterea ei de convingere erau irezistibile. — Cine este omul acesta, prietenul dvs.? Am auzit de el? — Nu încă! Dar, cu timpul, toţi vom auzi de el. Se numeşte Friedrich Nietzsche. Poate că această scrisoare a lui Richard Wagner către profesorul Nietzsche va servi la prezentarea lui. Scoase o scrisoare din poşetă, o despături şi i-o întinse lui Breuer. — Ar trebui să vă spun mai întîi că Nietzsche nu ştie nici că mă aflu aici, nici că am această scrisoare. Ultima frază a domnişoarei Salome îl făcu pe Breuer să ezite. Trebuie să citesc o astfel de scrisoare? Acest profesor 10 Nietzsche nu ştie că ea mi-o arată — nici măcar că se află la ea! Cum a obţinut-o? A împrumutat-o? A furat-o? Breuer era mîndru de multe dintre calităţile lui. Era loial şi generos. Priceperea sa de diagnostician era legendară: la Viena, fusese medicul personal al unor mari oameni de ştiinţă, artişti şi filozofi ca Brahms, Briicke şi Brentano. La patruzeci de ani, era cunoscut în toată Europa, şi cetăţeni distinşi din întregul Occident străbăteau distanţe mari pentru a-l consulta. Cu toate acestea, mai mult decît orice, el se mîndrea cu integritatea sa — niciodată în viaţa lui nu săvîrşise un act dezonorant. Poate doar cu excepţia faptului că ar fi putut fi tras la răspundere pentru gîndurile carnale la adresa Berthei, gînduri care în mod normal ar fi trebuit să se îndrepte către soţia sa, Mathilde. Astfel că ezită să ia scrisoarea din mîna întinsă a lui Lou Salome. Dar numai un moment. încă o privire în ochii ei albaştri strălucitori şi o deschise. Era datată 10 ianuarie 1872 şi începea cu
„Friedrich, prietene"; cîteva paragrafe fuseseră încercuite. Ai dat lumii o operă inegalabilă. Cartea ta este caracterizată de o siguranţă atît de desăvârşită, încît prevesteşte cea mai profundă originalitate. Cum altfel am fi putut, soţia mea şi cu mine, să ne dăm seama de cea mai arzătoare dorinţă a vieţii noastre, ca într-o zi ceva din afară să vină şi să ne ia total în stăpînire inima şi sufletul! Fiecare dintre noi a citit de două ori cartea ta — o dată singur, în timpul zilei, apoi cu voce tare, seara. Pur şi simplu ne batem pe singurul exemplar pe care-l avem şi ne pare rău că cel de-al doilea pe care ni l-ai promis nu a sosit încă. Dar eşti bolnav! Eşti şi descurajat? Dacă-i aşa, cît de bucuros aş fi să fac ceva pentru a-ţi risipi mîhnirea! Cum să încep? Nu pot face nimic altceva decît să te asigur de umila mea admiraţie. Accept-o, măcar din prietenie, chiar dacă nu te va impresiona prea mult. Salutări din inimă de la al tău, Richard Wagner 11
Richard Wagner! Cît era el de vienez umblat, dt era el de familiar şi de în largul său cu marii oameni ai timpului, Breuer era uluit. O scrisoare, o scrisoare ca aceasta, scrisă chiar de mîna maestrului! Dar îşi recapătă repede sîngele rece. — Foarte interesant, dragă domnişoară, dar acum vă rog să-mi spuneţi exact ce pot face pentru dvs. Aplecîndu-se din nou înainte, Lou Salome îşi aşeză uşor mîna înmănuşată pe mîna lui Breuer. — Nietzsche este bolnav, foarte bolnav. Are nevoie de ajutorul dvs. — Dar de ce natură este boala lui? Ce simptome are? Breuer, tulburat de atingerea mîirtii ei, era mulţumit că putea discuta în termeni familiari lui. — Dureri de cap. în primul rînd, dureri de cap chinuitoare. Şi greţuri frecvente. O orbire iminentă — vederea i s-a deteriorat treptat. Şi probleme cu stomacul — uneori nu poate mînca zile întregi. Şi insomnii — nid un medicament nu-l poate ajuta să adoarmă, astfel că ia cantităţi periculoase de morfină. Şi ameţeli — uneori are rău de mare pe uscat zile în şir. Listele lungi de simptome nu erau o noutate, şi cu atît mai puţin o plăcere pentru Breuer, care de obicei avea între douăzed şi cina şi treized de pacienţi pe zi şi venise la Veneţia tocmai pentru a-şi acorda un răgaz. Cu toate acestea, Lou Salome vorbea cu atîta patimă, îndt se simţi obligat să asculte cu atenţie. — Răspunsul la întrebarea dumneavoastră, dragă domnişoară, este că, bineînţeles, H voi consulta pe prietenul dumneavoastră. Asta se înţelege de la sine. La urma urmelor, sînt medic. Dar vă rog, daţi-mi şi mie voie să pun o întrebare. De ce n-aţi venit, dvs. şi prietenul dvs., pe o cale mai directă la mine? De ce nu mi-aţi scris pur şi simplu la cabinetul meu din Viena pentru a-mi solicita o întrevedere? Acestea fiind zise, Breuer privi în jur pentru a-i cere ospătarului nota de plată şi se gîndi dt de mulţumită va fi Mathilde că se întoarce atît de repede la hotel. 12 Dar această femeie curajoasă nu avea să se lase uşor. — Domnule doctor, dteva minute încă, vă rog. Cre-deţi-mă, nu exagerez gravitatea stării lui Nietzsche, adîncimea disperării sale. — Nu mă îndoiesc. Dar vă întreb încă o dată, Frăulein Salomă, de ce nu mă vizitează Herr Nietzsche la cabinetul meu din Viena? Sau de ce nu merge la un doctor din Italia? Unde locuieşte? Vreţi să vă dau o recomandare către un doctor din oraşul lui? Şi de ce eu? Şi apropo de asta, de unde aţi ştiut că mă aflu la Veneţia? Sau că sînt un iubitor de operă şi că-l
admir pe Richard Wagner? Lou Salome rămînea netulburată, zîmbind în timp ce Breuer o bombarda cu întrebări, iar zîmbetul ei devenea ştrengăresc pe măsură ce bombardamentul continua. — Frăulein, zîmbiţi de parcă aţi avea un secret. Cred că sînteţi o tînără căreia îi plac misterele! — Atîtea întrebări, domnule doctor. E remarcabil — discutăm abia de dteva minute şi totuşi există atîtea întrebări pline de uluire. Cu siguranţă, acest lucru este de bun augur pentru conversaţii viitoare. Daţi-mi voie să vă spun mai multe despre padentul nostru. Pacientul nostru! în timp ce Breuer se minuna încă o dată de îndrăzneala ei, Lou Salome continuă: — Nietzsche a epuizat resursele medicale din Germania, Elveţia şi Italia. Nici un medic nu ia putut înţelege boala sau uşura suferinţele. Mi-a spus că în ultimele douăzeci şi patru de luni a fost la douăzed şi patru dintre cei mai buni medid din Europa. A renunţat la casa lui, şi-a părăsit prietenii, şi-a dat demisia de la universitatea la care era profesor. S-a transformat întrun rătădtor în căutarea unei clime suportabile, în căutarea dtorva zile în care să-l mai lase durerile. Tînăra făcu o pauză, ducîndu-şi ceaşca la buze şi sorbind, fără a-şi lua ochii de la Breuer. — Frăulein, în practica mea văd adesea oameni în stări neobişnuite sau ciudate. Dar să fiu sincer: nu am nid un fel de miracole la dispoziţia mea. într-o situaţie ca aceasta — orbire, dureri de cap, vertij, gastrită, slăbiciune, 13 insomnii — cînd au fost consultaţi mai mulţi medici excelenţi şi s-au declarat neputincioşi, e puţin probabil să pot face mai mult decît să devin cel de-al douăzeci şi cincilea excelent medic al său în tot atîtea luni. Brauer se lăsă pe spătarul scaunului, scoase o ţigară şi o aprinse. Suflă o dîră subţire de fum, aşteptă pînă cînd aerul se limpezi, apoi continuă: — Cu toate acestea, îmi menţin oferta de a-l consulta pe domnul profesor Nietzsche la cabinetul meu. Dar este foarte posibil ca atît cauza cît şi tratamentul pentru o boală incurabilă cum pare a fi a domniei sale să fie dincolo de posibilităţile medicinei anului 1882._Poate că prietenul dvs. s-a născut cu o generaţie prea devreme. — Născut prea devreme! Ea rîse. Ce ciudat că spuneţi asta, domnule doctor. De cîte ori nu lam auzit pe Nietzsche pronuntind exact aceste cuvinte! Acum sînt sigură că sînteţi medicul potrivit pentru el. în ciuda grabei de a pleca şi a faptului că imaginea Mathildei, complet îmbrăcată şi plimbîndu-se nerăbdătoare prin camera de hotel, îi tot revenea în minte, Breuer îşi manifestă imediat interesul: — Cum aşa? — Adesea vorbeşte despre el însuşi ca despre un „filozof postum" — un filozof pentru care lumea nu este încă pregătită. De fapt, noua carte pe care intenţionează s-o scrie începe cu această temă — un profet, Zarathustra, debordînd de înţelepciune, se hotărăşte să-i lumineze pe oameni. Dar nimeni nu-i înţelege cuvintele. Oamenii nu sînt pregătiţi pentru el, iar profetul, dîndu-şi seama că a venit prea devreme, se întoarce la viaţa în singurătate. — Frăulein, cuvintele dvs. mă intrigă — filozofia mă pasionează, dar timpul meu este limitat astăzi şi n-am auzit încă un răspuns direct la întrebarea: de ce nu mă consultă prietenul dvs. în Viena. — Domnule doctor — şi Lou Salome îl privi direct în ochi —, iertaţi-mi imprecizia. Poate că sînt, în mod inutil, indirectă. întotdeauna mi-a plăcut să mă aflu în prezenţa unor minţi luminate — poate pentru că am nevoie de 14 modele pentru propria mea dezvoltare, poate pentru că pur şi simplu îmi face plăcere să le am
în colecţia mea. Dar ştiu precis că mă simt privilegiată să discut cu un om de profunzimea şi de talia dumneavoastră. Breuer simţi că se înroşeşte. Nu-i mai putea susţine privirea şi se uită în altă parte, în timp ce ea continua. — Ceea ce vreau să spun este că probabil mă fac vinovată de a vorbi indirect doar ca să prelungesc timpul pe care-l petrecem împreună aici. — Mai doriţi cafea, Frăulein? Breuer îi făcu semn ospătarului. Mai adu cîteva din cornurile acestea ciudate. V-aţi gîndit, vreodată la diferenţa dintre patiseria germană şi cea italiană? Daţi-mi voie să vă expun teoria mea cu privire la legătura dintre pîine şi specificul naţional. Astfel că Breuer nu se grăbi să se întoarcă la Mathilde. Şi în timp ce-şi lua relaxat micul dejun împreună cu Lou Salome, medita la ironia situaţiei sale. Ce ciudat că venise la Veneţia să repare răul făcut de o femeie frumoasă, iar acum stătea în tete-ă-tete cu alta, şi mai frumoasă! Mai observă de asemenea că, pentru prima oară după luni de zile, mintea lui era eliberată de obsesia Berthei. Poate că la urma urmei, cugetă el, mai există totuşi speranţe pentru mine. Aş putea-o folosi, eventual, pe această femeie pentru a mi-o şterge pe Bertha din minte. E oare posibil să fi descoperit un echivalent psihologic pentru terapia farmacologică de înlocuire? Un medicament benign, ca valeriana, poate înlocui unul mult mai periculos, ca morfina... ar fi un progres fericit! La urma urmei, femeia asta e mult mai sofisticată, mai realizată. Bertha este — cum să spun? — presexuală, o femeie neîmplinită, un copil care se zbate neajutorat într-un trup de femeie. Cu toate acestea, Breuer ştia că tocmai inocenţa presexuală a Berthei fusese aceea care-l atrăsese spre ea. Amîndouă îl excitau: cînd se gîndea la ele simţea o vibraţie caldă în spate. Şi amîndouă îl speriau: periculoase, dar fiecare în alt mod. Această Lou Salom£ îl speria din cauza forţei ei — din cauza a ceea ce i-ar putea face. Bertha îl speria din cauza supunerii ei — din cauza a ceea 15
ce i-ar putea face el ei. Tremura cînd se gîndea cît riscase cu Bertha — cît de aproape fusese de a viola regula cea mai importantă a eticii medicale, de a se ruina, de a-şi ruina familia, întreaga viaţă. între timp era atît de adîncit în conversaţie şi atît de total fermecat de tînăra lui companioană la micul dejun, încît în cele din urmă ea fu aceea care aduse din nou vorba despre boala prietenului ei — şi anume atunci cînd Breuer pomeni de miracole medicale. — Eu am douăzeci şi unu de ani, domnule doctor, şi am renunţat să mai cred în miracole. îmi dau seama că eşecul a douăzeci şi patru de medici excelenţi nu poate însemna decît că depăşim limitele ştiinţei medicale contemporane. Dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit! Nu-mi fac iluzii că-l puteţi vindeca pe Nietzsche din punct de vedere medical. Nu pentru asta vă cer ajutorul. Breuer puse jos ceaşca de cafea şi-şi şterse mustaţa şi barba cu şervetul. — Iertaţi-mă, Frăulein, dar acum chiar că nu mai înţeleg nimic. Aţi început, nu-i aşa, prin a spune că aveţi nevoie de ajutorul meu pentru că prietenul dumneavoastră este foarte bolnav? — Nu, domnule doctor, am spus că am un prieten care a ajuns la disperare, care este în mare pericol de a-şi curma viaţa. Disperarea profesorului Nietzsche este aceea pe care vă rog s-o vindecaţi, nu corpul lui. — Dar, Frăulein, dacă prietenul dumneavoastră este disperat din pricina sănătăţii lui precare, iar eu n-am nici un tratament medical pentru el, ce-i de făcut? El duce lipsă de-un preot> nu de-un vraci.* Breuer luă semnul din cap pe care-l făcu Lou Salome drept o recunoaştere a cuvintelor
medicului lui Macbeth şi continuă: — Frăulein Salome, nu există medicament pentru disperare sau doctor pentru suflet. Nu pot face mai mult • WShakespeare, \iacbeth, ESPLA, Bucureşti, 1957, traducere de Ion Vinea, p. 147. 16
decît să vă recomand una dintre cele mai bune staţiuni balneoclimaterice din Austria sau Italia. Sau poate o discuţie cu un preot sau vreun alt duhovnic, un membru al familiei — ori poate un prieten bun. — Domnule doctor, ştiu că puteţi face mai mult. Am un spion. Fratele meu, Jenia, este unul din studenţii la medicină care au făcut practică la clinica dumneavoastră la începutul acestui an, la Viena. Jenia Salome! Breuer încerca să-şi amintească numele. Erau atîţia studenţi! — Prin el am aflat de dragostea dumneavoastră pentru Wagner, am aflat că vă veţi petrece vacanţa săptămîna aceasta la Hotel Amalfi în Veneţia şi, de asemenea, cum să vă recunosc. Dar, ceea ce este cel mai important, prin el am aflat că sînteţi, într-adevăr, un doctor pentru disperare. Vara trecută a asistat la o prelegere a dumneavoastră în care descriaţi cum aţi tratato pe o tînără pe nume Anna O. — o femeie care era disperată şi pe care aţi tratat-o cu ajutorul unei tehnici noi, „a conversaţiei" — o cură bazată pe raţiune, pe desluşirea unor asociaţii mentale încurcate. Jenia spune că sînteţi singurul medic din Europa care poate oferi un adevărat tratament psihologic. Anna O.! Breuer tresări la auzul numelui şi vărsă cafeaua în timp ce ducea cana la buze. îşi şterse mîna cu şervetul, sperînd că Frăulein Salome" nu observase accidentul. Anna O., Anna O.! Era incredibil! Oriunde se întorcea, dădea peste Anna O.— numele codificat pe care-l folosea pentru Bertha Pappenheim. Extrem de discret, Breuer nu folosea niciodată numele adevărate ale pacienţilor săi cînd discuta despre ei cu studenţii. în locul acestora, construia un pseudonim mutînd fiecare iniţială a pacientului cu o literă înapoi în alfabet: astfel, B.P. de la Bertha Pappenheim devenise A.O., sau Anna O. — Jenia era teribil de impresionat de dumneavoastră, domnule doctor. Cînd descria prelegerea dumneavoastră şi tratamentul Annei O., spunea că a avut binecuvântarea de a se afla în lumina geniului. Şi Jenia nu e un băiat uşor de impresionat. Nu l-am mai auzit niciodată vorbind aşa. 17 Arunci am hotărît că într-o zi va trebui să vă întîlnesc, să vă cunosc, poate să studiez cu dumneavoastră. Dar acest „într-o zi" a devenit mult mai concret şi iminent cînd starea lui Nietzsche s-a înrăutăţit, în ultimele două luni. Breuer privi în jur. Mulţi dintre ceilalţi clienţi termii naseră şi plecaseră, dar el stătea aici, unde fugise de ' Bertha, discutând cu o femeie uluitoare, pe care ea o adusese în viaţa lui. O tresărire, un fior rece îi trecu prin tot corpul. Chiar n-avea să poată fugi niciodată de Bertha? — Frăulein — Breuer îşi drese glasul şi făcu un efort să continue —, cazul pe care l-a descris fratele dumneavoastră a fost doar atît — un caz singular în care am folosit o tehnică absolut experimentală. Nu există nici un motiv pentru a crede că tocmai această tehnică l-ar putea ajuta pe prietenul dumneavoastră. De fapt, există toate motivele pentru a crede că nu l-ar ajuta. — De ce asta, domnule doctor? — Mă tem că timpul nu-mi permite să vă dau un răspuns complet. Deocamdată vă voi spune doar că Anna O. şi prietenul dumneavoastră au boli foarte diferite. Ea avea accese de isterie şi suferea de o anumită infirmitate, după cum probabil fratele dumneavoastră v-a povestit.
Procedeul meu a constat în a îndepărta sistematic fiecare simptom ajutînd-o pe pacientă să-şi amintească, prin hipnoză, trauma psihică uitată care l-a generat. O dată ce sursa specifică este descoperită, simptomul dispare. — Şi dacă presupunem, domnule doctor, că disperarea este un simptom? N-aţi putea-o trata în acelaşi mod? — Disperarea nu este un simptom medical, Frăulein; este vagă, imprecisă. Fiecare dintre simptomele Annei O. implica o parte a corpului ei; fiecare era provocat de o dis-funcţie a excitaţiei intracerebrale printr-un canal neurotic. Dimpotrivă, aşa cum o descrieţi dumneavoastră, disperarea prietenului dumneavoastră este în întregime în planul ideatic. Nu există nici un procedeu de tratament pentru o astfel de stare. Pentru prima oară, Lou Salome ezită. — Dar, domnule doctor — din nou îşi aşeză mîna peste a lui —, înainte ca dumneavoastră s-o aveţi pacientă 18 pe Anna O., nici pentru isterie nu exista un tratament psihologic. După dte înţeleg, medicii nu foloseau decît băile sau acele oribile tratamente cu şocuri electrice. Sînt convinsă că dumneavoastră, poate numai dumneavoastră, aţi reuşi să găsiţi un astfel de tratament nou pentru Nietzsche. Deodată Breuer observă cît era ceasul. Trebuia să se întoarcă la Mathilde. — Frăulein, voi face tot ce-mi stă în puteri să-l ajut pe prietenul dumneavoastră. Vă rog să-mi permiteţi să vă dau cartea mea de vizită. îl voi primi pe prietenul dumneavoastră la Viena. Ea aruncă o scurtă privire cărţii de vizită, apoi o puse în poşetă. — Domnule doctor, mă tem că nu este chiar arît de simplu. Nietzsche nu este, hai să zicem, un pacient cooperant. De fapt, el nu ştie că vorbesc cu dumneavoastră. Este o persoană foarte retrasă şi este un om orgolios. Nu va putea niciodată să recunoască faptul că are nevoie de ajutor. — Dar spuneţi că vorbeşte deschis despre sinucidere. — în fiecare conversaţie, în fiecare scrisoare. Dar nu cere ajutor. Dacă ar şti de conversaţia noastră, nu m-ar ierta niciodată, şi sînt sigură că va refuza întrevederea cu dumneavoastră. Chiar dacă, într-un fel oarecare, l-aş convinge să vină la dumneavoastră, ar limita consultaţia la suferinţele lui trupeşti. Niciodată — nici într-o mie de ani — nu vă va cere să-i alinaţi disperarea. Are opinii foarte clare despre slăbiciune şi putere. Breuer începea să se simtă frustrat şi îşi pierdea răbdarea. — Deci, Frăulein, drama devine mai complexă. Vreţi să mă întîlnesc cu un oarecare profesor Nietzsche, pe care dumneavoastră îl consideraţi unul dintre cei mai mari filozofi ai epocii noastre, cu scopul de a-l convinge că viaţa — sau, cel puţin, viaţa lui — merită să fie trăită. Şi, mai mult, trebuie să fac asta fără ca filozoful nostru s-o ştie. Lou Salome dădu din cap, respiră adînc şi se lăsă pe spătarul scaunului. 19 — Dar cum e posibil acest lucru? continuă el. Numai realizarea primului obiectiv — vindecarea disperării — şi este dincolo de posibilităţile ştiinţei medicale. Iar a doua condiţie — ca pacientul să fie tratat fără ştirea sa — transferă deja ceea ce vrem să întreprindem în domeniul fantasticului. Mai aveţi să-mi dezvăluiţi şi alte obstacole? Poate profesorul Nietzsche nu vorbeşte decît sanscrita — sau refuză să-şi părăsească sihăstria din Tibet? Breuer se înfierbîntase, dar, observînd expresia năucită a lui Lou Salome, îşi recapătă repede controlul. — Serios, Frăulein Salomă, cum pot să fac asta? — Acum vedeţi, doctore Breuer! Acum vedeţi de ce v-am căutat pe dumneavoastră şi nu pe cineva de mai mică importanţă! Clopotele de la San Salvatore bătură ora zece. Probabil că Mathilde a început să se neliniştească. Ah, dar dacă ar fi după ea... Breuer îi făcu din nou semn ospătarului. în timp ce
aşteptau nota de plată Lou Salomă făcu o invitaţie neobişnuită. — Domnule doctor vreţi să fiţi oaspetele meu mîine la micul dejun? După cum v-am mai spus, port o oarecare responsabilitate personală pentru disperarea profesorului Nietzsche. Mai am încă multe să vă spun. — Mîine, cu tot regretul, este imposibil. Nu mi se înfîmplă în fiecare zi ca o femeie adorabilă să mă invite la micul dejun, dar nu pot accepta. Natura vizitei mele aici cu soţia mea nu-mi permite s-o părăsesc din nou. — Arunci să vă propun un alt plan. I-am promis - fratelui meu să-l vizitez luna asta. De fapt, pînă de curînd, plănuisem să merg la Viena împreună cu profesorul Nietzsche. Daţi-mi voie ca atunci cînd mă voi afla acolo să vă dau mai multe informaţii. între timp, am să încerc să-l conving pe profesorul Nietzsche să vă consulte ca specialist în legătură cu sănătatea lui fizică din ce în ce mai proastă. Ieşiră împreună din cafenea. Doar cîţiva clienţi mai zăboveau în timp ce chelnerii strîngeau mesele. Cînd Breuer se pregătea să-şi ia rămas bun, Lou Salome îl luă de braţ şi porni alături de el. 20
■•:■'.?.
— Domnule doctor, ora aceasta a fost prea scurtă. Eu sînt lacomă şi vreau mai mult din timpul dumneavoastră. Pot să vă conduc înapoi la hotel? Fraza îl izbi pe Breuer, părîndu-i-se îndrăzneaţă, masculină; cu toate acestea, pe buzele ei părea potrivită, neafectată — modul natural în care oamenii ar trebui să vorbească şi să trăiască. Dacă o femeie se simte bine în compania unui bărbat, de ce nu l-ar lua de braţ şi nu iar cere voie să-l conducă? Şi totuşi, ce altă femeie pe care o cunoştea ar mai fi pronunţat asemenea cuvinte? Aceasta era o femeie deosebită. Această femeie era liberă! — Niciodată n-am regretat atît de mult o invitaţie, spuse Breuer, trăgîndu-i braţul mai aproape de el, dar e timpul să mă întorc, şi să mă întorc singur. Soţia mea iubitoare, dar neliniştită, mă va aştepta la fereastră, şi am datoria să fiu sensibil faţă de sentimentele ei. — Bineînţeles, dar — şi îşi trase braţul de sub al lui, pentru a-l privi pieziş în faţă, sigură, puternică precum un bărbat — mie cuvîntul „datorie" mi se pare greu şi tiranic. Eu mi-am redus datoriile la una singură — aceea de a-mi păstra libertatea. Căsătoria, simţul posesiei şi gelozia, pe care le presupune, înrobesc spiritul. Ele nu mă vor domina niciodată. Sper, domnule doctor, că va veni timpul cînd nici bărbaţii, nici femeile nu vor mai fi tiranizaţi fiecare de slăbiciunile celuilalt. Se întoarse, cu aceeaşi siguranţă cu care venise. — Auf Wiedersehen. Pe curînd — la Viena.
cAPrroLUL 2
1 atru săptămîni mai tîrziu, Breuer stătea la biroul său din cabinetul situat pe Backerstrasse nr.7. Era patru după-amiaza, iar el aştepta cu nerăbdare sosirea domnişoarei Lou Salome. în mod normal nu făcea pauză în timpul unei zile de lucru, dar în nerăbdarea lui de a o vedea îi expediase pe ultimii trei pacienţi.Toţi aveau boli obişnuite, ceea ce presupunea din partea sa un efort minim. Primii doi — oameni la vreo şaizeci de ani — aveau simptome aproape identice: respiraţia
mult îngreunată şi o tuse uscată, aspră. Breuer le trata de ani de zile boala de plămîni cronică peste care, pe vreme rece şi umedă, se suprapunea o bronşită acută, ce ducea la severe complicaţii pulmonare. Amîndurora le prescrisese morfină pentru tuse (praf Dover, cinci granule de trei ori pe zi), doze mici dintr-un expectorant (ipecac), inhalaţii de abur şi comprese cu muştar pe torace. Deşi unii medici luau în derîdere compresele cu muştar, Breuer credea în ele şi le prescria adesea — mai ales anul acesta, cînd jumătate din Viena părea să fie chinuită de boli de plămîni. De trei săptămîni oraşul nu mai văzuse o rază de soare, ci doar o burniţă rece, nemiloasă. Cel de-al treilea pacient, un servitor al casei prinţului moştenitor Rudolf, era un tînăr agitat, ciupit de vărsat, pe care-l durea gîtul, atît de timid încît Breuer trebui să fie 22
foarte imperativ ordonîndu-i să se dezbrace pentru a fi consultat. Diagnosticul era amigdalită. Deşi adeptul scoaterii imediate a amigdalelor cu foarfeci şi forceps, Breuer hotărî că aceste amigdale nu erau destul de inflamate ca să fie îndepărtate. în loc de asta, el recomandă o compresă rece pe gît, gargară cu dorat de potasiu şi inhalaţii cu vapori de apă carbonizată. Deoarece era a treia oară cînd pacientul avea dureri în gît în iarna aceasta, Breuer îl mai sfătui să-şi călească organismul şi să-şi mărească rezistenţa cu băi reci în fiecare zi. Acum, în timp ce aştepta, luă scrisoarea pe care o primise cu trei zile în urmă de la Frăulein Salome. Cu aceeaşi îndrăzneală ca şi în biletul anterior, ea îl anunţa că avea să vină la cabinetul lui astăzi la ora patru pentru o consultaţie. Lui Breuer îi fremătară nările: „ Ea îmi spune mie la ce oră va veni. Ea hotărăşte. Ea îmi face onoarea de a... Dar se dezmetici repede: „Nu lua lucrurile atît de tare în serios, Josef. Ce importanţă are? Chiar dacă Frăulein Salome' n-avea de unde să ştie, întîmplător miercuri după-amiază este un moment foarte bun pentru a o primi. în lunga înşiruire a faptelor, ce importanţă are?" „ Ea îmi spune mie ..." Breuer se gîndi la tonul vocii lui: era tocmai acea infatuare exagerată pe care o detesta la confraţii săi, ca Billroth sau bătrînul Schnitzler, şi la mulţi dintre pacienţii săi iluştri, ca Brahms sau Wittgen-stein. Calitatea pe care o aprecia cel mai mult la cunoscuţii lui apropiaţi, dintre care mulţi îi erau şi pacienţi, era lipsa de pretenţii. Asta îl atrăgea la Anton Bruckner. Poate că Anton nu va fi niciodată un compozitor de talia lui Brahms, dar măcar nu adora pămîntul de sub propriile lui picioare. Cel mai mult îi plăceau lui Breuer fiii nonconformişti ai unora dintre cunoscuţii lui — tinerii Hugo Wolf, Gus-tav Mahler, Teddie Hertzi şi acel student la medicină care numai a aşa ceva nu semăna, Arthur Schnitzler. Se identifica pur şi simplu cu ei şi, cînd cei mai în vîrstă nu-l puteau auzi, îi delecta cu împunsături caustice la adresa 23 suiau ui j ui ui im, IV/OLU.».
sînt un popor religios — zeul lor se numeşte «Etichetă»." Breuer, mereu om de ştiinţă, îşi aminti uşurinţa cu care trecuse, în numai cîteva minute, de la o stare de spirit la alta — de la aroganţă la modestie. Ce fenomen interesant! Putea oare să-l repete? Atunci, acolo, făcu un experiment de gîndire. Mai întîi încercă să intre în pielea personalităţilor vieneze pe care ajunsese să le urască. Pufnind şi murmurînd încet „Cum îndrăzneşte!", închizînd ochii pe jumătate şi încordîndu-şi lobii cerebrali frontali, el refăcu experienţa iritării şi indignării care-i caracterizează pe aceia care se iau prea tare în serios. Apoi, respirind adînc şi relaxîndu-se, lăsă această senzaţie să dispară şi reintră în propria lui piele — într-o stare de spirit în care putea rîde de el însuşi, de propria lui postură ridicolă. Observă că fiecare dintre aceste stări de spirit avea forma ei emoţională: cea de infatuare avea colţuri ascuţite — o senzaţie neplăcută de iritare — precum şi de aroganţă şi singurătate. Cealaltă stare, dimpotrivă, părea rotundă, moale şi tolerantă. Acestea erau emoţii distincte, identificabile, se gîndi Breuer, dar erau în acelaşi timp nişte
emoţii modeste. Ce se poate spune însă despre emoţiile mai puternice şi despre stările de spirit care le creează. Poate exista o modalitate de a controla aceste emoţii mai puternice? N-ar putea să conducă asta la o terapie psihologică efectivă? Se gîndi la propria lui experienţă. Cele mai labile stări de spirit erau acelea care implicau femeile. Erau momente — astăzi, refugiat în fortăreaţa cabinetului său, era unul dintre ele — cînd se simţea puternic şi în siguranţă. în astfel de momente, vedea femeile aşa cum sînt: fiinţe cu aspiraţii proprii, care se luptau cu nesfîrşitele şi presantele probleme ale vieţii cotidiene; vedea realitatea sinilor lor: aglomerări de celule mamare plutind în lichidul lipoidal. Ştia totul despre scurgerile tor, problemele dis24
menoreice, sciatică, diferitele afecţiuni ale vezicii sau ale uterului şi hemoroizii albaştri şi inflamaţi sau varicele. Dar erau şi alte momente — momente de încîntare, în care era cucerit de femei mai interesante decît viaţa, cu sînii umflîndu-se în globuri magice, puternice — cînd era cuprins de o aprigă dorinţă de a se contopi cu trupurile lor, de a le suge sfîrcurile, de a aluneca în căldura lor umedă. Această stare de spirit putea fi copleşitoare, putea da peste cap o întreagă viaţă — şi era să-l coste, cînd lucrase cu Bertha, ce avea mai de preţ. Totul era o chestiune de perspectivă, de structuri mentale alternante. Dacă i-ar putea învăţa pe pacienţii săi să facă asta prin puterea voinţei, ar putea deveni într-adevăr ceea ce căuta Frăulein Salome — un doctor al disperării. Reveria îi fu întreruptă de zgomotul uşii care se deschise şi apoi se închise în anticameră. Breuer aşteptă cîteva momente, să nu pară prea nerăbdător, apoi ieşi în camera de aşteptare so întimpine pe Lou Salome. Era udă, căci burniţa vieneză se transformase în ploaie — dar înainte de a o putea ajuta să-şi scoată haina din care picura apa, ea şi-o dăduse jos singură şi io întindea deja asistentei şi secretarei lui, Frâu Becker. După ce o introduse pe Frăulein Salome în cabinet şi o instala într-un fotoliu masiv de piele neagră, Breuer se aşeză pe un scaun lîngă ea. Nu se putu abţine să nu remarce: — După cum văd, vă place să faceţi totul singură. Nu-i privează asta pe bărbaţi de plăcerea de a vă servi? — Ştim amîndoi că unele dintre serviciile aduse de bărbaţi nu sînt neapărat benefice pentru sănătatea femeilor! — Viitorul dumneavoastră soţ va trebui să se antreneze foarte serios pentru asta. Obiceiurile căpătate într-o viaţă sînt greu de schimbat. — Căsătorie? Nu, asta nu-i pentru mine! V-am spus. Sau poate o căsătorie parţială — poate asta mi-ar conveni, dar nu ceva care să mă lege mai mult. 25
Privindu-şi frumoasa şi curajoasa vizitatoare, lui Breuer i se păru foarte atrăgătoare ideea unei căsătorii parţiale. îi era greu să-şi amintească mereu că nu avea decît jumătate din vîrsta lui. Purta o rochie lungă neagră, simplă, încheiată pînă la gît şi o blană de vulpe cu un cap mic şi cu picioruţe îi înfăşură umerii. Ciudat, se gîndi Breuer, în Veneţia cea rece îşi scoate blana, dar nu se desparte de ea în biroul meu supraîncălzit. Totuşi, era timpul să treacă la subiect. — Şi acum, Frăulein, spuse el, să vorbim de boala prietenului dumneavoastră. — Disperare — nu boală. Am o mulţime de recomandări. Pot să vi le împărtăşesc? Oare aroganţa ei chiar n-are nici o limită? se întrebă el indignat. Vorbeşte ca şi cînd mi-ar fi confrate — şeful unei clinici, un medic cu treizeci de ani de experienţă — nu o şcolăriţă fără nici un fel de experienţă. Calmează-te, Josef! se admonesta el. E foarte tînără, ea nu-l venerează pe zeul vienez Etichetă. în afară de asta, îl cunoaşte pe profesorul Nietzsche mai bine decît mine. Este remarcabil de inteligentă şi poate avea ceva important de spus. Dumnezeu ştie că n-am nici o idee despre vindecarea disperării: nu pot s-o vindec nici pe a mea. Răspunse calm:
— într-adevăr, Frăulein. Vă rog să începeţi. — Fratele meu, Jenia, pe care l-am văzut azi dimineaţă, mi-a spus că aţi folosit hipnoza pentru a o ajuta pe Anna O. să-şi amintească sursa psihologică originară a fiecărui simptom. îmi amintesc că dumneavoastră mi-aţi explicat, la Veneţia, că această descoperire a originii fiecărui simptom îl dizolvă, într-un fel. Acest/ei este ceea ce mă intrigă, într-o zi, cînd o să avem mai mult timp, sper că o să mă luminaţi asupra mecanismului exact prin care ajungînd să cunoşti sursa poţi elimina simptomul. Breuer scutură din cap şi o opri pe Lou Salome" prin-tr-un gest al mîinilor. 26 — E o observaţie empirică. Chiar dacă am avea tot timpul din lume pentru a discuta, mă tem că nu vă pot oferi precizia pe care o căutaţi. Dar care sînt recomandările dumneavoastră, Frăulein? — Prima mea recomandare este: nu încercaţi această metodă a hipnozei cu Nietzsche. Nu va avea nici un succes în cazul lui! Mintea lui, intelectul lui constituie un miracol — una dintre minunile lumii, după cum veţi vedea singur. Dar el este, ca să preiau una dintre sintagmele lui preferate, doar o fiinţă omenească, chiar prea omenească, şi are şi el păcatele lui. Lou Salome îşi scoase blana, se ridică încet şi traversă biroul pentru a o pune pe canapeaua lui Breuer. Se uită o clipă la diplomele înrămate ce atirnau pe pereţi, îndreptă una care stătea uşor strîmb, apoi se aşeză din nou picior peste picior şi continuă. — Nietzsche este extraordinar de sensibil la sursele de putere. Refuză să se implice în orice proces care ar subordona propria lui putere unei alteia. El este atras în filozofia sa de grecii presocratici, în special de concepţia lor despre Adonis — credinţa că numai prin competiţie îţi poţi dezvolta talentele native — şi nu are nici o încredere în motivele cuiva care renunţă la competiţie pretinzînd că este altruist. Mentorul lui în această chestiune este Schopenhauer. Nimeni nu doreşte, crede el, să-l ajute pe altul: dimpotrivă, oamenii vor doar să domine şi săşi sporească puterea proprie. în cele cîteva daţi cînd şi-a subordonat puterea unei alteia s-a simţit devastat şi furios. S-a întimplat cu Richard Wagner. Cred că se întîm-plă şi acum, cu mine. — Cum adică se întîmplă cu dumneavoastră? Este adevărat că sînteţi, într-un fel, responsabilă pentru disperarea profesorului Nietzsche? — El crede că sînt. Asta este cea de-a doua recomandare a mea: nu vă aliaţi cu mine. Păreţi descumpănit — ca să înţelegeţi, trebuie să vă spun totul despre relaţia mea cu Nietzsche. Nu voi omite nimic şi vă voi răspunde cu sinceritate la toate întrebările. Nu-mi va fi uşor. Mă las în 27
mîinile dumneavoastră, dar ceea ce vă spun trebuie să rămînă secretul nostru. — Bineînţeles, puteţi conta pe asta, Frăulein, răspunse el, uimit de felul ei direct de a vorbi şi de cît de reconfortant era să discuţi atît de deschis cu cineva. — Ei bine, atunci... L-am întîlnit pentru prima oară pe Nietzsche acum vreo opt luni, în aprilie. Frâu Becker bătu la uşă şi intră cu cafeaua. Dacă a fost surprinsă să-l vadă pe Breuer stînd alături de Lou Salome şi nu la locul lui obişnuit, în spatele biroului, nu arătă în nici un fel asta. Fără o vorbă, lăsă jos o tavă, pe care se aflau un serviciu de porţelan, linguriţe şi un vas de argint strălucitor cu cafea, şi ieşi imediat. Breuer turnă cafeaua, în timp ce Lou Salome continua. — Am plecat din Rusia anul trecut din motive de sănătate — probleme cu plămînii, carexacum s-au rezolvat în mare parte. Am locuit la început la Zurich, am studiat teologia cu Biederman şi am lucrat şi cu poetul Gottfried Kinkel — nu cred că v-am spus că aspir să devin poetă. Cînd mama şi cu mine ne-am mutat la Roma la începutul acestui an, Kinkel ne-a
dat o scrisoare de recomandare către Malwida von Meysenburg. O ştiţi, ea a scris Memoriile unui idealist.
Breuer dădu din cap. Cunoştea lucrările Malwidei von Meysenburg, în special cruciadele ei pentru drepturile femeilor, o reformă politică radicală şi diverse schimbări în procesul de învăţămînt. Era mai putin de acord cu tratatele ei antimaterialiste, care lui i se păreau bazate pe ipoteze pseudoştiinţifice. Lou Salome continuă: — Astfel că m-am dus la salonul literar al Malwidei şi acolo am întîlnit un filozof strălucit şi fermecător, Paul R6e, cu care m-am împrietenit destul de bine. Herr R£e urmase cursurile lui Nietzsche la Basel cu mulţi ani în urmă şi de atunci cei doi rămăseseră buni prieteni. Am văzut că Herr Ree îl admira pe Nietzsche mai mult decît pe oricine. Curînd, a dezvoltat teoria că, dacă el şi eu eram prieteni, atunci trebuie să mă împrietenesc şi cu 28
Nietzsche. Paul... Herr Ree... dar, domnule doctor — ea roşi doar o clipă, însă destul cît Breuer să observe, şi ea să observe că el a observat —, dati-mi voie să-l numesc Paul, căci aşa mă adresez lui, iar azi n-avem timp de mofturi sociale. Sînt foarte apropiată de Paul, deşi nu m-aş sacrifica niciodată să mă mărit cu el, şi nici cu altcineva! Dar, continuă ea cu nerăbdare, am pierdut destul timp explicînd o scurtă colorare involuntară a feţei mele. Nu sîntem noi singurele animale care roşesc? Negăsindu-şi cuvintele, Breuer nu putu decît să dea afirmativ din cap. O vreme, înconjurat de instrumentele lui medicale, se simţise mult mai puternic decît la ultima lor conversaţie. Dar acum, expus forţei farmecului ei, simţea cum îi piere puterea. Comentariul ei asupra faptului că roşise era remarcabil: niciodată în viaţa lui nu auzise o femeie, sau pe oricine altcineva, vorbind despre relaţiile sociale atît de direct. Şi nu avea decît douăzeci şi unu de ani! — Paul era convins că Nietzsche şi cu mine ne vom împrieteni repede, continuă Lou Salome, că ne potriveam perfect. Vroia să devin studenta şi protejata lui Nietzsche. Vroia ca Nietzsche să-mi devină profesor, preot laic. Fură întrerupţi de o bătaie uşoară în uşă. Breuer se ridică să deschidă, iar Frâu Becker îi comunică, într-o şoaptă puternică venirea unui nou pacient. Breuer se reaşeză şi o asigură pe Lou Salome că aveau tot timpul, căci pacienţii neanunţaţi trebuie să fie pregătiţi să aştepte mult, şi o rugă să continue. — Ei bine, urmă ea, Paul a aranjat o întîlnire la bazilica Sf .Petru, cel mai nepotrivit loc de întîlnire pentru ne-sfînta noastră Treime — numele pe care l-am adoptat mai tîrziu pentru noi, deşi Nietzsche se referea adesea la ea ca la o „relaţie pitagoreică". Breuer se surprinse uitîndu-se mai degrabă la pieptul musafirei sale decît la faţa ei. Oare de cîtă vreme fac asta, se întrebă el. în imaginaţie, luă o mătură şi înlătură toate gîndurile despre sex. Se concentra mai mult asupra ochilor şi a vorbelor ei. 29
— Am fost imediat atrasă de Nietzsche. Nu este un om care impune fizic — de înălţime medie, cu o voce blîndă şi ochi care nu clipesc, părînd că privesc mai degrabă înăuntru decît în afară, ca şi cînd ar apăra vreo comoară interioară. Nu ştiam atunci că este pe trei sferturi orb. Cu toate acestea, era ceva la el care te domina. Primele vorbe pe care mi le-a adresat au fost: „Din ce stele am căzut aici unul lîngă altul?" Apoi am început să discutăm toţi trei. Şi ce discuţie! O vreme, a părut că speranţele lui Paul ca Nietzsche să-mi devină mentor şi prieten se vor realiza. Din punct de vedere intelectual, ne potriveam perfect. Pătrundeam fiecare în mintea celuilalt — el spunea că avem creiere gemene. Ah, a citit cu voce tare din ultima lui carte, o bijuterie, mi-a pus poeziile pe muzică, mi-a spus ce avea să ofere lumii în următorii zece ani — îşi zicea că sănătatea nu-i garantează mai mult de un deceniu. Curînd, Paul, Nietzsche şi cu mine am hotărît că ar trebui să locuim împreună într-un menage
a trois. Am început să ne facem planuri să petrecem iarna aceasta la Viena sau poate la Paris. Un menage ă trois! Breuer îşi drese vocea şi se foi stîn-jenit în scaun. O văzu zîmbind la vederea disconfortului său. Nu-i scapă chiar nimic? Ce diagnostician ar fi femeia asta! S-o fi gîndit vreodată la o carieră în medicină? Poate ca studentă a mea? Protejata mea? Colega mea, lucrînd alături de mine în cabinetul de consultaţii, în laborator? Această fantezie avea forţă, o forţă reală — dar cuvintele ei îl smulseră pe Breuer din visare. — Da, ştiu că lumea nu priveşte cu simpatie doi bărbaţi şi o femeie care locuiesc în mod cast împreună. Ea accentua minunat cuvîntul„casr" — destul de puternic pentru a pune lucrurile la punct, şi totuşi destul de blînd pentru a evita mustrările. — Dar noi sîntem nişte idealişti libercugetători care resping restricţiile impuse de societate. Credem în capacitatea noastră de a ne crea propria structură morală. 30 Cum Breuer nu răspunse, vizitatoarea lui păru, pentru prima oară, că nu ştie cum să meargă mai departe. — Să continuu? Avem timp? Vă ofensez? — Continuaţi, vă rog, gnădiges Frăulein. în primul rînd, mi-am rezervat timp pentru dumneavoastră. El se întinse peste masă, îşi luă calendarul şi îi arătă iniţialele L.S., scrise mare în dreptul zilei de miercuri, 22 noiembrie 1882. După cum vedeţi, n-am nimic altceva programat în după-amiaza aceasta. în al doilea rînd, nu mă ofensaţi. Dimpotrivă, vă admir sinceritatea, felul direct de a fi. De şi-ar vorbi toţi prietenii atît de deschis! Viaţa ar fi mai bogată şi mai autentică. Acceptîndu-i complimentul fără nici un comentariu, Lou Salome îşi mai turnă cafea şi îşi continuă povestirea. — Mai întii, ar trebui să arăt clar că relaţia mea cu Nietzsche, deşi intensă, a fost scurtă. Neam întîlnit numai de patru ori şi am fost aproape întotdeauna supravegheaţi de mama mea, de mama lui Paul sau de sora lui Nietzsche. De fapt, Nietzsche şi cu mine am fost rareori singuri în plimbări sau conversaţii. Luna de miere intelectuală a ne-sfintei noastre Treimi a fost, de asemenea, scurtă. Au apărut fisuri. Apoi, sentimente romantice şi lascive. Poate că au fost prezente încă de la început. Poate că eu ar trebui să-mi asum responsabilitatea pentru că nu le-am recunoscut. Se scutură ca pentru a se despovăra de acea responsabilitate şi continuă, pentru a expune o importantă succesiune de evenimente. — Către sfîrşitul primei noastre întîlniri, Nietzsche devenea tot mai preocupat de planul meu pentru un cast menage ă trois, gîndindu-se că lumea nu era pregătită pentru el şi rugîndu-mă să ţin secret planul nostru. Era îngrijorat mai ales în privinţa familiei sale: în nici un caz nu trebuia ca mama sau sora lui să afle despre noi. Atîta convenţionalism! Am fost surprinsă şi dezamăgită şi m-am întrebat dacă mă lăsasem înşelată de limbajul lui îndrăzneţ şi de declaraţiile lui de liber-cugetător. 31 La puţină vreme după aceea, Nietzsche luă o poziţie şi mai hotărîtă — i se părea că un astfel de aranjament ar fi pentru mine periculos din punct de vedere social, poate chiar dezastruos. Şi, ca să mă protejeze, a spus că s-a decis să mă ceară în căsătorie şi l-a rugat pe Paul să-mi transmită oferta lui. Vă puteţi imagina în ce situaţie l-a pus pe Paul? Dar Paul, din loialitate faţă de prietenul lui — conştiincios, deşi uşor flegmatic — mi-a vorbit despre propunerea lui Nietzsche. — V-a surprins? întrebă Breuer. — Foarte mult, mai ales că venea după prima noastră vizită. M-a şi tulburat. Nietzsche este un om mare şi are blîndeţe, forţă, o prezenţă extraordinară; nu neg, domnule doctor, că eram puternic atrasă de el — dar nu romantic. Probabil că a simţit atracţia mea către el şi nu a crezut afirmaţia mea că gîndul căsătoriei era tot atît de departe de mine ca şi cel al unei
aventuri romantice. O pală bruscă de vînt care făcu geamurile să se trîn-tească îl distrase o clipă pe Breuer. Ascultase atît de intens, încît cîteva minute nu i se clintise nici măcar un muşchi pe faţă. Pacienţii îi vorbeau uneori despre problemele lor personale, dar niciodată în acest mod. Niciodată faţă în faţă, niciodată aşa, fără să clipească. Bertha îi dezvăluise multe, dar totdeauna întro stare de spirit „absentă". Lou Salome' era „prezentă" şi, chiar atunci cînd descria evenimente îndepărtate, crea momente de o asemenea intimitate încît Breuer se simţea ca şi cum ar fi fost doi amanţi care stăteau de vorbă. Nu-i era deloc greu să înţeleagă de ce Nietzsche o ceruse în căsătorie după numai o singură întîlnire. — Şi apoi, Frăulein? — Apoi am luat hotărîrea de a fi mai sinceră la următoarea întîlnire. Dar s-a dovedit a fi inutil. Nietzsche îşi dăduse seama repede că perspectiva căsătoriei îl speria tot atît de mult pe cît îmi repugna şi mie. Cînd l-am văzut din nou, două săptămîni mai tîrziu, la Orta, primele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost că nu trebuie să iau în seamă propunerea lui. M-a implorat, în schimb, să fiu 32
alături de el într-o relaţie ideală — pasionată, castă, intelectuală şi nonmaritală. Ne-am împăcat toţi trei. Nietzsche era atît de entuziasmat de ideea acelui menage ă trois al nostru, încît insistă, într-o după-amiază, la Lucerna, să facem o poză în cinstea lui — singura fotografie a ne-sfintei noastre Treimi. în fotografia pe care i-o întinse lui Breuer, doi bărbaţi stăteau în picioare în faţa unei şarete; ea se afla în genunchi în şaretă, agitînd o cravaşa mică. — Bărbatul din prim plan, cu mustaţă, care priveşte în sus— acela e Nietzsche, spuse ea cu căldură. Celălalt este Paul. Breuer examina atent fotografia. îl deranja să-i vadă pe aceşti doi bărbaţi — uriaşi înrobiţi, patetici — înhămaţi de această tînără frumoasă, cu mica ei cravaşa. — Ce ziceţi de caii mei, doctore Breuer? Pentru prima oară o glumă a ei nu-şi atingea scopul, iar Breuer îşi aminti deodată că nu e decît o fată de douăzeci şi unu de ani. Se simţi stînjenit — nu-i plăcea să vadă imperfecţiuni la această făptură rafinată. Inima lui era alături de cei doi bărbaţi înrobiţi — fraţii săi. Era sigur că ar fi putut fi unul dintre ei. Musafira lui îşi realizase probabil stîngăda, se gîndi Breuer, văzînd cum ea se grăbeşte să-şi continue povestirea. — Ne-am mai întflnit de două ori, la Tautenberg, acum vreo trei luni, cu sora lui Nietzsche, şi apoi la Leipzig, cu mama lui Paul. Dar Nietzsche îmi scria tot timpul. Iată o scrisoare în care îmi răspunde la cea în care îi spuneam cît de mult m-a mişcat cartea sa Zorile. Breuer citi repede scurta scrisoare pe care i-o înmînase: Draga mea Lou, Şi eu am zorile mele, şi nu unele pictate! Ceva ce nu mai credeam să fie posibil, să găsesc în sfîrşit un prieten pentru fericirea şi suferinţa mea, mi se pare posibil acum - posibilitatea de aur pe orizontul întregii mele vieţi viitoare. Sînt mişcat numai cînd mă gîndesc la sufletul bogat şi curajos al dragei mele Lou. F.N. 33
Breuer rămase tăcut. Acum simţea o şi mai mare afinitate cu Nietzsche. Să găseşti zori noi şi posibilităţi de aur, să iubeşti un suflet bogat şi curajos: toţi avem nevoie de asta, îşi zise el, măcar o dată în viaţă. — în aceeaşi perioadă, continuă Lou, Paul a început să-mi trimită scrisori la fel de arzătoare. Şi în ciuda tuturor eforturilor mele de mediere, tensiunea a crescut alarmant în cadrul Treimii noastre. Prietenia dintre Paul şi Nietzsche se destrăma vertiginos. în cele din urmă, au început să se defăimeze unul pe altul în scrisorile pe care mi le
scriau. — Dar cu siguranţă, interveni Breuer, că asta nu vă surprinde. Doi bărbaţi înflăcăraţi într-o relaţie intimă cu aceeaşi femeie? x — Poate că am fost naivă. Am crezut că noi trei am putea împărtăşi o viaţă a spiritului, că am putea crea împreună o serioasă operă filozofică. Aparent tulburată de întrebarea lui Breuer, ea se ridică, se întinse uşor şi făcu dţiva paşi spre fereastră, oprindu-se în drum pentru a examina cîteva dintre obiectele de pe biroul lui — un mojar cu pistil din bronz în stil renascentist, o mică statuetă funerară egipteană, un model complicat din lemn al canalelor semicirculare ale urechii interne. — Poate sînt eu încăpăţînată, spuse ea uitîndu-se pe fereastră, dar încă sînt convinsă că menajul noastru în trei era posibil! Ar fi mers, dacă nu s-ar fi amestecat odioasa soră a lui Nietzsche. Nietzsche m-a invitat să-mi petrec vara cu el şi Elisabeth în Tautenberg, un sătuc din Thurin-gen. M-am întîlnit cu ea la Bayreuth, unde l-am găsit pe Wagner şi am asistat la un spectacol cu Parsifal. Apoi am călătorit împreună spre Tautenberg. — De ce o numiţi odioasă, Frăulein? — Elisabeth este o gîscă separatistă, meschină, necinstită şi antisemită. Cînd am făcut greşeala de a-i spune că Paul este evreu, s-a străduit să facă acest lucru cunoscut în întregul cerc al lui Wagner ca să se asigure că Paul nu va fi niciodată binevenit La Bayreuth. 34
Breuer puse jos ceaşca de cafea. Dacă la început Lou Salome îl legănase cu senzaţia dulcelui tărîm al iubirii, artei şi filozofiei, acum vorbele ei îl aruncau înapoi în realitate, în lumea urîtă a antisemitismului. Chiar în acea dimineaţă citise în Neue Freie Presse o poveste despre organizaţii de tineret care hoinăreau prin universitate, intrînd în clase şi strigînd „Juden hinaus!" (Afară cu evreii!) şi îi scoteau pe toţi evreii din sălile de curs — trăgîndu-i cu forţa pe cei care rezistau. — Frăulein, şi eu sînt evreu şi trebuie să vă întreb dacă profesorul Nietzsche împărtăşeşte vederile antisemite ale surorii lui. — Ştiu că sînteţi evreu. Mi-a spus Jenia. Este important să ştiţi că pe Nietzsche îl interesează doar adevărul. Urăşte minciuna prejudecăţilor — orice fel de prejudecăţi. Urăşte antisemitismul surorii sale. Este îngrozit şi dezgustat că Bernard Forster, unul dintre cei mai virulenţi şi mai declaraţi antisemiţi din Germania, o vizitează atît de des. Sora lui, Elisabeth... Acum vorbele ei se succedau mai rapid, tonul vocii fiind mai ridicat cu o octavă. Breuer îşi dădea seama că ea ştia că divaga de la povestirea pe care şi-o pregătise, dar nu se putea abţine. — Elisabeth, e o oroare, domnule doctor. M-a făcut prostituată. L-a minţit pe Nietzsche spunîndu-i că eu arăt fotografia aceea la toată lumea, lăudîndu-mă cu cît de mult îi place lui gustul cravaşei mele. Minte tot timpul! Este o femeie periculoasă. într-o zi, ţineţi minte ce vă spun, îi va face foarte mult rău lui Nietzsche! încă în picioare, se ţinea strîns de spătarul unui scaun în timp ce rostea aceste cuvinte. Apoi, aşezîndu-se, continuă, cu o voce mai calmă. — După cum vă puteţi imagina, cele trei săptămîni petrecute cu Nietzsche şi Elisabeth la Tautenberg au fost dificile. Momentele în care eram singură cu el au fost sublime. Plimbări minunate şi conversaţii profunde pe toate temele posibile — uneori sănătatea îi permitea să stea de vorbă zece ore pe zi! Mă întreb dacă a existat vreodată o 35
asemenea afinitate pe tărîm filozofic între două persoane. Am discutat despre relativitatea binelui şi a răului, despre necesitatea de a te elibera de morala publică pentru a trăi moral, despre religia unui liber-cugetător. Vorbele lui Nietzsche păreau adevărate: aveam spirite înrudite — ne puteam spune atît de multe unul altuia doar în jumătăţi de cuvinte, de propoziţii, sau doar printr-un simplu gest. Şi totuşi, acest paradis a fost distrus, căci eram tot
timpul sub ochii viperei de soră-sa — o puteam vedea ascultînd, interpretînd întotdeauna greşit, ţesînd intrigi. — Spuneţi-mi, de ce vă ponegrea Elisabeth? — Pentru că luptă pentru viaţa ei. Este o femeie îngustă la minte, cu un spirit sărac. Nu-şi poate permite să-l piardă pe fratele ei, lăsîndu-l altei femei. îşi dă seama că Nietzsche este, şi va fi întotdeauna, singura ei şansă de a reprezenta ceva. Se uită la ceas, apoi la uşa închisă. — V-am răpit destul timp, aşa că o să vă povestesc repede restul. Chiar luna trecută, în duda obiecţiilor lui Elisabeth, Paul, Nietzsche şi cu mine am petrecut trei săp-tămîni împreună la Leipzig, cu mama lui Paul, unde iarăşi am avut discuţii filozofice serioase, în spedal asupra dezvoltării credinţei religioase. Ne-am despărţit acum două săptămîni, cînd Nietzsche încă mai credea că ne vom petrece primăvara locuind împreună toţi trei la Paris. Dar asta n-o să se întîmple nidodată, acum ştiu asta. Sora lui a reuşit să-i otrăvească mintea împotriva mea, şi în ultimul timp el a început să ne trimită scrisori pline de disperare şi de ură, atît lui Paul dt şi mie. — Şi acum, astăzi, Frăulein Salomă, în ce stadiu se află lucrurile? — Totul s-a dus de rîpă. Paul şi Nietzsche au devenit duşmani. Paul se înfurie ori de dte ori dteşte scrisorile pe care mi le trimite Nietzsche, ori de dte ori aude că aş avea vreun sentiment duios faţă de Nietzsche. — Paul vă dteşte scrisorile? — Da, de ce nu? Prietenia noastră e din ce în ce mai profundă. Cred că întotdeauna voi fi apropiată de el. Nu 36 avem secrete unul faţă de altul: ne dtim pînă şi jurnalele intime. Paul m-a tot îndemnat s-o rup cu Nietzsche. în cele din urmă am consimţit şi i-am scris lui Nietzsche că, deşi voi preţui întotdeauna prietenia noastră, acel menage ă trois nu mai este posibil. I-am spus că e prea multă suferinţă, prea multă influenţă destructivă — din partea surorii lui, a mamei lui, din cauza certurilor dintre ci şi Paul. — Şi răspunsul lui? — Sălbatic! înfricoşător! îmi scrie scrisori demente, uneori pline de insulte sau ameninţări, alteori profund disperate. Iată, priviţi pasajele acestea, pe care le-am primit chiar săptămîna trecută. Scoase două scrisori, care trădau ele însele starea de agitaţie a celui care le trimisese: un scris inegal, numeroase cuvinte prescurtate sau subliniate de mai multe ori. Breuer aruncă o privire la paragrafele pe care ea le încer-cuise, dar apoi, nereuşind să descifreze mai mult de dteva cuvinte, i le dădu înapoi. — Am uitat, spuse ea, cît de greu de dtit este acest scris. Să v-o descifrez pe cea adresată atît lui Paul dt şi mie: „Nu lăsaţi izbucnirile mele de megalomanie sau de vanitate rănită să vă tulbure prea mult — şi dacă s-ar întîmpia într-o zi să-mi pun capăt zilelor în vreun acces pasional, n-ar fi nid o pagubă. Ce sînt fanteziile mele pentru voi!... Am ajuns la această rezonabilă înţelegere a situaţiei după ce am luat — din disperare — o doză enormă de opiu..." Ea se întrerupse. — Ajunge atît, ca să vă faceţi o idee despre disperarea lui. Stau deja de dteva săptămîni la proprietatea familiei lui Paul din Bavaria, astfel că toată corespondenţa îmi vine acolo. Paul a distrus scrisorile lui cele mai înveninate pentru a mă scuti pe mine de durere, dar aceasta, adresată numai mie, a scăpat: „Dacă te alung acum, este dintr-o blamare a întregii tale fiinţe. Ai provocat suferinţă, ai făcut rău — şi nu numai mie, d tuturor celor care mă iubesc: această sabie atîrnă deasupra capului tău." 37
.
îşi ridică ochii spre Breuer. — Acum, doctore, vedeţi de ce vă recomand atît de vehement să nu vă aliaţi în nici un fel cu mine? Breuer trase adînc din trabuc. Deşi intrigat de Lou Salome şi absorbit de melodrama pe care ea o expunea, era îngrijorat. Era oare înţelept că acceptase să intre în joc? Ce junglă! Ce relaţii puternice şi primitive: ne-sfînta Treime, prietenia distrusă dintre Nietzsche şi Paul, legătura puternică dintre Nietzsche şi sora sa. Şi relaţia otrăvită dintre aceasta şi Lou Salome: trebuie să am grijă, îşi zise el, să mă feresc din calea acestor meteoriţi. Cel mai exploziv din toate este, bineînţeles, dragostea disperată a lui Nietzsche, acum transformată în ură, pentru Lou Salome. Dar era prea tifziu pentru a da înapoi. Se angajase deja, iar la Veneţia îi spusese amabil: „N-am refuzat niciodată să-i tratez pe cei bolnavi." Se întoarse spre Lou Salome\ — Aceste scrisori mă ajută să înţeleg de ce sînteţi alarmată, Frăulein Salome. Vă împărtăşesc grija cu privire la prietenul dumneavoastră: stabilitatea lui pare precară, iar sinuciderea o posibilitate reală. Dar din moment ce acuma aveţi prea puţină influenţă asupra profesorului Nietzsche, cum îl puteţi convinge să mă viziteze? — Da, asta este o problemă — una pe care am analizat-o pe larg. Pînă şi numele meu este acum otrăvit pentru el, şi va trebui să acţionez indirect. Asta înseamnă, bineînţeles, că el nu trebuie să ştie niciodată, dar niciodată că eu i-am aranjat o întîlnire cu dumneavoastră. Nu trebuie să-i spuneţi niciodată! Dar acum, că ştiu că doriţi să văîntîlniţicuel... îşi puse jos ceaşca şi îl privi atît de intens pe Breuer, încît acesta trebui să răspundă repede: — Sigur că da, Frăulein. După cum v-am spus şi la Veneţia, „n-am refuzat niciodată să-i tratez pe cei bolnavi". La auzul acestor cuvinte, pe faţa lui Lou Salome' se aşternu un zîmbet larg. Ah, fusese mai încordată decît îşi imaginase el. 38
— Cu această asigurare, domnule doctor, voi începe campania noastră de a-l aduce pe Nietzsche în cabinetul dumneavoastră fără ca el să cunoască rolul meu în această chestiune. Comportamentul său este atît de dereglat acum încît ştiu că toţi prietenii lui sînt alarmaţi şi ar primi cu bucurie orice plan raţional pentru a-l ajuta. Mune, în drum spre Berlin, mă voi opri la Basel pentru a-i propune planul nostru lui Franz Overbeck, prietenul de-o viaţă al lui Nietzsche. Reputaţia dumneavoastră ca diagnostician ne va ajuta. Cred că profesorul Overbeck îl poate convinge pe Nietzsche să vă consulte în legătură cu starea sănătăţii sale. Dacă voi reuşi, vă voi da de ştire printr-o scrisoare. Una după alta, ea puse repede scrisorile lui Nietzsche înapoi în poşetă, îşi învolbură fusta lungă şi amplă, îşi luă blana de vulpe de pe canapea, apoi îi luă mîna lui Breuer. — Iar acum, dragă domnule doctor... Cînd îşi puse şi cealaltă mină peste a lui, pulsul lui Breuer se acceleră. Nu fi prost, îşi zise el, dar se abandonă căldurii mîinii ei. Ar fi vrut să-i spună cîtă plăcere îi făcea atingerea ei. Probabil că ştia, căci îi tinu mîna într-a ei în timp ce vorbea. — Sper că vom ţine legătura în ceea ce priveşte această chestiune. Nu numai din pricina profundelor mele sentimente faţă de Nietzsche şi a temerii mele că sînt, fără să vreau, responsabilă pentru o parte a suferinţelor lui. Mai e şi altceva. Sper, de asemenea, că noi doi vom deveni prieteni. Am multe păcate, după cum aţi văzut: sînt impulsivă, vă şochez, sînt nonconformistă. Dar am şi calităţi. Am un ochi format pentru nobleţea spirituală a unui om. Şi cînd găsesc un astfel de om prefer să nu-l pierd. Deci, ne scriem? îi lăsă mîna, păşi spre uşă, apoi se opri brusc. Căută în geantă şi scoase două volume micuţe. — Oh, domnule doctor, era să uit. Cred că ar fi bine să aveţi ultimele două cărţi ale lui Nietzsche. Vă vor face o idee asupra modului său de gîndire. Dar nu trebuie să ştie că le-aţi
văzut. I-ar stîrni bănuieli, căci s-au vîndut foarte puţine din aceste cărţi. 39 Din nou îi atinse braţul lui Breuer. — Şi încă ceva. în ciuda faptului că acum are atît de puţini cititori, Nietzsche e convins că va fi celebru. Mi-a spus odată că viitorul îi aparţine. Aşa că nu spuneţi nimănui că-l ajutaţi. Nu-i pomeniţi numele faţă de nimeni. Dacă o faceţi, şi el află, va considera asta o mare trădare. Pacienta dumneavoastră — Arma O. — nu e numele ei adevărat, nu-i aşa? Folosiţi un pseudonim? Breuer dădu din cap afirmativ. — Atunci vă sfătuiesc să faceţi la fel şi pentru Nietzsche. Auf Wiedersehen, domnule doctor. îi întinse mîna. — Âuf Wiedersehen, domnişoră, spuse Breuer aplecîn-du-se şi sărutîndu-i mîna. După ce închise uşa în urma ei, se uită la cele două volumaşe cu coperte subţiri şi observă titlurile ciudate — Die Frohliche Wiessenschaft (Ştiinţa voioasă) şi Menschliches, Alhumenschliches (Omenesc, prea omenesc) — apoi le puse pe birou. Se duse la fereastră s-o mai zărească o ultimă oară pe Lou Salome. Ea îşi deschise umbrela, coborî repede treptele din faţă şi, fără a se uita înapoi, se urcă într-o trăsură care aştepta. CAPITOLUL 3 Intorcîndu-se de la fereastră, Breuer scutură din cap pentru a şi-o alunga pe Lou Salome din minte. Apoi trase de şnurul care atîrna deasupra biroului său pentru a o anunţa pe Frâu Becker să-l trimită înăuntru pe pacientul care aştepta în anticameră. Herr Perlroth, un evreu gîr-bovit, cu barbă lungă, intră cu pas şovăitor. Cu cincizeci de ani în urmă, află Breuer curînd, Herr Perlroth trecuse printr-o traumatizantă operaţie de amigdalită — amintirile lui despre aceasta fiind atît de cutremurătoare încît, pînă în ziua de azi, refuzase să consulte un medic. Chiar şi acum îşi tot amînase vizita, dar „o situaţie medicală disperată", după cum se exprima el, nu-i mai lăsase nici o alternativă. Breuer renunţă imediat să se mai comporte ca un medic, se ridică de la birou şi se aşeză în scaunul alăturat, aşa cum făcuse şi cu Lou Salome, pentru a sta de vorbă relaxat cu noul său pacient. Discutară despre vreme, despre noul val de imigranţi evrei din Galiţia, despre antisemitismul crescînd al Asociaţiei Austriece pentru Reformă şi despre originea lor comună. Herr Perlroth, ca aproape toată lumea în comunitatea evreiască, îl cunoscuse şi îl respectase pe Leopold, tatăl lui Breuer şi, în dteva minute, îşi transferase această încredere în tată asupra fiului. — Deci, Herr Perlroth, spuse Breuer, cu ce vă pot fi de folos? 41
— Nu pot să urinez, domnule doctor. îmi vine tot timpul, alerg la toaletă, dar nu iese nimic. Stau, şi stau, şi în cele din urmă ies cîteva picături. După douăzeci de minute — acelaşi lucru. Mă duc din nou, dar... încă două, trei întrebări, şi Breuer nu mai avu nici un dubiu în privinţa cauzei problemelor lui Herr Perlroth. Prostata pacientului bloca uretra. Mai rămînea acum o singură întrebare importantă: avea Herr Perlroth un adenom de prostată sau cancer? La o examinare rectală, Breuer nu palpă nici un nodul canceros tare, dar găsi o tumoră spongioasă, benignă. Auzind că nu era nici un semn de cancer, Herr Perlroth surise larg, luminos, apucă mîna lui Breuer şi o sărută. Dar se întunecă din nou la faţă când Breuer îi descrise, în termeni cît mai liniştitori cu putinţă, natura neplăcută a tratamentului necesar: pasajul urinar trebuia lărgit prin inserarea în penis a unei serii de tije, sau „sonde" lungi, metalice. Deoarece Breuer nu executa el însuşi acest tratament, îl trimise pe Herr Perlroth la cumnatul său, Max, un urolog. După plecarea lui Herr Perlroth, puţin după ora şase, era timpul pentru vizitele pe care Breuer
le făcea la domiciliu după-amiaza. îşi pregăti trusa lui medicală mare, din piele, îşi puse paltonul îmblănit şi căciula şi ieşi afară, unde îl aşteptau vizitiul său, Fischmann, şi trăsura lui cu doi cai. (In timp ce el îl consulta pe Herr Perlroth, Frâu Becker chemase un Dienstmann care stătea la intersecţia din apropierea cabinetului — un tînăr comisionar cu nasul şi ochii roşii care purta o insignă oficială mare, o pălărie ţuguiată şi o haină militară kaki, mult prea mare, cu epoleţi — şi îi dăduse zece creiţari ca să fugă să-l aducă pe Fischmann. Mai înstărit decît majoritatea medicilor din Viena, Breuer prefera să închirieze un fiacru pentru un an decît să angajeze unul ori de cîte ori avea nevoie.) Ca întotdeauna, îi înmînă lui Fischmann lista pacienţilor care trebuiau vizitaţi. Breuer făcea vizite la domiciliu de două ori pe zi: devreme, după frugalul său mic dejun con-stînd din cafea şi un Kaisersemmel triunghiular şi crocant; 42
şi apoi la sfîrşitul consultaţiilor de după-amiază de la cabinet, ca şi astăzi. Ca majoritatea medicilor internişti din Viena, Breuer trimitea pacientul la spital numai dacă nu exista altă soluţie. Nu numai că oamenii erau mai bine îngrijiţi acasă, dar erau şi mai feriţi de bolile contagioase care adesea făceau ravagii în spitalele publice. în consecinţă, trăsura cu doi cai a lui Breuer era folosită frecvent: într-adevăr, era ca un birou ambulant şi era bine garnisită cu ultimele reviste medicale şi lucrări de referinţă. Cu cîteva săptămîni în urmă, invitase un tînăr medic prieten, pe Sigmund Freud, să-l însoţească pe parcursul unei zile întregi. Fusese, probabil, o greşeală! Tînărul încerca să se hotărască în alegerea unei specialităţi, iar ziua aceea îl speriase probabil, îndepărtîndu-l pentru totdeauna de practica medianei generale. Căci, după calculele lui Freud, Breuer petrecuse şase ore în trăsură! Acum, după ce vizitase şapte pacienţi, dintre care trei foarte bolnavi, Breuer îşi încheiase ziua de lucru. Fischmann se îndrepta spre Cafe Griensteidl, unde Breuer obişnuia să bea o cafea împreună cu un grup de medici şi oameni de ştiinţă care, de cincisprezece ani, se întîlneau în fiecare seară la acelaşi Stammtisch, o masă mare rezervată în cel mai plăcut colţ al cafenelei. Dar în seara aceasta Breuer se răzgîndi. — Du-mă acasă, Fischmann. Sînt prea ud şi obosit ca să mai merg la cafenea. Lăsîndu-şi capul pe spătarul din piele neagră, închise ochii. Această zi epuizantă începuse prost: îi fusese imposibil să adoarmă la loc după ce avusese un coşmar, la patru noaptea. Programul de dimineaţă fusese încărcat: zece vizite la domiciliu şi apoi nouă consultaţii la cabinet. După-amiază, alţi pacienţi la cabinet, apoi stimulanta, dar tensionata întrevedere cu Lou Salome\ Nici acum nu-şi putea stăpîni gîndurile. Imagini insidioase ale Berthei se strecurau în mintea lui: ţinînd-o de braţ, plimbîndu-se împreună cu ea sub razele calde ale soarelui, departe de noroiul cenuşiu şi îngheţat al Vienei. Curînd însă, imagini discordante se insinuară: căsnicia lui 43
destrămată, copiii pe care-i părăsea, plecînd pentru totdeauna să înceapă o viaţă nouă în America, împreună cu Bertha. Era năpădit de gînduri. Le ura: îi răpeau liniştea; erau ostile — nici posibile, nici dorite. Cu toate acestea, le primea cu bucurie. Singura alternativă — să şi-o şteargă pe Bertha din minte — părea de neconceput. Trăsura traversă uruind un pod de scînduri peste rîul Viena. Breuer privea pietonii care se grăbeau acasă de la lucru, majoritatea bărbaţi, fiecare purnnd o umbrelă neagră şi îmbrăcaţi cam ca el — cu paltoane de culoare închisă, tivite cu blană, mănuşi albe şi căciuli negre de blană. O figură familiară îi atrase privirile. Bărbatul scund, fără pălărie, cu barba îngrijită, care-i depăşea pe ceilalţi, mereu în frunte! Mersul acela energic — l-ar fi recunoscut oriunde! De multe ori, în pădurile din preajma Vienei, încercase să ţină pasul cu picioarele acelea iuţi, care nu încetineau niciodată decît pentru a căuta Herrenpilze — ciupercile spinoase care
creşteau printre rădăcinile pinilor negri. Spunîndu-i lui Fischmann să oprească, Breuer deschise fereastra şi strigă: — Sig, încotro mergi? Tînărul său prieten, care purta o haină albastră ponosită dar decentă, îşi închise umbrela şi se întoarse spre trăsură; apoi, recunoscîndu-l pe Breuer, zîmbi şi răspunse: — Pe Backerstrasse 7. O femeie absolut încîntătoare m-a invitat la cină în seara aceasta. — Ah! Am veşti care te vor dezamăgi! răspunse Breuer rîzînd. Absolut încîntătorul ei soţ e în drum spre casă chiar în clipa asta! Urcă, Sig, vino cu mine. Mi-am terminat treburile şi sînt prea obosit ca să merg la Grein-steidl. Vom avea timp să stăm de vorbă pînă la masă. Freud îşi scutură umbrela de apă, îşi curăţă încălţările pe bordura trotuarului şi urcă. Era întuneric, iar luminarea care ardea în trăsură crea mai mult umbre decît lumini. După o clipă de tăcere, se întoarse pentru a privi de aproape faţa prietenului său. 44
— Arăţi obosit, Josef. O zi lungă? — Una grea. A început şi s-a sfîrşit cu o vizită la Adolf Feifer. îl cunoşti? — Nu, dar am citit cîteva articole de-ale lui în Neue Freie Presse. Un scriitor bun. — Ne jucam împreună cînd eram copii. Mergeam împreună la şcoală. A fost pacientul meu din prima zi cînd am început să practic. Ei bine, acum vreo trei luni, i-am descoperit un cancer la ficat. S-a întins ca focul, iar acum are un icter obstructiv, avansat. Ştii care e faza următoare, Sig? — Păi, dacă îi este obstrucţionat canalul coledoc, bila va continua să se verse în sînge pînă cînd va muri de intoxicaţie hepatică. înainte de asta, va intra în comă hepatică, nu-i aşa? — Exact. Dintr-un moment în altul. Şi totuşi, nu-i pot spune asta. îmi păstrez zîmbetul optimist, nesincer, chiar şi atunci cînd vreau să-mi iau un sincer rămas-bun de la el. N-o să mă obişnuiesc niciodată să-mi văd pacienţii murind. — Să sperăm că nici unul dintre noi nu va ajunge să se obişnuiască, oftă Freud. Speranţa e esenţială, şi cine altcineva decît noi o poate întreţine? Pentru mine, este partea cea mai grea a meseriei de medic. Uneori am îndoieli mari că sînt potrivit pentru această misiune. Moartea este atît de puternică. Tratamentele noastre sînt atît de slabe — în special în neurologie. Slavă Domnului, aproape am terminat cu rotaţia aceea. Obsesia lor de a localiza boala este dezgustătoare. Ar fi trebuit să-i auzi pe Westphal şi Meyer cum se certau astăzi cu privire la localizarea precisă pe creier a cancerului — şi asta în faţa pacientului! Dar — şi făcu o pauză — cine sînt eu să vorbesc? Cu doar şase luni în urmă, cînd lucram în laboratorul de neu-ropatologie, am fost copleşit de bucurie la sosirea unui creier de sugar, pentru că puteam gusta triumful de a localiza cu precizie boala! Poate că devin prea cinic, dar mă conving din ce în ce mai mult că disputele noastre cu 45
privire la localizarea leziunii acoperă adevărul real: că pacienţii noştri mor, iar noi, doctorii, sîntem neputincioşi. — Şi nenorocirea este, Sig, că studenţii unor doctori ca Westphal nu învaţă niciodată cum să ofere alinare muribundului. Cei doi călătoriră în tăcere în trăsura care se legăna din cauza vîntului puternic. Ploaia reîncepuse acum şi picăturile se spărgeau de acoperişul trăsurii. Breuer vroia să-i dea tînărului său prieten nişte sfaturi, dar ezita, alegîndu-şi cuvintele, ştiind cît era Freud de sensibil. — Sig, dă-mi voie să-ţi spun ceva. Ştiu cît te-ar dezamăgi să intri în practica medicinei. Probabil că o simţi ca pe o înfrîngere, ca şi cum te-ai abandona unui destin mai puţin important. Ieri, la cafenea, te-am auzit din întîm-plare criticîndu-l pe Briicke pentru că a refuzat să te promoveze şi te-a sfătuit să renunţi la ambiţiile tale de a face carieră universitară. Dar nu-l învinovăţi! Ştiu că are o părere foarte bună despre tine. Am auzit chiar de pe buzele
lui că eşti cel mai bun student pe care l-a avut vreodată. — Atunci de ce nu mă promovează? — La ce, Sig? La slujba lui Exner sau a lui Fleischl — dacă se vor retrage vreodată? La o sută de guldeni pe an? Briicke are dreptate în privinţa banilor! Cercetarea e treabă de om bogat. Nu poţi trăi din leafa asta. Şi să-ţi mai întreţii şi părinţii? N-ai să te poţi însura nici în zece ani. Poate că Briicke n-a fost prea delicat, dar a avut dreptate spunînd că singura ta şansă de a rămîne în cercetare este să te însori pentru o zestre mare. Cînd ai cerut-o pe Martha în căsătorie, acum şase luni, ştiind că n-o să-ţi aducă nici o zeste, tu — şi nu Briicke — ţi-ai hotărît viitorul. Freud închise ochii o clipă înainte de a răspunde. — Vorbele tale mă rănesc, Josef. Ţi-am simţit întotdeauna dezaprobarea în ceea ce-o priveşte pe Martha. Breuer ştia cît de greu îi era lui Freud să-i vorbească deschis — lui, un bărbat cu şaisprezece ani mai în vîrstă, nu doar prieten, ci şi profesor, părinte, frate mai mare. îşi puse mîna peste a lui Freud. 46 — Nu-i adevărat, Sig! Nu-i deloc adevărat! Doar în privinţa momentului potrivit nu sîntem de acord. Am simţit că ai prea mulţi ani grei de pregătire în faţa ta pentru a-ţi lua povara unei logodne. Dar sîntem de acord în ce-o priveşte pe Martha — am întîlrdt-o o singură dată, la petrecerea dinaintea plecării familiei ei la Hamburg, şi mi-a plăcut din prima clipă. îmi amintea de Mathilde cînd avea vîrsta ei. — Asta nu mă surprinde — vocea lui Freud se mai muiase acum —, soţia ta mi-a fost modelul. De cînd am cunoscut-o pe Mathilde am căutat o soţie ca ea. Adevărul, Josef, spunemi adevărul — dacă Mathilde ar fi fost săracă, nu tot cu ea te-ai fi însurat? — Adevărul, Sig — şi nu mă urî pentru acest răspuns, asta a fost acum paisprezece ani, vremurile s-au schimbat — adevărul este că aş fi făcut ce mi-ar fi cerut tatăl meu. Freud rămase tăcut. Scoase unul din trabucurile lui ieftine, apoi i-l oferi lui Breuer, care, ca întotdeauna, îl refuză. în timp ce Freud îşi aprindea trabucul, Breuer continuă: — Sig, simt Ia fel ca tine. Tu eşti eu. Eşti eu acum zece, unsprezece ani. Cînd Oppolzer, superiorul meu, a murit pe neaşteptate de tifos, cariera mea universitară s-a sfîrşit tot atît de brusc, tot atît de crud ca şi a ta. Şi eu mă consideram un tînăr de mare viitor. Mă aşteptam să-i urmez. Trebuia să-i urmez. Toată lumea ştia asta. Dar a fost ales un ne-evreu în locul meu. Şi eu, ca şi tine, am fost nevoit să mă mulţumesc cu mai puţin. — Atunci, Josef, ştii cît de înfrînt mă simt. Nu e drept! Uită-te la şeful catedrei de medicină — Northangel, bruta aia! Uită-te la şeful catedrei de psihiatrie — Meynert! Sînt eu mai puţin capabil? Aş putea face mari descoperiri! — Şi le vei face, Sig. Cu unsprezece ani în urmă, mi-am mutat laboratorul şi porumbeii la mine acasă şi mi-am continuat cercetările. Se poate. Vei găsi o cale. Dar nu va fi niciodată calea universităţii. Şi ştim amîndoi că nu e vorba doar de bani. Cu fiecare zi antisemiţii devin tot mai zgomotoşi. Ai văzut articolul din Neue Freie Presse de azi 47
dimineaţă, despre organizaţiile studenţeşti antievreieşti ai căror membri dau buzna în sălile de curs şi-i scot afară cu forţa pe evrei? Ameninţă acum să întrerupă toate cursurile ţinute de profesori evrei. Şi ai văzut numărul de ieri din Presse? Şi articolul despre procesul din Galiţia al evreului acuzat de asasinarea rituală a unui copil creştin? Merg pînă acolo încît pretind că îi trebuia sînge creştin pentru aluatul de pască! Poţi crede aşa ceva? Sîntem în o mie opt sute optzeci şi doi şi toate astea se mai întîmplă încă! Ăştia sînt oameni ai cavernelor, sălbatici acoperiţi doar cu o poleială foarte subţire de creştinism. De asta nu ai nici un viitor universitar! Briicke se disociază personal de astfel de prejudecăţi, desigur, dar cine ştie cum
simte de fapt? Eu ştiu că în particular mi-a spus că în cele din urmă antisemitismul îţi va distruge cariera universitară. — Dar sînt făcut să fiu cercetător, Josef. Nu sînt atît de potrivit ca tine pentru practica medicinei. Toată Viena îţi cunoaşte intuiţia de diagnostician. Eu nu am darul ăsta. Tot restul vieţii voi fi un medic de mîna a doua — un Pegas înhămat la jug! — Sig, nu ştiu nimic ce să nu te pot învăţa. Freud se lăsă pe spate, retrăgîndu-se din lumina luminării, recunoscător întunericului. Nu dezvăluise niciodată atît de multe lui Josef sau altcuiva în afară de Martha, căreia îi scria în fiecare zi cîte o scrisoare despre cele mai intime gînduri şi sentimente ale lui. — Dar, Sig, nu te răzbuna pe medicină. Faci pe cinicul. Priveşte progresele făcute numai în ultimii douăzeci de ani — chiar şi în neurologie. Gîndeşte-te la paralizia din cauza otrăvirii cu plumb, sau la psihoza bro-murii sau la trichinoza cerebrală. Toate astea erau mistere acum douăzeci de ani. Ştiinţa înaintează încet, dar în fiecare an mai înfrîngem o boală. Fu un moment lung de tăcere, apoi Breuer continuă. — Hai să schimbăm subiectul. Vreau să te întreb ceva. Predai la o mulţime de studenţi în medicină acum. Ai dat cumva peste un student rus, pe nume Salome', Jenia Salome? 48
— Jenia Salome? Nu cred. De ce? — Sora lui a fost la mine azi. O întîlnire ciudată. Trăsura trecu prin mica poartă din Băckerstrasse nr.7 şi se opri brusc, f ăcînd arcurile grele să se balanseze o clipă. — Am ajuns. îţi povestesc înăuntru. Coborîră în curtea pavată impunătoare, în stil secolul al şaisprezecelea, înconjurată de ziduri înalte, acoperite cu iederă. De fiecare parte, deasupra arcadelor terasei, străjuite de pilaştri solemni, se înălţau în amfiteatru cinci ferestre mari, arcuite, formate fiecare din douăsprezece ochiuri de geam cu rame din lemn. Cînd cei doi se apropi-ară de portalul vestibulului, portarul, mereu la datorie, aruncă o privire prin gemuleţul de la uşa apartamentului său, apoi se grăbi să descuie uşa, îndinîndu-se să-i salute. Urcară scările, trecînd pe lingă biroul lui Breuer de la etajul al doilea, pînă la apartamentul spaţios al familiei, aflat la etajul al treilea, unde îi aştepta Mathilde. La cei treizeci şi şase de ani, era o femeie frapantă. Pielea ei catifelată, strălucitoare punea în valoare nasul fin cizelat, ochii albaştri-cenuşii şi părul castaniu bogat, pe care-l purta într-o coadă lungă împletită, răsucită în vîrful capului, într-o bluză albă şi o fustă gri lungă, strînsă bine pe talie, era o siluetă graţioasă, deşi abia cu cîteva luni în urmă dăduse naştere celui de-al cincilea copil. Luîndu-i pălăria lui Josef, ea îi dădu părul pe spate cu mîna, îl ajută să-şi scoată paltonul şi i-l întinse servitoarei, Aloisia, căreia îi spuneau „Louis" de cînd intrase în serviciul lor, acum paisprezece ani. Apoi se întoarse spre Freud. — Sigi, eşti ud şi îngheţat. La baie cu tine! Am încălzit deja apa şi ţi-am lăsat nişte lenjerie curată de-a lui Josef pe raft. Ce bine că voi doi aveţi aceeaşi măsură! Nu-i pot oferi niciodată ospitalitatea asta lui Max. Max, soţul surorii ei Rachel, era imens, cîntărind peste o sută douăzeci de kilograme. — Nu-ţi face griji pentru Max, spuse Breuer. Mă revanşez cu toţi pacienţii pe care i-i trimit. întordndu-se 49 spre Freud adăugă: I-am trimis azi lui Max încă o prostată hipertrofiată. E a patra săptămîna asta. Ăsta e un domeniu pentru tine! — Nu, interveni Mathilde, luîndu-l pe Freud de braţ şi conducîndu-l spre baie, urologia nu e pentru Sigi. Să cureţe toată ziua vezici şi canale urinare! Ar înnebuni într-o săptămîna!
Se opri la uşă. — Josef, copiii sînt la masă. Du-te să-i vezi, dar numai un minut. Vreau să tragi un pui de somn înainte de cină. Te-am auzit agitîndu-te toată noaptea. N-ai dormit aproape deloc. Fără o vorbă, Breuer se îndreaptă spre dormitorul lui, apoi se răzgîndi şi se hotărî să-l ajute pe Freud să umple cada. întorcîndu-se, Breuer o văzu pe Mathilde aplecîn-du-se spre Freud şi o auzi şoptind. — Vezi ce vreau să spun, Sigi, nu-mi vorbeşte aproape deloc! în baie Breuer ataşă ţevile de la pompa de gaz la cazanele de apă caldă pe care Louis şi Freud le aduceau din bucătărie. Cada albă, masivă, susţinută în mod miraculos de nişte gheare de pisică delicate, din alamă, se umplu repede. Cînd Breuer plecă, mergînd de-a lungul coridorului, îl auzi pe Freud mormăind de plăcere în timp ce se scufunda în apa fierbinte. întins pe patul lui, Breuer nu putea dormi, gîndindu-se că Mathilde îi făcea confidenţe într-un mod atft de intim lui Freud. Din ce în ce mai mult, Freud părea a fi un membru al familiei, acum venind şi la cină de mai multe ori pe săptămîna. La început, relaţia era mai ales între Breuer şi Freud: probabil că Sig luase locul lui Adolf, fratele lui mai tînăr, care murise cu cîţiva ani în urmă. Dar în ultimul an Mathilde şi Freud deveniseră foarte apropiaţi. Diferenţa de vîrstă de zece ani dintre ei îi permitea Mathildei privilegiul afecţiunii materne; spunea adesea că Freud îi amintea de Josef cînd îl cunoscuse ea. 50
Şi ce, se întrebă Breuer, dacă Mathilde îi spune lui Freud despre răceala mea faţă de ea? Cu ce schimbă asta lucrurile de fapt? Mai mult că sigur, Freud ştie deja: el înregistrează tot ce se întîmplă în casă. Nu este un diagnostician foarte bun, dar rareori îi scapă ceva referitor la relaţiile umane. Şi trebuie să fi observat şi cît tânjeau copiii după dragostea de tată — Robert, Bertha, Margarethe şi Johannes se repezeau la el cu strigăte entuziaste: „Unchiule Sigi!", pînă şi micuţa Dora zîmbea de cîte ori apărea el. Fără îndoială că prezenţa lui Freud în casă era un lucru bun; Breuer ştia că el era mult prea detaşat ca să întruchipeze genul de prezenţă de care avea nevoie familia lui. Da, Freud îl suplinea; şi el simţea, în cea mai mare parte, mai degrabă recunoştinţă faţă de tînărul său prieten, decît ruşine. Iar Breuer ştia că nu poate obiecta la faptul că Mathilde se plîngea de căsnicia ei. Avea motive să se plîngă! Aproape în fiecare seară, el lucra pînă la miezul nopţii în laborator. îşi petrecea dimineţile de duminică în birou, pregătindu-şi cursurile de duminica după-amiază pe care le ţinea studenţilor la medicină. Mai multe seri pe săptămîna, rămînea la cafenea pînă la opt sau nouă, iar acum nu mai juca taroc o dată pe săptămîna, ci de două ori. Chiar şi prînzul, pe carel luase întotdeauna, nedezminţit, cu familia, era acum uzurpat. Cel puţin o dată pe săptămîna, Josef rămînea peste program şi lucra şi în pauza de masă. Şi, bineînţeles, de cîte ori venea Max, încuiau uşa biroului şi jucau şah ore în şir. Renunţînd la somn, Breuer se duse la bucătărie să întrebe de cină. Ştia că lui Freud îi plac băile fierbinţi şi lungi, dar era nerăbdător să termine cu masa şi să-i mai rămînă timp pentru a lucra în laborator. Ciocăni la uşa băii. — Sig, cînd termini, vino în birou. Mathilde a fost de acord să ni se servească dna acolo, fără să ne mai îmbrăcăm special. Freud se şterse repede, îşi puse lenjeria de corp a lui Breuer, lăsă lenjeria lui murdară în coşul de rufe şi se 51 grăbi pentru a-i ajuta pe Breuer şi Mathilde să încarce tăvile pentru masa de seară. (Familia Breuer, ca majoritatea vienezilor, lua masa principală la prînz, iar la cină se mulţumea cu hrană rece, din ce mai rămînea.) Glasvandul din bucătărie era acoperit cu aburi. Deschizîndul, Freud fu învăluit în mirosul minunat, cald, al supei de orz cu morcovi şi ţelină. Mathilde îl întîmpină cu un polonic în mînă.
— Sigi, e atît de frig afară că am făcut o supă fierbinte. Este ce vă trebuie la amîndoi. Freud îi luă tava. — Numai două farfurii? Tu nu mănînci? — Cînd Josef spune că vrea să mănînce în birou, asta înseamnă de obicei că vrea să-ţi vorbească între patru ochi. — Mathilde, obiectă Breuer, n-am spus asta. Sig o să înceteze să mai vină aici dacă nu va avea compania ta la cină. — Nu, sînt obosită, iar voi doi n-aţi apucat să staţi singuri săptămîna asta. Cînd trecură prin coridorul lung, Freud intră în camera copiilor să-i sărute înainte de culcare; scăpă de insistenţele lor de a le spune o poveste promiţîndu-le să le spună două poveşti la următoarea lui vizită. Se duse apoi după Breuer în birou, o cameră cu pereţii întunecaţi, cu o fereastră mare, centrală, cu draperii din catifea maro. în partea de jos a ferestrei, între geamul dinăuntru şi cel din afară, erau îngrămădite perne, pentru a împiedica pătrunderea frigului. în faţa ferestrei se afla un birou masiv din lemn de nuc pe care zăceau cărţi deschise, unele peste altele. Pe podea era un covor Kashan gros cu model floral în albastru şi ivoire, şi trei dintre pereţi erau acoperiţi de jos pînă sus cu rafturi încărcate de cărţi cu coperte grele din piele de culori închise. într-un colţ îndepărtat al camerei, pe o măsuţă Biedermeier cu picioare subţiri, în spirală, negru cu auriu, Louis pusese deja nişte friptură rece de pui, salată de varză, seminţe de chimen, smîntînâ, nişte saleuri 52 -■
■
cu chimen şi apă minerală. Mathilde luă farfuriile cu supă de pe tava pe care o ducea Freud, le puse pe masă şi se pregăti să plece. Breuer, conştient de prezenţa lui Freud, întinse mîna şi o puse pe braţul ei. — Mai rămîi. Sig şi cu mine nu avem secrete faţă de tine. — Am mîncat deja ceva cu copiii. Vă descurcaţi voi şi fără mine. — Mathilde — Breuer încearcă să adopte un ton degajat — spui că nu mă vezi destul. Şi totuşi, sînt aici, iar tu mă părăseşti. Dar ea scutură din cap. — Mă întorc în curînd cu nişte ştrudele. Breuer u aruncă lui Freud o privire rugătoare, care vroia să spună: „Ce-aş mai putea face?" O clipă mai tîrziu, pe cînd Mathilde închidea uşa în urma ei, îi observă privirea semnificativă către Freud, ca şi cînd ar fi spus: „Vezi ce s-a ales din viaţa noastră împreună?" Pentru prima dată, Breuer îşi dădu seama de rolul stînjenitor şi delicat în care fusese pus tînărul său prieten: de a fi confidentul ambilor membri ai unui cuplu destrămat! în timp ce mîncau în tăcere, Breuer observă cum privirile lui Freud se plimbau peste rafturile cu cărţi. — Să las un raft liber pentru viitoarele tale cărţi, Sig? — Cît aş vrea! Dar nu în deceniul acesta, Josef. N-am timp nici să mă gîndesc. Singurul lucru pe care l-a scris vreodată un stagiar la Spitalul General din Viena este o ilustrată. Nu, nu mă gîndeam să scriu, ci să citesc aceste cărţi.» Oh, munca nesfîrşită a intelectualului — turnînd toată ştiinţa asta în creier printr-o deschidere de trei milimetri în iris. Breuer zîmbi. — O imagine minunată! Schopenhauer şi Spinoza distilaţi, condensaţi şi strecuraţi prin pupilă, de-a lungul nervului optic şi direct în lobii noştri occipitali. Mi-ar plăcea să pot mînca cu ochii — sînt şi prea obosit acum pentru a citi ceva serios. 53
^
•— Şi puiul tău de somn? întrebă Freud. Ce s-a întîm-plat cu el? Am crezut că vrei să te culci înainte de cină. ■— Nu mai pot să aţipesc. Cred că sînt prea obosit ca să dorm. Acelaşi coşmar m-a trezit
iarăşi în mijlocul nopţii — cel despre cădere. — Mai spune-mi o dată exact, Josef, cum era? — E la fel de fiecare dată. Breuer dădu pe gît un pahar întreg de apă minerală, lăsă jos furculiţa şi se lăsă pe spătar pentru o mai bună digestie. — Şi e foarte clar — cred că l-am avut de zece ori în ultimul an. Mai înfîi simt pămîntul cutremurîndu-se. Mi-e frică şi ies afară s-o caut... Se gîndi o clipă, încercînd să-şi aducă aminte cum descrisese visul înainte. O căuta întotdeauna pe Bertha, dar erau nişte limite pînă la care dorea să i se dezvăluie lui Freud. Nu numai că era jenat de faptul că se îndrăgostise de Bertha, dar nu vedea nici un motiv pentru a complica relaţia lui Freud cu Mathilde spunîndu-i lucruri pe care ar fi fost constrîns să le ţină secrete faţă de ea. —• ...să caut pe cineva. Pămîntul de sub picioarele mele începe să se lichefieze, ca nisipurile mişcătoare. Mă afund încet în pămînt şi cad patruzeci de metri — exact atît. Apoi ajung pe o lespede mare. Scrie ceva pe lespede, încerc să descifrez, dar nu pot. — Ce vis incitant, Josef. De un lucru sînt sigur: cheia către sensul lui este acea inscripţie indescifrabilă de pe lespede. — Dacă, într-adevăr, visul are vreaun sens. ^ — Trebuie să aibă, Josef. Acelaşi vis, de zece ori? Doar n-ai admite ca somnul să-ţi fie tulburat de ceva banal! Cealaltă parte care mă interesează sînt cei patruzeci de metri. Cum ai ştiut că erau exact atîţia? — O ştiu — dar nu ştiu cum de o ştiu. Freud, care-şi golise farfuria repede, ca de obicei, înghiţi ultima îmbucătură şi spuse: — Sînt sigur că cifra este exactă. La urma urmei, tu ai proiectat visul! Ştii, Josef, colecţionez în continuare vise şi 54
cred tot mai mult că cifrele precise în vise au întotdeauna -o semnificaţie reală. Am un exemplu nou despre care nu cred că ţi-am povestit. Săptămîna trecută am dat o masă pentru Isaac Schonberg, un prieten de-al tatălui meu. — îl cunosc. Nu fiul lui, Ignaz, era interesat de sora logodnicei tale? — Da, el, şi e mai mult decît „interesat" de Minna. Ei bine, era aniversarea de şaizeci de ani a lui Isaac, şi ne-a descris un vis pe care-l avusese cu o noapte înainte. Mergea pe un drum lung şi întunecat şi avea şaizeci de monede de aur în buzunar. Ca şi tine, era absolut sigur asupra cifrei. încerca să-şi păstreze monedele, dar ele tot cădeau printr-o gaură din buzunar şi era prea întuneric să le găsească. Ei bine, eu nu cred că a fost o coincidenţă că a visat despre şaizeci de monede la a şaizecea aniversare. Sînt sigur — cum ar putea fi altfel? — că cele şaizeci de monede reprezintă cei şaizeci de ani ai lui. — Şi gaura din buzunar? întrebă Breuer, luînd un al doilea picior de pui. — Visul trebuie să fie o dorinţă de a pierde din ani şi de a deveni mai tînăr, răspunse Freud, servindu-se, şi el, cu pui. — Sau, Sig, poate că visul exprima o teamă — teama că anii îi sînt pe sfîrşite şi în curînd nu-i va mai rămîne nici unul! Adu-ţi aminte, se afla pe un drum lung şi întunecos şi încerca să regăsească ceva ce pierduse. — Da, probabil. Poate că visele exprimă sau dorinţe, sau temeri. Sau poate pe amîndouă. Dar spune-mi, Josef, cînd ai avut visul ăsta prima dată? — Sămăgîndesc. Breuer îşi aminti că prima dată fusese la scurtă vreme după ce începuse să aibă îndoieli că tratamentul său o putea ajuta pe Bertha, şi într-o discuţie cu Frâu Pappen-heim sugerase posibilitatea de a o transfera la Sanatoriul Bellevue în Elveţia. Asta trebuie să fi fost pe la începutul lui 1882, cu aproape un an în urmă, după cum îi spusese lui Freud.
55 V — Şi nu în ianuarie trecut am venit să te sărbătorim la a patruzecea aniversare, întrebă Freud, împreună cu toată familia Altmann? Aşa că, dacă ai avut visul începînd de atunci nu înseamnă că cei patruzeci de metri semnifică patruzeci de ani? — Ei bine, peste vreo două luni voi avea patruzeci şi unu. Dacă ai dreptate, n-ar trebui să fie patruzeci şi unu de metri începînd din ianuarie? Freud ridică din umeri. — De aici încolo, avem nevoie de un consultant. Am ajuns la limitele teoriei mele despre vise. Se va schimba un vis o dată visat pentru a se adapta la schimbările din viaţa celui care-l visează? O întrebare fascinantă! De ce sînt anii reprezentaţi prin metri totuşi? De ce-şi bate atîta capul micul făurar de vise care sălăşluieşte în minţile noastre pentru a camufla adevărul? Eu cred că visul nu se va schimba la patruzeci şi unu de metri. Cred că făurarului de vise i-ar fi teamă că schimbîndu-l la patruzeci şi unu de metri cînd tu îmbătrîneşti cu un an ar face totul prea transparent, ar înlătura codul visului. — Sig, chicoti Breuer ştergîndu-şi gura şi mustaţa cu şervetul, în punctul ăsta ne despărţim întotdeauna. Cînd începi să vorbeşti despre o altă minte, separată, un spi-riduş sensibil înlăuntrul nostru care fabrică vise sofisticate şi le ascunde de mintea noastră conştientă — asta pare ridicol. — Sînt de acord, pare ridicol, într-adevăr, dar uită-te cît de evident este, uită-te la toţi fizicienii şi matematicienii care au declarat că au rezolvat probleme importante în vis! Şi, Josef, nu există nici o altă explicaţie. Oricît de * ridicol pare, trebuie să fie o inteligenţă separată, inconştientă. Sînt sigur... Mathilde intră cu o cafetieră şi două ştrudele cu mere şi stafide, acoperite cu un munte de Schlag. — De ce eşti sigur, Sigi? — Singurul lucru de care sînt sigur este că vrem ca tu să iei loc şi să stai puţin cu noi. Josef tocmai voia să-mi vorbească despre un pacient pe care l-a văzut astăzi. 56 — Sigi, nu pot. Johannes plînge, şi dacă nu mă duc acum la el o să-i trezească pe ceilalţi. După ce ea plecă, Freud se întoarse spre Breuer. — Ei, Josef, ce-i cu întîlnirea ta ciudată cu sora acelui student la medicină? Breuer ezită, adunîndu-şi gîndurile. Vroia să discute cu Freud strania propunere a lui Lou Salome, dar se temea că asta va duce la o discuţie prea amănunţită despre tratamentul făcut de el Berthei. — Ei bine, fratele ei i-a povestit despre cum am tratat-o pe Bertha Pappenheim. Acum vrea să-i aplic acelaşi tratament unei cunoştinţe de-a ei care are tulburări emoţionale. — Cum a ajuns acest student la medicină, acest Jenia Salome, să ştie despre Bertha Pappenheim? Ai fost întotdeauna reticent în a-mi vorbi chiar şi mie despre acest caz, Josef. Nu ştiu nimic despre el, în afară de faptul că ai folosit hipnoza. Breuer se întrebă dacă detectase cumva o urmă de gelozie în vocea lui Freud. — într-adevăr, Sig, n-am vorbit mult despre Bertha... Familia ei e prea cunoscută în comunitate. Şi am evitat în mod special să-ţi vorbesc ţie de cînd am aflat că Bertha e o prietenă atît de bună a logodnicei tale. Dar, acum cîteva luni, dîndu-i pseudonimul Anna O., am descris pe scurt tratamentul ei la o prelegere pentru studenţii de la medicină. Freud se aplecă nerăbdător spre el. — Nu pot să-ţi spun cît de curios sînt să aflu detaliile noului tău tratament, Josef. Poţi să-mi spui măcar ce le-ai spus studenţilor? Ştii că pot să păstrez secretul profesional — chiar şi faţă
de Martha. Breuer şovăia. Cît să spună? Desigur, o mare parte Freud o ştia deja. Cu siguranţă Mathilde nu făcuse luni în şir nici un secret din neliniştea că soţul său petrecea atît de mult timp cu Bertha. Şi Freud fusese în casă în ziua cînd Mathilde explodase în cele din urmă, plină de mînie, 57
şi-i interzisese lui Breuer să mai pomenească vreodată numele tinerei sale paciente în prezenţa ei. Din fericire, Freud nu fusese martor la scena catastrofală finală a tratamentului făcut de el Berthei! Breuer n-avea să uite niciodată cum se dusese la ea acasă în ziua aceea îngrozitoare cînd o găsise zvîrcolindu-se în durerile unei sarcini imaginare şi ţipînd s-o audă toată lumea: „Vine copilul doctorului Breuer!" Cînd Mathilde auzise despre asta — veşti ca acestea circulînd repede printre nevestele de evrei — îi ceruse lui Breuer să transfere imediat cazul Berthei altui medic. îi povestise Mathilde toate acestea lui Freud? Breuer nu vroia să întrebe. Nu acum. Poate mai tîrziu, cînd lucrurile se mai linişteau. în consecinţă, îşi alese cuvintele cu grijă. — Ei bine, tu ştii, desigur, Sig, că Bertha avea toate simptomele isteriei — tulburări senzoriale şi motorii, contracţii musculare, surzenie, halucinaţii, amnezie, afonie, fobii — şi, de asemenea, manifestări neobişnuite. De exemplu, avea nişte tulburări lingvistice bizare, neputînd — uneori săptămîni în şir — să vorbească în germană, mai ales dimineaţa. Ne purtam conversaţiile în engleză. Şi mai bizară era viaţa ei mentală dublă: o parte din ea trăia în prezent; cealaltă parte a ei răspundea emoţional la evenimente care avuseseră loc exact cu un an în urmă — după cum am descoperit verificînd în jurnalul mamei sale pe anul precedent. Avea şi puternice nevralgii faciale care nu puteau fi ajutate decît de morfină — şi, bineînţeles, devenise dependentă. — Şi ai tratat-o prin hipnoză? întrebă Freud. — Asta a fost intenţia mea iniţială. Mi-am propus să urmez metoda lui Liebault de a îndepărta simptomele prin sugestie hipnotică. Dar, mulţumită Berthei — este o femeie extraordinar de creativă — am descoperit un principiu de tratament complet nou. în primele cîteva săptămîni am vizitat-o zilnic şi invariabil o găseam într-o stare de spirit atît de agitată că nu se putea lucra prea mult efectiv. Dar apoi ne-am dat seama că se putea linişti 58
descriindu-mi în detaliu fiecare eveniment care o enervase în ziua aceea. Breuer se opri şi închise ochii pentru a-şi aduna gîn-durile. Ştia că acest lucru era important şi vroia să includă toate faptele semnificative. — Acest proces a durat. Adesea Bertha îmi cerea o oră în fiecare dimineaţă pentru ceea ce ea numea „curăţare a hornului" numai pentru a-şi elibera mintea de vise şi fantezii neplăcute, iar apoi, cînd mă întorceam după-amiază, noi elemente iritante apăruseră, fiind nevoie de încă o „curăţare". Numai după ce-i ştergeam complet din minte aceste rămăşiţe puteam trece la sarcina de a-i trata simptomele mai de durată. în acest punct, Sig, am făcut o descoperire uluitoare! La tonul prevestitor al lui Breuer, Freud, care îşi aprindea un trabuc, îngheţă şi lăsă chibritul să-i ardă degetul în nerăbdarea de a auzi următoarele cuvinte ale lui Breuer. — Ach, mein Gottl exclamă el scuturînd chibritul şi sugîndu-şi degetul. Continuă, Josef, descoperirea uluitoare a fost...? — Ei bine, am descoperit că atunci cînd ea mergea pînă la sursa unui simptom şi mi-o descria în amănunţime, acel simptom dispărea singur —fără să fie nevoie de nici o sugestie hipnotică... — Sursă? întrebă Freud, atît de fascinat acum că dădu drumul trabucului în scrumieră şi-l
lăsă acolo, mocnind uitat. Ce vrei să spui, Josef, cu sursa simptomului? — Elementul iritant originar, experienţa care l-a provocat. — Te rog! îi ceru Freud. Un exemplu! — O să-ţi povestesc despre hidrofobia ei. Bertha nu putea sau nu voia să bea apă săptămîni în şir. îi era foarte sete, dar cînd lua un pahar cu apă nu se putea hotărî să-l bea şi era nevoită săşi astîmpere setea cu pepeni şi alte fructe. Apoi, într-o zi, în transă — era un autohipnotizator şi intra automat în transă la fiecare şedinţă — şi-a amintit cum, cu săptămîni în urmă, intrase în camera doicii şi-l 59 văzuse pe dinele acesteia bînd apă din paharul ei. îndată ce mi-a descris această amintire, descărcîndu-şi, totodată, mînia puternică şi dezgustul, mi-a cerut un pahar cu apă şi l-a băut fără nici o dificultate. Simptomul nu s-a mai întors niciodată. — Remarcabil, remarcabil! exclamă Freud. Şi apoi? — Curînd am ajuns să tratăm în aceeaşi manieră sistematică fiecare dintre celelalte simptome. Mai multe simptome — de exemplu, paralizia braţului şi halucinaţiile vizuale cu cranii umane şi şerpi — îşi aveau rădăcinile în şocul provocat de moartea tatălui ei. Cînd a descris toate detaliile şi emoţiile acelei scene — pentru a-i stimula memoria, i-am cerut chiar să rearanjeze mobila aşa cum era la vremea morţii lui — atunci toate aceste simptome s-au dizolvat pe loc. — E minunat! Freud se ridicase şi se plimba cu paşi mari, entuziasmat. Implicaţiile teoretice îţi taie respiraţia. Şi sînt perfect compatibile cu teoria lui Helmholtz! O dată ce încărcătura electrică cerebrală în exces responsabilă pentru anumite simptome este anulată prin catharsis emoţional, simptomul se comportă ca atare şi dispare instantaneu! Dar tu pari atît de calm, Josef. Este o descoperire majoră. Trebuie să publici acest caz. Breuer oftă adînc. — Poate, într-o zi. Dar acum nu e momentul. Sînt prea multe complicaţii personale. Trebuie să ţin seama şi de sentimentele Mathildei. Poate că acum, cînd ţi-am descris procedura mea, poţi aprecia cît de mult timp a trebuit să investesc în tratamentul Berthei. Ei bine, Mathilde pur şi simplu n-a putut, sau n-a vrut, să aprecieze importanţa ştiinţifică a cazului. După cum ştii, a ajuns să urască orele pe care le petreceam cu Bertha — şi, de fapt, este încă atît de supărată încît refuză să vorbească despre asta cu mine. — Şi de asemenea, continuă Breuer, nu pot publica un caz care s-a sfîrşit aşa de prost, Sig. La insistenţele Mathildei, am renunţat la caz şi am transferat-o pe Bertha la sanatoriul lui Bingswanger de la Kreutzlingen, în iulie trecut. Mai este încă sub tratament acolo. A fost greu s-o 60 dezobişnuiesc de morfină şi aparent unele dintre simp-tomele ei, ca imposibilitatea de a vorbi în germană, au revenit. — Chiar şi aşa — Freud avu grijă să evite discuţia despre furia Mathildei — cazul deschide un teren nou, Josef. Ar putea crea un procedeu de tratament complet nou. Vrei să-l discutăm împreună cînd o să avem mai mult timp? Aş vrea să aud fiecare detaliu. — Cu plăcere, Sig. Am la birou o copie a rezumatului pe care i l-am trimis lui Bingswanger — vreo treizeci de pagini. Poţi să începi prin a-l citi pe acela. Freud îşi scoase ceasul. — Ah! E tirziu şi încă nfam auzit povestea cu sora studentului la medicină. Prietena ei — cea pe care vrea ca tu s-o tratezi prin noua ta metodă prin conversaţie — este isterică? Cu simptome ca ale Berthei? — Nu Sig, iată unde povestea devine interesantă. Nu este vorba despre isterie, şi pacientul nu
este o „ea", ci un bărbat care este sau a fost îndrăgostit de ea. S-a îmbolnăvit din dragoste şi vrea să se sinucidă de cînd ea l-a lăsat pentru un alt bărbat, un fost prieten de-al lui! Evident că ea se simte vinovată şi nu vrea să aibă moartea lui pe conştiinţă. — Dar, Josef — Freud părea şocat — boală din dragoste! Ăsta nu e un caz medical. — Asta a fost şi prima mea reacţie. Exact asta i-am spus. Dar stai să auzi şi restul. Povestea devine mai interesantă. Prietenul ei, care este, din întîmplare, filozof şi un prieten apropiat al lui Richard Wagner, nu vrea să fie ajutat, sau cel puţin este prea mîndru ca s-o ceară. Ea îmi cere să fiu vrăjitor. Sub pretextul că-l consult din punct de vedere medical, vrea ca eu să strecor şi o cură pentru depresia lui psihică. — E imposibil! Zău, Josef, doar n-ai să încerci asta? — Mă tem că am acceptat deja. — De ce? Freud îşi luă din nou trabucul şi se aplecă înainte, încruntîndu-se, îngrijorat pentru prietenul său. — Nici eu nu prea ştiu, Sig. De cînd s-a sfîrşit cazul Pappenheim, n-am avut pace şi am simţit că stagnez. 61 Poate că am nevoie de o distracţie, de o provocare ca asta. Dar mai e un motiv pentru care am acceptat cazul acesta! Adevăratul motiv! Sora acestui student la medicină este teribil de convingătoare. Nu-i poţi spune nu. Ce misionar grozav ar fi! Cred că ar putea converti un cal într-un pui de găină. Este extraordinară, nu-ţi pot spune exact în ce fel. Poate că ai s-o cunoşti într-o zi. Ai să vezi atunci. Freud se ridică, se întinse, merse pînă la fereastră şi trase draperiile de catifea. Neputînd să vadă bine prin geamul aburit, îşi folosi batista pentru a şterge o porţiune mică. — Mai plouă, Sig? întrebă Breuer.Să-l chemăm pe Fisch-mann? — Nu, aproape a stat. O să merg pe jos. Dar mai am întrebări în privinţa acestui nou pacient. Cînd îl vezi? — N-am primit încă nici un semn de la el. Asta-i încă o problemă. Frăulein Salome e în relaţii proaste cu el acum. într-adevăr, mi-a arătat cîteva din scrisorile lui pline de furie. Cu toate acestea, mă asigură că va „aranja" ca el să mă consulte pentru problemele lui de sănătate. Şi nu mă îndoiesc că, şi aici, ca în toate, va face exact ce-şi propune să facă. — Dar natura problemelor de sănătate ale acestui om justifică o consultaţie medicală? — Absolut. Este foarte bolnav şi a încuiat deja vreo douăzeci de medici, mulţi dintre ei cu reputaţii excelente. Ea mi-a descris o listă lungă a simptomelor lui — dureri de cap puternice, orbire parţială, greaţă, insomnie, stări de vomă, indigestie puternică, probleme de echilibru, slăbiciune. Văzîndu-l pe Freud clătinînd din cap perplex, Breuer adăugă: — Dacă vrei să devii practician, trebuie să te obişnuieşti cu astfel de tablouri clinice năucitoare. Pacienţii cu mai multe simptome care trec de la un medic la altul fac parte din practica mea de zi cu zi. Ştii, Sig, ar putea fi pentru tine un caz bun ca să înveţi. Te voi ţine la curent. Breuer reflectă o clipă. — De fapt, hai să ţinem un 62 colocviu rapid acum. Pînă aici, doar pe baza acestor simptome, ce diagnostic ai pune? — Nu ştiu, Josef, nu se potrivesc. — Nu fi atît de prudent. Dă-ţi o părere. Gîndeşte cu voce tare. Freud se îmbujora. Oricît de însetat de cunoaştere ar fi fost, detesta să-şi arate ignoranţa. — Poate o scleroză multiplă sau o tumoră occipitală. Otrăvire cu plumb? Pur şi simplu nu ştiu. Breuer adăugă: — Nu uita hemicrania. Sau ce zid de ipohondrie?
— Problema este, spuse Freud, că nici unul dintre aceste diagnostice nu explică toate simptomele. — Sig, spuse Breuer, ridicîndu-se şi vorbind pe un ton confidenţial, îţi voi dezvălui un secret profesional. într-o zi, cînd vei fi practician îţi va fi necesar ca plinea şi ca apa. L-am aflat de la Oppolzer, care mi-a spus într-o zi: „Cîinii pot avea şi purici şi păduchi." — Asta însemnînd că un pacient poate... — Da, spuse Breuer, punîndu-şi braţul pe după umerii lui Freud. Cei doi porniră de-a lungul coridorului. Un pacient poate avea două boli. De fapt, pacienţii care ajung la un medic consultant aşa sînt, în general. — Dar hai să ne întoarcem la problema psihologică, Josef. Frăulein a ta spune că acest om nu vrea să-şi recunoască depresia psihică. Dacă el nici nu vrea să admită că are de gînd să se sinucidă, cum vei proceda? — Asta n-ar trebui să pună probleme, spuse Breuer cu încredere. Cînd pun întrebări despre starea sănătăţii, pot oricînd să găsesc posibilităţi de a pătrunde în domeniul psihologiei. Cînd întreb despre insomnie, de exemplu, adesea mă interesez asupra tipului de gînduri care-l ţin treaz pe pacient. Sau, după ce pacientul mi-a recitat întreaga litanie a simptomelor lui, adesea îmi arăt compătimirea şi-l întreb, degajat, dacă se simte descurajat de boală, dacă nu-i vine să renunţe sau nu mai vrea să trăiască. Asta rareori dă greş în a-l convinge pe pacient să-mi spună tot. 63 La uşa de la intrare, Breuer îl ajută pe Freud să-şi pună haina. — Nu, Sig, nu asta-i problema. Te asigur că nu voi întîmpina nid o greutate în a cîştiga încrederea filozofului nostru şi a-l face să-mi destăinuiască totul. Problema este ce să fac cu ce aflu. — Da, ce vei face dacă e tipul sinucigaş? — Dacă mă conving că are într-adevăr de gînd să se omoare, îl închid imediat — ori la azilul de nebuni de la Brunfeld, ori poate într-o clinică particulară ca a lui Bres-lauer la Inzerdorf. Dar, Sig, nu asta va fi problema. Gîndeşte-te — dacă are, într-adevăr, intenţii de sinucidere, se va mai deranja să se consulte cu mine? — Da, bineînţeles! Freud, părînd tulburat, se bătu cu palma peste frunte pentru încetineala cu care gîndise. Breuer continuă: — Nu, adevărata problemă va fi ce să fac cu el dacă nu e tipul sinucigaş, dacă pur şi simplu suferă foarte tare. — Da, zise Freud, ce faci atunci? — în acest caz, va trebui să-l conving să vadă un preot. Sau poate să facă o cură lungă la Marienbad. Sau să inventez eu un mijloc de a-l trata! — Să inventezi un mijloc de a-l trata? Ce vrei să spui, Josef? Ce fel de mijloc? — Mai tîrziu, Sig. O să vorbim mai tîrziu. Acum, afară cu tine! Nu mai sta în camera asta încălzită cu haina aia groasă pe tine. Pe dhd trecea pragul, Freud întoarse capul. — Cum ai spus că-l cheamă pe filozoful ăsta? Cineva de care am auzit? Breuer ezită. Amintindu-şi că Lou Salom£ îl conjurase să păstreze taina, sub impulsul momentului inventă un nume pentru Friedrich Nietzsche, după codul cu care o desemnase pe Anna O. s-o reprezinte pe Bertha Pappen-heim. — Nu, e un necunoscut. Numele este Miiller. Eckart Muller. CAPITOLUL 4
LJouă săptămîni mai tirziu, Breuer şedea în cabinetul său, îmbrăcat cu un halat alb, şi citea o scrisoare de la Lou Salome: 23 noiembrie 1882 Dragă domnule Dr Breuer, , Planul nostru merge. Profesorul Overbeck este întru totul de acord cu părerea noastră că situaţia este cu adevărat foarte periculoasă. Niciodată nu l-a văzut pe Nietzsche într-o stare atît de proastă. îşi va exercita toată influenţa posibilă pentru a-l convinge să vă viziteze. Nici eu, nici Nietzsche nu vom uita vreodată bunătatea pe care ne-o arătaţi acum, la nevoie. Lou Salomă
„Planul nostru, părerea noastră. Mereu «al nostru»." Breuer puse jos scrisoarea — după ce o citise probabil pentru a zecea oară de cînd sosise, cu o săptămână în urmă — şi luă oglinda de pe birou pentru a se privi spunînd „al nostru". Văzu un cerc roz subţire format din buze, încon-jurînd o gaură mică neagră în mijlocul bărbii castarui. Deschise gura mai larg şi privi buzele elastice întinzîndu-se în jurul dinţilor îngălbeniţi care-i ieşeau din gingii ca nişte pietre de mormînt pe jumătate îngropate. Păr şi gaură, corn şi dinţi — arici, morsă, maimuţă, Josef Breuer. Detesta să-şi vadă barba. Vedeai din ce în ce mai des pe străzi, în ultima vreme, bărbaţi complet bărbieriţi; cînd 65
va găsi el curajul să-şi radă toată claia aceea? Detesta şi firele cărunte care i se insinuau în mustaţă, în partea stingă a bărbiei şi în favoriţi. Aceste smocuri cărunte erau, o ştia, vestitorii unei neînduplecate invazii hibernale. Şi nimic nu va opri marşul orelor, al zilelor, al anilor. Breuer detesta tot ce reflecta oglinda — nu numai invazia căruntă şi părul şi dinţii animalici, dar şi nasul coroiat, îndreptat spre bărbie, urechile absurd de mari şi fruntea masivă, pleşuvă — chelirea începuse de acolo şi îşi croise, fără milă, drum spre spate, arărîndu-i cu neruşinare craniul gol. Şi ochii! Breuer se relaxa şi se privi în ochi; acolo afla întotdeauna tinereţe. Clipi. Adesea clipea şi-şi făcea cu ochiul — lui, cel adevărat, lui Josef cel de şaisprezece ani care trăia în ochii aceia. Dar nici un salut nu veni astăzi din partea tânărului Josef! în loc de asta, îl priveau ochii tatălui său — ochi bătrîni, obosiţi, acoperiţi de pleoape ridate, înroşite. Breuer privi fascinat cum gura tatălui său forma o gaură pentru a spune „al nostru, al nostru, al nostru". Breuer se gîndea tot mai des la tatăl său. Leopold Breuer era mort de zece ani. Murise la optzeci şi doi de ani, avînd deci cu patruzeci şi doi de ani mai mult decît Josef acum. Puse jos oglinda. Mai avea patruzeci şi doi de ani. Cum să mai suporte încă patruzeci şi doi de ani? Patruzeci şi doi de ani pe care să-i aştepte să treacă. Patruzeci şi doi de ani în care să se privească în ochii ce îmbătrîneau. Nu era nici o scăpare din închisoarea trupului? Ah, de-ar putea s-o ia de la capăt! Dar cum? Unde? Cu cine? Nu cu Lou Salome. Ea era liberă şi putea să zboare, cînd dorea ea, înăuntru şi afară din închisoarea lui. Dar nu va fi niciodată un „al nostru" cu ea — niciodată viaţa „noastră", viaţa „noastră" nouă. După cum nu va mai fi niciodată, o ştia, un „al nostru" cu Bertha. De cîte ori putea scăpa de vechile amintiri despre Bertha — mirosul de migdale al pielii ei, arcuirea puternică a sinilor sub rochie, căldura trupului ei cînd se întindea lingă el intrînd în transă — de cîte ori reuşea să 66 se retragă şi să se privească pe el însuşi, îşi dădea seama că, tot timpul, Bertha fusese o himeră. Biata Bertha, neformată, nebună — ce vis imposibil să cred că aş fi putut-o completa, forma, pentru ca ea să-mi poată da în schimb... ce? Asta e întrebarea. <Ze căutam eu la ea? Ce-mi lipsea? Nu aveam o viaţă mai bună? Cui m-aş putea plînge că viaţa mea a alunecat irevocabil
pe un tobogan care se îngustează mereu? Cine-mi poate înţelege calvarul, nopţile de insomnie, gîndul la sinucidere? La urma urmelor, nu am eu tot ce şi-ar putea dori cineva: bani, prieteni, familie, o soţie frumoasă şi încîntătoare, renume, respectabilitate? Cine m-ar consola? Cine sar abţine să-mi pună întrebarea evidentă: „Ce ţi-ai mai putea dori?" Vocea lui Frâu Becker, anunţînd sosirea lui Friedrich Nietzsche, îl făcu pe Breuer să tresară, deşi asta aştepta. Solidă, scundă, căruntă, viguroasă şi cu ochelari, Frâu Becker conducea cabinetul de consultaţii al lui Breuer cu o precizie uluitoare. De fapt, îşi îndeplinea rolul atît de desăvîrşit, încât nu mai era nici o rămăşiţă vizibilă din Frâu Becker în civil. în cele şase luni de cînd o angajase nu schimbaseră nici o vorbă în afara serviciului. Oricît încerca, nu putea să-şi amintească numele ei mic sau să şi-o imagineze făcînd altceva decît treburile ei de asistentă. Frâu Becker la un picnic? Citind ediţia de dimineaţă din Neue Freie Presseîla cadă bucala ta Frâu Becker goală? încălecată? Respirînd greu, în viitoarea pasiunii? De neconceput! Cu toate acestea, în ciuda dispreţului pe care-l avea pentru ea ca femeie, Frâu Becker avea un ascuţit simţ de observaţie şi Breuer ajunsese să pună preţ pe primele ei impresii. — Cum ţi se pare profesorul Nietzsche? — Herr Doctor, se poartă ca un gentleman, dar nu arată ca un gentleman. Pare timid. Aproape umil. Şi are un fel de a se purta delicat, foarte diferit de al multora dintre cei care vin aici — de exemplu acea mare doamnă rusoaică de acum două săptămîni. 67 Breuer observase şi el o delicateţe în scrisoarea prin care profesorul Nietzsche îi cerea o consultaţie, cînd dorea doctorul Breuer, în următoarele două săptămîni dacă era posibil. După cum explica în scrisoarea sa, el avea să se deplaseze la Viena special pentru această consultaţie. Pînă la primirea răspunsului, avea să rămînă în Basel la prietenul său, profesorul Overbeck. Breuer zîmbi în sinea lui comparînd scrisoarea lui Nietzsche cu depeşele lui Lou Salome" care îi ordonau să fie liber, la dispoziţia ei. în timp ce aştepta ca Frâu Becker să-l introducă pe Nietzsche, Breuer aruncă o privire asupra biroului său şi deodată observă alarmat cele două cărţi pe care i le dăduse Lou Salome. Cu o zi înainte, într-o jumătate de oră liberă, le răsfoise şi le lăsase neglijent la vedere. îşi dădea seama că dacă Nietzsche le-ar fi văzut, tratamentul ar fi luat sfîrşit încă înainte de a începe, c&â i-ar fi fost cu totul imposibil să-i explice fără să pomenească de Lou Salome". Ce neatenţie ciudată din partea mea, se gîndi Breuer. încerc oare să sabotez această acţiune? Aruncînd repede cărţile într-un sertar al biroului, se ridică pentru a-l întîmpina pe Nietzsche. Profesorul nu era deloc aşa cum te-ai fi aşteptat după descrierea făcută de Lou. Comportarea sa era blîndă şi, deşi cu o constituţie solidă — un metru şaptezeci şi doi sau şaptezeci şi cinci şi şaizeci şi opt sau şaptezeci de kilograme —, trupul său avea ceva lipsit parcă de substanţă, ca şi cum ţi-ai fi putut trece mîna prin el. Era îmbrăcat într-un costum negru greoi, chiar milităresc. Sub haină purta un pulover maro gros, ţărănesc, care-i acoperea aproape în întregime cămaşa şi cravata mov. Cînd îşi dădură mîinile, Breuer remarcă pielea rece şi strîngerea lipsită de fermitate a lui Nietzsche. — Bună ziua, domnule profesor —, dar nu una foarte bună pentru a călători, îmi închipui. — Nu, domnule doctor, deloc bună pentru a călători. Nid pentru motivul care m-a adus la dumneavoastră. Am învăţat să evit vremea aceasta. Numai excelenta dumneavoastră reputaţie m-a adus atît de departe în nord iarna. 68
înainte de a se aşeza în fotoliul la care îl condusese Breuer, Nietzsche puse agitat o servietă jerpelită, umflată, mai întîi într-o parte a fotoliului, apoi o mută în partea cealaltă, căutindu-i parcă un loc potrivit pentru a se odihni. Breuer se aşeză în tăcere şi continuă să-şi inspecteze pacientul în timp ce acesta se făcea comod. în ciuda înfăţişării nesigure, Nietzsche era o prezenţă dominantă. Capul lui puternic atrăgea atenţie. Mai ales ochii, de un căprui blînd, dar cu o privire extraordinar de intensă şi duşi în fundul orbitelor proeminente. Ce spusese Lou Salome despre ochii lui? Că păreau să privească înăuntru, ca la vreo comoară ascunsă? Da, şi Breuer constata asta. Părul şaten strălucitor al pacientului său era periat cu grijă, în afara unei mustăţi lungi, care îi cădea ca o avalanşă peste buze şi de o parte şi de alta a gurii, în jos, spre bărbie, era bine ras. Mustaţa trezea în Breuer o senzaţie de înrudire: avu un impuls donchihotesc de a-l atenţiona pe profesor să nu mănînce pateuri vieneze în public, mai ales din acelea presărate din belşug cu Schlag, căci altfel avea să fie nevoie să-şi pieptene mustaţa multă vreme pentru a îndepărta firimiturile. Vocea blîndă a lui Nietzsche era surprinzătoare: vocea din cele două cărţi ale sale era puternică, îndrăzneaţă şi autoritară, aproape stridentă. încă o dată, Breuer descoperea aceeaşi discrepanţă între Nietzsche în carne şi oase şi Nietzsche în toc şi hîrtie. în afara scurtei lui discuţii cu Freud, Breuer nu se gîndise prea mult la această consultaţie neobişnuită. Acum, pentru prima dată, se întreba serios dacă fusese înţelept să se amestece în povestea asta. Lou Salome, vrăjitoarea, conspiratoarea principală, dispăruse de mult, iar în locul ei şedea, fără a bănui nimic, naivul profesor Nietzsche. Doi bărbaţi manevraţi pentru a se întîlni sub false pretexte de o femeie care acum, fără îndoială, ţesea vreo intrigă nouă. Nu, nu prea-l trăgea inima la această aventură. Oricum, e timpul să las toate astea la o parte, se gîndi Breuer. Un om care a ameninţat să-şi ia viaţa este acum pacientul meu, şi trebuie să-i acord toată atenţia. 69 — Cum a fost călătoria, profesore Nietzsche? înţeleg că tocmai aţi venit de la Basel? — Aceea nu a fost decît ultima mea oprire, spuse Nietzsche, şezînd ţeapăn. întreaga mea viaţă a devenit o călătorie şi încep să simt că singurul meu cămin, singurul loc familiar în care mă întorc întotdeauna este boala mea. Nu este omul conversaţiilor de salon, reflectă Breuer. — Atunci, domnule profesor, haideţi să începem imediat investigarea bolii dumneavoastră. — Ar fi mai eficient pentru dumneavoastră să examinaţi mai întîi aceste documente? Şi Nietzsche scoase din servietă o mapă grea burduşită de hîrtii. — Am fost bolnav probabil toată viaţa, dar mai serios în ultimii zece ani. Aici sînt rapoartele complete asupra consultaţiilor mele anterioare. îmi daţi voie? Breuer aprobă din cap, iar Nietzsche desfăcu mapa, se aplecă peste birou şi puse conţinutul — scrisori, diagrame de spital şi rapoarte de laborator — în faţa lui Breuer. Breuer examina prima pagină, care conţinea o listă de douăzeci şi patru de medici şi datele fiecărei consultaţii. Recunoştea multe nume de somităţi elveţiene, germane şi italiene. — Unele dintre aceste nume îmi sînt cunoscute. Toţi medici excelenţi! Văd aici trei — Kessler, Turin şi Konig — pe care îi cunosc bine. Au studiat la Viena. După cum aţi sugerat, domnule profesor, nu ar fi înţelept să ignorăm observaţiile şi concluziile acestor mari oameni — cu toate acestea, există un mare dezavantaj dacă încep cu ele. Prea multă autoritate, prea multe păreri şi concluzii prestigioase diminuează puterea de sinteză a cuiva. Pentru acelaşi motiv, prefer să citesc o piesă înainte de a o vedea jucată şi cu siguranţă înainte de a citi recenziile. Nu vi s-a părut a fi astfel şi în munca dumneavoastră? Nietzsche păru surprins. Bun, gîndi Breuer. Profesorul Nietzsche trebuie să vadă că sînt un altfel de medic. Nu este obişnuit cu medici care discută despre structuri psihologice sau îl întreabă, cu bună ştiinţă, despre munca lui.
— Da, răspunse Nietzsche, este un lucru important în munca mea. Domeniul meu iniţial este filologia. Prima 70
mea slujbă, singura mea slujbă, a fost aceea de profesor de filologie la Basel. Am un interes puternic faţă de filozofii presocratici şi, în cazul lor, mi s-a părut întotdeauna crucial să mă întorc la textul original. Traducătorii sînt întotdeauna infideli — nu intenţionat, bineînţeles — dar nu pot ieşi în afara cadrului lor istoric. Nici — dacă veni vorba — în afara cadrului lor autobiografic. — Dar nu refuzul de a plăti tribut traducătorilor este acela care-l face pe cineva nepopular în comunitatea filozofică academică? Breuer se simţea sigur pe sine. Consultaţia se desfăşura bine. începuse bine procesul de a-l convinge pe Nietzsche că el, noul său doctor, era un spirit înrudit, cu interese înrudite. Nu avea să fie greu să-l seducă pe acest profesor Nietzsche — şi Breuer îşi vedea acţiunea ca pe o adevărată seducţie, împingîndu-l pe pacientul său într-o relaţie pe care n-o căutase, pentru a obţine un ajutor pe care nu-l ceruse. — Nepopular? Fără discuţie! A trebuit să-mi dau demisia din postul de profesor acum trei ani din cauza bolii — aceeaşi boală, încă nediagnosticată, care mă aduce la dumneavoastră astăzi. Dar chiar dacă aş fi fost perfect sănătos, cred că neîncrederea mea în traducători m-ar fi făcut în cele din urmă un musafir nepoftit la masa universitarilor. — Dar, domnule profesor, dacă toţi traducătorii sînt limitaţi de cadrul lor autobiografic, cum scăpaţi dumneavoastră de această limitare în propria dumneavoastră muncă? — Mai întîi, răspunse Nietzsche, trebuie să identifici« limitarea. Apoi trebuie să înveţi să te priveşti de la distanţă — deşi uneori, din păcate, gravitatea bolii mele îmi întunecă perspectiva. Lui Breuer nu-i scăpă faptul că Nietzsche, şi nu el, era acela care menţinea discuţia concentrată asupra bolii sale, care era, la urma urmelor, raison d'etre a întîlnirii lor. Era oare o mustrare subtilă în vorbele lui Nietzsche? „Nu te strădui prea tare, Josef", îşi reaminti el. „încrederea unui pacient în doctor nu trebuie să fie atrasă în mod explicit; 71 va decurge firesc dintr-o consultare competentă." Deşi adesea autocritic în multe sfere ale vieţii sale, Breuer avea o încredere absolută în el ca medic. „Nu interveni, nu face pe stăpînul, nu crea scheme sau strategii", îi spuneau instinctele. „Pur şi simplu vezi-ţi de treabă în modul tău obişnuit, profesional." — Dar să ne întoarcem la sarcina noastră, domnule profesor. Ce voiam eu să spun este că prefer să trec în revistă antecendentele dumneavoastră şi să vă examinez înainte de a vă citi documentaţia. Apoi, la următoarea noastră întrevedere, voi încerca să vă fac o sinteză cît mai cuprinzătoare posibil. Breuer aşeză o foaie de hîrtie albă în faţa sa. — Scrisoarea mi-a spus cîteva lucruri despre starea dumneavoastră: că aveţi dureri de cap şi tulburări de vedere de cel puţin zece ani; că rareori boala vă dă pace; că, după cum spuneţi dumneavoastră, boala vă aşteaptă întotdeauna. Şi astăzi îmi spuneţi că cel puţin douăzeci şi patru de medici au dat greş în încercarea de a vă ajuta. Asta e tot ce ştiu despre dumneavoastră. Deci începem? Mai întîi, vă rog să-mi spuneţi, cu cuvintele dumneavoastră, totul despre boală.
CAPITOLUL 5
Cei doi au stat de vorbă timp de nouăzeci de minute. Breuer, aşezat în fotoliul lui îmbrăcat în piele cu spătar înalt, lua notiţe cu repeziciune. Nietzsche, care se oprea din cînd în cînd pentru a permite peniţei lui Breuer să ţină pasul, şedea într-un fotoliu îmbrăcat tot în piele, la fel de confortabil, dar mai mic decît al lui Breuer. Ca mai toţi medicii zilei, Breuer prefera ca pacienţii să se uite de jos în sus la el. . Breuer avea un mod de a consulta metodic şi amănunţit. După ce asculta mai întîi cu atenţie descrierea liberă făcută de pacient bolii sale, investiga apoi sistematic fiecare simptom — cînd a apărut prima dată, evoluţia sa în timp, modul în care răspundea la eforturile terapeutice. A treia etapă era să examineze fiecare aparat şi organ în parte. începea din vîrful capului, şi mergea în jos, pînă la tălpi. Mai întîi creierul şi sistemul nervos. Apoi întreba despre funcţionarea fiecăruia dintre cei doisprezece nervi cranieni — simţul mirosului, al văzului, mişcările ochiului, auzul, mişcările şi senzaţiile feţei şi ale limbii, glutiţia, echilibrul, vorbirea. Coborînd de-a lungul trupului, Breuer trecea în revistă, unul cîte unul, fiecare aparat fiziologic: respirator, cardiovascular, gastrointestinal şi urinaro-genital. Această sîrguincioasă trecere în revistă stimula memoria pacientului şi dădea siguranţa că nimic n-a fost omis: Breuer nu 73
omitea niciodată vreo etapă, chiar dacă era sigur asupra diagnosticului încă de la început. Urma o interogare detaliată asupra istoriei medicale: sănătatea pacientului în copilărie, sănătatea părinţilor sau a fraţilor vitregi şi o investigare a tuturor celorlalte aspecte ale vieţii sale — opţiunea profesională, viaţa socială, serviciul militar, schimbări de domiciliu, preferinţe la mîn-care sau în petrecerea timpului liber. Ultimul pas al lui Breuer era să-şi lase frîu liber intuiţiei şi să pună orice alte întrebări pe care le-ar mai putea sugera datele obţinute în acest fel. Astfel, cu două zile în urmă, într-un caz ciudat de tulburări respiratorii, pusese un diagnostic corect de trichinoză a diafragmei făcînd cercetări asupra modului în care pacienta gătea jambonul. Pe tot parcursul acestei proceduri, Nietzsche rămase foarte atent: într-adevăr, dădea din cap apreciativ la fiecare dintre întrebările lui Breuer. Desigur, asta nu era o surpriză pentru Breuer. Nu întîlnise niciodată un pacient căruia să nu-i facă plăcere o examinare ca la microscop a vieţii sale. Şi cu cît era mai mare puterea de mărire, cu atît îi plăcea mai mult. Bucuria de a fi observat era atît de adîncă, încît Breuer avea credinţa că adevărata durere a bătrîneţii, pierderea persoanelor apropiate, faptul că le supravieţuieşti prietenilor, era lipsa analizei — oroarea de a trăi neobservat. Breuer era surprins, cu toate acestea, de complexitatea suferinţelor lui Nietzsche şi de profunzimea observaţiilor pacientului însuşi. Notele lui umpleau o pagină după alta. Mîna începu să-i obosească în timp ce Nietzsche îi descria un amestec îngrozitor de simptome: dureri de cap monstruoase, distrugătoare, rău de mare pe uscat — vertij, dezechilibrări, greaţă, stări de vomă, anorexie, dezgust în faţa mîncării; febră, transpiraţie abundentă în timpul nopţii care îl obliga să se schimbe de două sau de trei ori; accese puternice de oboseală care uneori duceau la paralizie musculară generalizată; dureri de stomac, hemaţemeză, crampe intestinale; constipaţie serioasă; hemoroizi; şi tulburări de vedere — oboseală a ochiului, înceţoşare a imaginii şi o mare sensibilitate la lumină, în special dimineaţa. 74
întrebările lui Breuer adăugară cîteva simptome pe care Nietzsche fie că le neglija, fie că avea reţineri în a le menţiona: scintilaţii şi scotom, adesea precedînd o durere de cap; o insomnie refractară la orice tratament; puternice crampe musculare nocturne; tensiune generalizată — şi schimbări de dispoziţie rapide, inexplicabile. Schimbări de dispoziţie! Cuvintele pe care le aştepta Breuer! După cum îi spusese lui Freud,
pîndea întotdeauna un moment propice pentru a pătrunde în starea psihică a unui pacient. Aceste „schimbări de dispoziţie" puteau fi tocmai cheia care avea să conducă discuţia la disperarea lui Nietzsche şi la intenţia lui de a se sinucide! Breuer începu prudent, rugîndu-l să-i descrie mai pe larg schimbările de dispoziţie. — Aţi observat modificări în stările dumneavoastră de spirit care par să aibă o legătură cu boala dumneavoastră? Comportarea lui Nietzsche nu se schimbă. Nu părea să-l preocupe faptul că această întrebare putea duce pe un tărîm mai intim. — Au fost cazuri cînd, în ziua dinaintea unei crize, m-am simţit neobişnuit de bine — am ajuns să mă gîndesc la asta ca la ceva periculos de bine. — Şi după criză? — Criza mea obişnuită durează între douăsprezece ore şi două zile. După o astfel de criză, mă simt în general obosit şi apăsat. Chiar şi gîndurile îmi sînt mai greoaie o zi sau două. Dar uneori, mai ales după o criză mai îndelungată de cîteva zile, e altfel. Mă simt înviorat, proaspăt. Explodez de energie. Ador aceste momente — mintea îmi clocoteşte de idei dintre cele mai originale. Breuer insistă. O dată ce prindea o pistă nu renunţa uşor la urmărire. — Oboseala şi senzaţia de apăsare — cît durează? — Nu mult. O dată ce criza slăbeşte şi corpul meu îşi aparţine din nou, îmi recapăt controlul. Apoi fac un efort de voinţă pentru a depăşi senzaţia de greutate. Probabil, reflectă Breuer, va fi mai dificil decît crezuse la început. Va trebui să fie mai direct. Era clar, Nietzsche 75
nu avea de gînd să-i dea de bunăvoie vreo informaţie cu privire la disperarea sa. — Şi melancolia? în ce măsură vă însoţeşte crizele, sau urmează după ele? — Am perioade negre. Cine nu are? Dar ele nu mă copleşesc. Nu sînt ale bolii mele, ci ale fiinţei mele. S-ar putea spune că am curajul de a le avea. Breuer observă la Nietzsche un zîmbet uşor şi un ton îndrăzneţ. Acum, pentru întîia oară, recunoştea vocea omului care scrisese acele două cărţi enigmatice, curajoase, ascunse în sertarul biroului său. Se gîndi, dar numai pentru o clipă, la o provocare directă a distincţiei ex cathedra făcută de Nietzsche între tărîmul bolii şi acela al fiinţei. Şi acea frază despre curajul de a avea perioade negre, ce vroia să spună cu asta? Dar — răbdare! Era mai bine să păstreze controlul asupra consultaţiei. Se vor mai ivi şi alte piste. Continuă cu grijă: — Aţi ţinut vreodată un jurnal detaliat al crizelor dumneavoastră — frecvenţa, intensitatea, durata lor? — Anul acesta nu. Am fost prea preocupat de unele evenimente şi schimbări importante din viaţa mea. Dar anul trecut am avut o sută şaptesprezece zile de incapacitate absolută şi aproape două sute de zile în care am avut o incapacitate parţială — durerile de cap, durerile de ochi, durerile de stomac sau greţurile au fost mai puţin violente. Iată două piste promiţătoare — dar pe care s-o urmeze? Să întrebe despre acele „evenimente şi schimbări importante" — cu siguranţă că Nietzsche se referea la Lou Salome — sau să consolideze relaţia doctor-pacient insistînd asupra unor aspecte? Ştiind că era imposibil să stabileşti o relaţie prea bună, Breuer alese calea din urmă. — Să vedem, asta înseamnă că rămîn numai patruzeci şi opt de zile în care n-aţi fost bolnav. Este o perioadă foarte scurtă de „bine", domnule profesor. — Gîndindu-mă în urmă, timp de mai mulţi ani, rareori am avut perioade mai lungi de două săptămîni în 76
care să mă simt bine. Cred că mi-o pot aminti pe fiecare în parte! Detectînd un ton melancolic, deznădăjduit în vocea lui Nietzsche, Breuer se hotărî să rişte. Era o cale care putea duce direct la disperarea pacientului său. Lăsă jos tocul şi, cu vocea lui cea mai sinceră şi plină de o îngrijorare profesională, remarcă: — O astfel de situaţie — ca majoritatea zilelor cuiva să fie un chin, doar cîteva zile de sănătate într-un an, o viaţă irosită în dureri — pare să fie în mod firesc un sol fertil pentru disperare, pentru pesimism în ceea ce priveşte rostul vieţii. Nietzsche tăcu. Pentru prima oară, nu avea un răspuns pregătit. Clătină capul dintr-o parte în alta ca şi cînd ar fi încercat să se hotărască dacă să se lase consolat. Dar vorbele lui spuseră altceva. — Fără îndoială că acest lucru este valabil pentru unii oameni, probabil pentru cei mai mulţi — aici trebuie să mă înclin în faţa experienţei dumneavoastră — dar nu este valabil pentru mine. Disperare? Nu, poate că a fost aşa cîndva, dar nu acum. Boala mea ţine de domeniul trupului meu, dar nu mă reprezintă. Eu sînt boala mea şi trupul meu, dar ele nu sînt eu. Amîndouă trebuie depăşite, dacă nu fizic, atunci metafizic. Cît despre celălalt comentariu al dumneavoastră, „rostul vieţii" mele este ceva într-un total divorţ cu această — şi aici se bătu peste abdomen — jalnică protoplasma. Am un motiv pentru a trăi şi mă pot împăca cu orice mod. Am o raţiune de a trăi pentru zece ani, o misiune. Port aici — arătă spre tîmplă — cărţi, cărţi aproape complete, cărţi cărora numai eu pot să le dau naştere. Uneori mă gîndesc la durerile mele de cap ca la nişte dureri ale facerii cerebrale. Aparent, Nietzsche nu avea nici o intenţie de a discuta sau măcar de a-şi recunoaşte disperarea; şi ar fi fost inutil, realiză Breuer, să încerce să-l prindă în cursă. îşi aminti deodată cum se simţea păcălit prin manevrări dibace cînd juca şah cu tatăl său, cel mai bun jucător din comunitatea evreiască vieneză. 77 Dar poate că nu era nimic de recunoscut! Poate că Frăulein Salome se înşela. Nietzsche vorbea ca şi cînd spiritul său ar fi depăşit boala-i monstruoasă. Cît despre sinucidere, Breuer avea un test absolut infailibil pentru riscul sinuciderii: se proiectează pacientul în viitor? Nietzsche trecuse acest test! Nu era genul sinucigaş: vorbea despre o misiune pe zece ani, despre cărţi pe care mai trebuia să le producă mintea sa. Cu toate acestea, Breuer văzuse cu propriii săi ochi scrisorile de sinucigaş ale lui Nietzsche. Disimula oare? Sau nu mai simţea disperarea pentru că deja se hotărîse în privinţa sinuciderii? Breuer mai avusese pacienţi de acest fel. Erau periculoşi. Par să se simtă mai bine — într-un anume sens, chiar se simt mai bine; melancolia îi mai părăseşte; surîd, mănîncă, dorm din nou. Dar îmbunătăţirea stării lor înseamnă că au descoperit o cale de ieşire din disperare — moartea. Era acesta planul lui Nietzsche? Hotărîse să se sinucidă? Nu, Breuer îşi aminti ce-i spusese lui Freud: Dacă Nietzsche intenţiona să se sinucidă, de ce se afla aici? De ce să se deranjeze să mai viziteze încă un medic, să călătorească de la Rapallo la Basel, şi de aici la Viena? în ciuda frustrării resimţite că nu obţinuse informaţia pe care o căuta, Breuer nu se putea plînge că pacientul n-ar fi cooperat. Nietzsche dădea răspunsuri complete la orice întrebare de ordin medical — poate chiar prea complete. Mulţi dintre cei care suferă de dureri de cap acuză o sensibilitate la dietă sau vreme, astfel că Breuer nu fu surprins să afle că acest lucru era valabil şi în ceea ce-l privea pe Nietzsche. Dar era uimit de excesul de detalii pe care-l conţinea raportul pacientului său. Nietzsche vorbi timp de douăzeci de minute, fără nici o pauză, despre reacţia lui la condiţiile atmosferice. Corpul lui, spuse, era ca un barometrutermometru aneroid care reacţiona violent la orice oscilaţie de presiune atmosferică, temperatură ori altitudine. Cerul întunecat îl deprima, aglomerările de nori sau ploaia îl enervau, seceta îl înviora, iarna reprezenta o formă de „tetanos", soarele îl bine dispunea din
nou. 78
îşi petrecuse ani întregi din viaţă în căutarea climatului perfect. Verile erau suportabile. Platoul însorit, fără nori şi fără vînt, al Engadinului îi convenea; iar timp de patru luni în fiecare an locuia într-un mic Gasthaus în sătuleţul elveţian Sils Măria. Dar iernile erau un blestem. Nu găsise niciodată un peisaj de iarnă prietenos; în timpul lunilor reci locuia în sudul Italiei, mutîndu-se dintr-un oraş într-altul în căutarea unui climat salubru. Vîntul şi umezeala posomorită din Viena îl otrăveau, spuse Nietzsche. Sistemul său nervos striga după soare şi aer uscat. Cînd Breuer îl întrebă despre dietă, Nietzsche îi servi încă un discurs interminabil asupra relaţiei dintre dietă, tulburările gastrice şi durerile de cap. Ce precizie remarcabilă! Breuer nu mai întUnise niciodată pînă atunci un pacient care să răspundă atît de detaliat la fiecare întrebare. Ce însemna asta? Era Nietzsche un ipohondru obsedat? Breuer văzuse mulţi ipohondri plicticoşi, care se autocompătimeau şi care adorau să-şi descrie organismul. Dar aceşti pacienţi aveau o „stenoză a Weltanschauung-uhn", o îngustare a concepţiei despre lume. Şi cît de obositoare era prezenţa lor! Nu aveau alte gînduri decît acelea ale corpului, alte interese sau valori decît acelea ale sănătăţii. Nu, Nietzsche nu era unul dintre aceştia. Gama lui de interese era extinsă, era o personalitate care se angaja. Cu siguranţă că Frăulein Salom6 îl considerase astfel, încă îl mai considera astfel, chiar dacă Paul Ree îi părea mai potrivit ei din punct de vedere romantic. în plus, Nietzsche nu-şi descria simptomele pentru a stîrni compasiune sau a cere ajutor — acest lucru Breuer îl aflase încă de la începutul întrevederii lor. Deci, de ce aceste detalii minuţioase despre funcţiunile corpului său? Poate că se datorau pur şi simplu faptului că Nietzsche avea o minte bună, o memorie perfectă şi aborda o evaluare medicală într-o manieră fundamental raţională, furnizînd date complete unui expert. Sau era neobişnuit de introspectiv. înainte de sfîrşitul acestei evaluări, Breuer mai obţinu un răspuns: Nietzsche avea atît 79 de puţine contacte cu alte fiinţe umane că petrecea extraordinar de mult timp conversînd cu propriul său sistem nervos. Cînd povestea se termină, Breuer trecu la examinarea fizică. îşi conduse pacientul în cabinetul de consultaţii, o încăpere mică, sterilă, în care se aflau doar un paravan şi un scaun, o masă de consultaţii, acoperită cu un cearşaf alb apretat, o chiuvetă, un cîntar şi un dulap de metal conţinînd instrumentele lui Breuer. îl lăsă pe Nietzsche cîteva minute ca să se schimbe şi cînd se întoarse îl găsi deja îmbrăcat cu halatul descheiat la spate, dar purtînd încă şosetele lungi cu jartiere şi împăturindu-şi hainele cu grijă. Nietzsche îşi ceru scuze pentru întîrziere, spunînd: — Viaţa mea nomadă îmi dictează să am un singur costum. De aceea, mă asigur că stă bine de cîte ori îl pun undeva. Examenul fizic făcut de Breuer fu la fel de metodic ca şi anamneză. începînd de la cap, merse încet de-a lungul corpului ascultînd, ciocănind, atingînd, mirosind, pal-pînd, privind. în ciuda noianului de simptome ale pacientului său, Breuer nu găsi nimic anormal din punct de vedere fizic în afară de o cicatrice mare deasupra sternului — rezultatul unui accident de călărie în timpul serviciului militar; o mică cicatrice oblică, la rădăcina nasului, obţinută într-un duel; şi cîteva semne de anemie: buze palide, conjunctivă decolorată şi palme ridate. Cauza anemiei? Probabil de ordin nutritiv. Nietzsche spusese că adesea evita carnea săptămîni în şir. Dar mai fîrziu Breuer îşi aminti că Nietzsche spusese că uneori vomita sînge, astfel că anemia putea fi determinată şi de sîngerările gastrice. îi luă sînge pentru analiza globulelor roşii şi, după o examinare rectală, colectă o probă pentru a face mai tîrziu analiza urmelor de sînge.
Ce era cu problemele vizuale ale lui Nietzsche? Mai înrîi, Breuer observă o conjunctivită unilaterală care putea fi uşor rezolvată cu o alifie pentru ochi. în ciuda eforturilor sale considerabile, Breuer nu reuşi să-şi focalizeze oftalmoscopul pe retina lui Nietzsche: ceva îi stătea în 80 cale, probabil o opacitate coronariană, poate un edem al corneei. Breuer îşi concentra atenţia în special asupra sistemului nervos al lui Nietzsche, nu numai din cauza naturii durerilor de cap, ci şi pentru că tatăl său murise cînd el avea patru ani de o „scădere a capacităţii de funcţionare a creierului" — un termen generic care se poate referi la orice tulburări, inclusiv un atac, o tumoră sau vreo formă de degenerare cerebrală moştenită. Dar după ce testă fiecare aspect al creierului şi al funcţionării nervilor — echilibrul, coordonarea, simţul tactil, forţa, perceperea stimulilor, auzul, mirosul, glutiţia — Breuer nu găsi nici o dovadă a vreunei boli structurale a sistemului nervos. în timp ce Nietzsche se îmbrăca, Breuer se întoarse în birou pentru a nota rezultatele examinării. Cînd, cîteva minute mai tîrziu, Frâu Becker îl conduse pe Nietzsche înapoi în birou, Breuer îşi dădu seama că, deşi întrevederea lor se apropia de sfîrşit, nu reuşise să provoace nici o menţiune despre melancolie sau sinucidere. încercă o metodă diferită, un procedeu al interviului ce rareori dădea greş. — Domnule profesor, aş vrea să-mi descrieţi, în detaliu, o zi tipică din viaţa dumneavoastră. — Aici m-aţi prins, domnule doctor! Asta e cea mai dificilă întrebare pe care mi-aţi pus-o. Mă mişc atît de mult, mediul meu nu e constant. Crizele mele îmi dictează viaţa... — Alegeţi orice zi obişnuită, o zi între două crize în ultimele cîteva săptămîni. — Ei bine, mă trezesc devreme — dacă, într-adevăr, am dormit vreun pic... Breuer se simţea încurajat. Avea deja un punct de pornire. — Daţi-mi voie să vă întrerup, domnule profesor. Aţi spus dacă aţi dormit? — Somnul meu este îngrozitor. Uneori am crampe musculare, alteori dureri de stomac, alteori o stare de încordare care-mi cuprinde fiecare parte a corpului, alte81 ori sînt gîndurile mele — de obicei gînduri nocturne, rele; uneori stau treaz toată noaptea, alteori medicamentele îmi oferă două sau trei ore de somn. — Ce medicamente? Cît din fiecare? întrebă Breuer repede. Deşi era imperativ să afle despre medicamentele pe care Nietzsche şi le administra singur, îşi dădu seama imediat că nu făcuse opţiunea cea mai bună. Mai bine, mult mai bine ar fi fost dacă l-ar fi întrebat despre acele gînduri nocturne întunecate! — Cloral hidrat, aproape în fiecare noapte, cel puţin un gram. Uneori, dacă trupul meu are o nevoie disperată de somn, adaug morfină sau veronal, dar în acest caz a doua zi sînt buimac. Uneori haşiş, dar şi asta îmi întunecă gîndirea în ziua următoare. Prefer cloral. Să continuu cu această zi, care deja a început prost? — Vă rog. — Iau micul dejun în camera mea — vreţi chiar atit de multe detalii? — Da, exact. Spuneţi-mi totul. — Ei bine, micul dejun este o treabă simplă. Proprietarul Gasthaus-xÂvâ îmi aduce nişte apă fierbinte. Asta-i tot. Cîteodată, dacă mă simt foarte bine, cer nişte ceai slab şi pîine uscată. Apoi fac o baie cu apă rece — necesară dacă vreau să lucrez cu o oarecare energie — şi îmi petrec restul zilei lucrînd — scriind, gîndind şi uneori, dacă ochii îmi permit, citind puţin. Dacă mă simt bine, mă plimb, ore întregi chiar. îmi fac notiţe în mers şi adesea lucrez cel mai bine, am gîndurile cele mai interesante în timp ce mă plimb... — Da, şi eu la fel, se grăbi Breuer să adauge. După şapte sau opt kilometri, descopăr că am clarificat cele mai încurcate probleme. Nietzsche făcu o pauză, aparent descumpănit de comentariul personal al lui Breuer. începu prin a-l aproba, bîlbîi ceva, şi, în cele din urmă, îl ignoră şi îşi continuă relatarea.
— Iau prînzul la hotel întotdeauna la aceeaşi masă. V-am descris regimul meu — totdeauna mîncare necondi82
mentată, de preferat fiartă, fără alcool, fără cafea. Adesea, săptamîni în şir, nu pot tolera decît legume fierte fără sare. Fără tutun, de asemenea. Schimb dteva cuvinte cu ceilalţi oaspeţi de la masa mea, dar rareori mă angajez într-o conversaţie mai lungă. Dacă sînt foarte norocos, întîlnesc o persoană amabilă care se oferă să-mi citească sau să scrie după dictare. Fondurile mele sînt limitate şi nu pot plăti astfel de servicii. După-amiaza este la fel ca dimineaţa — mă plimb, meditez, îmi fac notiţe. Seara cinez în camera mea — din nou, apă fierbinte sau ceai slab cu biscuiţi — iar apoi lucrez pînă dnd cloralul îmi spune: „Gata, poţi să te odihneşti". Cam aşa arată viaţa mea. — Vorbiţi numai despre hoteluri? Dar casa dumneavoastră? — Casa mea este cufărul meu. Sînt o broască ţestoasă şi mii port casa în spinare. O aşez în colţul camerei de hotel şi, cînd vremea devine oprimantă, o ridic şi pornesc spre ceruri mai înalte, mai uscate. Breuer îşi propusese să se întoarcă la „gîndurile nocturne, rele" ale lui Nietzsche, dar acum întrezări o cale de investigare şi mai promiţătoare — una care nu avea cum să nu ducă direct la Frăulein Salome. — Domnule profesor, constat că descrierea făcută de dumneavoastră unei zile tipice conţine foarte puţine menţiuni despre alţi oameni! Iertaţi-mi interogatoriul — ştiu că acestea nu sînt întrebări medicale tipice, dar sînt adeptul unităţii organismului. Cred că o bună stare fizică nu poate fi separată de o bună stare psihică şi socială. Nietzsche se îmbujora. Scoase un pieptene mic pentru mustaţă, din carapace de broască ţestoasă, şi cîtăva vreme rămase tăcut, gîrbovit, pieptănîndu-şi cu nervozitate mustaţa stufoasă. Apoi, părînd că a luat o hotărîre, se ridică, îşi drese vocea şi spuse ferm: — Nu sînteţi primul medic care face această observaţie. Presupun că vă referiţi la sex. Doctorul italian Lan-zoni, la care am fost acum dţiva ani, a sugerat că starea mea este agravată de izolare şi abstinenţă şi mi-a reco83
mandat să am o viaţă sexuală regulată. I-am urmat sfatul şi am făcut un aranjament cu o ţărancă tînără dintr-un sat de lîngă Rapallo. Dar dup? trei săptămîni, durerile de cap mă ucideau aproape — încă puţin din tratamentul ăsta italienesc şi pacientul ar fi murit. — De ce a fost un sfat arît de dăunător? — O izbucnire de plăcere animalică urmată de ore în şir de dezgust faţă de mine însumi, de încercări de a mă curăţa de duhoarea protoplasmică a rutului nu este, în viziunea mea, calea către — cum aţi numit-o? — „unitatea organismului". — Nici în viziunea :nea, se grăbi Breuer să aprobe. Şi totuşi, puteţi nega că sîntem cu toţii fixaţi într-un context social, un context care din punct de vedere istoric a facilitat supravieţuirea şi a furnizat plăcerea inerentă în relaţiile interumane? — Probabil că aceste plăceri ale turmei nu sînt pentru toată lumea, spuse Nietzsche, scuturînd capul. De trei ori am încercat să ies din carapacea mea şi să construiesc o punte spre alţii. Şi de trei ori am fost trădat. în sfîrşit! Breuer îşi putea cu greu ascunde încîntarea. Cu siguranţă că una dintre cele trei trădări ale lui Nietzsche era Lou Salome. Probabil că Paul Răe era alta. Cine era a treia? în sfîrşit, Nietzsche deschisese poarta. Fără îndoială, calea era acum liberă pentru o discuţie despre trădare, şi despre disperarea pe care o provoca trădarea. Breuer adoptă cel mai energic ton. — Trei încercări, trei trădări îngrozitoare — şi de atunci o retragere într-o izolare dureroasă. Aţi suferit, şi probabil, într-un fel, această suferinţă vă agravează boala. Aţi fi dispus să-mi acordaţi încredere şi să-mi dezvăluiţi detaliile acestor trădări?
Din nou Nietzsche scutură din cap. Păru să se retragă în el însuşi. — Domnule doctor, v-am dezvăluit foarte mult din mine. Astăzi v-am împărtăşit multe detalii intime din viaţa mea, cum nu am făcut-o faţă de nimeni altcineva, de foarte multă vreme. Dar credeţi-mă şi dumneavoastră 84
cînd vă spun că boala mea e mult anterioară acestor dezamăgiri personale. Amintiţi-vă istoricul familiei mele: tata a murit din cauza unei boli a creierului — probabil o boală de familie. Amintiţi-vă că durerile de cap şi sănătatea proastă m-au chinuit încă din anii şcolii, cu mult înainte de aceste trădări. Este de asemenea adevărat că boala mea nu a fost ameliorată niciodată de scurtele prietenii intime de care m-am bucurat. Nu, nu pentru că aş fi avut prea puţină încredere: greşeala mea a fost că am avut prea multă. Nu sînt pregătit, nu pot să-mi permit să am din nou încredere. Breuer era înmărmurit. Cum de putuse să dea greş? Doar cu o clipă în urmă Nietzsche părea dispus, aproape dornic să i se destăinuiască. Iar acum să fie respins în felul ăsta! Ce se întîmplase? încercă să reconstruiască înşiruirea evenimentelor. Nietzsche pomenise despre încercarea de a construi o punte spre alţii şi apoi despre faptul că fusese trădat. în acest punct, Breuer încercase să se apropie de el cu compasiune şi atunci — şi atunci — punte — termenul atingea o coardă. Cărţile lui Nietzsche! Da, aproape sigur exista un pasaj foarte viu care vorbea despre o punte. Poate că modul de a obţine încrederea lui Nietzsche se afla în acele cărţi. Breuer îşi mai amintea vag şi despre un alt pasaj care milita pentru importanţa autoanalizei psihologice. Hotărî să citească mai atent cele două cărţi pînă la următoarea lor întîlnire: poate că-l va putea influenţa pe Nietzsche cu propriile lui argumente. Şi totuşi, ce putea face de fapt cu orice argument pe care l-ar fi găsit în cărţile lui Nietzsche? Cum să explice chiar şi faptul că se aflau în posesia lui? Nici una dintre cele trei librării vieneze în care întrebase de cărţile lui nu auzise vreodată de autor. Breuer ura duplicitatea şi, pentru o clipă, se gîndi să-i spună totul lui Nietzsche: despre vizita pe care i-o făcuse Lou Salomă, despre faptul că ştia de disperarea lui, despre promisiunea pe care i-o făcuse lui Frăulein Salome, despre faptul că ea îi dăruise cărţile lui. Nu, asta nu putea duce decît la eşec: fără îndoială că Nietzsche s-ar simţi manipulat şi trădat. Breuer era sigur 85
că Nietzsche era disperat din cauză că se încurcase într-o — pentru a folosi interesantul termen al lui Nietzsche — relaţie pitagoreică: el, Lou şi Paul R6e. Şi dacă Nietzsche afla de vizita lui Lou Salome, fără îndoială că i-ar privi pe ea şi pe Breuer ca pe două laturi ale unui alt triunghi. Nu, Breuer era convins că onestitatea şi sinceritatea, soluţia lui naturală la dilemele vieţii, nu vor face în acest caz decît să înrăutăţească lucrurile. Cumva va trebui să găsească o cale pentru a obţine cărţile în mod legitim. Era tîrziu. Ziua umedă şi cenuşie se transformase în întuneric. în linişte, Nietzsche se foia stînjenit. Breuer era obosit. Prada îi scăpase, şi nu mai avea idei. Hotărî să temporizeze. — Cred, domnule profesor, că nu putem merge mai departe astăzi. Am nevoie să vă studiez fişele medicale din trecut şi să fac testele de laborator necesare. Nietzsche scoase un oftat uşor. Părea dezamăgit? Voia ca întîlnirea lor să continue? Breuer aşa credea, dar, nemai-avînd încredere în judecata lui în ceea ce privea reacţiile lui Nietzsche, sugeră o altă consultaţie în aceeaşi săp-tămînă. — Vineri după-amiază? La aceeaşi oră? — Da, sigur. Sînt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, domnule doctor. Nu am alt motiv pentru a mă afla în Viena. Consultaţia ajungînd la capăt, Breuer se ridică. Dar Nietzsche ezită, apoi se lăsă brusc pe spătar.
— Domnule doctor, v-am răpit mult timp. Vă rog să nu faceţi greşeala de a-mi subestima aprecierea faţă de eforturile dumneavoastră — dar mai suportaţi-mă o clipă. Daţi-mi voie să vă pun şi eu trei întrebări!
CAPITOLUL 6 — Vă rog, puneţi-vă întrebările, domnule profesor, spuse Breuer instalîndu-se din nou în fotoliu. Avînd în vedere tirul de întrebări la care v-am supus eu, asta este o cerere modestă. Dacă stă în puterea mea să vă răspund, o voi face cu siguranţă. Era obosit. Fusese o zi lungă şi încă îl mai aşteptau o prelegere la ora şase şi vizitele de seară. Dar chiar şi aşa, nu-l deranja cererea lui Nietzsche. Dimpotrivă, se simţea nespus de bucuros. Poate că prilejul pe care îl căuta era la îndemînă. — Cînd îmi veţi auzi întrebările s-ar putea, asemenea multora dintre colegii dumneavoastră, să vă regretaţi promisiunea. Am o trinitate de întrebări, trei întrebări, dar poate că e una singură. Iar această singură întrebare — o rugăminte în acelaşi timp — este: îmi veţi spune adevărul? — Şi cele trei întrebări? spuse Breuer. — Prima este: O să orbesc? A doua? O să am aceste crize mereu? Şi în sfîrşit, întrebarea cea mai grea: Am o boală de creier progresivă care mă va omorî de tînăr ca pe tatăl meu, mă va duce la paralizie sau, mai rău, la nebunie sau demenţă? Breuer rămăsese fără grai. Şedea tăcut, răsfoind distrat paginile dosarului medical al lui Nietzsche. Nici un pacient, în cincisprezece ani de practică medicală, nu-i pusese vreodată întrebări atît de brutal de directe. 87
Nietzsche, observîndu-i deru tarea, continuă: — Iertaţi-mă că vă înfrunt astfel. Dar mulţi ani am avut discuţii indirecte cu medicii, mai ales medici germani, care se autoproclamă paracliseri ai adevărului, dar nu spun ce ştiu. Nici un medic nu are dreptul să-i ascundă pacientului ceva ce-i aparţine acestuia. Breuer nu se putu abţine să nu zîmbească auzind caracterizarea făcută de Nietzsche medicilor germani. Nici să se crispeze la enunţarea drepturilor pacientului. Acest filozof micuţ cu mustaţă mare îi stimula gîndirea. — Sînt foarte dornic să discut aceste principii ale practicii medicale, domnule profesor. Puneţi întrebări directe. Voi încerca să vă răspund cu aceeaşi exactitate. Sînt de acord cu poziţia dumneavoastră în ce priveşte drepturile pacientului. Dar aţi omis un concept la fel de important: obligaţiile pacientului. Eu prefer o relaţie total sinceră cu pacienţii mei. Dar trebuie să fie o sinceritate reciprocă: pacientul trebuie să fie şi el sincer cu mine. Sinceritatea — întrebări sincere, răspunsuri sincere — duce la o medicină mai bună. Cu această condiţie deci, aveţi cuvîntul meu: vă voi împărtăşi toate cunoştinţele mele, precum şi concluziile. Dar, domnule profesor, continuă Breuer, nu sînt de acord că trebuie să fie întotdeauna astfel. Sînt pacienţi şi situaţii cînd un bun medic trebuie, pentru binele pacientului, să ascundă adevărul. — Da, domnule doctor, am auzit mulţi medici spu-nînd asta. Dar cine are dreptul de a lua această decizie în locul altcuiva? Această stare de lucruri nu poate decît să violeze autonomia pacientului. — Este datoria mea, răspunse Breuer, să ofer alinare pacienţilor. Şi nu este o datorie care
poate fi tratată cu uşurinţă. Uneori este o datorie ingrată: sînt veşti rele pe care nu le pot împărtăşi pacientului; alteori e de datoria mea să păstrez tăcerea şi să suport durerea, atît în locul pacientului, cît şi al familiei sale. — Dar, domnule doctor, acest tip de datorie anulează o alta, mult mai importantă: datoria fiecăruia faţă de sine de a descoperi adevărul. 88
Pentru o clipă, în viitoarea dialogului, Breuer uitase că Nietzsche era pacientul lui. Erau chestiuni extraordinar de interesante, iar el era complet absorbit. Se ridică şi începu să se plimbe prin spatele fotoliului său în timp ce vorbea. — Este de datoria mea să le impun altora un adevăr pe care ei nu vor să-l ştie? — Cine poate hotărî ce nu vrea să ştie altcineva? întrebă Nietzsche. — Asta, spuse Breuer ferm, este ceea ce se poate chema arta medicinei. Aceste lucruri nu le afli din cărţi, ci lingă patul pacientului. Daţi-mi voie să folosesc, drept exemplu, un pacient pe care-l voi vizita la spital în seara asta. Vă spun toate acestea confidenţial şi, bineînţeles, nu vă voi dezvălui identitatea lui. Acest om are o boală fatală, un cancer foarte avansat la ficat. Are icter din cauza unei disfuncţii hepatice. Bila i se varsă în sînge. Diagnosticul e fără speranţă. Mă îndoiesc că va trăi mai mult de două sau trei săptămîni. Cînd l-am văzut azi dimineaţă, ma ascultat calm explicîndu-i de ce pielea i s-a îngălbenit, apoi şi-a pus mîna peste a mea vrînd parcă să-mi uşureze mie povara, să mă liniştească. Apoi a schimbat subiectul. M-a întrebat despre familia mea — îl cunosc de peste treizeci de ani — şi a vorbit despre afacerile care-l aşteaptă cînd se va întoarce acasă. Dar — Breuer trase adînc aer în piept — eu ştiu că nu se va întoarce niciodată acasă. Să-i spun asta? Vedeţi, domnule profesor, nu este chiar atit de uşor. De obicei ceea ce nu se întreabă este important! Dacă el ar fi vrut să ştie, m-ar fi întrebat care este cauza disfuncţiei hepatice sau cînd am de gînd să-i dau drumul din spital. Dar aceste chestiuni el le-a trecut sub tăcere. Să fiu atit de dur încît să-i spun ceva ce nu vrea să ştie? — Uneori, răspunse Nietzsche, dascălii trebuie să fie duri. Oamenilor trebuie să li se transmită un mesaj dur pentru că viaţa este dură, şi moartea este dură. — Să-i deposedez pe oameni de libertatea lor de a alege cum vor să-şi înfrunte moartea? Cu ce drept, cu ce 89 mandat îmi asum eu acest rol? Spuneţi că dascălii trebuie să fie duri uneori. Poate. Dar sarcina medicului este să reducă stresul şi să sporească pe cît posibil capacitatea organismului de a se vindeca. O ploaie puternică bătea în fereastră. Geamul zăngănea. Breuer făcu cîţiva paşi şi privi afară. Se întoarse. — De fapt, dacă mă gîndesc bine, nu sînt sigur că sînt de acord cu dumneavoastră nici în ceea ce priveşte duritatea unui dascăl. Poate doar un anumit fel de dascăl — poate un profet. — Da, da — vocea lui Nietzsche se ridică cu o octavă din cauza agitaţiei — un dascăl al adevărurilor amare, un profet nepopular. Cred că asta sînt eu. Punctă fiecare cuvînt al acestei fraze arătînd cu degetul spre piept. Dumneavoastră, domnule doctor, vă dedicaţi uşurării vieţii. Eu, pe de altă parte, sînt dedicat îngreunării lucrurilor pentru grupul meu de studenţi invizibili. — Dar care este virtutea unui adevăr nepopular, a îngreunării lucrurilor? Cînd l-am părăsit pe pacientul meu azi dimineaţă, mi-a spus: „Mă las în mîinile Domnului". Cine poate îndrăzni să spună că asta nu este şi ea o formă a adevărului. — Cine? Nietzsche se ridicase şi el şi se plimba de o parte a biroului, în timp ce Breuer se plimba de-a lungul celeilalte. Cine îndrăzneşte s-o spună? Se opri, apucă spătarul fotoliului şi
arătă cu degetul spre el. Eu îndrăznesc s-o spun! Ar putea, se gîndi Breuer, să vorbească de la un pupitru, dînd poveţe unei congregaţii — dar, desigur, tatăl lui fusese preot. — La adevăr, continuă Nietzsche, se ajunge prin neîncredere şi scepticism, nu dorindu-ţi copilăreşte ca un lucru să fie aşa! Dorinţa pacientului dumneavoastră de a fi în mîinile Domnului nu e adevăr. Este pur şi simplu o dorinţă de copil — şi nimic mai mult! Este dorinţa de a nu muri, dorinţa de a exista un mamelon umflat veşnic pe care l-am etichetat drept „Dumnezeu"! Teoria evoluţionistă demonstrează ştiinţific redundanţa lui Dumnezeu — 90
chiar dacă Darwin nu a avut curajul de a-şi urma dovezile pînă la adevărata lor concluzie. Cu siguranţă, trebuie să realizaţi că noi l-am creat pe Dumnezeu şi că, împreună, cu toţii, acum lam ucis. Breuer abandonă acest subiect ca pe un fier înroşit. Nu putea apăra teismul. Liber cugetător încă din adolescenţă, adoptase adesea, în discuţii cu tatăl lui sau cu profesorii de religie, o poziţie identică cu aceea a lui Nietzsche. Se aşeză şi vorbi pe un ton mai potolit, mai conciliant, iar Nietzsche se întoarse şi el în fotoliul său. — Cîtă fervoare pentru adevăr! Iertaţi-mă, domnule profesor, dacă par să vă provoc, dar am căzut de acord să fim sinceri. Vorbiţi despre adevăr pe un ton sacru, de parcă aţi substitui o religie alteia. Daţi-mi voie să joc rolul avocatului diavolului. Permiteţi-mi să vă întreb: De ce atîta pasiune, atita respect pentru adevăr? Cum ar putea fi el de folos pacientului meu de azi dimineaţă? — Nu adevărul este sfînt, ci căutarea de către fiecare a adevărului propriu! Poate exista un act mai sacru decît autoanaliza? Opera mea filozofică, spun unii, este clădită pe nisip: vederile mele se schimbă continuu. Dar una dintre devizele mele de granit este aceasta: „să devii cel ce eşti". Şi cum poate cineva să descopere cine şi ce este fără adevăr? — Dar adevărul este că pacientul meu mai are foarte puţin de trăit. Să-i ofer această cunoaştere de sine? — O opţiune adevărată, o opţiune completă, răspunse Nietzsche, poate încolţi doar în lumina adevărului. Cum ar putea fi altfel? Realizînd că Nietzsche putea perora convingător — şi interminabil — pe acest tărîm abstract al adevărului şi al opţiunii, Breuer văzu că trebuia să-l oblige să vorbească mai concret. — Şi pacientul meu de azi dimineaţă? Care este gama lui de opţiuni? Poate credinţa în Dumnezeu este opţiunea lui! — Asta nu e o opţiune pentru om. Nu este o opţiune omenească, ci o încercare de a prinde o iluzie din afara lui 91 însuşi! O astfel de opţiune, o opţiune pentru un altul, pentru supranatural, te slăbeşte întotdeauna. Face întotdeauna din om mai puţin decît este. Mie îmi plac lucrurile care ne fac mai mult decît sîntem! — Hai să nu vorbim despre om la modul abstract, insistă Breuer, ci despre un singur om în carne şi oase — acest pacient al meu. Luaţi în consideraţie situaţia sa. Mai are doar dteva zile sau săptămâni de trăit! Ce sens are să-i vorbeşti despre opţiuni? Neintimidat, Nietzsche răspunse pe loc. — Dacă nu ştie cili va muri, cum poate pacientul dumneavoastră să decidă cum să moară? — Cum să moară, domnule profesor? — Da, trebuie să decidă cum să înfrunte moartea: să vorbească cu ceilalţi, să dea sfaturi, să spună lucrurile pe care le-a păstrat pentru a le spune înainte de moarte, să-şi ia rămas-bun de la ceilalţi, sau să fie singur, să plîngă, să sfideze moartea, s-o blesteme, să-i fie recunoscător.
— Dumneavoastră discutaţi un ideal, o abstracţie, iar eu trebuie să îngrijesc individul, omul în carne şi oase. Ştiu că va muri, şi că va muri în dureri mari, în scurtă vreme. De ce să-l terorizez cu asta? Mai presus de orice, trebuie păstrată speranţa. Şi cine altcineva decît medicul poate să întreţină speranţa? — Speranţa? Speranţa e răul finali Nietzsche aproape că ţipa. In cartea mea Omenesc, prea omenesc, sugeram că atunci cînd cutia Pandorei s-a deschis şi relele pe care Zeus le pusese înăuntru s-au împrăştiat în lumea omului, a mai rămas, neştiut de nimeni, un ultim rău: speranţa, încă de atunci, omul a greşit privind cutia şi conţinutul ei de speranţă drept un sipet al norocului. Dar noi am uitat dorinţa lui Zeus ca omul să continue a-şi permite să se chinuie. Speranţa e cel mai rău dintre rele pentru că ea prelungeşte chinul. — Sugestia dumneavoastră este deci că un muribund ar trebui să-şi scurteze viaţa dacă doreşte. — Asta e o opţiune posibilă, dar numai în lumina unei cunoaşteri complete. 92 Breuer se simţi triumfător. Avusese răbdare. Lăsase lucrurile să se desfăşoare în voie. Iar acum putea vedea răsplata strategiei sale! Discuţia mergea exact în direcţia dorită de el. — Vă referiţi la sinucidere, domnule profesor. Să fie sinuciderea o opţiune? Din nou, Nietzsche fu ferm şi clar. — Fiecare persoană e proprietara propriei morţi. Şi fiecare trebuie să dispună de ea în felul său. Probabil — doar probabil — că există un drept în virtutea căruia putem lua viaţa unui om. Dar nu există nici un drept prin care putem lua moartea unui om. Asta nu e alinare. Asta-i cruzime! Breuer insistă. — Va fi vreodată sinuciderea opţiunea dumneavoastră? — E greu să mori. Am simţit întotdeauna că recompensa finală a celui mort este că nu va mai muri! — Recompensa finală a celui mort: că nu va mai muri! Breuer dădu aprobator din cap, se întoarse la birou, se aşeză şi luă tocul. Pot să notez asta? — Da, bineînţeles. Dar să nu mă plagiez singur. Nu am creat acum această frază. Ea apare într-o altă carte a mea, Ştiinţa voioasă. Lui Breuer nu-i venea să creadă că are atîta noroc. în ultimele cîteva minute Nietzsche menţionase amîndouă cărţile pe care i le dăduse Lou Salome. Deşi era animat de această discuţie şi nu dorea să-i întrerupă avîntul, Breuer nu putea lăsa să-i scape şansa de a rezolva dilema celor două cărţi. — Domnule profesor, ceea ce spuneţi despre aceste două cărţi ale dumneavoastră mă interesează foarte mult. Cum aş putea face rost de ele? La o librărie din Viena, poate? Nietzsche abia îşi putea ascunde plăcerea provocată de această cerere. — Editorul meu, Schmeitzner, din Chemnitz, şi-a greşit cariera. Un destin potrivit lui ar fi fost diplomaţia internaţională sau, poate, spionajul. Este un geniu al mis93
terului, iar cărţile mele sînt secretul lui cel mai mare. în opt ani nu a cheltuit nimic — nici măcar un pfennig — pentru publicitate. Nu a trimis nici un exemplar pentru recenzie, nu a expus nici o carte în nici o librărie. Astfel încît nu-mi veţi găsi cărţile în nici o librărie din Viena. Nici măcar într-o casă din Viena. Au fost vîndute atît de puţine încît ştiu numele majorităţii cumpărătorilor şi nu-mi
amintesc de nici un vienez printre cititorii mei. Trebuie deci să-l contactaţi direct pe editorul meu. Iată adresa lui. Nietzsche îşi deschise servieta, notă cîteva rînduri pe o bucată de hîrtie şi i-o întinse lui Breuer. — Deşi i-aş putea scrie eu pentru dumneavoastră, aş prefera, dacă nu vă deranjează, să primească o scrisoare direct de la dumneavoastră. Poate că o comandă din partea unui medic eminent l-ar incita să dezvăluie existenţa cărţilor mele şi altora. Băgînd hîrtia în buzunarul vestei, Breuer răspunse: — Voi trimite chiar în seara asta o comandă pentru cărţile dumneavoastră. Dar ce păcat că nu pot să capăt — sau măcar să împrumut — nişte exemplare mai curînd. Cum sînt interesat de întreaga viaţă a pacienţilor mei, inclusiv de munca şi convingerile lor, cărţile dumneavoastră mi-ar putea îndruma investigaţiile asupra stării sănătăţii dumneavoastră — ca să nu mai vorbesc de plăcerea de a vă citi lucrările şi de a le discuta cu dumneavoastră! — Ah, răspunse Nietzsche, aici vă pot ajuta eu. Am în bagaj exemplarele mele. Daţi-mi voie să vi le împrumut. Le voi aduce la cabinet mai tîrziu, în cursul zilei de azi. Recunoscător că stratagema lui funcţionase, Breuer dori să-i dea şi el ceva în schimb lui Nietzsche. — Să-ţi dedici viaţa scrisului, să-ţi reverşi viaţa în cărţi şi apoi să ai atît de puţini cititori — îngrozitor! Pentru numeroşii scriitori din Viena pe care-i cunosc asta ar fi o soartă mai rea decît moartea. Cum aţi suportat-o? Cum o suportaţi acum? Nietzsche nu-şi arătă gratitudinea faţă de izbucnirea lui Breuer nici prin zîmbet, nici prin tonul vocii. Privind drept înainte, spuse: 94 — Unde găseşti un vienez care să-şi aducă aminte că există spaţiu şi timp în afară de Ringstrasse? Am răbdare. Poate că pînă în anul două mii, oamenii vor îndrăzni să-mi citească lucrările. Se ridică brusc. Pe vineri, atunci? Breuer se simţea respins şi concediat. De ce devenise Nietzsche deodată atît de rece? Era a doua oară astăzi că se întîmpla asta, prima fiind incidentul cu puntea — şi fiecare respingere, realiză Breuer, urmase unei încercări a lui de a arăta compasiune. Ce înseamnă asta? cugetă el. Că profesorul Nietzsche nu putea admite ca cineva să se apropie de el sau să-i ofere ajutor? Apoi îşi aminti de avertizarea lui Lou Salome de a nu încerca să-l hipnotizeze pe Nietzsche, ceva în legătură cu părerile lui vehemente în ce priveşte puterea. Breuer îşi permise să-şi imagineze, pentru o clipă, răspunsul ei la reacţia lui Nietzsche. Ea nar fi ignorat-o, ci i s-ar fi adresat imediat şi direct. Poate că ar fi spus: „Friedrich, de ce de cîte ori cineva îţi spune ceva drăguţ îi muşti mîna?" Ce ironie, reflectă Breuer, deşi nu-i plăcuse impertinenţa lui Lou Salom4, acum îi invoca imaginea, ca să-l îndrume! Dar abandonă repede aceste gînduri. Poate că ea ar fi în stare să spună aceste lucruri. Dar el nu putea. Cu siguranţă nu în timp ce glacialul profesor Nietzsche se îndrepta spre uşă. — Da, pe vineri la ora două, domnule profesor. Nietzsche înclină uşor din cap şi ieşi repede, cu paşi mari, din birou. Breuer îl urmări de la fereastră coborînd scările, refuzînd iritat o trăsură, privind la cerul întunecat, ridicîndu-şi fularul peste urechi şi pornind-o tîrşîit în josul străzii.
CAPITOLUL 7 In noaptea următoare la ora trei, Breuer simţi din nou pămîntul lichefiindu-se sub el. Din nou, încercând s-o găsească pe Bertha, căzu patruzeci de metri pe lespedea de marmură împodobită
cu simboluri misterioare. Se trezi în panică, cu inima bătîndu-i puternic, cu cămaşa de noapte şi perna ude de transpiraţie. Cu grijă să n-o scoale pe Mathilde, se ridică din pat, se duse pe vîrfuri la toaletă să urineze, îşi schimbă cămaşa de noapte, îşi întoarse perna cu faţa uscată în sus şi încercă să adoarmă din nou. Dar nu avea să mai adoarmă în noaptea aceea. Stătu întins, ascultînd răsuflarea adîncă a Mathildei. Toată lumea dormea: toţi cinci copiii, ca şi Louis, servitoarea, Marta, bucătăreasa, şi Gretchen, doica — toţi dormeau în afară de el. Stătea de veghe pentru toată casa. Lui — cel care lucra cel mai mult şi avea cea mai mare nevoie de odihnă — lui îi revenise sarcina de a sta treaz şi de a-şi face griji pentru toată lumea. Acum era invadat de temeri. Pe unele le îndepărta, altele continuau să apară. Dr Binswanger îi scrisese de la sanatoriul Bellevue că Bertha era mai rău decît oricînd. Şi mai neliniştitoare încă era vestea că Dr Exner, un ttnăr psihiatru din sanatoriu, se îndrăgostise de ea şi transferase îngrijirea ei altui medic, după ce o ceruse în căsătorie! Răspunsese ea dragostei lui? Cu siguranţă că-i dăduse vreun semn! Cel puţin Dr Exner a avut destul bun-simţ să 96 fie necăsătorit şi să renunţe la caz cu uşurinţă. Imaginea Berthei zîmbindu-i tînărului Exner în acelaşi fel special în care-i zîmbise şi lui cîndva îi paraliza gîndurile lui Breuer. Bertha — mai rău ca oricînd! Cît de stupid fusese să se laude în faţa mamei ei cu noua lui metodă a hipnozei! Ce-o fi crezînd despre el acum? Ce-o fi vorbind întreaga comunitate medicală pe la spatele lui? Măcar de n-ar fi făcut public tratamentul ei în acea conferinţă asupra cazului — chiar aceea la care asistase fratele lui Lou Salome'! De ce nu se putea învăţa să tacă din gură? Se cutremura de umilinţă şi regrete. Ghicise cineva că era îndrăgostit de Bertha? Desigur că toată lumea se întrebase de ce ar petrece un medic o oră sau două în fiecare zi cu un pacient, luni în şir! Ştia că Bertha era ataşată în mod neobişnuit de tatăl ei. Şi totuşi, nu exploatase el, medicul ei, acest ataşament în favoarea sa? Din ce alt motiv ar fi iubit ea un bărbat de vîrsta lui, cu lipsa lui de farmec? Breuer se crispa cînd se gîndi la erecţia care apărea ori de cîte ori Bertha intra în transă. Slavă Domnului că nu se lăsase niciodată copleşit de sentimente, că nu-i declarase niciodată dragoste, nu-i mîngîiase niciodată sînii. Apoi se imagină făcîndu-i un masaj medical. Deodată, îi apuca strîns încheieturile mîinilor, îi întindea braţele deasupra capului, îi ridica cămaşa de noapte, îi desfăcea picioarele cu genunchii lui, îşi punea mîinile pe după fesele ei şi o trăgea spre el. îşi slăbise cureaua şi îşi desfăcea pantalonii cînd, deodată, o mulţime de oameni — asistente, colegi, Frâu Pappenheim — dădeau buzna în cameră! Se scufundă mai adînc în pat, devastat şi înfrînt. De ce se chinuia astfel? Iarăşi şi iarăşi, se abandona, lăsînd grijile să-l năpădească. Avea atîtea griji ca evreu — antisemitismul crescând care-i frîna cariera universitară; apariţia noului partid al lui Schonerer, Asociaţia Naţională Germană; discursurile antisemite pline de răutate de la mitingul Asociaţiei Austriece pentru Reformă, care incitau breslele meşteşugăreşti să-i atace pe evrei: pe evreii din finanţe, evreii din presă, evreii din reţeaua feroviară, evreii din 97 teatru. Chiar săptămîna asta, Schonerer ceruse reinstalarea vechilor legi restrictive cu privire la viaţa evreilor şi instigase la rebeliuni prin tot oraşul. Lucrurile aveau să se înrăutăţească, Breuer ştia asta. Antisemitismul invadase deja universitatea. Organizaţiile studenţeşti decretaseră recent că, avînd în vedere că evreii se năşteau „fără onoare", nu li se va permite să obţină satisfacţie printr-un duel pentru insultele primite. Invective la adresa doctorilor «>vrei nu se făcuseră încă auzite, dar era doar o chestiune de timp. Ascultă sforăitul uşor al Mathildei. Acolo se afla adevărata lui problemă! îşi împletise viaţa cu a lui. Era iubitoare, era mama copiilor lui. Zestrea dată ei de familia Altmann făcuse din el un om bogat. Deşi fusese înverşunată în privinţa Berthei, cine o putea condamna? Avea dreptul la înverşunarea ei. Breuer o privi din nou. Cînd se căsătorise cu ea, era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată — şi încă mai era. Era mai frumoasă decît împărăteasa, sau decît Bertha, sau chiar
decît Lou Salome\ Care bărbat din Viena nu-l invidia? De ce, atunci, nu putea s-o atingă, s-o sărute? De ce gura ei deschisă îl înfricoşa? De ce această idee înspăimîntătoare că trebuia să scape din strînsoarea ei? Că ea era sursa chinului său? O privi în întuneric. Buzele dulci, curba graţioasă a pomeţilor, pielea de satin. îşi imagină faţa ei îmbătrînind, ridîndu-se, pielea întărindu-se în plăci zgrumţuroase, căzută, lăsînd să se vadă scheletul albicios de dedesubt. Privi curbura sinilor ei, odihnindu-se pe coastele cutiei toracice. Şi îşi aminti cum odată, plimbîndu-se pe o plajă măturată de vînt, dăduse peste carcasa unui peşte uriaş — parţial descompus, cu coastele curăţate, decolorate, rihjind spre el. Breuer încercă să-şi alunge moartea din minte. Murmură incantaţia lui preferată, fraza lui Lucreţiu: „Unde se află moartea nu sînt eu. Unde sînt eu, nu este moartea. De ce să-mi fac griji?" Dar nu-l ajută. Scutură din cap, încercând să se debaraseze de aceste gînduri morbide. De unde-i veniseră? Din discuţia cu 98 Nietzsche despre moarte? Nu. Nietzsche mai degrabă le eliberase, decît i le băgase în minte. Ele fuseseră întotdeauna acolo; le gîndise pe toate şi înainte. Şi totuşi, unde sălăşuiau ele în mintea lui cînd nu le gîndea? Freud avea dreptate: trebuia să existe un rezervor de gînduri complexe în creier, dincolo de conştiinţă, dar în alertă, gata ori-cînd să fie adunate şi trimise în arena gîndirii conştiente. Şi nu erau doar gînduri în acest rezervor nonconştient, ci şi senzaţii! Cu cîteva zile în urmă, pe cînd mergea cu fiacrul, Breuer aruncase o privire la fiacrul de lîngă el. Cei doi cai mergeau la trap trăgînd trăsura în care se aflau doi pasageri, un cuplu în vîrstă cu feţe dure. Dar nu exista nici un vizitiu. Un fiacru-fantomă! îl trecuse un fior de frică şi avusese o diaforeză instantanee: hainele i se făcuseră leoarcă de sudoare în cîteva secunde. Iar apoi vizitiul apăru în raza lui vizuală: pur şi simplu se aplecase să-şi aranjeze gheata. La început, Breuer rîse de reacţia lui prostească. Dar cu cît se gîndea mai mult la asta, cu atît realiza că, oricît de raţionalist şi de liber cugetător ar fi, mintea lui tot mai adăpostea ciorchini de teroare a supranaturalului. Şi nu foarte adînc: erau „la ordin", la numai cîteva secunde de suprafaţă. Ah, de-ar exista un forceps ca pentru amigdale, cu care să smulgă aceşti ciorchini, cu rădăcină cu tot! Somnul tot nu se arăta la orizont. Breuer se ridică pentru a-şi aranja cămaşa răsucită şi pentru a bate pernele. Se gîndi din nou la Nietzsche. Ce om ciudat! Ce discuţii agitate avuseseră! îi plăceau discuţiile de felul ăsta, îl făceau să se simtă la largul lui, în elementul lui. Care era „fraza de granit" a lui Nietzsche? „Să devii cel ce eşti!" Dar cine sînt eu? se întrebă Breuer. Ce am fost eu sortit să devin? Tatăl său fusese un cercetător al Talmudului; probabil că avea disputa filozofică în sînge. îi părea bine că audiase cele cîteva cursuri de filozofie la universitate — mai multe decît alţi medici pentru că, la insistenţele tatălui său, urmase primul an la facultatea de filozofie înainte de a-şi începe studiile medicale. îi părea bine şi că păstrase relaţiile cu Brentano şi Jodl, profesorii lui de filozofie. 99 Chiar ar trebui să-i vadă mai des. Era ceva purificator în discursul pe tărîmul ideilor pure. Acolo, poate că numai acolo, era neîntinat de Bertha şi de carnalitate. Cum ar fi să rămînă tot timpul, ca Nietzsche, pe acest tărîm? Şi îndrăzneala cu care Nietzsche rostea lucrurile! Imaginaţi-vă! Să spui că speranţa e cel mai mare rău! Că Dumnezeu a murit! Că adevărul este o greşeală fără de care nu putem trăi! Că duşmanii adevărului nu sînt minciunile, ci convingerile! Că răsplata ultimă a celui mort este că nu va mai muri! Că medicii nu au nici un drept să deposedeze un om de moartea sa! Gînduri malefice! îl contrazisese pe Nietzsche la fiecare dintre ele. Şi totuşi, era o falsă polemică: în adîncul inimii, el ştia că Nietzsche are w»_yiate. Şi libertatea lui Nietzsche! Cum ar fi să trăieşti cum trăia el? Fără casă, fără obligaţii, fără
salarii de plătit, fără copii de crescut, fără program, fără un rol, fără un loc în societate. Era ceva ademenitor în libertatea asta. De ce avea Friedrich Nietzsche atît de mult din ea şi Josef Breuer atît de puţin? Nietzsche şi-a cucerit pur şi simplu libertatea. Eu de ce nu pot? mormăi Breuer. Rămase întins în pat înnebunind de atîtea gînduri de acest fel pînă cînd ceasul deşteptător sună, la ora şase. — Bună dimineaţa, domnule doctor, îl întîmpină Frâu Becker cînd ajunse la cabinet, la zece şi jumătate, după runda de dimineaţă a vizitelor la domiciliu. Acel profesor Nietzsche aştepta în vestibul cînd am sosit pentru a deschide cabinetul. A adus cărţile astea pentru dumneavoastră şi m-a rugat să vă spun că sînt exemplarele lui personale, cu însemnări de mînă pe margine, conţinînd idei pentru lucrările următoare. Sînt foarte personale, a spus, şi nu trebuie să le arătaţi nimănui. Avea o înfăţişare îngrozitoare, că veni vorba, şi se comporta foarte ciudat. — Cum aşa, Frâu Becker? — Clipea tot timpul din ochi ca şi cînd n-ar fi văzut sau n-ar fi vrut să vadă ceea ce vedea. Şi faţa îi era palidă, de parcă ar fi fost gata să leşine. L-am întrebat dacă-l pot 100 ajuta cu ceva, dacă doreşte nişte ceai sau să se întindă în cabinetul dumneavoastră. Am crezut că-i fac un bine, dar a părut nemulţumit, aproape furios. Apoi s-a întors fără o vorbă şi a coborît scara împleticindu-se. Breuer luă pachetul lui Nietzsche de la Frâu Becker — două cărţi învelite cu grijă într-o foaie din numărul din ziua precedentă al publicaţiei Neue Freie Presse şi legate cu o bucată scurtă de sfoară. Le despacheta şi le puse pe biroul său alături de exemplarele pe care i le dăduse Lou Salome. Nietzsche putea să fi exagerat spunînd că va avea singurele exemplare din Viena ale acestor cărţi, dar fără îndoială că acum era singurul vienez care avea cîte două exemplare. — Oh, domnule doctor, nu sînt aceleaşi cărţi pe care le-a lăsat marea doamnă rusoaică? Frâu Becker tocmai adusese corespondenţa de dimineaţă şi, luînd ziarul şi sfoara de pe birou, observase titlurile cărţilor. Cum ţes minciunile alte minciuni, se gîndi Breuer, şi ce viaţă plină de vigilenţă e nevoit să ducă un mincinos. Lui Frâu Becker, deşi oficială şi efidentă, îi plăcea şi să „se viziteze" cu pacienţii. Era în stare să-i pomenească lui Nietzsche de „doamna rusoaică" şi cărţile dăruite de ea? Trebuia s-o avertizeze. — Frâu Becker, este ceva ce trebuie să vă spun. Rusoaica aceea, Frăulein Salome — cea care v-a plăcut atît de mult — este, sau a fost o prietenă foarte apropiată a profesorului Nietzsche. Era îngrijorată în privinţa profesorului şi ea a aranjat, prin nişte prieteni, ca el să mi se adreseze. Numai că el nu ştie asta, pentru că acum el şi Frăulein Salom4 nu sînt în termenii cei mai buni. Dacă e să am vreo şansă de a-l ajuta, el nu trebuie să afle niciodată de întîlnirea mea cu ea. Frâu Becker dădu din cap cu discreţia ei obişnuită, apoi privi pe fereastră şi văzu doi pacienţi venind. — Herr Hauptmann şi Frâu Klein. Pe cine doriţi să vedeţi mai întîi? Faptul că-i specificase ora consultaţiei lui Nietzsche fusese neobişnuit. în mod normal Breuer, ca şi alţi medici 101
din Viena, specifica doar ziua şi consulta pacienţii în ordinea sosirii lor. — Trimite-mi-l pe Herr Hauptmann. El trebuie să se întoarcă la lucru. ***
După ce termină şi cu ultimul pacient din dimineaţa aceea, Breuer se hotărî să studieze cărţile lui Nietzsche înaintea vizitei acestuia de a doua zi şi o rugă pe Frâu Becker să-i spună soţiei sale că nu va urca decît în momentul cînd cina va fi pe masă. Apoi luă cele două volume cu coperte ieftine, fiecare dintre ele avînd mai puţin de trei sute de pagini. Ar fi preferat să citească exemplarele pe '" i le dăduse Lou Salome, ca să poată face sublinieri şi însemnări pe margine în timp ce citea. Dar se simţea obligat să citească exemplarele lui Nietzsche, ca pentru a-şi minimaliza duplicitatea. însemnările personale ale lui Nietzsche îi distrăgeau atenţia: multe sublinieri şi, pe margini, multe semne de exclamare şi strigăte — „DA! DA!" şi din cînd în cînd „NU!" sau „IDIOTULE!". De asemenea, multe note mîzgălite, pe care Breuer nu le putu descifra. Erau nişte cărţi ciudate, diferite de oricare altele pe care le văzuse vreodată. Fiecare carte conţinea sute de secţiuni numerotate, dintre care multe nu prea aveau legătură unele cu altele. Secţiunile erau scurte, de cel mult două sau trei paragrafe, adesea doar cîteva propoziţii, şi uneori doar un aforism: „Gîndurile sînt umbrele sentimentelor noastre — întotdeauna mai întunecate, mai goale şi mai simple." „Nimeni nu moare vreodată din cauza unor adevăruri fatale în zilele noastre — există prea multe antidoturi." „La ce bun o carte care nu ne poartă dincolo de toate cărţile?" în mod evident, profesorul Nietzsche se simţea în stare să vorbească despre orice subiect — muzică, artă, natură, politică, hermeneutică, istorie, psihologie. Lou Salome' îl descrisese ca pe un mare filozof. Poate. Breuer 102 nu era pregătit să judece conţinutul cărţilor lui. Dar era clar că Nietzsche era un scriitor liric, un adevărat Dichter. Unele dintre declaraţiile lui păreau ridicole — o afirmaţie prostească, de exemplu, că taţii şi fiii au întotdeauna mai multe în comun decît mamele şi fiicele. Dar multe dintre aforisme îl îndemnau să-şi pună întrebări: „Care este semnul eliberării? — Să nu-ţi mai fie ruşine în faţa ta!" Fu izbit mai ales de un pasaj impresionant: Aşa cum oasele, carnea, intestinele şi vasele de sînge sînt învelite într-o piele ce face suportabilă înfăţişarea omului, tot aşa agitaţiile şi pasiunile sufletului sînt înfăşurate în vanitate; ea este pielea sufletului.
Ce să înţelegi din aceste scrieri? Ele sfidau orice descriere cu excepţia aceleia că, în total, păreau deliberat provocatoare; provocau toate convenţiile, puneau în discuţie, denigrau chiar virtuţile convenţionale şi preamăreau anarhia. Breuer se uită la ceas. Unu şi un sfert. Nu mai avea timp de răsfoit la întîmplare. Ştiind că avea să fie chemat la masă dintr-o clipă într-alta, căuta pasaje care i-ar putea fi într-adevăr de folos în întîlnirea de a doua zi cu Nietzsche. Programul de la spital al lui Freud nu-i permitea de obicei să vină la cină joia. Dar astăzi Breuer îl invitase special, pentru a discuta întrevederea cu Nietzsche. După o cină vieneză completă cu o varză apetisantă şi supă de stafide, şniţel vienez, spătzle, varză de Bruxelles, roşii coapte în aluat, un pumpernickel făcut în casă de Marta, mere coapte cu scorţişoară şi frişca şi apă minerală, Breuer şi Freud se retraseră în birou. în timp ce-i descria istoricul bolii şi simptomele pacientului pe care-l numea Herr Eckart Muller, Breuer observă că pleoapele lui Freud se închideau încet. Mai avusese de-a face cu letargia de după masă a lui Freud şi ştia cum să procedeze. — Deci, Sig, spuse el vioi, hai să facem pregătirea pentru examenele de medic stagiar. Eu voi fi profesorul Northnagel. N-am putut să dorm azi noapte, am o indi103
gestie, iar Mathilde e iarăşi supărată pe mine că am întîrziat la masă, aşa că sînt suficient de prost dispus ca să-l pot imita pe monstrul ăla. Breuer adoptă un accent nord-german grosolan şi poza rigidă, autoritară a unui prusac:
— Ei bine, doctore Freud, ţi-am expus anamneză lui Herr Eckart Miiller. Acum eşti gata pentru examenul fizic. Spune-mi, ce ai să cauţi? Freud deschise complet ochii şi îşi trecu un deget pe după guler pentru a-l slăbi. Nu împărtăşea înclinaţia lui Breuer către aceste simulacre de examene. Deşi era de acord că erau bune din punct de vedere pedagogic, întotdeauna îl tulburau. — Fără îndoială, începu el, pacientul are o leziune în sistemul nervos central. Cefaleea, vederea din ce în ce mai slabă, istoricul neurologic al tatălui său, dereglările de echilibru — toate indică acest lucru. Suspectez o tumoră pe creier. Posibil o scleroză progresivă. Aş face un examen neurologic temeinic, pentru - erifica nervii cranieni cu mare atenţie, în special primul, al doilea, al cincilea şi al unsprezecelea. Aş verifica şi cîmpurile vizuale — tumora ar putea apăsa asupra nervului optic. — Dar celelalte fenomene vizuale, doctore Freud? Scintilaţiile, vederea înceţoşată dimineaţa, care se îmbunătăţeşte pe parcursul zilei? Se întîmpla să cunoşti vreo formă de cancer care poate face asta? — Aş arunca o privire asupra retinei. Ar putea avea o degenerare a maculei. — Degenerare a maculei care se ameliorează după-amia-za? Remarcabil! Este un caz pe care ar trebui să-l publicăm! Şi oboseala periodică, simptomele reumatice şi vo-mitarea de sînge? Şi astea sînt cauzate de un cancer? — Herr Professor Northnagel, pacientul poate avea două boli. Şi purici şi păduchi, după cum spunea Oppolzer. S-ar putea să fie anemic. — Cum l-ai consulta pentru anemie? — Aş face o analiză a hemoglobinei şi a scaunului. — Nein! Nein! Mein Gottl Ce vă învaţă în facultăţile de medicină din Viena? Să consultaţi cu cele cinci simţuri? 104 Uită de testele de laborator, de medicina ta evreiască! Laboratorul nu face decît să confirme ceea ce-ţi arată examenul fizic. Presupune că eşti pe cîmpul de luptă, doctore — ai să ceri o analiză a scaunului? — Aş cerceta culoarea pacientului, în special cutele din palmă şi membranele mucoase — gingiile, limba, conjunctiva. — Corect. Dar ai uitat ce era mai important: unghiile. Breuer îşi drese vocea, continuînd să-l imite pe Northnagel. — Şi acum, tînărul şi ambiţiosul meu doctor, spuse el, îţi voi da rezultatele examenului fizic. Mai întîi, examenul neurologic este complet şi absolut normal, nici o singurii descoperire negativă. Atît despre tumora pe creier sau scleroza progresivă care, doctore Freud, erau puţin probabile de la început, dacă nu cumva dumneata ştii cazuri în care persistă ani de zile şi erup periodic, cu simptome de douăzeci şi patru pînă la patruzeci şi opt de ore şi apoi dispar complet fără vreo deficienţă neurologică. Nu, nu, nu! Asta nu este o boală structurală, ci o tulburare fiziologică episodică. Breuer se ridică şi, exagerîndu-şi accentul prusac, rosti: — Există un singur diagnostic posibil, doctore Freud. Freud se îmbujora puternic. — Nu ştiu. Arăta atît de nenorocit, că Breuer opri jocul, îl concedie pe Northnagel şi îşi îndulci tonul. — Ba ştii, Sig. Am discutat data trecută. Hemicranie, sau migrenă. Şi să nu te simţi ruşinat că nu te-ai gîndit la asta: migrena este o boală pe care o vezi numai cînd faci vizite la domiciliu. Medicii stagiari n-o văd decît rareori pentru că cei ce suferă de migrenă nu prea merg la spital. Fără îndoială, Herr Miiller are un caz grav de hemicranie. Are toate simptomele clasice. Hai să le recapitulăm: crize intermitente de dureri de cap pulsatorii unilaterale — adesea ereditare,
că veni vorba — însoţite de anorexie, greaţă, vărsături şi aberaţii vizuale — pete de lumină pro-dromale, hemianopsie chiar. 105
Freud scosese un mic carnet de notiţe din buzunarul interior al hainei şi îşi făcea însemnări. — încep să-mi amintesc cîte ceva din lecturile mele despre hemicranie, Josef. Teoria lui Du Bois-Reymond este că e o boală vasculară, durere cauzată de un spasm al arteriolelor creierului. — Du Bois-Reymond are dreptate că este vasculară, d;r nu toţi pacienţii au spasme arteriolare. Am văzut mulţi care, dimpotrivă — aveau o dilatare a vaselor. Molie; idorf crede că durerea nu este provocată de spasme, ci de. o întindere a vaselor de sînge relaxate. — Dar pierderea vederii? — Ăştia sînt puricii şi păduchii tăi! Este rezultatul a ceva diferit, nu al migrenei. Nu mi-am putut focaliza oftalmoscopul pe retina lui. Ceva obstrucţionează vederea. Nu este în cristalin, nu e cataractă, ci pe cornee. Nu cunosc cauza acestei opacităţi corneene, dar am mai văzut-o. Probabil că este un edem al corneei — asta ar explica faptul că vederea îi este mai slabă dimineaţa. Edemul cerneean este mai mare după ce ochii au stat închişi toată noaptea şi se dizolvă treptat cînd fluidul se evaporă din ochii deschişi, în timpul zilei. — Slăbiciunea? — Este uşor anemic. Posibil hemoragie gastrică, dar probabil anemie alimentară. Dispepsia lui este atît de mare că nu poate tolera carnea săptămîni în şir. Freud continua să ia notiţe. — Dar prognoza? Tatăl lui a fost răpus de aceeaşi boală? — Mi-a pus şi el aceeaşi întrebare, Sig. De fapt, n-am mai avut niciodată un pacient care să insiste atîta asupra tuturor adevărurilor crude. M-a făcut să-i promit că voi fi sincer cu el şi apoi mi-a pus trei întrebări: dacă boala va progresa, dacă va orbi, dacă va muri din cauza ei. Ai auzit vreodată de vreun pacient care să vorbească aşa? Am promis că-i voi răspunde la întîlnirea noastră de mîine. — Ce-o să-i spui? — îl pot linişti destul de mult cu ajutorul unui studiu excelent al lui Liveling, un medic englez, cel mai bun 106 studiu englezesc pe care l-am văzut. Ar trebui să citeşti monografia lui. Breuer luă un volum gros şi i-l întinse lui Freud, care-l răsfoi încet. — Nu este încă tradus, continuă Breuer, dar engleza ta este destul de bună. Liveling vorbeşte despre mai mulţi oameni care suferă de migrenă şi ajunge la concluzia că migrena devine mai puţin puternică pe măsură ce pacientul îmbătrîneşte şi de asemenea că nu se asociază cu nici o altă boală a creierului. Astfel, deşi boala se moşteneşte, este puţin probabil ca tatăl său să fi murit de aceeaşi boală. Bineînţeles, continuă Breuer, metoda de cercetare a lui Liveling este superficială. Monografia nu arată clar dacă rezultatele lui sînt bazate pe date longitudinale sau transversale, înţelegi ce vreau să spun cu asta, Sig? Freud răspunse imediat, mult mai familiarizat, se pare, cu metoda de cercetare decît cu medicina clinică. — Metoda longitudinală înseamnă să urmăreşti anumiţi pacienţi ani în şir şi să descoperi că atacurile slăbesc pe măsură ce ei îmbătrînesc, nu-i aşa? — Exact, spuse Breuer. Şi metoda transversală... Freud îl întrerupse ca un şcolar silitor din prima bancă.
— Metoda transversală este o singură observaţie la un moment dat — în acest caz, că pacienţii mai în vîrstă dintr-un eşantion au mai puţine migrene decît cei mai tineri. Bucurîndu-se de plăcerea prietenului său, Breuer îi mai dădu o posibilitate de a străluci. — Poţi să ghiceşti care dintre metode e mai exactă? — Metoda transversală nu poate fi foarte exactă: eşantionul poate conţine foarte puţini pacienţi în vîrstă cu migrene puternice nu pentru că migrena slăbeşte, ci pentru că astfel de pacienţi sînt prea bolnavi sau prea descurajaţi de doctori pentru a fi de acord să fie studiaţi. — Exact, şi asta-i o lipsă de care nu cred că Liveling şi-a dat seama. Un răspuns excelent, Sig. Fumăm un trabuc să sărbătorim? 107 Freud acceptă bucuros unul dintre trabucurile turceşti fine ale lui Breuer, şi cei doi şi le aprinseră, savurînd aroma. — Acum, comentă Freud, putem discuta despre cealaltă faţetă a cazului? Adăugă apoi în şoaptă: partea interesantă. Breuer zîmbi. — Poate că n-ar trebui să spun asta, continuă Freud, dar avînd în vedere că Northangel a părăsit camera, îţi voi mărturisi în particular că aspectele psihologice ale acestui caz mă intrigă mai mult decît tabloul medical. Breuer observă că tînărul său prieten părea într-adevăr mai animat. Ochii lui Freud scînteiau de curiozitate cînd întrebă: — în ce măsură este acest pacient tipul sinucigaş? Ai reuşit să-l sfătuieşti să ceară ajutor? Era rîndul lui Breuer să se simtă stinjenit. Roşi amintindu-şi cum, în ultima lor discuţie, se lăudase plin de încredere cu ştiinţa lui de a pune întrebări. — Este un om ciudat, Sig. N-am mai întimpinat niciodată o asemenea rezistenţă. Mă loveam de un zid. Un zid inteligent. Mi-a oferit o grămadă de ocazii bune. Mi-a spus că s-a simţit bine numai cincizeci de zile anul trecut, mi-a vorbit de stări depresive, de faptul că a fost trădat, că trăieşte într-o izolare totală, că e un scriitor fără cititori, că are insomnii puternice şi gînduri negre în timpul nopţii. — Dar, Josef, astea sîht exact genul de ocazii pe care spuneai că le aştepţi! — Exact. Şi totuşi de cîte ori încercam să profit de una din ele, mă trezeam cu mîna goală. Da, este conştient că e bolnav, dar insistă că trupul îi e bolnav — nu el, nu esenţa lui. Cît despre stările depresive, el spune că e mîndru că are curajul să experimenteze stări depresive! „Mîndru de curajul de a avea stări depresive" — poţi să crezi? Discuţie nebunească! Trădare? Da, presupun că se referă la ce s-a întîmplat cu Frăulein Salome', dar pretinde că a depăşit momentul şi nu doreşte să discute. Cît despre sinucidere, neagă că ar fi genul sinucigaş, dar apără dreptul padentu108 lui de a-şi alege propria moarte. Deşi s-ar putea să-şi dorească moartea — spune că răsplata ultimă a celui mort este că nu va mai muri! — mai are încă prea multe de realizat, prea multe cărţi de scris. De fapt, el spune că are capul plin de cărţi şi crede că cefaleea constituie chinurile naşterii cerebrale. Freud scutură din cap plin de compasiune faţă de consternarea lui Breuer. — Chinurile naşterii cerebrale — ce metaforă! Ca Atena cea născută din tîmpla lui Zeus! Ciudate gînduri — chinurile naşterii cerebrale, să-ţi alegi moartea, curajul de a avea stări depresive. Tipul nu e lipsit de inteligenţă, Josef. Este, mă întreb, o inteligenţă dementă sau o demenţă inteligentă? Breuer scutură din cap. Freud se lăsă pe spate, suflă un fir lung de fum albăstrui şi îl urmări cum urcă şi dispare, apoi vorbi din nou: — Cazul ăsta devine tot mai fascinant. Deci, ce-i cu
— da se mima, oig: \.mn « i». u^,,. j Cine
este mincinosul? Cine este cel minţit? — Poate că o parte din el este sinucigaşă, dar partea conştientă nu ştie asta. Breuer se întoarse pentru a-şi privi mai de aproape tînărul prieten. Se aşteptase să zărească un zîmbet pe faţa lui, dar Freud era absolut serios. — Sig, vorbeşti din ce în ce mai des despre acest homunculus inconştient care duce o viaţă separată de gazda sa. Te rog, Sig, urmează-mi sfatul: vorbeşte-mi numai mie despre această teorie. Nu, nu, nid măcar n-o voi numi teorie — nu e nici o dovadă că ar fi aşa — hai s-o numim un concept fantastic. Nu-i vorbi despre acest concept fantastic lui Brucke: îl va elibera de sentimentul de vinovăţie pentru că nu are curajul de a promova un evreu. Freud răspunse neobişnuit de hotărît. — Va rămîne între noi pînă cînd va fi dovedit cu probe sufidente. Atund nu voi ezita să-l public. 109
Pentru prima dată Breuer realiză că tînărul său prieten nu mai era atît de tînăr. în schimb, avea în el germenii unei îndrăzneli, ai unei dorinţe de a-şi susţine convingerile — calităţi pe care el şi le-ar fi dorit şi pentru sine. — Sig, vorbeşti de probe ca şi cum acesta ar putea fi un subiect de cercetare ştiinţifică. Dar acest homunculus nu este o realitate concretă. Este pur şi simplu un concept, ca o idee platoniciană. Ce ar putea constitui o probă? Poţi să-mi dai măcar un exemplu? Şi nu folosi visele, nu le voi accepta pe ele ca probe — şi ele sînt concepte fără substanţă. — Tu singur mi-ai furnizat o probă, Josef. îmi spui că viaţa emoţională a Berthei Pappenheim este dictată de evenimente petrecute cu exact douăsprezece luni în urmă — evenimente trecute de care nu este conştientă. Şi totuşi, ele sînt descrise cu acurateţe în jurnalul din amil precedent al mamei sale. După mintea mea, acest lucru e echivalent cu o probă de laborator. — Dar asta se bazează pe presupunerea că Bertha este un martor pe care te poţi baza, că întradevăr nu-şi aminteşte acele evenimente din trecut. Dar, dar, dar, dar — iată-l din nou, se gîndi Breuer — acest demonic „dar". îi venea să-şi tragă un pumn. Toată viaţa adoptase poziţii şovăitoare, adversative, iar acum făcea acelaşi lucru cu Freud, ca şi cu Nietzsche — cînd, în adîncul inimii, bănuia că amîndoi aveau dreptate. Freud mai însemnă cîteva propoziţii în carnetul lui. — Josef, crezi că aş putea vedea o dată jurnalul lui Frâu Pappenheim? — I l-am dat înapoi, dar cred că pot să-l obţin din nou. . -f Freud îşi scoase ceasul. — Trebuie să mă întorc curînd la spital pentru vizitele lui Northnagel. Dar înainte de a pleca, spune-mi ce ai de gînd să faci cu recalcitrantul tău pacient. — Vrei să spui ce aş vrea eu să fac? Trei paşi. Aş vrea să stabilesc o bună relaţie medicpacient cu el. Apoi aş vrea să-l internez într-o clinică pentru cîteva săptămîni pentru a-i observa hemicrania şi a-i administra o medicaţie regulată. Şi apoi, în timpul acestor săptămîni, aş vrea să mă 110 întîlnesc frecvent cu el pentru discuţii în profunzime cu privire la disperarea lui. Breuer oftă. Dar, cunosdndu-l, e puţin probabil că va fi de acord cu vreunul din aceste lucruri. Ai vreo idee, Sig? Freud, care încă se mai uita prin monografia lui Iive-ling, îi arătă cartea deschisă lui Breuer. — Uite, ascultă aici. La capitolul „Etiologie" Liveling spune: „Crizele de migrenă au fost provocate de dispep-sie, de o oboseală a ochilor şi de stres. Odihna prelungită la pat ar fi recomandabilă. Tinerii care suferă de migrenă ar trebui eliberaţi de stresul şcolii şi ţinuţi în liniştea căminului. Unii medici recomandă schimbarea ocupaţiei cu una mai puţin solicitantă." Breuer părea amuzat.
— Şi? — Cred că ăsta-i răspunsul! Stres! De ce să nu facem din stres cheia planului nostru de tratament? Consideră că, pentru a scăpa de migrenă, Herr Muller trebuie să reducă stresul, inclusiv stresul mental. Sugerează-i că stresul este emoţie înăbuşită şi că, la fel ca în tratamentul Berthei, poate fi redus dacă-i facilitezi o descătuşare. Foloseşte metoda homarului. Poţi chiar să-i arăţi această afirmaţie a lui Liveling şi să invoci forţa autorităţii medicale. Freud observă că Breuer zîmbeşte şi întrebă: — Crezi că e un plan prostesc? — Deloc, Sig. De fapt, cred că e un sfat excelent şi îl voi urma cu grijă. Partea care m-a făcut să zîmbesc a fost ultimul lucru pe care l-ai spus — „să invoci forţa autorităţii medicale". Ar trebui să cunoşti pacientul pentru a aprecia gluma, dar ideea de a te aştepta de la el să se încline în faţa unei autorităţi, medicale sau de orice alt tip, mi se pare comică. Deschizînd Ştiinţa voioasă, Breuer citi cu voce tare cîteva pasaje pe care le însemnase: — Herr Muller contestă orice autoritate sau convenţie. De exemplu, el întoarce virtuţile cu capul în jos şi le rebotează vicii — ca în concepţia lui despre fidelitate: „Ţine din încăpăţînare la un lucru care a văzut că este străveziu — dar numeşte asta «fidelitate»." 111
Sau despre politeţe: „«Este atît de politicos!» — Da, are întotdeauna la el o prăjitură pentru Cerber şi este atît de temător încât consideră pe oricine drept Cerber, şi pe tine şi pe mine — aceasta este «politeţea» sa." Şi ascultă această fascinantă metaforă atît pentru slăbirea vederii, cît şi pentru disperare: „Să consideri toate lucrurile profunde — iată o calitate incomodă; te face să-ţi forţezi mereu ochii şi descoperi la urmă întotdeauna mai mult decît ai dorit." Freud ascultase cu interes. — Să vezi mai mult decît ai dori, murmură el. Mă întreb ce a văzut el. Pot să mă uit şi eu la carte? Dar Breuer avea răspunsul pregătit: — Sig, m-a pus să jur că n-am să arăt nimănui cartea, pentru că are însemnări personale. Relaţia mea cu el este atît de şubredă încît deocamdată ar fi mai bine să-i respect rugămintea. Mai ttrziu, poate. Unul dintre lucrurile ciudate la întrevederea mea cu Herr Muller, continuă el, oprindu-se la ultimul dintre pasajele însemnate, a fost că de cîte ori încercam să-mi exprim empatia, se simţea ofensat şi rupea relaţia dintre noi. Ah! „Punte"! Da, ăsta-i pasajul pe care-l caut. în timp ce Breuer citea, Freud închise ochii pentru a se concentra mai bine. — „Am fost o singură dată în viaţă atît de apropiaţi încît nimic nu mai părea să stînjenească prietenia, frăţia noastră, şi nu mai rămăsese între noi decît o punte minusculă, în clipa în care te pregăteai să păşeşti pe ea, te-am întrebat: «Vrei să treci putea ca să vii la mine?» — dar n-ai mai vrut, şi cînd te-am mai rugat încă o dată, ai tăcut. De arunci, s-au prăvălit între noi munţi şi şuvoaie năvalnice şi tot ceea ce desparte şi înstrăinează şi chiar dacă am vrea să ne regăsim, n-am mai putea. Dar cînd îţi aminteşti de acea punte mică, nu mai găseşti cuvinte — doar suspine şi uimiri." Breuer puse jos cartea. — Tu ce înţelegi, Sig? — Nu sînt sigur. Freud se ridică şi începu să se plimbe prin faţa bibliotecii în timp ce vorbea. Este o istorioară 112 ciudată. Hai s-o descifrăm. Cineva este gata să traverseze puntea — adică să se apropie de celălalt — cînd cel de-al doilea îl invită să facă exact ceea ce îşi propusese. Atunci primul nu
poate face pasul pentru că acum ar părea că se supune celuilalt — puterea fiind, se pare, un obstacol în procesul de apropiere. — Da, da, ai dreptate, Sig. Excelent! înţeleg acum. Asta înseamnă că Herr Muller va interpreta orice expresie a unui sentiment pozitiv ca o manifestare a puterii. O noţiune bizară: asta face aproape imposibilă apropierea de el. într-un alt fragment de aici, el spune că simţim ură faţă de cei care ne descoperă secretele şi ne învăluie în sentimente tandre. Noi avem nevoie în acele momente nu de simpatie, ci să ne redobîndim puterea asupra propriilor noastre emoţii. — Josef, zise Freud aşezîndu-se din nou şi scuturînd scrumul în scrumieră, săptămîna trecută l-am urmărit pe Bilroth folosind noua şi ingenioasa lui metodă chirurgicală pentru a trata un cancer la stomac. Acum, ascultîndu-te, mi se pare că trebuie să faci o operaţie psihologică la fel de complexă şi delicată. Ştii că vrea să se sinucidă din relatarea domnişoarei, şi totuşi nu-i poţi spune că ştii. Trebuie să-l convingi să-şi recunoască disperarea; cu toate acestea, dacă reuşeşti, te va urî pentru că l-ai făcut să se simtă prost. Trebuie să-i cîştigi încrederea; cu toate acestea, dacă îl tratezi cu compasiune, te va acuza că încerci să cîştigi putere asupra lui. — Operaţie psihologică — este interesant să te aud numind-o astfel, spuse Breuer. Poate că dezvoltăm o întreagă specializare în medicină. Stai, mai vreau să-ţi citesc ceva ce mi se pare relevant. Răsfoi vreme de cîteva minute paginile din Omenesc, prea omenesc. — Nu pot să găsesc acum pasajul, dar ideea e că un căutător al adevărului trebuie să treacă printr-o analiză psihologică personală — el o numeşte „disecţie morală". De fapt, merge pînă la a spune că greşelile, chiar şi ale celor mai mari filozofi, au fost cauzate de faptul că nu-şi 113 cunoşteau propria motivaţie. El susţine că, pentru a descoperi adevărul, cineva trebuie să se cunoască mai îndi complet pe sine însuşi. Iar"pentru a face asta, trebuie să se sustragă punctului său de vedere obişnuit, să iasă chiar din epoca şi ţara sa — şi apoi să se analizeze de la distanţă! — Să-şi analizeze propriul psihic! Nu este o sarcină uşoară, spuse Freud, ridicîndu-se să plece, dar e o sarcină care în mod evident ar fi uşurată de prezenţa unei călăuze informate, obiective! — Exact ce gîndesc şi eu! răspunse Breuer conducîh-du-l pe Freud de-a lungul coridorului. Acum urmează partea cea mai grea — să-l conving pe el de asta! — Nu cred că va fi greu, spuse Freud. Ai de partea ta atît propriile lui argumente despre disecţia psihologică, cît şi teoria medicală asupra stresului şi migrenei — invocate subtil, bineînţeles. Nu văd cum ai putea să nu-l convingi pe reticentul tău filozof să accepte un proces de autoanaliză sub îndrumarea ta. Noapte bună, Josef. — îţi mulţumesc, Sig — şi Breuer îl bătu pe umăr. A fost o discuţie folositoare. Studentul l-a învăţat pe profesor. SCRISOARE DE LA EUSABETH NIETZSCHE CĂTRE FRIEDRICH NIETZSCHE
26 noiembrie 1882 Dragul meu Fritz, Nici mama, nici eu n-am mai avut veşti de la tine de săptămîni întregi. Nu e momentul să dispari! Maimuţa ta rusească îşi împrăştie în continuare minciunile despre tine. Arată poza aceea dizgraţioasă cu tine şi cu evreul acela, Ree, înhămaţi de ea şi spune tuturor că îţi place gustul biciului ei. Te-am prevenit să recuperezi poza aceea — ne va şantaja cu ea toată viaţa! îşi bate joc de tine peste tot, iar amantul ei, Ree, îi ţine isonul. Ea spune că Nietzsche, filozoful de pe altă lume, nu e interesat decît de un singur lucru: de... — o parte a anatomiei ei — nu-i pot repeta cuvintele — partea ei obscenă. Las frîu liber imaginaţiei tale. Acum trăieşte cu prietenul tău, Ree, în plin viciu, sub ochii mamei lui — frumoasă adunătură, cu toţii. Nimic din toate 114 astea nu este neaşteptat, neaştepta pentru "tine' m orice caz (încă mă mai doare că mi-ai nesocotit avertismentele la Tauten-b) dar acum se transformă într-un joc şi mai murdar — S' Baselul cu minciunile ei. Am aflat că le-a trimis scrisori i Kemp cît şi lui Wilhelm! Fritz, ascultă-mă: nu se va
opri Zadndmla pune mîna pe renta ta. Poţi prefera tăcerea, dar eu n-o voi face: voi cere o anchetă oficială a poliţiei pentru comportarea ei cu Ree! Dacă reuşesc, şi trebuie să am sprijinul tău, va fi deportată pentru imoralitate în mai puţin de-o lună. Fritz, trimite-mi adresa ta. Elisabeth CAPITOLUL
8
Dimineţile erau întotdeauna la fel în casa Breuer. La şase, brutarul din colţ, un pacient al lui Breuer, le aducea Kaisersemmel proaspăt scos din cuptor. în timp ce soţul ei se îmbrăca, Mathilde punea masa, îi făcea cafeaua cu scorţişoară şi ungea cornurile triunghiulare crocante cu unt şi dulceaţă de cireşe amare. în ciuda tensiunilor din căsnicia lor, Mathilde îi pregătea întotdeauna micul dejun în timp ce Louis şi Gretchen se ocupau de copii. Breuer, preocupat în dimineaţa aceasta de apropiata lui întîlnire cu Nietzsche, era atît de concentrat răsfoind Omenesc, prea omenesc, încît abia dacă-şi ridică ochii spre Mathilde cînd îi turna cafeaua. îşi termină în tăcere micul dejun, apoi mormăi că întîlnirea de la prînz cu noul său pacient se putea prelungi pînă după ora cinci. Mathilde nu fu încîntată. — Aud atîtea despre filozoful ăsta că încep să mă îngrijorez. Tu şi Sigi petreceţi ore întregi vorbind despre el! Miercuri ai lucrat şi în timpul cinei, ieri ai rămas în biroul tău să-i citeşti cartea pînă cînd s-a servit masa, şi astăzi îl citeşti din nou, la micul dejun. Iar acum spui că încă o dată vei sări peste cină! Copiii au nevoie să vadă chipul tatălui lor. Te rog, Josef, nu exagera cu el. Cum ai făcut şi cu ceilalţi. Breuer ştia că Mathilde se referea la Bertha, dar nu numai la Bertha: ea obiectase adesea la faptul că el nu 116 reuşea să-şi delimiteze în mod rezonabil timpul petrecut cu pacienţii. Pentru el, devotamentul faţă de pacient era inviolabil. O dată ce prelua un pacient, nu se dădea niciodată în lături să-i ofere acelei persoane tot timpul şi energia pe care le considera necesare. Tarifele lui erau mici, iar pacienţilor cu greutăţi financiare nu le lua nimic. Uneori, Mathilde simţea că trebuie să-l protejeze pe Breuer de el însuşi — asta dacă ajungea să beneficieze şi ea de o parte din timpul şi atenţia lui. ' — Ceilalţi, Mathilde? — Ştii ce vreau să spun, Josef. Evita încă să pronunţe numele Berthei. O soţie poate înţelege, desigur, unele lucruri. Acel Stamtntisch al tău de la cafenea — ştiu că trebuie să ai un loc unde să-ţi întîlneşti prietenii — tarocul, porumbeii din laboratorul tău, şahul. Dar în rest — de ce să te consumi atît de mult în mod inutil? — Cînd? La ce te referi? Breuer ştia că nu făcea decît să conducă lucrurile în mod pervers spre o confruntare neplăcută. — Gîndeşte-te cît timp îi consacrai domnişoarei Berger. Cu excepţia Berthei, acesta — dintre toate exemplele pe care le-ar fi putut da Mathilde — era cel care în mod garantat îl irita cel mai mult. Eva Berger, fosta lui asistentă, lucrase pentru el vreo zece ani, din ziua în care începuse practica. Relaţia lui neobişnuit de strînsă cu ea îi provocase Mathildei aproape tot atîta consternare ca şi relaţia cu Bertha. De-a lungul anilor petrecuţi împreună, între Breuer şi asistenta lui se dezvoltase o prietenie care depăşea poziţiile lor profesionale. Adesea îşi făceau confidenţe despre lucruri profund personale; iar cînd erau singuri se adresau unul altuia pe numele mic — probabil că erau singurul cuplu doctor-asistentă care făceau asta, dar aşa-i plăcea lui Breuer. — întotdeauna ai înţeles greşit relaţia dintre mine şi Frăulein Berger, răspunse Breuer pe un ton îngheţat. Şi astăzi regret că te-am ascultat. Faptul că am concediat-o rămîne una din marile greşeli ale vieţii mele. Cu şase luni în urmă, în ziua fatală în care amăgitoarea Bertha anunţase că era însărcinată cu
Breuer, Mathilde îi 117
ceruse nu numai să abandoneze cazul Berthei, ci şi s-o concedieze pe Eva Berger. Mathilde era furioasă şi umilită şi voia să elimine orice urmă a Berthei din viaţa ei. Şi a Evei, pe care Mathilde, ştiind că soţul ei discuta totul cu asistenta lui, o privea ca pe un complice în toată povestea aceea îngrozitoare cu Bertha. în timpul acelei crize, Breuer era atît de copleşit de remuşcări, atît de umilit şi se acuza atît de mult, încît cedase tuturor cererilor Mathildei. Deşi ştia că Eva era doar o victimă, nu putuse găsi curajul de a o apăra. Chiar a doua zi, nu numai că transferase unui coleg îngrijirea Berthei, dar o şi concediase pe nevinovata Eva Berger. — îmi pare rău că am amintit de asta, Josef. Dar ce să fac dacă te văd îndepărtîndu-te tot mai mult de mine şi de copii? Cînd îţi cer ceva nu este pentru a te hărţui, ci pentru că eu — noi — îţi dorim prezenţa. Consideră asta un compliment, o invitaţie. Mathilde îi zîmbi. — îmi plac invitaţiile — dar detest ordinele! Breuer îşi regretă imediat cuvintele, dar nu ştia cum să şi le retragă. îşi termină micul dejun în tăcere. Nietzsche sosise cu cincisprezece minute înaintea întîl-nirii de la ora douăsprezece. Breuer îl găsi şezînd liniştit într-un colţ al sălii de aşteptare, cu pălăria lui de fetru verde cu boruri mari pe cap, cu haina încheiată pînă la gît, cu ochii închişi. Pe cînd intrau în cabinet şi se instalau în fotoliile lor, Breuer încercă să-l facă să se simtă în largul lui. — Vă mulţumesc că mi-aţi încredinţat exemplarele personale ale cărţilor dumneavoastră. Dacă vreuna dintre însemnările pe margine conţine material confidenţial nu trebuie să vă temeţi — nu vă pot descifra scrisul. Aveţi un scris de medic — aproape la fel de ilizibil ca şi al meu! V-aţi gîndit vreodată la o carieră în medicină? Cînd Nietzsche ridică doar capul la mica glumă a lui Breuer, acesta continuă, curajos: — Dar permiteţi-mi să fac cîteva comentarii asupra excelentelor dumneavoastră cărţi. N-am avut timp să le termin ieri, dar am fost fascinat şi răscolit de multe pasaje. 118 Scrieţi extraordinar de bine. Editorul dumneavoastră nu este numai leneş, ci şi prost: sînt cărţi pe care un editor ar trebui să le susţină cu preţul vieţii. Din nou Nietzsche nu răspunse, înclinînd doar uşor capul pentru a primi complimentul. Atenţie, se gîndi Breuer, poate că e jignit şi de complimente! — Dar să trecem la treburile noastre, domnule profesor. Iertaţi-mi flecăreala. Haideţi să discutăm starea dumneavoastră medicală. Pe baza rapoartelor medicilor pe * care i-aţi avut înainte şi a analizelor şi studiilor mele de laborator, sînt sigur că boala dumneavoastră principală este hemicrania, sau migrena. Presupun că aţi mai auzit asta — doi dintre medicii dumneavoastră anteriori o menţionează în notele lor de consultaţie. — Da, şi alţi medici mi-au spus că am dureri de cap cu caracteristici ale migrenei: dureri mari, adesea într-o singură parte a capului, precedate de cîteva fulgerări de lumină şi însoţite de vomă. Asta am cu siguranţă. Dumneavoastră folosiţi termenul într-un sens mai larg, domnule doctor? — Poate. S-au făcut cîteva progrese în înţelegerea migrenei — pronosticul meu este că generaţia următoare o va putea controla complet. Unele dintre cercetările recente se adresează celor trei întrebări pe care le-aţi pus cu privire la ea. Pentru prima, dacă vă este sortit să suferiţi toată viaţa de aceste crize cumplite, datele arată că în cele mai multe dintre cazuri migrena devine mai puţin puternică pe măsură ce pacientul înaintează în vîrstă. Trebuie să înţelegeţi că acestea sînt doar statistici, referin-du-se strict la probabilităţi — ele nu conferă nici o siguranţă pentru un caz individual.
Să ne întoarcem la „cea mai grea", cum o numiţi dumneavoastră, dintre întrebări — dacă aveţi o boală ca a tatălui dumneavoastră, care va duce la moarte, nebunie sau demenţă — cred că asta e ordinea în care le-aţi enumerat? Nietzsche făcu ochii mari, aparent surprins auzindu-şi întrebările puse atît de direct. E bine, e bine, îşi zise 119
Breuer, să nu suspecteze nimic. Probabil că n-a mai avut un doctor care să aibă aceeaşi îndrăzneală ca şi el. — Nu există nici un fel de dovezi, continuă el emfatic, în nici un studiu publicat sau în lunga mea experienţă medicală, că migrena ar fi progresivă sau asociată cu vreo altă boală a creierului. Nu ştiu ce boală a avut tatăl dumneavoastră — eu cred că a fost cancer, poate o hemoragie cerebrală. Dar nu există nici o dovadă că migrena evoluează în astfel de boli sau în oricare altele. Se opri. — Deci, înainte de a merge mai departe, v-am răspuns onest la întrebări? — La două din trei, domnule doctor. Mai era una: voi orbi? — Mă tem că aceasta este o întrebare la care nu se poate răspunde. Dar o să vă spun ce pot. în primul rînd, nu există nici o dovadă că slăbirea vederii are vreo legătură cu migrena dumneavoastră. Ştiu că este tentant să consideri că toate simptomele sînt o manifestare a unei aceleiaşi boli principale, dar nu este cazul aici. Acum, forţarea ochilor poate agrava sau chiar precipita o migrenă — aceasta este o altă chestiune, la care ne vom întoarce mai tirziu — dar problemele dumneavoastră de vedere sînt ceva complet diferit. După ştiinţa mea, corneea dumneavoastră, stratul subţire care acoperă irisul — staţi să vă desenez... Pe carnetul de reţete, Breuer schiţă anatomia ochiului, arătîndu-i lui Nietzsche cum corneea lui era mai opacă decît ar fi trebuit, cel mai probabil din cauza unui edem, fluid acumulat. — Nu ştim care este cauza acestei stări, dar ştim că evoluează lent şi că, deşi vederea dumneavoastră se mai poate înrăutăţi, pericolul de a orbi vreodată e mic. Nu pot fi absolut sigur, deoarece opacitatea corneei dumneavoastră nu-mi permite să văd şi să examinez retina cu oftalmo-scopul. Aşa că, îmi înţelegeţi dificultatea de a vă răspunde mai complet la întrebare? Nietzsche, care, cu cîteva minute în urmă, îşi scosese haina "şi şi-o pusese în poală împreună cu pălăria, se 120 ridică acum pentru a le atîrna pe amîndouă în cuierul de lîngă uşa cabinetului. Cînd se aşeză, expiră zgomotos, arătînd mult mai relaxat. — Vă mulţumesc, domnule doctor. Sînteţi cu adevărat un om de cuvînt. Nu mi-aţi ascuns nimic? O bună ocazie, se gîndi Breuer, de a-l încuraja pe Nietzsche să dezvăluie mai multe despre el însuşi. Dar trebuie să fiu subtil. — Să vă ascund? Foarte multe! Multe dintre gîn-/*durile, sentimentele, reacţiile mele faţă de dumneavoastră! Uneori mă întreb cum ar arăta o conversaţie în cadrul unei alte convenţii sociale — fără a ascunde nimic! Dar vă dau cuvîntul meu că nu v-am ascuns nimic cu privire la starea dumneavoastră medicală. Dar dumneavoastră? Amintiţi-vă că avem un contract reciproc de sinceritate. Spuneţi-mi, dumneavoastră ce-mi ascundeţi? — Cu siguranţă nimic asupra stării mele medicale, răspunse Nietzsche. Dar vă ascund cît de mult pot din acele gînduri ce nu sînt menite să fie împărtăşite! Vă întrebaţi cum ar fi o conversaţie în care să nu se ascundă nimic — adevăratul ei nume e iadul, cred eu. A te dezvălui altcuiva este preludiul trădării, iar trădarea te
îmbolnăveşte, nu-i aşa? — O poziţie provocatoare, domnule profesor. Dar dacă tot discutăm despre dezvăluiri, să vă expun un gînd personal. Discuţia noastră de miercuri a fost extrem de stimulantă pentru mine şi aş fi încîntat să mai am posibilitatea de a discuta cu dumneavoastră şi în viitor. Am o pasiune pentru filozofie, deşi am studiat-o mult prea puţin la universitate. Practica mea medicală de fiecare zi îmi oferă arareori satisfacţii pentru această pasiune — ea mocneşte şi tânjeşte să fie aprinsă. Nietzsche zîmbi, dar nu făcu nici un comentariu. Breuer era încrezător; se pregătise bine. între ei se clădea o relaţie, iar consultaţia mergea bine. Acum avea să discute tratamentul: mai întîi medicamentele, apoi cîte ceva despre „tratamentul prin conversaţie". — Dar să ne întoarcem la tratamentul pentru migrena dumneavoastră. Sînt multe medicaţii noi care s-au dove121 dit eficiente pentru unii pacienţi. Vorbesc de medicamente ca bromurile, cofeina, valeriana, belladonna, amil-nitratul, nitroglicerina, colchicina şi cornul de secara, pentru a numi doar cîteva. Văd din fişele dumneavoastră că aţi încercat deja unele dintre ele. Anumite medicamente s-au dovedit eficiente din motive neînţelese de nimeni, altele datorită proprietăţilor lor analgezice sau sedative generale, iar altele deoarece atacă mecanismul de bază al migrenei. — Care este...? întrebă Nietzsche. — Vascular. Toţi observatorii sînt de acord că vasele de sînge, în special arterele temporale, sînt implicate într-o criză de migrenă. Ele se contractă puternic, iar apoi par să se congestioneze. Durerea poate emana chiar din pereţii vaselor întinse sau contractate, sau din organele care îşi cer aprovizionarea lor normală cu sînge, mai ales membranele care acoperă creierul — dura mater şi pia mater. — Şi motivul acestei anarhii a vaselor de sînge? — încă necunoscut, răspunse Breuer. Dar cred că vom avea soluţia în scurtă vreme. Pînă atunci, nu putem decît să facem speculaţii. Mulţi medici, şi printre ei mă includ şi pe mine, sînt impresionaţi de substratul patologiei ritmice în hemicranie. De fapt, unii merg atît de departe încît susţin că tulburările de ritm sînt mai importante decît durerea de cap. — Nu înţeleg, domnule doctor. — Vreau să spun că tulburările de ritm se pot exprima prin orice organ. Astfel că durerea de cap nu trebuie să fie neapărat prezentă într-o criză de migrenă. Poate exista migrenă abdominală, caracterizată de accese puternice de durere abdominală, fără dureri de cap. Alţi pacienţi au menţionat momente cînd s-au simţit deprimaţi sau excitaţi. Alţii au periodic senzaţia că au mai trăit o dată experienţa actuală. Francezii o numesc deja vu — poate că şi asta este o variantă a migrenei. — Şi substratul tulburărilor de ritm? Cauza cauzelor? Ajungem, în cele din urmă, la Dumnezeu — eroarea finală în falsa căutare a adevărului ultim? 122 — Nu, putem ajunge la misticismul medical, dar nu la Dumnezeu! Nu în acest cabinet. — Asta-i bine, spuse Nietzsche cu o oarecare uşurare. Mi-a venit deodată în minte că, vorbind liber, aş fi putut fi insensibil la sentimentele dumneavoastră religioase. — Nu-i nici un pericol, domnule profesor. Cred că sînt un tot atît de fervent liber-cugetător evreu pe cît sîn-teţi dumneavoastră unul luteran. Nietzsche zîmbi, mai larg decît oricînd pînă atunci, şi se instala şi mai confortabil în fotoliu. — Dacă aş mai fuma încă, domnule doctor, acum ar fi momentul să-mi oferiţi un trabuc.
Breuer se simţi cu siguranţă încurajat. Sugestia lui Freud de a scoate în evidenţă stresul ca substrat al crizelor de migrenă este sclipitoare, îşi zise el, şi menită succesului. Acum am pregătit scena. A sosit timpul pentru acţiune! Se aplecă înainte în fotoliu şi începu să vorbească, încrezător şi cumpănit. — Mă interesează foarte mult întrebarea dumneavoastră despre cauza unui ritm biologic tulburat. Cred, ca şi toate autorităţile în materie de migrenă, că o cauză fundamentală a migrenei se află în nivelul general de stres. Stresul poate fi provocat de o serie de factori psihologici — de exemplu, întîmplări neplăcute în munca cuiva, în familie, în relaţiile personale sau în viaţa sexuală. Deşi unii consideră acest punct de vedere neortodox, cred că el va aparţine medianei viitorului. Tăcere. Breuer era nesigur de reacţia lui Nietzsche. Pe de o parte, dădea din cap ca şi cînd ar fi fost de acord — dar şi din picior, întotdeauna un semn de nervozitate. — Cum vi se pare răspunsul meu, domnule profesor? — Poziţia dumneavoastră presupune că pacientul îşi alege boala? Ai grijă, Josef, cu întrebarea asta! îşi zise Breuer. — Nu, n-am vrut deloc să spun asta, domnule profesor, deşi am cunoscut pacienţi care, întrun mod ciudat, profitau de pe urma bolii. 123 — Vă referiţi, de exemplu, la tinerii care-şi fac rău pentru a scăpa de serviciul militar? O întrebare perfidă. Breuer deveni şi mai prudent. Nietzsche spusese că a servit în artileria prusacă pentru o perioadă scurtă şi fusese lăsat la vatră pentru o rană căpătată prosteşte pe timp de pace. — Nu, e ceva mai subtil — ah, ce greşeală stupidă, îşi dădu seama Breuer dintr-o dată. Nietzsche se va simţi jignit de fraza asta. Dar nevăzînd nici un mod de a o corecta, continuă: Mă refer la un tînăr la vîrsta armatei care scapă de armată datorită apariţiei unei boli reale. De exemplu — Breuer alese ceva care să n-aibă nici o legătură cu experienţa lui Nietzsche — tuberculoza sau vreo infecţie degenerativă a pielii. — Aţi văzut astfel de lucruri? — Orice medic a văzut astfel de „coincidenţe" ciudate. Dar întorcîndu-ne la întrebarea dumneavoastră, nu vreau să spun că vă alegeţi boala — dacă nu cumva, bineînţeles, profitaţi în vreun fel de pe urma migrenei. O faceţi? Nietzsche tăcea, aparent adînc cufundat în reflecţie. Breuer se relaxa şi se felicită. O reacţie bună! Aşa trebuia să se poarte cu el. Să fie direct şi provocator; îi place asta. Şi să formuleze întrebările într-un mod care să-l angajeze intelectual! — Dacă profit în vreun fel de suferinţa mea? răspunse Nietzsche în cele din urmă. M-am gîndit şi eu, ani în şir, la această întrebare. Poate că profit, într-adevăr. în două feluri. Sugeraţi că migrenele sînt cauzate de stres, dar uneori se întîmplă invers —jmgţenehîjiteigează stresul. Munca mea e stresărită. îmT cere să înfrunt partea întunecată a existenţei, iar criza de migrenă, aşa îngrozitoare cum e, poate fi o convulsie purificatoare ce-mi permite să continuu. Un răspuns plin de forţă! Unul pe care Breuer nu-l anticipase, şi făcu un efort pentru a-şi recîştiga echilibrul. — Spuneţi că profitaţi de pe urma bolii dumneavoastră în două feluri. Care este al doilea? 124 — Cred că profit de vederea mea slabă. Sînt ani de zile de cînd n-am mai putut citi ideile altor gînditori. Astfel, izolat de alţii, am propriile mele idei. Intelectual, a trebuit să trăiesc din propria-mi osînză! Poate că ăsta e un lucru bun. Poate că de aceea am devenit un filozof cinstit. Scriu numai din propria mea experienţă. Scriu cu sînge, şi cel mai bun adevăr este adevărul sîngeros!
— Aţi fost astfel exclus din toate cercurile în profesia dumneavoastră? încă o greşeală! Din nou, Breuer îşi dădu seama de ea imediat. întrebarea era în afara subiectului şi nu făcea decît să reflecte preocuparea lui asupra recunoaşterii de către colegi. — Asta mă interesează prea puţin, domnule doctor, mai ales cînd mă gîndesc la starea ruşinoasă a filozofiei germane de astăzi. Am părăsit de mult sălile academiei şi n-am omis să trîntesc uşa în urma mea. Dar dacă mă gîndesc la asta, poate că este încă un avantaj al migrenei mele. — Cum aşa? — Boala m-a emancipat. Din cauza bolii a trebuit să demisionez din slujba mea la Basel. Dacă aş mai fi acolo, aş fi preocupat să mă apăr de colegii mei. Chiar şi prima mea carte, Naşterea tragediei, o carte relativ convenţională, evocă afîta cenzură profesională şi controversă încît facultatea din Basel nu i-a încurajat pe studenţi să se înscrie la cursurile mele. în ultimii doi ani pe care i-am petrecut acolo, eu — poate cel mai bun profesor din istoria oraşului Basel — vorbeam unui auditoriu compus din două sau trei persoane. Mi s-a spus că Hegel s-a plîns pe patul de moarte că a avut un singur student care l-a înţeles, şi chiar şi acest singur student l-a înţeles greşiţi Eu nu mă pot lăuda nici măcar cu un student care să mă fi înţeles greşit. Tendinţa firească a lui Breuer era să-şi ofere sprijinul. Dar temîndu-se să nu-l ofenseze din nou pe Nietzsche, se mulţumi să dea din cap înţelegător, avînd grijă să nu sugereze compasiune. — Şi-mi mai vine în minte încă un avantaj al bolii mele, domnule doctor: starea sănătăţii mele s-a soldat cu 125
eliberarea din armată. A fost o vreme cînd eram destul de prost să-mi doresc o cicatrice căpătată în duel — şi Nietz-sche arătă spre mica cicatrice de pe nas — sau să demonstrez cîtă bere pot înghiţi. Am fost chiar destul de prost ca să mă gîndesc să fac o carieră militară. îmi amintesc de acele zile din tinereţe cînd îmi lipsea îndrumarea unui tată. Dar boala m-a scăpat de toate astea. Chiar şi acum, în timp ce vorbesc, încep să mă gîndesc la moduri şi mai substanţiale în care boala m-a ajutat... în ciuda interesului său pentru cuvintele lui Nietzsche, Breuer devenea nerăbdător. Obiectivul său era să-şi convingă pacientul să accepte un tratament prin conversaţie, şi el improvizase comentariul acela despre profitarea de pe urma bolii doar ca un preludiu la propunerea lui. Nu luase în calcul fertilitatea minţii lui Nietzsche. Orice întrebare îndreptată spre el, cel mai mic sîmbure de întrebare făcea să încolţească o vegetaţie luxuriantă de gîn-duri. Acum cuvintele lui Nietzsche curgeau. Părea pregătit să ţină un discurs pe tema asta ore în şir. — Boala m-a confruntat şi cu realitatea morţii. De cîtva timp cred că am o boală incurabilă, care mă va răpune de tînăr. Spectrul morţii iminente a fost un mare avantaj: am lucrat fără odihnă, căci m-am temut că voi muri fără să pot termina ceea ce trebuie să scriu. Şi nu este o operă de artă mai măreaţă dacă sfîrşitul e catastrofal? Gustul morţii în gura mea mi-a dat perspectivă şi curaj. Important este curajul de a fi eu însumi. Sînt profesor? Filolog? Filozof? Cui îi pasă? Tempo-ul lui Nietzsche creştea. Părea mulţumit de şuvoiul de gînduri. — Vă mulţumesc, domnule doctor. Discuţia cu dumneavoastră m-a ajutat să-mi consolidez aceste idei. Da, ar trebui să-mi binecuvîntez boala, s-o binecuvîntez. Pentru un psiholog suferinţa personală e o binecuvîntare — terenul pe care se antrenează pentru a înfrunta suferinţa de a exista.
Nietzsche părea concentrat asupra unei viziuni interioare, iar Breuer nu mai simţea că ar fi angajaţi într-o 126 conversaţie. Se aştepta, în orice moment, ca pacientul său să ia un toc şi hîrtie şi să înceapă să scrie. Dar apoi Nietzsche ridică privirea şi i se adresă mai direct. — Vă amintiţi, miercuri, fraza mea de granit: „Să devii cel ce eşti"? Astăzi vă voi spune a doua frază de granit a mea: „Orice nu mă ucide mă face mai puternic". Astfel că voi spune din nou: boala mea este o binecuvîntare. Se terminase cu senzaţia de control şi stăpînire de sine a lui Breuer. Modul în care Nietzsche răsturnase iarăşi totul cu susul în jos îl ameţea. Albul era negru, binele era rău. Oribila lui migrenă — o binecuvîntare. Breuer simţea că nu mai poate stăpîni consultaţia. Se luptă să-şi recapete controlul. — O perspectivă fascinantă, domnule profesor, una pe care n-am mai auzit-o exprimată pînă acum. Dar cu siguranţă că sîntem de acord, nu-i aşa, că aţi cules deja roadele bolii dumneavoastră. Acum, astăzi, la mijlocul vieţii, înarmat cu înţelepciunea şi perspectiva pe care vi le-a furnizat boala, sînt sigur că aţi putea lucra mai eficient fără intervenţia ei. Şi-a îndeplinit funcţia, nu-i aşa? în timp ce vorbea, adunîndu-şi gîndurile, Breuer re-aranja obiectele de pe birou: macheta din lemn a urechii interne, prespapierul veneţian din sticlă răsucită albastru cu auriu, mojarul cu pistil din bronz, carnetul de reţete, masivul dicţionar farmaceutic. — în afară de asta, după cîte înţeleg eu, domnule profesor, dumneavoastră nu vorbiţi atît despre alegerea unei boli cît despre victoria asupra ei şi culegerea avantajelor. Aşa este? — Vorbesc într-adevăr despre victoria asupra unei boli, sau despre depăşirea bolii, răspunse Nietzsche, dar în ceea ce priveşte alegerea — nu sînt sigur; poate că omul - chiar îşi alege boala. Depinde cine este acest om. Psihicul nu funcţionează ca o entitate compactă. Unele părţi din mintea noastră pot opera independent de altele. Poate că „eu" şi corpul meu am făcut o conspiraţie pe la spatele 127
propriei mele minţi. Minţii îi plac, după cum ştiţi, aleile dosnice şi capcanele. Breuer fu izbit de asemănarea dintre afirmaţia lui Nietzsche şi poziţia exprimată de Freud cu o zi înainte. — Sugeraţi că există „cetăţi" independente în mintea noastră? întrebă el. — Este imposibil să eviţi această concluzie. De fapt, o mare parte din viaţa noastră poate fi trăită prin instincte. Poate că reprezentările mentale conştiente sînt gînduri secundare — idei gîndite după fapte, pentru a ne da iluzia puterii şi a controlului. Domnule doctor, vă mulţumesc încă o dată — conversaţia noastră mi-a furnizat un proiect important la care o să mă gîndesc în iarna aceasta. Vă rog să mă scuzaţi o clipă. Deschizîndu-şi servieta, Nietzsche scoase un ciot de creion şi un carnet şi notă cîteva rînduri. Breuer îşi întinse gîtul, încercînd în zadar să le citească din partea cealaltă. Şirul complex al gîndurilor lui Nietzsche mersese mult mai departe decît fusese în intenţia lui Breuer. Cu toate acestea, deşi se simţea ca un biet neghiob, nu avea încotro, trebuia să insiste. — In calitate de medic, voi considera că deşi au decurs şi avantaje din boala dumneavoastră, după cum mi-aţi argumentat cu atîta luciditate, a sosit timpul să-i declarăm război, să-i aflăm secretele, să-i descoperim slăbiciunile şi s-o exterminăm. Vreţi să-mi faceţi pe plac şi să susţineţi acest punct de vedere?
Nietzsche îşi ridică ochii din carnet şi dădu din cap, consimţind. — Cred că e posibil, continuă Breuer, ca cineva să aleagă, fără să-şi dea seama, boala, alegînd un mod de viaţă care produce stres. Cînd acest stres devine destul de mare sau destul de cronic, el acţionează la rîndul lui un sistem organic mai sensibil — în cazul migrenei, sistemul vascular. Astfel încît, după cum vedeţi, este vorba de o alegere indirectă. Cineva nuşi alege, strict vorbind, o boală; dar îşi alege stresul — şi stresul este acela care alege boalal Nietzsche dădu din cap în semn că înţelege, încurajîn-du-l pe Breuer să continue. — Astfel că stresul este inamicul nostru, iar sarcina mea, ca medic, este să vă ajut să reduceţi stresul din viaţa dumneavoastră. Breuer se simţea uşurat că intrase din nou pe făgaşul lui. Acum, se gîndi el, am pregătit terenul pentru următorul, şi ultimul, mic pas: să-i propun lui Nietzsche ajutorul meu pentru a îndepărta sursele psihologice ale stresului din viaţa sa. Nietzsche îşi puse creionul şi carnetul la loc în servietă. — Domnule doctor, mă ocup deja de ani de zile de problema stresului din viaţa mea. Să reduc stresul, spuneţi? Tocmai din acest motiv am părăsit Universitatea din Basel în 1879. Duc o viaţă lipsită de stres. Am renunţat la profesorat. Nu administrez nici o avere. Nu am o casă de care să am grijă, servitori pe care să-i supraveghez, o soţie cu care să mă cert sau copii pe care să-i educ. Trăiesc frugal dintr-o mică pensie. Nu am obligaţii faţă de nimeni. Am redus stresul din viaţa mea la un minimum absolut, la un nivel ireductibil. Cum ar mai putea fi micşorat în continuare? — Eu nu sînt de acord că e ireductibil, domnule profesor. Tocmai această problemă aş vrea so analizez împreună cu dumneavoastră. Vedeţi... — Ţineţi cont, îl întrerupse Nietzsche, că am moştenit un sistem nervos extrem de sensibil. Ştiu asta din profunda mea receptivitate la muzică şi la artă. Cînd am auzit pentru prima oară Carmen, fiecare celulă nervoasă din creierul meu s-a aprins: întregul meu sistem nervos era în flăcări. Din acelaşi motiv, reacţionez violent la orice urmă de schimbare a vremii sau a presiunii atmosferice. — Dar, pară Breuer, această hipersensibilitate nervoasă poate să nu fie constituţională. Poate fi ea însăşi o funcţie a unui stres din alte surse. — Nu, nu! protestă Nietzsche, scuturînd nerăbdător din cap, ca şi cum Breuer nu înţelesese esenţialul. Ceea ce vreau eu să spun este că această hipersensibilitate ner129 voasă, cum o numiţi dumneavoastră, nu este nedorită: ea este necesară în munca mea. Vreau să fiu sensibil. Nu vreau să fiu exclus de la nici un aspect al experienţei mele interioare! Iar dacă tensiunea este preţul înţelegerii, fie! Sînt destul de bogat pentru a plăti acest preţ. Breuer nu răspunse. Nu se aşteptase la o rezistenţă atît de puternică şi imediată. Nici nu-şi descrisese încă propunerea de tratament; cu toate acestea, argumentele pe care şi le pregătise fuseseră anticipate şi erau deja zdrobite. Căută în tăcere un mod de a-şi regrupa trupele. Nietzsche continuă: — V-aţi uitat prin cărţile mele. înţelegeţi că reuşesc în scrierile mele nu pentru că sînt inteligent sau savant. Nu, ci pentru că am îndrăzneala, voinţa de a mă detaşa de confortul turmei şi a înfrunta puternice înclinaţii malefice. Cercetarea şi ştiinţa încep cu neîncrederea. Cu toate acestea, neîncrederea este în mod inerent stresantă! Numai cei puternici o pot suporta. Ştiţi care este întrebarea reală pentru un gînditor? — Nu aşteptă răspuns. — întrebarea reală este: Cît adevăr pot suporta? Nu este o ocupaţie pentru aceia dintre pacienţii dumneavoastră care vor să elimine stresul, să ducă o viaţă liniştită. Breuer nu avea o replică potrivită. Strategia lui Freud era făcută praf. Bazează-ţi metoda pe eliminarea stresului, îl sfătuise el. Dar iată un pacient care insistă că munca vieţii lui, tocmai ceea ce-l ţine în viaţă, necesită stres.
Reculegîndu-se, Breuer reveni la autoritatea medicului. — Vă înţeleg exact dilema, domnule profesor, dar ascultaţi-mă pînă la capăt. S-ar putea să descoperiţi că există posibilitatea să suferiţi mai puţin, continuîndu-vă şi cercetările filozofice. M-am gîndit mult la capul dumneavoastră, în numeroşii mei ani de experienţă medicală în ceea ce priveşte migrena, am ajutat mulţi pacienţi. Cred că vă pot ajuta. Vă rog, lăsaţi-mă să vă prezint planul meu de tratament. Nietzsche dădu din cap şi se lăsă pe spătarul fotoliului — simţindu-se în siguranţă, îşi imagina Breuer, în spatele baricadei pe care o ridicase. 130 — Vă propun să vă internaţi o lună la clinica Lauzon din Viena pentru observaţie şi tratament. Există anumite avantaje într-un astfel de aranjament. Vom putea face teste sistematice cu mai multe medicamente noi pentru tratarea migrenei. Văd din fişa dumneavoastră că n-aţi încercat niciodată un tratament cu ergotamină. Este un > tratament nou care promite, dar necesită anumite precauţii. Ergotamină trebuie luată imediat la apariţia crizei; în plus, dacă este folosită incorect poate produce efecte secundare serioase. Prefer să stabilesc doza potrivită în timp ce pacientul se află în spital, sub o supraveghere atentă. O astfel de observare ne poate da, de asemenea, informaţii valoroase despre cauza migrenei. Văd că sînteţi un observator priceput al propriilor dumneavoastră stări — dar există totuşi un real avantaj în a fi ţinut sub observaţie de profesionişti cu experienţă. Am folosit adesea clinica Lauzon pentru pacienţii mei, continuă repede Breuer, fără a permite nici o întrerupere. Este confortabilă şi condusă competent. Noul director a introdus multe inovaţii, inclusiv cura cu ape de la Baden-Baden. în plus, deoarece este în zona cabinetului meu, vă pot vizita zilnic, cu excepţia duminicilor, şi vom explora împreună sursele stresului din viaţa dumnea-voastră. Nietzsche scutura din cap uşor, dar hotărît. — Daţi-mi voie, continuă Breuer, să vă anticipez obiecţia — cea pe care tocmai aţi exprimat-o, că stresul este într-o asemenea măsură intrinsec muncii şi misiunii dumneavoastră încât, chiar dacă ar fi posibil să fie înlăturat, n-aţi fi de acord cu o astfel de procedură. Am înţeles bine? Nietzsche aprobă din cap. Breuer era mulţumit să constate o licărire de curiozitate în ochii lui. E bine, e bine! se gîndi el. Profesorul crede că a avut ultimul cuvînt în ceea ce priveşte stresul. Este surprins să mă vadă prins în plasa lui! — Dar experienţa mea clinică m-a învăţat că există multe surse de tensiune, surse ce pot fi dincolo de puterea 131 de înţelegere a individului aflat sub stres şi pentru a căror înlăturare este nevoie de o călăuză obiectivă. — Şi care sînt sursele tensiunii, domnule doctor? — La un moment dat, în discuţia noastră — atunci cînd v-am întrebat dacă ţineţi un jurnal al evenimentelor din jurul unei crize de migrenă — aţi făcut aluzie la evenimente importante şi tulburătoare din viaţa dumneavoastră care v-au distras de la ţinerea unui jurnal. Presupun că aceste evenimente — pe care mai trebuie să le clarificaţi — sînt surse de stres care pot fi atenuate prin discuţie. — Am rezolvat deja aceste probleme, domnule doctor, spuse Nietzsche pe un ton ce nu admitea replică. Dar Breuer insistă. — Cu siguranţă că mai sînt şi alte elemente de stres. De exemplu, miercuri aţi făcut aluzie la o trădare recentă. Precis acea trădare a provocat stres. Aşa cum nici o fiinţă omenească nu e scutită de frică, tot aşa nimeni nu e scutit de durerea provocată de stricarea unei prietenii. Sau de durerea izolării. Ca să fiu sincer, domnule profesor, ca medic al dumneavoastră mă îngrijorează programul zilnic pe care mi l-aţi descris. Cine poate suporta o asemenea izolare?
Mai devreme mi-aţi prezentat faptul că nu aveţi soţie, copii sau colegi ca pe o dovadă că aţi eliminat stresul din viaţa dumneavoastră. Dar eu văd altfel lucrurile: izolarea extremă nu elimină stresul, ci este, ea însăşi, stres. Singurătatea e un sol fertil pentru boală. Nietzsche scutură puternic din cap. — Daţi-mi voie să vă contrazic, domnule doctor. Marii gînditori aleg întotdeauna propria lor companie, îşi gîndesc propriile gînduri, fără a fi tulburaţi de mulţime. Gîndiţi-vă la Thoreau, la Spinoza sau la asceţii religioşi ca Sf .Ieronim, Sf .Francisc ori Buddha. — Nu-l cunosc pe Thoreau, dar în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi — sînt ei modele de sănătate mintală? în plus — şi aici Breuer zîmbi larg, sperînd să degajeze discuţia — argumentul dumneavoastră trebuie să fie tare şubred dacă apelaţi la mai-marii religiei pentru sprijin. Nietzsche nu se amuză. 132 — Domnule doctor, vă sînt recunoscător pentru eforturile pe care le faceţi pentru mine şi deja am avut un profit de pe urma acestei consultaţii: informaţiile pe care mi le-aţi oferit despre migrenă îmi sînt de mare preţ. Dar nu e recomandabil pentru mine să merg într-o clinică. Şederile mele îndelungate la băi — săptămîni în şir la Saint Moritz, la Hex, la Steinabad — sau dovedit întotdeauna inutile. Breuer era perseverent. — Trebuie să înţelegeţi, domnule profesor, că tratamentul pe care-l facem noi la clinica Lauzon nu seamănă deloc cu o cură în vreuna dintre staţiunile balneare din Europa. îmi pare rău că am menţionat apele de la Baden-Baden. Ele reprezintă doar o mică parte din ceea ce clinica Lauzon, sub supravegherea mea, are de oferit. — Domnule doctor, dacă dumneavoastră şi clinica dumneavoastră v-aţi fi aflat în altă parte m-aş fi gîndit serios la acest plan. Poate în Tunisia, Sicilia, sau chiar în Rapallo. Dar o iarnă în Viena ar fi o catastrofă pentru sistemul meu nervos. Nu cred că aş supravieţui. Deşi Breuer ştia de la Lou Salome că Nietzsche nu exprimase nici o obiecţie de acest fel cînd îi propusese ca ea, Nietzsche şi Paul Ree să-şi petreacă iarna împreună în Viena, era, desigur, o informaţie pe care n-o putea folosi. Cu toate acestea, avea o replică mult mai bună. — Dar, domnule profesor, este exact ceea ce vreau să spun şi eu! Dacă v-am spitaliza în Sardinia sau în Tunisia şi aţi scăpa de migrenă pentru o lună, n-am realiza nimic. Cercetarea medicală nu este diferită de cercetarea filozofică: riscul trebuie asumaţi Sub supravegherea noastră, la Lauzon, apariţia unei crize de migrenă nu ar fi un motiv de alarmă, ci mai degrabă o binecuvîntare, o comoară de informaţii asupra cauzei şi tratamentului bolii dumneavoastră. Daţi-mi voie să vă asigur că mă voi afla imediat la dispoziţia dumneavoastră şi voi putea înlătura repede criza cu ergotamină sau nitroglicerină. Aid Breuer făcu o pauză. Ştia că replica lui era puternică, încercă să nu arate prea radios. 133 Nietzsche înghiţi adînc, apoi răspunse: — Argumentul dumneavoastră este bun, domnule doctor. Cu toate acestea, îmi este imposibil să vă accept recomandarea. Obiecţia mea la planul dumneavoastră de tratament are rădăcini adinei, fundamentale. Dar acestea se află dincolo de un aspect care se referă la un obstacol lumesc, dar foarte important — banii! Chiar şi în cele mai bune circumstanţe, resursele mele s-ar resimţi de pe urma unei luni de tratament medical intensiv. în acest moment, îmi este imposibil. — Ah, domnule profesor, nu este ciudat că vă pun atîtea întrebări asupra unor aspecte intime ale corpului şi vieţii dumneavoastră şi totuşi am reţineri, aşa cum au majoritatea medicilor, să pătrund în intimitatea problemelor dumneavoastră financiare?
— Nu era necesar să fiţi atît de discret, domnule doctor. Nu am nici o reticenţă în a discuta despre problemele financiare. Banii înseamnă puţin pentru mine — atîta timp cît îmi ajung pentru a-mi continua munca. Duc o viaţă simplă şi, cu excepţia cumpărării cîtorva cărţi, nu cheltuiesc nimic în afară de ceea ce îmi este strict necesar pentru a subzista. Cînd mi-am dat demisia de la Universitatea din Basel, acum trei ani, mi s-a acordat o mică pensie. Ăştia sînt banii mei! Nu am alte fonduri sau surse de venituri — nid o moştenire de la tatăl meu, nici un fel de bursă — duşmani puternici s-au îngrijit de asta — şi, după cum v-am arătat, scrisul nu mi-a adus niciodată vreun bănuţ. Acum doi ani Universitatea din Basel a votat un mic adaos la pensia mea. Cred că prima sumă a fost pentru a mă determina să plec, iar a doua pentru a nu mă mai întoarce. Nietzsche băgă mîna în buzunarul jachetei şi extrase o scrisoare. — Am presupus întotdeauna că pensia va fi pe viaţă. Cu toate acestea, chiar în dimineaţa asta Overbeck mi-a înmînat o scrisoare de la sora mea, în care-mi sugerează că pensia mi-ar fi ameninţată. — Şi de ce asta, domnule profesor? 134 — Cineva pe care sora mea nu-l agreează mă ponegreşte. Deocamdată nu ştiu dacă acuzaţiile sînt adevărate sau sora mea exagerează — cum face adesea. Oricum ar fi, important este că nu mi-aş putea asuma în acest moment o obligaţie financiară majoră. Breuer se simţi îneîntat şi uşurat la auzul obiecţiilor lui Nietzsche. Acesta era un obstacol uşor de depăşit. — Domnule profesor, cred că avem atitudini asemănătoare în privinţa banilor. Nici eu, ca şi dumneavoastră, nu le-am acordat vreodată o importanţă afectivă. Cu toate acestea, prin pură întîmplare condiţia mea diferă de a dumneavoastră. Dacă tatăl dumneavoastră ar fi trăit destul ca să vă lase o moştenire, aţi fi avut bani. Deşi tatăl meu, un eminent profesor de ebraică, mi-a lăsat doar o moştenire modestă, a aranjat să mă căsătoresc cu fiica uneia dintre cele mai bogate familii de evrei din Viena. Ambele familii au fost satisfăcute: o zestre frumoasă în schimbul unui medic de mare viitor. Toate acestea, domnule profesor, sînt un fel de a spune că obstacolul dumneavoastră financiar nu este deloc un obstacol. Familia soţiei mele, pe nume Altmann, a înzestrat clinica Lauzon cu două paturi gratuite, pe care le pot folosi după cum doresc. Astfel, nu vor fi de plătit nici un fel de taxe pentru clinică ori pentru serviciile mele. Mă îmbogăţesc cu fiecare discuţie a noastră! Atunci, în regulă! Totul e aranjat! Am să anunţ clinica. Vreţi să vorbim pentru o internare astăzi?
CAPITOLUL 9
Dar nu era totul aranjat. Nietzsche stătu multă vreme cu ochii închişi. Apoi, deschizîndu-i deodată, spuse cu hotărîre: — Domnule doctor, v-am răpit destul din preţiosul dumneavoastră timp. Oferta dumneavoastră este generoasă, îmi voi aminti multă vreme de ea, dar nu pot — nu vreau s-o accept. Sînt motive peste motive — cuvinte rostite cu fermitate, ca şi cum n-ar mai fi intenţionat să dea alte explicaţii. Pregătindu-se de plecare, închise clapele servietei. Breuer era înmărmurit. Acest interviu semăna mai mult cu o partidă de şah decît cu o consultaţie profesională. El făcuse o mutare, propusese un plan, pe care Nietzsche îl
contracarase imediat. Răspunsese obiecţiei numai pentru a înfrunta încă o obiecţie din partea lui Nietzsche. Toate astea erau oare fără sfîrşit? Dar Breuer, care se aflase de multe ori în impas în experienţa lui medicală, trecu acum la o stratagemă ce rareori dădea greş. — Domnule profesor, fiţi consultantul meu pentru o clipă! Vă rog să vă imaginaţi următoarea situaţie interesantă; poate că mă puteţi ajuta s-o înţeleg. Am întîlnit un pacient care este foarte bolnav de cîtăva vreme. Abia dacă se bucură o zi din trei de o stare de sănătate suportabilă. Face apoi o călătorie lungă şi anevoioasă pentru a consulta un medic expert. Acesta îşi îndeplineşte sarcina cu 136 competenţă. Examinează pacientul şi pune un diagnostic corect. Pacientul şi medicul par să dezvolte o relaţie de respect reciproc. Medicul propune apoi un plan complex de tratament în care are totală încredere. Cu toate acestea, pacientul nu manifestă nici un fel de interes, nici măcar curiozitate, în privinţa planului de tratament. Dimpotrivă, îl respinge instantaneu şi clădeşte obstacol după obstacol. Mă puteţi ajuta să înţeleg acest mister? Ochii lui Nietzsche deveniră mai mari. Deşi părea intrigat de gambitul bizar al lui Breuer, nu răspunse. Breuer insistă: — Poate că ar trebui să începem cu începutul acestei enigme. în primul rînd, de ce acest pacient, care nu doreşte un tratament, cere o consultaţie? — Am venit ca urmare a unor presiuni puternice exercitate de prietenii mei. Breuer era dezamăgit că pacientul refuza să intre în jocul lui. Deşi Nietzsche scria cu mult spirit şi stîrnea rîsul prin cuvîntul scris, era dar că lui Herr Professor nu-i plăcea să se joace. — Prietenii dumneavoastră din Basel? — Da, atît profesorul Overbeck cît şi soţia sa îmi sînt apropiaţi. De asemenea, un bun prieten din Genova. Nu am mulţi prieteni — o consecinţă a vieţii mele nomade — iar faptul că fiecare dintre ei m-a implorat să caut asistenţă medicală a fost remarcabil! La fel ca şi faptul că numele doctorului Breuer părea să fie pe buzele tuturor. Breuer recunoştea mîna abilă a lui Lou Salome\ — Desigur, spuse el, gravitatea stării sănătăţii dumneavoastră trebuie să le fi stîrnit îngrijorarea. — Sau poate faptul că vorbeam prea des despre ea în scrisorile mele. — Dar faptul că vorbeaţi despre ea reflectă propria dumneavoastră îngrijorare. Din ce alt motiv le-aţi fi scris astfel de scrisori? Desigur, nu pentru a le provoca îngrijorare? Ori compasiune? O mutare bună! Şah! Breuer era mulţumit de el însuşi. Nietzsche era silit să se retragă. 137 — Am prea puţini prieteni ca să risc să-i pierd. Mi s-a părut, ca un semn al prieteniei, că trebuie să fac tot ce pot pentru a le atenua îngrijorarea. De aici şi vizita mea la cabinetul dumneavoastră. Breuer hotărî să-şi mărească avantajul. Făcu o mutare mai îndrăzneaţă. — Dumneavoastră nu sînteţi îngrijorat? Imposibil! Peste două sute de zile pe an condamnat la neputinţă! Am îngrijit prea mulţi pacienţi în toiul unei crize de migrenă ca să accept vreo minimalizare a durerii dumneavoastră. Excelent! încă o linie închisă pe tabla de şah. Unde va muta adversarul său acum? se întrebă Breuer. Nietzsche, aparent conştient că trebuie să mai folosească şi alte piese, îşi îndreptă din nou atenţia spre centrul tablei de şah. — Am fost numit în multe feluri — filozof, psiholog, păgîn, agitator, anticrist. Mi s-au dat chiar şi cîteva calificative mai puţin flatante. Dar eu prefer să mă numesc om de ştiinţă, pentru că piatra de temelie a metodei mele filozofice, ca şi a metodei ştiinţifice, este neîncrederea.
îmi păstrez întotdeauna scepticismul cel mai riguros posibil, şi acum sînt sceptic. Nu vă pot accepta recomandarea pentru un examen psihic pe baza autorităţii dumneavoastră medicale. — Dar, domnule profesor, sîntem perfect de acord. Singura autoritate pe care trebuie s-o urmaţi este raţiunea, iar recomandarea mea e susţinută de raţiune. Eu afirm doar două lucruri. Mai întîi, că stresul poate duce la îmbolnăvire — iar această afirmaţie este susţinută de multe observaţii ştiinţifice. în al doilea rînd, că există în viaţa dumneavoastră un stres considerabil — şi vorbesc de un stres diferit de cel inerent în cercetarea dumneavoastră filozofică. Haideţi să examinăm împreună datele, continuă Breuer. Să luăm scrisoarea de la sora dumneavoastră de care mi-aţi vorbit. Desigur că faptul că sînteţi ponegrit este stresant. Şi, întâmplător, aţi violat contractul nostru 138 pentru sinceritate reciprocă evitînd să menţionaţi mai devreme acest ponegritor. Breuer acţiona şi mai îndrăzneţ. Nu era altă cale — nu avea nimic de pierdut. — Şi cu siguranţă şi gîndul că v-aţi putea pierde pensia, singura dumneavoastră sursă de venituri, este stresant. Iar dacă aceasta este doar o exagerare alarmistă a surorii dumneavoastră, atunci e stresul de a avea o soră care doreşte să vă alarmeze! Mersese oare prea departe? Mîna lui Nietzsche, observă Breuer, alunecase de o parte a fotoliului său şi se apropia încet de minerul servietei. Dar nu mai era cale de întoarcere. Breuer se pregăti să dea mat. — Dar am un suport şi mai puternic pentru poziţia mea — o carte recentă, strălucitoare — întinse mîna şi o lăsă peste exemplarul său din Omenesc, prea omenesc — a unui viitor, dacă există dreptate pe lume, eminent filozof. Ascultaţi! Deschizînd cartea la pasajul pe care i-l descrisese lui Freud, citi: — „Observaţia psihologică se află printre expedientele cu ajutorul cărora povara de a trăi poate fi uşurată." Cîteva pagini mai încolo, autorul afirmă că observaţia psihologică este esenţială şi că — iată, în cuvintele sale — „omenirea nu mai poate fi cruţată de cruda privelişte a mesei de disecţie morală." Vreo două pagini mai departe, el arată că erorile celor mai mari filozofi izvorăsc de obicei dintr-o explicaţie falsă dată acţiunilor şi senzaţiilor umane, ceea ce în cele din urmă duce la „construirea unei false etici şi a unor monştri religioşi şi mitologici". Aş putea continua — şi Breuer mai răsfoi cîteva pagini — dar ceea ce vrea să spună această carte excelentă este că, dacă e să înţelegem credinţa şi comportamentul uman, trebuie să înlăturăm mai întîi convenţia, mitologia şi religia. Numai atunci, fără nici un fel de prejudecăţi, putem începe să examinăm subiectul uman. — Cartea aceea îmi este destul de familiară, spuse Nietzsche aspru. 139 — Dar nu-i veţi urma prescripţiile? — îmi devotez întreaga viaţă prescripţiilor ei. Dar nu aţi citit destul. De ani de zile, eu însumi fac o astfel de disecţie psihologică: Am fost subiectul propriului meu studiu. Dar nu doresc să fiu subiectul dumneavoastră*. Dumneavoastră aţi fi dispus să fiţi subiectul altcuiva? Daţi-mi voie să vă pun o întrebare directă, domnule doctor. Care este motivaţia dumneavoastră în acest proiect de tratament? — Aţi venit la mine pentru ajutor. Vi-l ofer. Sînt doctor. Cu asta mă ocup. — Mult prea simplu! Amîndoi ştim că motivaţia omului este mult mai complexă şi în acelaşi timp mai primitivă. Vă întreb din nou, care este motivaţia dumneavoastră? — Este o chestiune simplă, domnule profesor. Fiecare îşi face meseria — zidarul zideşte, bucătarul găteşte, doctorul vindecă. Fiecare îşi câştigă existenţa, îşi urmează chemarea, iar
chemarea mea este să fiu de folos, să uşurez durerea. Breuer încerca să transmită încredere, dar începea să se simtă în dificultate. Nu-i plăcea ultima mutare a lui Nietzsche. — Acestea nu sînt nişte răspunsuri satisfăcătoare la întrebarea mea, domnule doctor. Cînd spuneţi că doctorul vindecă, bucătarul găteşte sau fiecare îşi urmează chemarea nu e o motivaţie: este un stereotip. Aţi omis din răspunsul dumneavoastră conştiinţa, opţiunea, interesul personal. Prefer varianta în care vorbiţi de cîştigarea existenţei — asta, cel puţin, e de înţeles. Fiecare se luptă să aibă ce băga în stomac. Dar dumneavoastră nu-mi cereţi bard. — V-aş putea pune aceeaşi întrebare, domnule profesor. Spuneţi că nu cîştigaţi nimic de pe urma muncii dumneavoastră: atunci, de ce filozofaţi? Breuer încerca să se menţină pe poziţii de atac, dar simţea că avîntul îi scădea. — Ah, dar între noi există o deosebire importantă. Eu nu pretind că filozofez pentru dumneavoastră, în timp ce 140 dumneavoastră, domnule doctor, continuaţi să pretindeţi că motivaţia dumneavoastră este să-mi fiţi de folos mie, să alinaţi durerea mea. Astfel de pretenţii n-au nimic de-a face cu motivaţia umană. Ele fac parte dintr-o mentalitate de sclav proiectată cu măiestrie de propaganda preoţească. Disecaţi-vă motivele mai adînc! Veţi descoperi că nimeni nu a făcut vreodată ceva în totalitate pentru ceilalţi. Toate acţiunile sînt conduse de interesul personal, toate serviciile sînt servicii pentru sine, toată iubirea — iubire de sine. Cuvintele lui Nietzsche veneau tot mai repede, şi el continuă. — Păreţi surprins de acest comentariu? Probabil că vă gîndiţi la cei pe care-i iubiţi. Săpaţi mai adînc şi veţi afla că nu pe ei îi iubiţi: ceea ce iubiţi sînt senzaţiile plăcute pe care o asemenea iubire le produce în dumneavoastră! Iubiţi dorinţa, nu pe cei doriţi. Astfel, pot să întreb din nou de ce vreţi să mă ajutaţi? Din nou, vă întreb, domnule doctor — aici vocea lui Nietzsche se înăspri — care vă sînt motivele?
Breuer se simţea ameţit. îşi înăbuşi primul impuls: acela de a comenta urîţenia şi grosolănia formulării şi de a pune astfel capăt cazului din ce în ce mai grav al profesorului Nietzsche. Vizualiza, pentru o clipă, imaginea spatelui acestuia în timp ce păşea apăsat afară din cabinet. Dumnezeule, ce uşurare! Eliberat în sfârşit de toată povestea asta neplăcută, frustrantă. Cu toate acestea îl întrista să se gîndească la faptul că nu avea să-l mai vadă niciodată pe Nietzsche. Era atras de omul acesta. Dar de ce? într-adevăr, care erau motivele lui? Breuer se trezi gîndindu-se din nou la partidele de şah cu tatăl lui. întotdeauna făcea aceeaşi greşeală — se concentra prea mult asupra atacului, insistînd dincolo de liniile lui de apărare şi ignorîndu-şi apărarea pînă cînd, ca un fulger, regina tatălui său apărea în spatele liniilor şi ameninţa să dea mat. Alungă fantasma, fără a uita, cu toate acestea, să ia act de sensul ei: nu trebuia niciodată, niciodată să-l mai subestimeze pe acest profesor Nietzsche. — Vă întreb din nou, domnule doctor, care sînt motivele dumneavoastră? 141
Breuer făcu un efort ca să răspundă. Care erau? Era uimit de modul în care mintea lui opunea rezistenţă întrebării lui Nietzsche. Se strădui să se concentreze. Dorinţa lui de a-l ajuta pe Nietzsche — cînd începuse? în Veneţia, bineînţeles, vrăjit de frumuseţea lui Lou Salome. Fusese atît de fermecat încît acceptase bucuros să-i ajute prietenul. Preluarea tratamentului profesorului Nietzsche îi oferea nu numai păstrarea legăturii cu ea, ci şi ocazia de a creşte în ochii ei. Mai era apoi legătura cu Wagner. Desigur, aceasta avea două faţete: Breuer iubea
muzica lui Wagner, dar îi ura antisemitismul. Ce altceva? De-a lungul săptămînilor ce trecuseră, imaginea lui Lou Salome pălise în mintea lui. Ea nu mai era motivul implicării sale în cazul lui Nietzsche. Nu, ştia că era intrigat de provocarea intelectuală din faţa lui. Pînă şi Frâu Becker spusese cu o zi înainte că nici un alt medic din Viena nu ar fi acceptat un asemenea pacient. Apoi, mai era Freud. După ce i-l propusese pe Nietzsche lui Freud ca un caz de studiu, ar fi părut caraghios dacă profesorul i-ar fi dispreţuit ajutorul. Sau poate era pentru că îşi dorea să se afle în preajma măreţiei? Poate că Lou Salome avea dreptate cînd spunea că Nietzsche reprezenta viitorul filozofiei germane: acele cărţi ale lui Nietzsche — aveau mirosul geniului. Nici unul dintre aceste motive, Breuer ştia, nu avea vreo relevanţă pentru Nietzsche-omul, pentru persoana în carne şi oase din faţa lui. Astfel că trebuia să păstreze tăcerea în privinţa contactului său cu Lou Salome, a plăcerii lui de a păşi pe un drum de care alţi medici se temeau, a setei lui de atingere a măreţiei. Poate, realiză Breuer cu invidie, că detestabilele teorii ale lui Nietzsche despre motivaţie îşi aveau meritul lor! Chiar şi aşa, nu avea nici o intenţie de a aţîţa contestarea injurioasă de către pacientul său a afirmaţiei că vroia să-i fie de folos. Dar atunci cum să răspundă la supărătoarea şi incomoda întrebare a lui Nietzsche? — Motivele mele? Cine poate răspunde la o astfel de întrebare? Motive există la mai multe niveluri. Cine 142 decretează că numai primul nivel, cel al motivelor animalice, este cel care contează? Nu, nu — văd că sînteţi gata să repetaţi întrebarea; permiteţi-mi să încerc să răspund în spiritul întrebării dumneavoastră. Am irosit zece ani pentru pregătirea mea medicală. Să consider pierduţi aceşti ani de pregătire pentru că acum nu mai am nevoie de bani? Medicina este felul meu de a justifica efortul acelor ani de început — un fel de a da consistenţă şi valoare vieţii mele. Şi de a-i da un sens! Ar trebui să stau toată ziua şi să-mi număr banii? Dumneavoastră aţi face asta? Sînt sigur că nu! Şi mai e şi un alt motiv. îmi place stimulul intelectual pe care îl primesc prin contactul cu dumneavoastră. — Aceste motive au măcar aroma sincerităţii, admise Nietzsche. — Şi tocmai mi-a mai venit unul în minte — îmi place acea frază de granit: „Să devii cel ce eşti". Şi dacă ceea ce sînt eu, sau menirea mea, este să fiu de folos, să-i ajut pe alţii, să contribui la ştiinţa medicală şi la alinarea suferinţei? Breuer se simţea mult mai bine. îşi recapătă sîngele rece. Poate că am argumentat prea mult, se gîndi. E nevoie de ceva mai conciliant. — Şi iată încă un motiv. Hai să spunem — şi eu cred asta — că destinul dumneavoastră este să fiţi unul dintre marii filozofi. Astfel, tratamentul meu nu numai că ar putea ajuta persoana dumneavoastră fizică, dar vă va ajuta în proiectul de a deveni ceea ce dumneavoastră sînteţi. — Şi dacă e, cum spuneţi, să devin mare, atunci dumneavoastră, ca animator, ca salvator al meu, veţi deveni şi mai mare! exclamă Nietzsche ca şi cum ar fi ştiut că tocmai a pus punctul pe i. — Nu! N-am spus asta! Răbdarea lui Breuer, în general inepuizabilă în profesia sa, începea să se destrame. Sînt medicul multor persoane eminente în domeniul lor — dintre cei mai mari oameni de ştiinţă, artişti, muzicieni din Viena. Mă face asta mai mare decît ei? Nimeni nu ştie măcar că eu îi tratez. 143 — Dar mi-aţi spus mie, iar acum folosiţi celebritatea lor pentru a vă spori autoritatea în faţa mea! — Domnule profesor, nu-mi vine să cred ce aud. Chiar credeţi că, dacă destinul dumneavoastră se împlineşte, o să merg de colo-colo lăudîndu-mă că eu, Josef Breuer, v-am
creat? — Dumneavoastră chiar credeţi că astfel de lucruri nu se întîmplă? Breuer încercă să se liniştească. Ai grijă, Josef, păs-trează-ţi cumpătul. Judecă lucrurile din punctul lui de vedere. încearcă să înţelegi sursa neîncrederii lui. — Domnule profesor, ştiu că aţi fost trădat în trecut şi că sînteţi deci îndreptăţit să anticipaţi trădarea şi în viitor. Aveţi totuşi cuvîntul meu că aceasta nu se va întîmplă aici. Vă promit că nu voi pomeni niciodată numele dumneavoastră. Nici nu va apărea în registrele clinicii. Haideţi să inventăm un pseudonim pentru dumneavoastră. — Nu e vorba de ceea ce le-aţi putea spune altora, accept cuvîntul dumneavoastră pentru asta. Ceea ce contează este ce vă veţi spune dumneavoastră şi ceea ce eu îmi voi spune mie. în tot ce mi-aţi spus despre motivele dumneavoastră nu a fost, în ciuda faptului că pretindeţi că vreţi să fiţi de folos şi să alungaţi durerea, nimic despre mine cu adevărat. Aşa ar trebui să fie. Mă veţi folosi în proiectul dumneavoastră: şi asta e de aşteptat — e în firea lucrurilor. Dar nu vedeţi? Voi fi folosit de dumneavoastră*. Mila dumneavoastră pentru mine, caritatea dumneavoastră, ocupaţia dumneavoastră, tehnicile dumneavoastră de a mă ajuta, de a mă conduce — efectele tuturor acestor lucruri vă vor face mai puternic pe seama puterii mele. Nu sînt destul de bogat ca să-mi permit un astfel de ajutor! Omul acesta e imposibil, gîndi Breuer. Dezgroapă cele mai rele, cele mai elementare motive pentru orice. Cele cîteva resturi zdrenţuite de obiectivitate profesională care-i mai rămăseseră lui Breuer se risipiră şi ele. Nu-şi mai putea stăpîni sentimentele. — Domnule profesor, permiteţi-mi să vă vorbesc sin144 cer. Am văzut merite în multe dintre argumentele dumneavoastră de astăzi, dar această ultimă aserţiune, această fantasmă despre dorinţa mea de a vă slăbi, despre puterea mea hrănindu-se din a dumenavoastră, este un total nonsens! Breuer vedea cum mîna lui Nietzsche aluneca tot mai mult spre minerul servietei, dar nu se putea opri! — Nu vedeţi că ăsta e un exemplu perfect, care arată de ce nu vă puteţi diseca propriul psihic? Vederea dumneavoastră e înceţoşată! îl văzu pe Nietzsche cum apucă servieta şi începe să se ridice. Cu toate acestea, continuă: — Din cauza nefericitelor dumneavoastră probleme cu prieteniile, faceţi greşeli bizare! Nietzsche îşi încheia haina, dar Breuer nu-şi putea ţine gura. — Presupuneţi că atitudinile dumneavoastră sînt universale şi apoi încercaţi să înţelegeţi pentru întreaga omenire ceea ce nu puteţi înţelege despre dumneavoastră înşivă. Mîna lui Nietzsche se afla pe clanţă. — îmi cer scuze că vă întrerup, domnule doctor, dar trebuie să-mi fac rezervarea la trenul din după-amiaza asta spre Basel. Pot să mă întorc peste două ore să-mi plătesc nota şi să-mi iau cărţile? Vă voi lăsa o adresă la care să-mi trimiteţi raportul asupra consultaţiei dumneavoastră. Se înclină ţeapăn şi se întoarse. Breuer se crispa la vederea spatelui său în timp ce ieşea pe uşă.
CAPITOLUL 10 Dreuer rămase neclinitit cînd se închise uşa — şi încă mai şedea încremenit la biroul său cînd Frâu Becker se precipită înăuntru.
— Ce s-a întîmplat, domnule doctor? Profesorul Nietzsche a ieşit ca fulgerul din biroul dumneavoastră, mormăind că se va întoarce curînd să-şi ia nota de plată şi cărţile. — Am făcut ce-am făcut şi-am zbîrcit-o în după-amiaza asta, spuse Breuer şi povesti pe scurt cele petrecute în ultima oră cît stătuse de vorbă cu Nietzsche. Cînd, la sfîrşit, s-a ridicat şi a plecat, aproape că ţipam la el. — Trebuie să vă fi scos dur sărite. Un om bolnav vine pentru tratament, dumneavoastră faceţi tot ce puteţi, apoi el ripostează la tot ce-i spuneţi. Fostul meu patron, dr Ulrich, l-ar fi azvîrlit afară mult mai devreme, pot s-o jur. — Omul are mare nevoie de ajutor. Breuer se ridică şi, mergînd la fereastră, spuse gîndi-tor, aproape numai pentru el: — Cu toate astea e prea mîndru să-l accepte. Dar mîn-dria asta a lui face parte din boala pe care o are, ca şi cum ar fi un organ bolnav al corpului. Ce stupid din partea mea să ridic vocea la el! Trebuie să fi existat vreun mod în care să-l fi abordat, să-l fi angajat pe el şi mîndria lui într-un program de tratament. — Dacă e prea mîndru ca să accepte ajutor, cum îl puteţi trata? Noaptea, în timp ce doarme? 146 Nu veni nici un răspuns de la Breuer, care stătea şi se uita pe fereastră, legănîndu-se uşor înainte şi înapoi, plin de remuşcări. Frâu Becker încercă din nou. — Vă amintiţi, acum vreo două luni, cînd încercaţi s-o ajutaţi pe bătrîna aceea, Frâu Kohl, cea căreia îi era frică să-şi părăsească odaia? Breuer dădu din cap, rămînînd cu spatele la Frâu Becker. — îmi amintesc. — Şi apoi deodată a întrerupt tratamentul tocmai cînd ajunseserăţi la punctul în care ar fi intrat într-o altă încăpere dacă o ţineaţi de mînă. Cînd mi-aţi povestit despre asta, am făcut o remarcă despre cît de frustrat trebuia să vă simţiţi s-o aduceţi atît de aproape de vindecare şi so vedeţi renunţînd. Breuer dădu din cap cu nerăbdare; nu-i era clar care era ideea, dacă era vreuna. -Şi? — Aţi spus atunci ceva foarte înţelept. Aţi spus că viaţa e lungă şi că pacienţii fac adesea tratamente foarte lungi. Aţi spus că ei pot învăţa ceva de la un doctor, ceva ce pot purta în mintea lor şi, cîndva, în viitor, pot fi gata să facă mai mult. Şi că pentru moment dumneavoastră aţi jucat rolul pentru care ea era pregătită. — Şi? întrebă din nou Breuer. — Şi poate că asta e valabil şi pentru profesorul Nietzsche. Poate că vă va auzi cuvintele cînd va fi pregătit — probabil cîndva, în viitor. Breuer se întoarse să se uite la Frâu Becker. Era mişcat de ceea ce-i spusese. Nu atît de conţinut, căci se îndoia că ceva din cele ce fuseseră spuse în cabinetul său avea să se dovedească vreodată folositor pentru Nietzsche. Ci de ceea ce ea încercase să facă. Cînd suferea, Breuer — spre deosebire de Nietzsche — preţuia ajutorul. — Sper să aveţi dreptate, Frâu Becker. Şi vă mulţumesc pentru că încercaţi să mă consolaţi — e un rol nou pentru dumneavoastră. Cîţiva pacienţi ca Nietzsche, şi veţi de147 veni expertă. Pe cine vedem în după-amiaza asta? Mi-ar prinde bine ceva mai simplu — poate un caz de tuberculoză sau de insuficienţă. Cîteva ore mai tîrziu, Breuer prezida cina de vineri seara a familiei. în afară de cei trei copii mai mari, Robert, Bertha şi Margarethe (Louis le dăduse deja să mănînce lui Johannes şi
Dorei), grupul de cincisprezece mai includea trei dintre surorile Mathildei, Hanna şi Minna — încă nemăritate — şi Rachel cu soţul ei, Max, şi cei trei copii ai lor, părinţii Mathildei şi o mătuşă văduvă mai în vîrstă. Freud, care era aşteptat, nu era prezent — trimisese vorbă că va cina singur, doar pîine şi apă, deoarece trebuia să se ocupe de şase internări tirzii în spital. Breuer era dezamăgit, încă agitat din cauza plecării lui Nietzsche, aşteptase cu nerăbdare o discuţie cu tînărul său prieten. Deşi Breuer, Mathilde şi cele trei surori ale ei erau parţial „evreii celor trei zile" ţinînd numai cele trei sărbători mai importante, păstrară o tăcere respectuoasă în timp ce Aaron, tatăl Mathildei, şi Max — cei doi evrei din familie care ţineau la ritual — intonară rugăciuni deasupra pîinii şi vinului. Familia Breuer nu urma nici un fel de restricţii alimentare; dar de dragul lui Aaron, Mathilde nu servi carne de porc în seara aceea. Lui Breuer îi plăcea carnea de porc, şi felul lui preferat, friptură de porc cu garnitură de prune uscate, se servea în mod obişnuit la ei. Mai mult, Breuer, ca şi Freud, erau mari amatori ai specialităţilor de porc care se vindeau în Prater. De cîte ori treceau pe acolo, nu se putea să nu se oprească la o gustare. Această masă, ca toate mesele Mathildei, începu cu supă fierbinte — în seara asta, una deasă din orz şi fasole — şi fu urmată de un crap mare cu morcovi şi ceapă la cuptor şi de felul principal, o gîscă suculentă, umplută cu varză de Bruxelles. Cînd fu servit ştrudelul cu cireşe şi scorţişoară, care tocmai fusese scos din cuptor, Breuer şi Max îşi luară farfuriile şi străbătură holul spre biroul lui Breuer. De cincisprezece ani, după cina de vineri seara, întotdeauna îşi luau desertul cu ei şi jucau şah în birou. 148
Josef îl cunoscuse pe Max cu mult înainte ca ei să se căsătorească cu surorile Altmann. Dar dacă n-ar fi fost cumnaţi, n-ar fi rămas niciodată prieteni. Deşi Breuer admira inteligenţa, priceperea în chirurgie şi virtuozitatea în şah ale lui Max, detesta la cumnatul său mentalitatea limitată de ghetou şi materialismul vulgar. Uneori Breuer detesta şi să-l privească pe Max: nu numai că era urît — chel, cu pielea pătată şi îngrozitor de gras —, dar arăta bătrîn. Breuer încerca să uite că el şi Max erau de aceeaşi vîrstă. Ei bine, nu avea să fie nici o partidă de şah în seara asta. Breuer îi spuse lui Max că era prea agitat şi că prefera să discute. El şi Max purtau rareori discuţii intime; dar în afară de Freud, Breuer nu avea un alt confident de acelaşi sex — de fapt, nici un fel de confident de cînd plecase Eva Berger, fosta lui asistentă. Acum, deşi nu avea mare încredere în sensibilitatea lui Max, plonja în discuţie şi, timp de patruzeci de minute, fără nici o pauză, vorbi despre Nietzsche, numindu-l bineînţeles, Herr Muller şi descărcîndu-se de toate, chiar şi de întâlnirea cu Lou Salomâ la Veneţia. — Dar, Josef, începu Max pe un ton aspru, enervat, de ce să te învinovăţeşti pe tine? Cine ar putea trata un astfel de om? E nebun, asta-i tot! Cînd o să-l doară capul destul de tare, o să vină să te implore! — Nu înţelegi, Max. O parte din boala lui este tocmai că nu acceptă ajutorul. Este aproape paranoid: suspectează pe toată lumea de ce e mai rău. — Josef, Viena e plină de pacienţi. Chiar dacă am lucra amîndoi o sută cincizeci de ore pe săptămînă şi tot ar trebui să trimitem pacienţi în altă parte în fiecare zi. Aşae? Breuer nu răspunse. — Aşa e? întrebă Max din nou. — Nu asta-i problema, Max. — Asta e problema, Josef. Pacienţii se îmbulzesc la uşa ta să intre, iar tu stai şi te rogi de cineva să te lase să-l ajuţi. N-are sens! De ce să te rogi? Max se întinse după o sticlă şi două
păhărele. Nişte şliboviţă? 149 Breuer dădu din cap şi Max turnă. în ciuda faptului că averea familiei Altmann se întemeiase pe comerţul cu vin, păhărelul de şliboviţă la şah eră singura băutură alcoolică pe care o bea fiecare dintre cei doi. — Max, ascultă-mă, hai să presupunem că ai avea un pacient cu... Max, tu nu asculţi. Te uiţi în altă parte. — Ascult, ascult, insistă Max. — Să presupunem că ai avea un pacient cu prostata inflamată şi cu o uretră total blocată, continuă Breuer. Pacientul tău nu poate urina, presiunea renală e din ce în ce mai ridicată, intră în uremie şi totuşi refuză categoric ajutorul. De ce? Poate că are demenţă senilă. Poate că îi e mai groază de instrumentele tale, de cateterele şi de tava cu sonde de oţel decît de uremie. Poate e psihopat şi crede că vrei să-l castrezi. Atunci? Ce faci? — în douăzeci de ani de practică, răspunse Max, nu mi s-a întîmplat niciodată. — Dar s-ar putea întimpla. Folosesc acest exemplu ca să susţin o idee. Dacă s-ar întimpla, ce-ai face? — Familia lui decide, nu eu. — Haide, Max, ocoleşti întrebarea! Presupunînd că nu are familie? — De unde să ştiu? Ce se face în ospicii — îl pun în cămaşă de forţă, îl anesteziez, îl cateterizez, încerc să-i dilatez uretra cu sonde. — în fiecare zi? Să-l cateterizezi în cămaşă de forţă? Haide, Max, l-ai omorî într-o săptămînă! Nu, ceea ce ai face ar fi să încerci să-i schimbi atitudinea faţă de tine şi faţă de tratament. E acelaşi lucru ca atunci cînd tratezi copii. Vrea vreodată un copil să fie tratat? Max ignoră ceea ce vroia să spună Breuer. — Dar tu spui că vrei să-l spitalizezi şi să stai de vorbă cu el în fiecare zi — Josef, gîndeştete cît timp presupune asta! Poate să-şi permită să ia atît de mult din timpul tău? Cînd Breuer îi vorbi despre sărăcia pacientului său şi despre planul lui de a folosi paturile rezervate familiei şi de a-l trata gratuit, îngrijorarea lui Max crescu. — Mă sperii, Josef! Voi fi sincer. Sînt cu adevărat îngrijorat în privinţa ta. Pentru că o rusoaică drăguţă, pe 150 care nici măcar n-o cunoşti, vorbeşte cu tine, vrei să tratezi un nebun care nu vrea să fie tratat pentru o boală pe care neagă că ar avea-o. Iar acum îmi spui că vrei s-o faci pe gratis. Spunemi, zise Max agitînd un deget spre Breuer, dne e mai nebun, tu sau el? — Să-ţi spun eu ce e o nebunie, Max! E o nebunie să aduci întotdeauna banii în discuţie. Dobînda la zestrea Mathildei se tot adună în bancă. Iar mai tîrziu, cînd fiecare dintre noi îşi va căpăta partea lui din moştenirea familiei Altmann, amîndoi vom înota în bani. Nu pot să cheltuiesc toţi banii care-mi intră acum, şi ştiu că tu ai mult mai mulţi decît mine. Aşa că de ce să discutăm despre bani? Ce rost are să-ţi faci griji dacă un anume pacient poate sau nu să mă plătească? Uneori, Max, tu nu vezi dincolo de bani. — Foarte bine, să lăsăm banii. Poate că ai dreptate. Uneori nu ştiu de ce lucrez sau ce rost are să primesc onorarii. Dar, slavă Domnului, nu ne aude nimeni: ar crede că sîntem nebuni amîndoi! Nu-ţi mănînci restul de ştrudel? Breuer scutură din cap, iar Max îi ridică farfuria şi mută plăcinta în a lui. — Dar, Josef, asta nu e medicină! Pacienţii pe care-i tratezi — profesorul ăsta — ce are? Diagnosticul? Cancer al mîndriei? Fata aia, Pappenheim, căreia-i era frică să bea apă, nu era
ea cea care deodată n-a mai ştiut să vorbească nemţeşte, ci doar englezeşte? Şi în fiecare zi făcea o nouă paralizie? Şi băiatul ăla care credea că e fiul împăratului, şi doamna care se temea să iasă din camera ei. Nebuni! N-ai beneficiat de cea mai bună pregătire din Viena ca să lucrezi cu nebuni! După ce mîncă ştrudelul lui Breuer dintr-o singură înghiţitură uriaşă, făcîndu-l să alunece cu un al doilea pahar de şliboviţă, Max rezumă: — Eşti cel mai bun diagnostician din Viena. Nimeni în oraşul ăsta nu ştie mai multe decît tine despre bolile respiratorii sau despre echilibru. Toată lumea îţi cunoaşte cercetările! Ţine minte ce spun: într-o zi vor trebui să te primească în Academia Naţională! Dacă n-ai fi evreu, 151 UNIVBASITARA
.LUCIAN BLA6A.
acum ai fi profesor universitar, ştie toată lumea. Dar dacă vei continua să tratezi aceste stări de nebunie, ce-o să se întîmple cu reputaţia ta? Antisemiţii vor spune: „Vedeţi, vedeţi, vedeţil" — Max împunse aerul cu degetul — „Iată de ce! Iată de ce nu e profesor la medicină. Nu e potrivit, nu e întreg la minte!" — Max, hai să jucăm şah. Breuer deschise cutia de şah cu o mişcare bruscă şi aruncă piesele pe tablă. — îţi spun că azi vreau să stau de vorbă cu tine pentru că sînt abătut şi uite cum mă ajuţi! Eu sînt nebun, pacienţii mei sînt nebuni şi ar trebui să-i arunc pe uşă afară. îmi stric reputaţia, ar trebui să storc florinii de care n-am nevoie... — Nu, nu! Am retras partea despre bani! — E ăsta un mod de a mă ajuta? Nici nu asculţi ce întreb eu. — Şi anume? Mai spune-mi o dată. O să ascult mai atent. Faţa mare, mobilă a lui Max deveni dintr-o dată serioasă. — Am avut astăzi în cabinetul meu un om care are nevoie de ajutor, un pacient în suferinţă — şi n-am ştiut să mă port cu el. Nu pot îndrepta lucrurile cu acest pacient, cu el s-a terminat. Dar o să mai am pacienţi bolnavi de nervi şi trebuie să înţeleg cum să lucrez cu ei. Este un domeniu cu totul nou. Nu există manuale. Sînt mii de pacienţi care au nevoie de ajutor — dar nimeni nu ştie cum să-i ajute! — Eu nu ştiu nimic despre asta, Josef. Tu ai de-a face din ce în ce mai mult cu gîndirea şi cu creierul. Eu sînt la extrema cealaltă, eu... Max chicoti. Breuer făcu eforturi să se stăpînească. — „Orificiile" cărora le vorbesc eu nu ştiu să-mi răspundă. Dar pot să-ţi spun un lucru — am impresia că tu te iei la întrecere cu profesorul ăsta, exact aşa cum făceai cu Brentano la cursul de filozofie. îţi aminteşti ziua în care te-a repezit? A fost acum douăzeci de ani şi eu îmi aduc aminte de parc-ar fi fost ieri. A spus: „Herr Breuer, de ce 152 nu încercaţi să învăţaţi ceea ce vă pot preda în loc să vă străduiţi să demonstraţi cît de multe lucruri nu ştiu?" Breuer dădu din cap. Max continuă: — Ei bine, aşa-mi sună şi consultaţia ta. Chiar şi stratagema prin care ai încercat să-l prinzi în cursă pe acest Miiller citind din propria lui carte. N-a fost înţelept — cum ai fi putut cîştiga? în cazul în care cursa nu prinde, el cîştigă. Dacă ea funcţionează, atunci e atît de furios încît oricum nu va coopera. Breuer şedea tăcut, jucîndu-se cu piesele de şah, în timp ce cîntărea vorbele lui Max. — Poate că ai dreptate. Ştii, chiar şi atunci simţeam că probabil n-ar trebui să citez din cartea lui. Nu trebuia să-l ascult pe Sig. Aveam o presimţire că nu era înţelept să-l citez, dar îmi tot para frazele, întărîtindu-mă să intru într-o relaţie de tip competitiv. E ciudat, ştii — în tot timpul consultaţiei m-am gîndit că joc şah. Eu îi întindeam o cursă, el ieşea din ea şi îmi întindea mie una. Poate că a fost vina mea; spui că aşa eram şi la şcoală. Dar nu m-am purtat aşa cu un pacient de ani de zile, Max. Cred că este ceva în el — scoate la iveală asta din mine, poate din toată lumea, iar apoi o numeşte natură omenească. Şi crede că este! Iată unde începe
să fie greşită filozofia lui. — Vezi, Josef, tot asta faci, încerci să creezi fisuri în filozofia lui. Spui că e un geniu. Dacă e un asemenea geniu, poate că ar trebui să înveţi de la el \n loc să încerci să-l învingi! — Bine, Max, asta e bine! Nu-mi place, dar sună corect. Ajută. Breuer trase adînc aer în piept şi expiră zgomotos. Acuma hai să jucăm. Mă tot gîndesc la o soluţie pentru gambitul reginei. Max juca un gambit cu regina, iar Breuer răspunse cu un gambit îndrăzneţ la centru, dar se trezi într-o mare încurcătură după opt mutări. Max atacă cu cruzime nebunul şi calul lui Breuer cu un pion şi, fără a-şi ridica ochii de pe tablă, spuse: — Josef, dacă tot avem o astfel de discuţie în seara asta, să-ţi spun şi eu ceva. Poate că nu e treaba mea, dar nu-mi pot astupa urechile. Mathilde i-a spus lui Rachel că nu te-ai mai atins de ea de luni de zile. 153 Breuer mai studie tabla de şah cîteva minute şi, după ce realiză că nu avea nici o scăpare în faţa atacului, luă pionul lui Max, apoi îi răspunse. — Da, e rău. Foarte rău. Dar, Max, cum să-ţi vorbesc despre asta? Aş putea la fel de bine să vorbesc direct la urechea Mathildei, căci ştiu că tu îi spui soţiei tale, iar ea îi spune surorii ei. — Nu, crede-mă, pot să păstrez secrete faţă de Rachel. O să-ţi spun ţie un secret: dacă Rachel ar şti ce se petrece între mine şi noua mea asistentă, Frăulein Wittner, m-aş trezi dat afară în şuturi — şi asta de săptămîna trecută! E cum a fost cu tine şi cu Eva Berger — se pare că e o boală de familie să-ţi faci de cap cu asistentele. Breuer studie tabla de şah. Era tulburat de comentariul lui Max. Deci aşa vedea comunitatea relaţia lui cu Eva! Deşi acuzaţia era neadevărată, el se simţea totuşi vinovat din cauza unui moment de mare tentaţie sexuală. într-o conversaţie importantă, cu cîteva luni în urmă, Eva îi spusese că se temea că el era pe punctul de a începe o relaţie dezastruoasă cu Bertha şi se oferise „să facă orice" pentru a-l ajuta să se elibereze de obsesia cu privire la tînăra sa pacientă. Nu cumva Eva se oferise din punct de vedere sexual? Breuer fusese sigur de asta. Dar demonicul „dar" intervenise şi de data asta, ca în multe alte daţi, el nu reuşise să ajungă să acţioneze. Cu toate acestea, se gîndise adesea la oferta Evei şi regretase amarnic ocazia pierdută! Acum Eva plecase. Iar el nu reuşise niciodată să aibă o explicaţie cu ea. După ce a concediato ea nu a mai vorbit cu el şi i-a dispreţuit ofertele de a o ajuta cu bani sau cu găsirea unui alt post. Deşi nu reuşise să repare faptul că nu-i luase apărarea în faţa Mathildei, hotărî acum că putea cel puţin s-o apere în faţa acuzaţiilor lui Max. — Nu, Max, ai înţeles greşit. Nu sînt un înger, dar jur că nu am atins-o niciodată pe Eva. A fost doar o prietenă, o bună prietenă. — Iartă-mă, Josef, cred că m-am pus pur şi simplu în locul tău şi apoi am presupus că tu şi Eva... — îmi dau seama că poţi crede asta. A fost o prietenie neobişnuită între noi. îmi era confidentă, vorbeam cu ea 154 despre toate. Grozavă răsplată a primit după ce a lucrat atîţia ani pentru mine. N-ar fi trebuit să cedez în faţa mîniei Mathildei. Ar fi trebuit să-i iau apărarea. — De asta sînteţi, tu şi Mathilde... ştii tu... înstrăinaţi? — Poate că îi port pică Mathildei pentru asta, dar nu este adevărata problemă în căsnicia noastră. E mult mai mult decît asta, Max. Dar nu ştiu ce este. Mathilde este o soţie bună. Ah, detest felul în care s-a comportat în povestea cu Bertha sau cu Eva. Dar într-un fel avea dreptate — le acordam mai multă atenţie decît ei. Cu toate acestea, ceea ce se întîmplă acum e ciudat. Cînd mă uit la ea încă o mai găsesc frumoasă. -Şi? — Şi pur şi simplu n-o pot atinge. Mă îndepărtez. Nu
vreau să se apropie de mine. — Poate că asta nu e ceva atît de neobişnuit. Rachel nu e chiar ca Mathilde, dar e o femeie atrăgătoare şi totuşi pe mine mă interesează mai mult Frăulein Wittner — care, trebuie să recunosc, seamănă puţin cu o broască. în unele zile, cînd merg pe Kirstenstrasse şi văd douăzeci, treizeci de curve aliniate, sînt foarte tentat. Nici una nu este mai drăguţă ca Rachel, multe au gonoree sau sifilis, şi totuşi sînt tentat. Dacă aş şti sigur că nu m-ar recunoaşte nimeni, cine ştie? Poate! Toţi ne saturăm să mîncăm mereu acelaşi lucru. Ştii, Josef, pentru fiecare femeie frumoasă există cîte un biet bărbat care a obosit s-o mai reguleze. Lui Breuer nu-i plăcuse niciodată să-l încurajeze pe Max în felul lui vulgar de a vorbi, dar nu se putu abţine să nu zîmbească la acest aforism — adevărat în însăşi grosolănia lui. — Nu, Max, nu e plictiseală. Nu asta e problema mea. — Poate ar trebui să-ţi faci un control. Mulţi urologi scriu despre fiziologia sexului. Ai citit lucrarea lui Kirsch despre impotenţa provocată de diabet? Acum că interdicţia de a vorbi despre ea a fost ridicată, este evident că impotenţa e un lucru mult mai obişnuit decît am crezut. 155 — Impotent nu sînt, replică Breuer. Chiar dacă m-am ţinut departe de sex, mai curge încă multă sevă. Rusoaica aceea, de exemplu. Şi am avut şi eu aceleaşi gînduri ca şi tine cu privire la prostituatele de pe Kirstenstrasse. De fapt, o parte a problemei este că am atîtea gînduri despre sex vizînd o altă femeie, încît mă simt vinovat s-o ating pe Mathilde. Brauer observă cum confidenţele lui Max îl făcuseră să vorbească mai uşor. Poate că Max, în maniera lui grosolană, s-ar fi putut descurca mai bine cu Nietzsche decît o făcuse el. — Dar important nu e nici asta, se trezi Brauer conti-nuînd, e altceva! Ceva mai diabolic dinlăuntrul meu. Ştii, mă gîndesc să plec. N-aş face-o niciodată, dar mă tot gîn-desc să-mi strîng pur şi simplu lucrurile şi să părăsesc totul — pe Mathilde, copiii, Viena. Continuu să am gîndul acesta nebunesc, şi ştiu că e nebunesc — nu trebuie să mi-o spui tu, Max —, că toate problemele mele s-ar rezolva pur şi simplu dacă aş găsi o cale să mă desprind de Mathilde. Max scutură din cap, oftă, apoi luă nebunul lui Brauer şi începu să construiască un invincibil atac la regină. Brauer se lăsă greu pe spătarul fotoliului. Cum avea să trăiască încă zece, douăzeci, treizeci de ani pierzînd în faţa apărării franceze a lui Max şi a infernului gambit al reginei sale?
CAPITOLUL
11
Dreuer stătea în pat în noaptea aceea gîndindu-se încă la gambitul reginei şi la comentariul lui Max despre femeile frumoase şi bărbaţii obosiţi. îngrijorarea cu privire la Nietzsche îi mai scăzuse. Cumva, discuţia cu Max îl ajutase. Poate că, în toţi anii ăştia, îl subestimase pe Max. Acum, Mathilde, întorcîndu-se din camera copiilor, se urcă în pat, veni aproape de el şi şopti: „Noapte bună, Josef." S-a prefăcut că doarme. Cioc! Cioc! Cioc! O bătaie puternică în uşa din faţă. Breuer se uită la ceas. Patru şi patruzeci şi cinci. Se trezi repede — niciodată nu dormea adînc — îşi înşfacă halatul şi o porni de-a lungul coridorului. Louis ieşi din camera ei, dar îi făcu semn să se întoarcă. Din moment ce se sculase, avea să deschidă el uşa. Portarul, cerîndu-şi scuze că îl trezise, spuse că era cineva afară care îl solicita pentru o
urgenţă. Jos, în vestibul, Breuer găsi un bărbat în vîrstă aştepfîndu-l în picioare. Nu purta pălărie şi în mod evident străbătuse pe jos o distanţă lungă — respiraţia îi era precipitată, părul îi era acoperit de zăpadă, iar nasul îi curgea, făcînd ca mustaţa lui groasă, îngheţată, să semene cu o mătură mare. — Domnul doctor Breuer? întrebă el, vocea tremurîndu-i de agitaţie. Breuer făcu un semn afirmativ, iar el se prezentă drept Herr Schlegel, îndinînd capul şi atingîndu-şi fruntea cu 157 degetele de la mîna dreaptă, o reminiscenţă atavică a ceea ce fusese, în vremuri mai bune, un salut elegant. — Un pacient al dumneavoastră din hotelul meu este bolnav, foarte bolnav, spuse el. Nu poate vorbi, dar am găsit cartea asta de vizită în buzunarul său. Examinînd cartea de vizită pe care i-o întinse Herr Schlegel, Breuer văzu numele şi adresa lui scrise pe o parte, iar pe verso: PROFESOR FRIEDRICH NIETZSCHE Profesor de filologie Universitatea din Basel
Se hotărî pe loc. îi dădu lui Herr Schlegel instrucţiuni clare pentru a-l găsi pe Fischmann cu fiacrul lui. — Şi pînă vă întoarceţi, eu voi fi îmbrăcat. îmi puteţi povesti despre pacient în drum spre Gasthaus. Douăzeci de minute mai tîrziu, Herr Schlegel şi Breuer erau înfăşuraţi în pături şi purtaţi pe străzile reci, înzăpezite. Hotelierul povesti că profesorul Nietzsche se afla la Gasthaus de la începutul săptămînii. — Un oaspete foarte bun. Nici un fel de probleme. — Spuneţi-mi despre boala lui. — Toată săptămîna şi-a petrecut timpul în camera lui. Nu ştiu ce face acolo sus. De cîte ori îi duc ceaiul dimineaţa stă la masă şi mîzgăleşte. Asta m-a mirat pentru că, ştiţi, aflasem că nu vede prea bine. Acum două sau trei zile, a venit o scrisoare pentru el, cu timbru de Basel. I-am dus-o sus, iar cîteva minute mai tîrziu a venit jos mijindu-şi ochii şi clipind. Mi-a spus că avea probleme cu ochii şi m-a rugat să-i citesc eu. Spunea că e de la sora lui. Am început, dar după primele cîteva rînduri — ceva despre un scandal cu nişte ruşi — a părut supărat şi mi-a ceruto înapoi. Am încercat să prind restul dintr-o privire înainte de a i-o întinde, dar n-am apucat să văd decît cuvintele „deportare" şi „poliţie". Ia masa în oraş, deşi nevastă-mea s-a oferit să-i gătească. Nu ştiu unde mănîncă — nu mi-a cerut sfatul. Nu 158 prea vorbeşte, deşi într-o seară a spus că se duce la un concert gratuit. Dar nu este timid, nu de asta este tăcut. Am observat mai multe lucruri'în privinţa tăcerii lui... Hotelierului, care dndva lucrase zece ani în serviciul de informaţii al armatei, îi era dor de vechea lui meserie şi se distra privindu-şi oaspeţii ca pe nişte enigme şi încer-cînd să construiască un portret din micile detalii pe care le surprindea la hotel. Pe drumul lung spre casa lui Breuer, îşi adunase laolaltă toate indiciile cu privire la profesorul Nietzsche şi repetase prezentarea pe care avea să i-o facă doctorului. Era o ocazie rară: de obicei nu avea o audienţă pe măsură, soţia lui sau ceilalţi proprietari de hoteluri fiind prea neciopliţi pentru a-i aprecia adevăratele aptitudini pentru deducţie. Dar doctorul îl întrerupse. — Boala lui, domnule Schlegel? — Da, da, domnule doctor. Şi, ascunzîndu-şi dezamăgirea, Herr Schlegel relată cum vineri dimineaţa pe la nouă Nietzsche îşi plătise nota şi ieşise, spunînd că avea să plece în după-amiaza aceea şi că se va întoarce înainte de prînz pentru a-şi lua bagajele.
— Trebuie să fi lipsit puţin de la recepţie, căci nu l-am văzut cînd s-a întors. Păşeşte foarte uşor, ştiţi, ca şi cum n-ar vrea să fie urmărit. Şi nu poartă umbrelă, astfel că nu-mi pot da seama după suportul de umbrele din hol dacă e în hotel sau nu. Cred că nu vrea să ştie nimeni unde este, cînd e în hotel şi cînd nu. Se pricepe, se pricepe — suspect de bine — să intre şi să iasă fără să atragă atenţia. — Dar boala lui? — Da, da, doctore. Pur şi simplu m-am gîndit că unele din aceste lucruri ar putea fi importante pentru diagnostic. Ei bine, mai tîrziu, după-amiază, pe la trei, nevastă-mea, ca întotdeauna, a intrat să facă curat la el în cameră, şi el era acolo — nici gînd să fi plecat la gară! Era întins pe pat gemînd, cu mîna la cap. Ea m-a chemat imediat, iar eu i-am spus să-mi ţină locul la recepţie — n-o las niciodată nepăzită. Iată de ce, mă înţelegeţi, am fost surprins că s-a întors în cameră fără ca eu să-l văd. 159 — Şi apoi? Breuer îşi pierduse răbdarea — Herr Schlegel, hotărî el, citise cam prea multe povestiri poliţiste suculente. Şi totuşi mai era o grămadă de timp pentru a suporta dorinţa evidentă a însoţitorului său de a spune tot ce ştia. Mai erau vreo doi kilometri pînă la hotelul din districtul al treilea, sau pe Landstrasse, şi în ninsoarea din ce în ce mai deasă vizibilitatea era atît de proastă încît Fischmann coborîse şi îşi conducea calul încet pe străzile îngheţate. — Am intrat în camera lui şi l-am întrebat dacă îi este rău. Mi-a spus că nu se simte bine, o mică durere de cap — că-mi va plăti pentru încă o zi şi că va pleca mîine. Mi-a spus că are adesea dureri din astea şi că îi este mai bine dacă nu vorbeşte şi nu se mişcă. Nu e nimic de făcut, mi-a spus, decît să aştepte să treacă. Era foarte rece — de obicei e aşa, dar azi parcă mai mult, era de-a dreptul de gheaţă. Nu era nici o îndoială, vroia să fie lăsat singur. — Şi apoi? Breuer tremura. Frigul îi pătrundea în oase. Oricît de enervant era Herr Schlegel, lui Breuer îi făcea plăcere să audă că şi alţii îl găsesc dificil pe Nietzsche. — M-am oferit să aduc un doctor, dar arunci a devenit foarte agitat! Trebuia să-l fi văzut. „Nu! Nu! Nici un doctor! Ei nu fac decît să înrăutăţească lucrurile! Nici un doctor!" N-a fost tocmai nepoliticos — nue niciodată, ştiţi — doar foarte rece! întotdeauna manierat. Se vede că e de familie bună. O şcoală particulară bună, pot să pun pariu. Se învîrte în cercuri înalte. La început nu puteam să înţeleg de ce nu stă la un hotel mai scump. Dar m-am uitat la hainele lui — poţi să-ţi dai seama de multe după haine, ştiţi — etichete bune, material bun, bine croite, pantofi italieneşti de calitate. Dar toate, chiar şi lenjeria, sînt uzate, foarte uzate, cîrpite de multe ori, iar hainele aşa de lungi nu se mai poartă de zece ani. I-am spus soţiei mele ieri că este un aristrocrat sărac care habar n-are cum să se descurce în lumea de azi. Pe la începutul săptămânii mi-am permis să-l întreb despre originea numelui de Nietzsche, şi a mormăit ceva despre vechea aristocraţie poloneză. 160 — Ce s-a întîmplat pe urmă, după ce a refuzat doctorul? — A continuat să insiste că se va simţi bine dacă va fi lăsat singur. în felul lui manierat, mi-a sugerat să-mi văd naibii de treabă. E genul care suferă în tăcere — sau are ceva de ascuns. Şi încăpăţînat! Dacă n-ar fi fost aşa de încăpăţînat, v-aş fi putut chema ieri, înainte de a începe să ningă, şi n-ar fi trebuit să vă trezesc la ora asta. — Ce altceva aţi mai observat? Herr Schlegel fu încîntat de întrebare. — Păi, întîi că a refuzat să lase vreo adresă unde să i se trimită corespondenţa, iar adresa precedentă era suspectă: Mesageria Generală, Rapallo, Italia. N-am auzit niciodată de Rapallo, iar cînd l-am întrebat unde se află mi-a spus doar: „Pe litoral". Normal că trebuie anunţată poliţia: izolarea lui, faptul că se strecoară hoţeşte, fără umbrelă, nu lasă adresa, şi scrisoarea aceea — probleme cu nişte ruşi, deportare, poliţie. Bineînţeles, am căutat scrisoarea
cînd i-am făcut curat în cameră, dar n-am reuşit s-o găsesc. A ars-o, cred, sau a ascuns-o. — N-aţi chemat poliţia? întrebă Breuer neliniştit. — încă nu. Mai bine aştept pînă se luminează. Face rău la afaceri. Nu vreau ca poliţia să-mi deranjeze ceilalţi clienţi în mijlocul nopţii. Şi, apoi, colac peste pupăză, se îmbolnăveşte, aşa deodată! Vreţi să ştiţi ce cred eu? Otravă! — Doamne fereşte, nu! Breuer aproape că tipa. Nu, sînt sigur că nu. Vă rog, Herr Schlegel, uitaţi de poliţie! Vă asigur, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. îl cunosc pe omul ăsta. Garantez eu pentru el. Nu este spion. Este exact ce scrie pe cartea de vizită, profesor universitar. Şi are, într-adevăr, des aceste dureri de cap; de aceea a venit la mine. Vă rog să vă liniştiţi. în lumina pîlpîitoare a felinarului fiacrului, Breuer putu vedea că Herr Schlegel nu se linişteşte şi adăugă: — Totuşi, înţeleg că un observator fin ar putea ajunge la această concluzie. Dar aveţi încredere în mine în această chestiune. Responsabilitatea va fi a mea. 161 încercă să-l facă pe hotelier să revină la boala lui Nietzsche. — Spuneţi-mi, după ce l-aţi" văzut după-amiază, ce s-a mai întîmplat? — Am mai intrat de două ori să văd dacă are nevoie de ceva — ştiţi, ceai sau ceva de mîncare. De fiecare dată mi-a mulţumit şi a refuzat, fără să întoarcă măcar capul. Părea slăbit şi era palid la faţă. Herr Schlegel se opri o clipă, apoi — neputîndu-se stăpîni să nu comenteze — adăugă: — Nici o recunoştinţă pentru că eu sau nevastă-mea ne-am interesat de el — nu e o persoană caldă, ştiţi. De fapt, părea deranjat de bunătatea noastră. Noi îl ajutăm şi pe el îl deranjează! Asta nu i-a căzut bine nevesti-mii. S-a supărat şi ea şi n-a mai vrut să aibă nimic de-a face cu el — vrea să-l vadă plecat mîine. Ignorîndu-i tînguiala, Breuer întrebă: — Ce s-a întîmplat pe urmă? — L-am văzut din nou pe la trei noaptea. Herr Spitz, oaspetele din camera de alături de el, a fost trezit — de zgomotul unei mobile răsturnate, a spus el, apoi a auzit un geamăt, un ţipăt chiar. Neprimind nici un răspuns la bătaia lui în uşă şi găsind-o încuiată, Herr Spitz m-a trezit pe mine. E un om timid, drept care se tot scuza că m-a trezit. Dar a făcut bine. I-am spus-o imediat. Profesorul încuiase uşa pe dinăuntru. A trebuit să sparg broasca — şi trebuie să insist să-mi dea banii pentru una nouă. Cînd am intrat, l-am găsit fără cunoştinţă, gemînd şi zăcînd doar în lenjeria de corp pe salteaua goală. Toate hainele lui şi toate aşternuturile de pat erau azvîrlite în jur. Eu cred că nu s-a dat jos din pat, dar s-a dezbrăcat şi a aruncat totul pe podea — nici un obiect nu se afla la mai mult de un metru de pat. Era neobişnuit pentru el, cu totul neobişnuit, domnule doctor. El este în general un om ordonat. Nevastă-mea a fost şocată la vederea dezordinii — a vomat peste tot, va dura o săp-tămînă pînă cînd camera să poată fi închiriată din nou, pînă să se ducă duhoarea. Ar trebui, în mod normal, să 162 plătească pentru această săptămînă. Şi pete de sînge pe cearşaf — l-am întors şi m-am uitat, dar nici o rană — sîn-gele trebuie să fi fost în ce-a vomat. Herr Schlegel scutură din cap. — Atunci l-am căutat în buzunare, am găsit adresa dumneavoastră şi am venit să vă iau. Soţia mea a spus să aşteptăm pînă în zori, dar m-am gîndit că ar putea să moară pînă atunci. Nu trebuie să vă spun ce înseamnă asta — pompe funebre, anchetă oficială, poliţie în jur toată ziua. Am văzut asta de multe ori — ceilalţi oaspeţi vor pleca în douăzeci şi patru de ore. în hotelul cumnatului meu, în Schwartzwald, au murit doi oaspeţi într-o săptămînă. Ştiţi că, după
zece ani, oamenii încă mai refuză să ia acele camere ale morţii ? Şi le-a refăcut complet — perdele, zugrăveală, tapet. Şi totuşi oamenii le evită. Vorbele circulă, sătenii discută, ei nu uită niciodată. Herr Schlegel scoase capul pe fereastră, privi în jur şi strigă la Fishmann: — Prima la dreapta, clădirea următoare! Se întoarse spre Breuer: — Am ajuns! Casa aceea, domnule doctor! Spunîndu-i lui Fischmann să aştepte, Breuer îl urmă pe Herr Schlegel în Gasthaus, urcînd patru şiruri înguste de trepte. Aspectul modest al casei scărilor stătea mărturie afirmaţiei lui Nietzsche că îl interesa doar să subziste: o curăţenie impecabilă; un covor jerpelit, cu cîte un alt model decolorat la fiecare etaj; fără balustradă; nici un fel de mobilă între etaje. Pereţii zugrăviţi recent în alb nu erau împodobiţi cu nici un tablou sau ornament — nici măcar un certificat oficial de inspecţie. Răsuflînd din greu din cauza urcuşului, Breuer fl urmă pe Herr Schlegel în camera lui Nietzsche. îi trebui o clipă să se obişnuiască cu mirosul greu, dulce-acrişor, de vomă, apoi cercetă rapid încăperea. Era aşa cum o descrisese Herr Schlegel. De fapt, exact aşa — hotelierul nefiind doar un observator excelent, căci lăsase totul neatins, astfel încît să nu distrugă vreun indiciu preţios. Pe un pat îngust într-un colţ al camerei zăcea Nietzsche, îmbrăcat numai cu lenjeria de corp, dormind profund, 163 probabil în comă. Cu siguranţă că nu făcuse nid o mişcare ca reacţie la zgomotele făcute de ei cînd intraseră în cameră. Breuer îl lăsă pe Herr Schlegel să strîngă hainele împrăştiate ale lui Nietzsche şi cearşafurile îmbibate de vomă şi pătate de sînge. O dată dispărute acestea, ieşi la iveală dt de goală era camera. Nu diferea de o celulă de închisoare, se gîndi Breuer: de-a lungul unui perete se afla o masă de lemn şubredă pe care erau doar o lanternă şi o carafă cu apă umplută pe jumătate. în faţa mesei se afla un scaun drept de lemn, iar sub masă erau valiza şi servieta lui Nietzsche — amîndouă prinse cu un lanţ uşor şi încuiate cu lacăte. Deasupra patului era o ferăstruică soioasă, cu o perdea galbenă decolorată, jalnică, singura concesie făcută esteticii din cameră. Breuer ceru să fie lăsat singur cu padentul său. Curiozitatea fiind mai puternică dedt oboseala, Herr Schlegel protestă, apoi cedă atunci cînd Breuer îi aminti de obligaţiile faţă de ceilalţi oaspeţi: pentru a fi o gazdă bună, trebuie să-şi recupereze somnul. Rămas singur, Breuer mări flacăra lămpii de gaz şi cercetă scena mai atent. Ligheanul de email de pe podea, lîngă pat, era pe jumătate plin cu o borîtură verde deschis, amestecată cu sînge. Salteaua, faţa şi pieptul lui Nietzsche aveau pe ele urme uscate de vomă — fără îndoială că îi fusese prea rău sau fusese prea amorţit pentru a ajunge la lighean. Lîngă lighean se afla un pahar pe jumătate plin cu apă, iar lîngă acesta o stiduţă plină pe trei sferturi cu nişte tablete mari, ovale. Breuer studie, apoi gustă o tabletă. Cel mai probabil doral hidrat — asta iar explica starea de amorţeală; dar nu putea fi sigur pentru că nu ştia cînd luase Nietzsche pastilele. Avusese timp să le absoarbă în sînge înainte de a vomita tot ce avea în stomac? Calculînd numărul de pastile care lipseau din flacon, Breuer trase rapid concluzia că şi dacă Nietzsche le-ar fi luat pe toate în seara aceea şi stomacul său ar fi absorbit tot dorul, ar fi consumat o doză periculoasă, dar nu letală. Dacă ar fi fost mai mare, Breuer ştia că n-ar fi putut face 164 mare lucru: spălaturile stomacale n-ar fi avut nid un rost, din moment ce stomacul lui Nietzsche era acum gol, iar el era mult prea amorţit — şi prdbabil îi era prea greaţă — pentru a ingera orice stimulent pe care Breuer i l-ar fi putut da. Nietzsche arăta ca un muribund: cenuşiu la faţă, cu ochii micşoraţi; cu tot corpul rece, îngălbenit, cu pete roşii pe piele. Respiraţia îi era greoaie, iar pulsul slab, dar ajungînd la o
sută cincized şi şase pe minut. Acum Nietzsche tremura, dar cînd Breuer încercă să-l acopere cu una dintre păturile pe care le lăsase Frâu Schlegel, gemu şi o azvîrli la o parte. Probabil o hipersensibilitate, se gîndi Breuer: totul e dureros, chiar şi simpla apăsare a unei pături. — Domnule profesor, domnule profesor, îl chemă. Nid un răspuns. Nietzsche nu se mişcă nid dnd strigă, mai tare: Friedrich, Friedrich. Apoi: Fritz, Fritz. Nietzsche tresări ca reacţie la sunet, şi tresări din nou cînd Breuer încercă să-i ridice pleoapele. Hipersensibilitate chiar la sunet şi lumină, observă Breuer, şi se ridică să facă lumina mai mică şi să mărească focul în soba cu gaz. Un examen mai amînunţit confirmă diagnosticul lui Breuer de migrenă spastică bilaterală: faţa lui Nietzsche, în special fruntea şi urechile, erau red şi palide; pupilele îi erau dilatate; şi ambele artere temporale erau atît de contractate îndt le simţeai ca pe nişte corzi subţiri şi îngheţate în tîmple. Cu toate acestea, principala sursă de îngrijorare a lui Breuer nu era migrena, ci tahicardia care îi punea în pericol viaţa; şi începu, în duda zbaterilor lui Nietzsche, să apese puternic cu degetul mare pe artera carotidă din dreapta. în mai puţin de un minut pulsul padentului său scăzu la optzed. După ce îi observă atent starea cardiacă încă vreo cindsprezece minute, Breuer se simţi satisfăcut şi îşi îndreptă atenţia către migrenă. Căutindîn trusa medicală nişte tablete de nitroglicerină, îi ceru lui Nietzsche să deschidă gura, dar nu obţinu nici o reacţie. Cînd încercă să-i deschidă gura cu forţa, Nietzsche 165 îşi încleşta di^ft* a^t ^e tare mc*t Breuer abandonă efortul. Poate că va rfleT%* V- cu amil-nitrat, se gîndi Breuer. Turnă patru picături pe ° &P& Şi ° ţinu sub nasul lui Nietzsche. Acesta respi*^' tres ări şi se întoarse cu spatele. Refractar pînă la capă*/ chiar ?i m stare de inconştienţă, se gîndi Breuer. îşi aşeză ^mîndouă mîinile pe tîmplele lui Nietzsche şi începu, mai î11*^ uŞOf/ apoi cu presiune din ce în ce mai mare să-i maseze capul şi ceafa. Se concentra mai ales asupra acelof zone ce păreau, după reacţiile pacientului său să fie cele ma* sensibile. în timp ce făcea asta, Nietzsche striga şi ^ scutura capul frenetic. Dar Breuer insistă si îsi conţină calm treaba, şoptindu-i tot timpul în ureche cu blîndeîe: «Suportă durerea, Fritz, suportă durerea __asta o sa te ajute." Nietzsche se zbătu mai puţin, dar continuă să geamă — un „Nuuu" repetat, gutural, adînc, agonizant. Trecură %ec&> cincisprezece minute. Breuer continua să maseze. Du?&■ douăzeci de minute, gemetele se îmblîn-ziră apoi îrtcetară, dar buzele lui Nietzsche se mişcau, murmurînd ceva ^e neînţeles. Breuer îşi aplecă urechea spre eura lui Nietzsche dar tot nu putu distinge cuvintele. Să fi fost f teacă, pleacă, pleacă" sau poate „Lasă-mă, lasă-mă"? N« Putea fi siS^Trecură tt*^260^ treizeci şi cinci de minute. Breuer continua să ma?eze- ^aţa ^ Nietzsche era mai caldă, îi revenea culoare^- Poate că spasmul era pe sfîrşite. Deşi era încă amorţit/ Nietzsche părea că răsulfă mai uşor. Murmurul contifl11^' ceva mai tare, ceva mai clar. Din nou, Breuer îsi plec^ urechea spre buzele lui Nietzsche. Putea distinge cuvintele acum, deşi la început nu-i veni să-şi creadă urect^01"- Nietzsche spunea: „Ajută-mă, ajută-mă, 4^" ajută-mă, aj Breuer fu năpădit de un val de compasiune. „Ajută-mă!" Deci, se gîn^i/ *at^ ce ^"a cerut tot timpul. Lou Salome s-a înşelat: prietenul ei este în stare să ceară ajutor, dar acesta este tin alt Nietzsche, unul pe care-l întâlnesc pentru prima 166 Breuer îşi odihni mîinile şi făcu cîţiva paşi prin mica celulă a lui Nietzsche. Apoi înmuie un prosop în apa rece din carafă, puse compresa pe sprîncenele pacientului său, care dormea, şi şopti: — Da, o să te ajut, Fritz. Poţi conta pe mine. Nietzsche tresări. Poate că atingerea e încă
dureroasă, se gîndi Breuer, dar continuă să ţină compresa acolo. Nietzsche deschise uşor ochii, se uită la Breuer, şi duse mîna la arcadă. Poate că intenţiona numai să-şi scoată compresa, dar mîna lui se apropie de a lui Breuer şi pentru o clipă, doar pentru o clipă, mîinile li se atinseră. Trecu încă o oră. Se lumina de ziuă, era aproape şapte şi jumătate. Starea lui Nietzsche părea stabilă. Nu prea mai e mare lucru de făcut în momentul acesta, se gîndi Breuer. Era mai bine să aibă grijă de ceilalţi pacienţi acum şi să se întoarcă mai tîrziu, cînd efectul cloralului va fi trecut. După ce-şi acoperi pacientul cu o pătură uşoară, Breuer scrise un bilet în care spunea că se va întoarce înainte de prînz, mută un scaun lîngă pat şi puse biletul pe el, la vedere. Coborînd, îi dădu instrucţiuni lui Herr Schlegel, care se afla la postul său, la recepţie, să treacă pe la Nietzsche din jumătate în jumătate de oră. Breuer fl trezi pe Fischmann, care aţipise pe un scaun în vestibul, şi ieşiră împreună în ninsoarea dimineţii pentru a-şi începe seria vizitelor la domiciliu. Cînd se întoarse, patru ore mai tîrziu, fu întîmpinat de Herr Schlegel care şedea la postul său, la recepţie. Nu, nu se mai întîmplase nimic: Nietzsche dormise continuu. Da, părea să-i fie mai bine, se şi comportase mai bine — cîte un geamăt, cînd şi cînd, dar nu ţipase, nu se zbătuse şi nu vomase. Pleoapele lui Nietzsche tremurară cînd Breuer intră în cameră, dar continuă să doarmă profund, chiar şi atunci cînd Breuer i se adresă. — Domnule profesor, mă auziţi? Nici un răspuns. — Fritz, îl chemă Breuer. Ştia că e îndreptăţit să i se adreseze neprotocolar pacientului său — adesea pacienţi în stare de amorţeală ar 167 răspunde mai degrabă unui nume mai vechi, din tinereţe — dar tot se simţea vinovat, ştiind că o făcea şi pentru el însuşi; îi plăcea să i se adreseze lui Nietzsche cu familiarul „Fritz". — Fritz! Sînt eu, Breuer. Mă auzi? Poţi să deschizi ochii? Aproape imediat, ochii lui Nietzsche se deschiseră. Aveau oare o privire încărcată de reproş? Breuer reveni imediat la adresarea oficială. — Domnule profesor. V-aţi întors printre cei vii, mă bucur s-o constat. Cum vă simţiţi? — Nemulţumit — vocea lui Nietzsche era moale, iar cuvintele erau neclare — că trăiesc. Nemulţumit. Nid o teamă de întuneric. Groaznic, mă simt groaznic. Breuer puse mîna pe arcada lui Nietzsche, în parte pentru a-i lua temperatura, dar şi pentru a-i oferi alinare. Nietzsche se trase înapoi, smucindu-şi capul mai încolo cu dţiva centimetri. Poate că încă este hipersensibil, îşi zise Breuer. Dar mai tîrziu, cînd făcu o compresă rece şi o întinse spre fruntea lui Nietzsche, acesta, cu o voce slabă, pierită, spuse „Pot să fac şi eu asta" şi, luînd compresa de la Breuer, şi-o puse singur. Restul consultaţiei lui Breuer fu încurajator: pulsul pacientului său era acum şaptezeci şi şase, îi mai venise sîngele în obraji, iar arterele temporale nu-i mai pulsau spasmodic. — îmi simt craniul zdruncinat, spuse Nietzsche. Durerea mi s-a schimbat — nu mai e ascuţită, acum e mai degrabă ca o zgîrietură adîncă şi dureroasă pe creier. Deşi îi era încă prea greaţă ca să înghită medicamente, era acum în stare să accepte capsula de nitroglicerină pe care Breuer i-o puse sub limbă. în următoarea oră, Breuer şezu şi conversă cu pacientul său, care devenea din ce în ce mai comunicativ. — Am fost îngrijorat pentru dumneavoastră. Aţi fi putut să muriţi. O asemenea doză de doral e mai degrabă otravă decît tratament. Vă trebuie ori un medicament care să atace sursa migrenei, ori unul care să atenueze durerea. 168 Cloralul nu face nid una nid alta — este un sedativ, iar ca să vă facă inconştient în faţa unei
asemenea dureri e nevoie de o doză care ar putea fi foarte bine fatală. Ştiţi, aproape a fost. Iar pulsul dumneavoastră a fost periculos de neregulat. Nietzsche scutură din cap. — Nu vă împărtăşesc îngrijorarea. — Asta înseamnă...? — în privinţa rezultatului, şopti Nietzsche. — Că vă putea fi fatal, adică? — Nu, în toate privinţele — în toate. Vocea lui Nietzsche era aproape de plînset. Breuer îşi îmblînzi şi el vocea. — Speraţi să muriţi? — Trăiesc? Mor? Cui îi pasă? Nici o urmă, nid o urmă. — Ce vreţi să spuneţi? întrebă Breuer. Că nu va rămîne nid o urmă, nici un loc pentru dumneavoastră? Că nu vi se va simţi lipsa? Că n-o să-i pese nimănui? O lungă tăcere. Cei doi rămaseră împreună în linişte, iar curînd Nietzsche respira adînc, deoarece adormise la loc. Breuer îl mai privi cîteva minute, apoi lăsă un bilet pe scaun spunînd că se va întoarce mai tîrziu în după-amiaza aceea sau seara. Din nou, îl instrui pe Herr Schlegel să se ducă frecvent să vadă ce-i face padentul, dar să nu se deranjeze să-i ofere ceva de mîncare — poate doar apă caldă, căd profesorul nu avea să fie în stare să digere nimic solid încă o zi. Cînd se întoarse, la ora şapte, Breuer se înfiora intrînd la Nietzsche în cameră. Lumina jalnică a unei singure luminări arunca umbre pîlpîitoare pe pereţi şi îl arăta pe padentul său stînd culcat în întuneric, cu ochii închişi, cu mîinile împreunate pe piept, complet îmbrăcat cu costumul său negru şi pantofii negri grei. Era asta, se întrebă Breuer, o previziune a lui Nietzsche zăcînd pe catafalc, singur şi nebodt de nimeni? Dar nu era nid mort, nici adormit. Tresări la auzul vocii lui Breuer şi, cu efort şi cu o durere vădită, se ridică 169 în capul oaselor, cu capul în mîini şi cu picioarele atîrnînd pe marginea parului. îi făcu semn lui Breuer să se aşeze şi el. — Cum vă simţiţi acum? ' — Capul mi-e încă strîns într-o menghină de oţel. Stomacul meu speră să nu mai întîlnească nicicînd mîn-carea. Ceafa şi spatele — aici — Nietzsche arătă spre ceafă şi spre partea de sus a omoplaţilor — îmi sînt chinuitor de sensibile. în afară de toate astea însă, mă simt îngrozitor. Breuer întîrzie să zîmbească. înţelese ironia neaşteptată a lui Nietzsche abia o clipă mai tîrziu, cînd observă grimasa pacientului său. — Dar cel puţin mă aflu în ape cunoscute. Am mai avut de multe ori această durere. — Atunci aceasta a fost o criză tipică? — Tipică? Tipică? Să mă gîndesc. Din punct de vedere doar al intensităţii, aş spune că a fost o criză puternică. Din ultimele mele o sută de crize, poate numai cincisprezece sau douăzeci au fost mai puternice. Cu toate astea, am avut şi multe crize mai rele. — Cum aşa? — Au durat mult mai mult, durerea continuînd adesea timp de două zile. Ştiu că e un lucru rău, din cîte mi-au spus alţi medici. — Cum explicaţi că aceasta a fost scurtă? Breuer bîjbîia, încercând să descopere cît de mult îşi amintea Nietzsche din ultimele şaisprezece ore. — Ştim amîndoi răspunsul la această întrebare, domnule doctor. Vă sînt recunoscător. Ştiu că încă m-aş mai zvîrcoli de durere în patul ăsta dacă n-aţi fi fost dumneavoastră. Aş vrea să existe un mod semnificativ în care să vă pot răsplăti. Cum asta nu se poate, trebuie să ne mărginim la practica curentă. Sentimentele mele în privinţa datoriilor şi plăţilor sînt neschimbate şi aştept de la dumneavoastră o notă de plată corespunzătoare timpului pe care
mi l-aţi consacrat. Conform socotelilor lux Herr Schlegel — care nu suferă de lipsă de precizie — nota ar trebui să fie considerabilă. 170
Deşi dezamăgit să-l audă pe Nietzsche revenind la tonul său oficial, distant, Breuer spuse să îi va da instrucţiuni lui Frâu Becker să-i pregătească nota luni. Dar Nietzsche scutură din cap. — Ah, am uitat, cabinetul dumneavoastră nu e deschis duminica, dar mi-am propus ca mîine să iau trenul spre Basel. Nu există vreun mod în care să-mi plătesc datoria acum? — Spre Basel? Mîine? Categoric nu, domnule profesor, nu înainte de a vă trece criza asta. în ciuda neînţelegerilor pe care le-am avut în această săptămînă, daţi-mi voie acum să acţionez ca medic al dumneavoastră. Acum numai cîteva ore, vă aflaţi în comă, cu o aritmie periculoasă. Este mai mult decît neînfelept să plecaţi mîine, este primejdios. Şi mai este încă un factor: multe migrene pot recidiva imediat în absenţa unei odihne suficiente. Cu siguranţă că aţi observat acest lucru. Nietzsche tăcu o clipă, în mod evident cugetînd la vorbele lui Breuer. Apoi dădu din cap afirmativ. — Sfatul dumneavoastră va fi luat în seamă. Sînt de acord să mai rămîn o zi şi să plec luni. Pot să vă văd luni dimineaţă? Breuer dădu din cap. — Pentru nota de plată, vreţi să spuneţi? — Pentru asta, şi v-aş fi recunoscător şi pentru fişa de consultaţie şi o descriere a măsurilor medicale pe care le-aţi luat pentru a opri această criză. Metodele dumneavoastră ar putea fi de folos succesorilor dumneavoastră, mai ales medicilor italieni, căci îmi voi petrece următoarele cîteva luni în sud. Bineînţeles că intensitatea acestei crize îmi interzice să petrec încă o iarnă în Europa centrală. — Acum e momentul să vă odihniţi şi să vă liniştiţi, domnule profesor, nu să ne continuăm disputa. Dar vă rog să-mi permiteţi să fac două sau trei observaţii la care să reflectaţi pînă luni, cînd ne înolnim. — După ce aţi făcut pentru mine azi, sînt gata să vă ascult cu atenţie. Breuer îşi cîntări cuvintele. Ştia că avea să fie ultima lui şansă. Dacă dădea greş acum, luni după-amiază Nietzsche 171 avea să se afle în trenul spre Basel. îşi reaminti repede să nu repete vreuna din greşelile precedente pe care le făcuse cu Nietzsche. Fii calm, Îşi spuse. Nu încerca să-l păcăleşti; este mult prea deştept. Nu-l contrazice: vei pierde, şi chiar dacă vei cîştiga, pierzi. Iar celălalt Nietzsche, cel care vrea să moară dar cerşeşte ajutor, cel pe care ai promis c-o să-l ajuţi — acel Nietzsche nu este aici acum. Nu încerca să-i vorbeşti lui. — Domnule profesor, daţi-mi voie să încep prin a sublinia starea critică în care v-aţi aflat aseară. Pulsul dumneavoastră era periculos de neregulat şi putea înceta în orice moment. Nu cunosc cauza, mi-ar fi trebuit timp s-o evaluez. Dar n-a fost migrena, şi cred că nu a fost nici doza prea mare de cloral. N-am mai văzut ca acest efect să fi fost produs de cloral. Acesta este primul punct. Al doilea este cloralul. Cantitatea pe care aţi luat-o v-ar fi putut fi fatală. Este posibil ca faptul că aţi vomat din cauza migrenei să vă fi salvat viaţa. Eu, ca medic, trebuie să fiu îngrijorat în privinţa comportamentului dumneavoastră auto-distructiv. — Domnule doctor, vă rog să mă iertaţi. Nietzsche vorbea cu capul în mîini şi cu ochii închişi. Hotărîsem să vă ascult pînă la capăt fără să vă întrerup, dar mă tem că mintea mea e prea lentă pentru a reţine gîndurile. Ar fi mai bine să vorbesc atîta timp cît ideile sînt încă proaspete. N-am fost înţelept în ceea ce priveşte cloralul şi ar fi trebuit să ştiu cum se petrec lucrurile din experienţele similare trecute. Am avut intenţia să iau o singură tabletă de cloral — atenuează într-adevăr durerea — şi apoi să pun sticluţa înapoi în servietă. Ceea ce s-a
întîm-plat, fără îndoială, aseară, a fost că am luat o pastilă şi am uitat să pun sticluţa la loc. Apoi, cloralul a început să-şi facă efectul, am devenit confuz, am uitat că luasem deja o pastilă şi am mai luat una. Trebuie să fi făcut acest lucru de mai multe ori. Mi s-a mai întîmplat. A fost o comportare prostească, dar nu sinucigaşă — dacă asta voiaţi să sugeraţi. 172 O ipoteză plauzibilă, se gîndi Breuer. Acelaşi lucru se întîmplase multora dintre pacienţii săi mai în vîrstă, uituci, şi întotdeauna el îi sfătuise pe copiii lor să le dea ei medicamentele. Dar nu credea că această explicaţie era suficientă pentru a explica purtarea lui Nietzsche. Mai întîi de ce, chiar şi chinuit de durere, a uitat să pună cloralul la loc în servietă? Nu era oare responsabil chiar şi pentru lipsa lui de memorie? Nu, se gîndi Breuer, comportarea acestui pacient este mult mai malefic auto-dis-tructivă decît pretindea el. De fapt, exista o dovadă: vocea slabă spusese: „Trăiesc sau mor — cui îi pasă?" Totuşi, era o dovadă pe care n-o putea folosi. Trebuia să lase acest comentariu al lui Nietzsche necombătut. — Chiar şi aşa, domnule profesor, chiar dacă aceasta este explicaţia, ea nu atenuează riscul. Trebuie să aveţi o evaluare completă a regimului dumneavoastră medicamentos. Dar permiteţi-mi încă o observaţie — de data asta asupra survenirii crizei. Dumneavoastră o atribuiţi vremii. Fără îndoială că ea a avut un rol: aţi fost un fin observator al influenţei condiţiilor atmosferice asupra migrenei dumneavoastră. Dar se presupune că sînt mai mulţi factori care provoacă împreună o migrenă, iar pentru acest episod am şi eu o responsabilitate: durerea dumneavoastră de cap a început la scurtă vreme după ce eu v-am înfruntat într-un mod agresiv şi nepoliticos. — Din nou, domnule doctor, trebuie să intervin. N-aţi spus nimic din ceea ce un bun medic n-ar fi spus, din ceea ce n-au spus şi alţi medici înainte, şi cu mai puţin tact decît dumneavoastră. Nu meritaţi să fiţi învinuit pentru această criză. Am simţit-o apropiindu-se înainte de ultima noastră discuţie. De fapt, am avut o premoniţie în legătură cu ea chiar în drum spre Viena. Lui Breuer îi repugna să cedeze în acest punct. Dar acum nu era momentul pentru o dezbatere. — Nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră, domnule profesor. Daţi-mi voie să spun doar că, luînd în considerare starea generală a sănătăţii dumneavoastră, simt şi mai puternic decît înainte că este necesară o 173 perioadă extinsă de observare atentă şi tratament. Deşi am fost chemat la cîteva ore după ce a survenit, am reuşit totuşi să scurtez această criză. Dacă v-aţi fi aflat sub observaţie într-o clinică, sînt sigur că aş fi putut stabili un regim alimentar prin care să vă tratez şi mai complet migrenele. Vă implor să acceptaţi recomandarea mea de a vă interna la clinica Lauzon. Breuer se opri. Spusese tot ce era posibil. Fusese temperat, lucid, profesional. Nu putea face mai mult. Fu o tăcere lungă. Aşteptă, ascidtînd sunetele din mica încăpere: respiraţia lui Nietzsche, propria lui respiraţie, şuieratul vîntului, paşi şi podeaua scîrţîind în camera de deasupra. Apoi Nietzsche răspunse cu o voce blîndă, aproape încurajatoare. — N-am mai întîlnit niciodată un medic ca dumneavoastră, nici unul atît de capabil, nici unul atît de preocupat de pacienţi. Nici atît de apropiat. Probabil că m-aţi putea învăţa multe. Cînd e vorba să învăţ cum să mă port cu oamenii, cred că trebuie să pornesc de la zero. Vă sînt îndatorat, şi, vă rog să mă credeţi, ştiu cît de îndatorat. Nietzsche făcu o pauză. — Sînt obosit şi trebuie să mă întind — şi se culcă pe spate, cu mîinile pe piept, cu ochii fixaţi în tavan. Fiindu-vă atît de îndatorat, sînt dezolat că trebuie să acţionez împotriva recomandărilor dumneavoastră. Dar motivele pe care vi le-am dat ieri — a fost abia ieri? Mi se pare că am stat de vorbă luni de zile — acele motive nu au fost frivole, nu au fost pur şi
simplu inventate pe loc pentru a vă contrazice. Dacă veţi dori să citiţi în continuare cărţile mele, veţi vedea cum motivele mele îşi au rădăcinile în chiar solul gîndirii mele, deci al fiinţei mele. Aceste motive mi se par chiar mai puternice acum — mai puternice azi decît ieri. Nu ştiu de ce e aşa. Nu mă înţeleg prea bine astăzi. Fără îndoială că aveţi dreptate, cloralul nu-mi face bine, cu siguranţă că nu este un tonic pentru creierul meu — nici acum nu gîndesc încă limpede. Dar motivele pe care vi le-am oferit, ele mi se par de zece ori mai puternice acum, de o sută de ori mai puternice. 174 întoarse capul pentru a se uita la Breuer. — Vă conjur, domnule doctor, încetaţi-vă eforturile în ceea ce mă priveşte! Să vă refuz sfatul şi oferta acum, şi să continuu să vă refuz iar şi iar, nu face decît să-mi sporească umilinţa de a vă fi atît de îndatorat. — Vă rog — şi întoarse din nou capul — este mai bine pentru mine să mă odihnesc acum — şi pentru dumneavoastră probabil să vă întoarceţi acasă. Aţi menţionat cînd-va că aveţi familie — mă tem că mă vor detesta, şi pe bună dreptate. Ştiu că aţi petrecut astăzi mai mult timp cu mine decît cu ei. Pe luni, domnule doctor. Nietzsche închise ochii. înainte de a pleca, Breuer îi spuse că, dacă avea nevoie de el, un mesager din partea lui Herr Schlegel îl va aduce într-o oră, chiar şi duminică. Nietzsche îi mulţumi, dar nu deschise ochii. Coborînd scările hotelului, Breuer se minună în gînd de controlul şi rezistenţa lui Nietzsche. Pînă şi zăcînd în pat, într-o cameră vraişte îmbîcsită încă de duhorile violentei crize din urmă cu doar cîteva ore, într-un moment cînd majoritatea celor suferinzi de migrenă ar fi fost recunoscători să stea pur şi simplu într-un colţ şi să respire, Nietzsche gîndea şi acţiona: îşi masca disperarea, îşi plănuia plecarea, îşi apăra principiile, îşi ruga medicul să se întoarcă la familia sa, cerea un raport asupra consultaţiei şi o notă de plată care să-i convină medicului. Cînd ajunse la fiacrul care-l aştepta, Breuer hotărî că o oră de mers pe jos pînă acasă i-ar limpezi mintea. îl eliberă pe Fischmann, dîndu-i un florin de aur pentru o cină caldă — aşteptarea în frig este o muncă grea — şi o porni pe străzile acoperite de zăpadă. Nietzsche avea să plece la Basel luni, ştia. De ce conta asta atît de mult? Oricît de mult insista asupra acestei întrebări, părea să-i depăşească înţelegerea. Ştia doar că Nietzsche era important pentru el, că era atras de el într-un mod aproape supranatural. Poate, se gîndi el, văd în Nietzsche ceva din mine însumi. Dar ce? Ne deosebim în 175 toate privinţele — mediu, cultură, mod de viaţă. îi invidiez viaţa? Ce e de invidiat în acea existenţă rece, singuratică? Cu siguranţă, se gîndi Breuer, sentimentele mele faţă de Nietzsche nu au nimic de-a face cu vinovăţia. Ca medic, am făcut tot ce eram dator să fac; nu mă pot înşela în privinţa asta. Frâu Becker şi Max au avut dreptate: ce alt medic şi-ar mai fi pierdut atfta timp cu un pacient aşa de arogant, incisiv şi exasperant? Şi în zadar! Cu cîtă naturaleţe spusese en passant— şi nu din pură lăudăroşenie, ci plin de convingere — că era cel mai bun conferenţiar din istoria Baselului, sau că poate oamenii vor avea curajul, vor îndrăzni să-i citească opera abia spre anul două mii! Cu toate acestea pe Breuer nu-l deranjase nimic din toate astea. Poate că Nietzsche avea dreptate! Discursul şi proza lui erau cu siguranţă indtante, iar gîndurile strălucite — chiar şi gîndurile greşite. Indiferent de motive, Breuer nu obiecta că Nietzsche conta atît de mult pentru el. Comparată cu fanteziile agresive, devastatoare despre Bertha, grija lui pentru Nietzsche părea benignă, chiar binevenită. De fapt, avea o presimţire că întîlnirea lui cu acest om bizar putea duce la ceva reparatoriu pentru el. Celălalt om care sălăşluia ascuns în Nietzsche, acel om care cerşise ajutor: unde era el acum?
„Acel om care mi-a atins mîna", îşi tot spunea Breuer, „cum pot ajunge la el? Trebuie să existe o cale! Dar el e hotărît să plece luni. Nu poate fi oprit? Trebuie să existe o cale!" Renunţă. încetă să se mai gîndească. Picioarele lui pre-luarâ conducerea şi continuară să păşească, spre un cămin cald, bine luminat, spre copiii săi şi iubitoarea, neiubita Mathilde. Se concentra doar asupra respiraţiei în aerul rece, rece, încălzindu-l în sălaşul plămînilor lui, apoi eliberîndu-l în nori de abur. Ascultă zgomotul vîntului, al paşilor săi, al crustei îngheţate de zăpadă care se crăpa sub picioarele sale. Şi deodată, ştiu o cale — singura cale! Grăbi pasul. Pe tot drumul spre casă, împrăştia zăpada şi, la fiecare pas, cînta în sinea lui: „Ştiu o cale! Ştiu o cale!"
CAPITOLUL 12 Luni dimineaţa, Nietzsche veni la cabinetul lui Breuer pentru a pune la punct ultimele detalii. După ce studie atent nota de plată amănunţită a lui Breuer pentru a se asigura că nu fusese omis nimic, completă un cec şi i-l întinse. Apoi Breuer îi dădu lui Nietzsche raportul său asupra consultaţiei şi îi sugeră să-l citească înainte de a părăsi cabinetul, pentru cazul în care ar fi avut vreo întrebare. După ce-l studie, Nietzsche îşi deschise servieta şi îl puse în dosarul său cu rapoarte medicale. — Un raport excelent, domnule doctor, cuprinzător şi inteligibil. Şi spre deosebire de multe alte rapoarte, nu conţine termeni în jargonul profesional, care, deşi oferă iluzia ştiinţei, este în realitate limbajul ignoranţei. Iar acum, înapoi la Basel. V-am răpit prea mult din timpul dumneavoastră. Nietzsche îşi închise şi încuie servieta. — Vă părăsesc, domnule doctor, simţindu-mă mai îndatorat faţă de dumneavoastră decît faţă de oricine pînă acum. De obicei, rămasul-bun este însoţit de negări ale permanenţei evenimentului: oamenii spun: Auf Wieder-sehen — la revedere. Plănuiesc repede reîntîlniri şi apoi, şi mai repede, îşi uită hotărîrile. Eu nu sînt unul dintre aceia. Eu prefer adevărul — care este că mai mult ca sigur n-o să ne mai întîlnim. Probabil că eu n-o să mă întorc niciodată 177 la Viena, şi mă îndoiesc că vă veţi dori vreodată atît de tare un pacient ca mine ca să-mi daţi de urmă în Italia. Nietzsche apucă minerul servietei şi dădu să se ridice. Era un moment pentru care Breuer se pregătise cu grijă. — Domnule profesor, vă rog, nu încă! Mai este o chestiune pe care doresc s-o discut cu dumneavoastră. Nietzsche se încorda. Fără îndoială, se gîndi Breuer, se aşteaptă la încă o pledoarie pentru a se interna la clinica Lauzon. Şi-i este groază de asta. — Nu, domnule profesor, nu este deloc ceea ce credeţi. Vă rog să vă relaxaţi. Este o chestiune cu totul diferită. Am tot amînat să ridic această problemă din motive ce vor deveni curînd evidente. Breuer făcu o pauză şi respiră adînc. — Am să vă fac o propunere — o propunere neobişnuită, probabil una pe care niciodată un doctor n-a mai făcut-o unui pacient. Observ eu însumi că-mi vine greu s-o spun. Rar mi se întâmplă să nu-mi găsesc cuvintele. Dar cel mai bine e s-o spun pur şi simplu. Vă propun un schimb profesional. Adică vă propun ca în următoarea lună eu să fiu medicul trupului dumneavoastră. Mă voi concentra numai asupra simptomelor dumneavoastră fizice şi a tratării lor. Iar dumneavoastră, în schimb, veţi fi medicul minţii, al spiritului meu. Nietzsche, încă ţinîndu-şi strîns servieta, păru uluit, apoi circumspect.
— Cum adică... al minţii, al spiritului dumneavoastră? Cum aş putea fi eu medic? Nu este aceasta doar o altă variantă a discuţiei noastre de săptămîna trecută — că dumneavoastră mă trataţi, iar eu vă învăţ filozofie? — Nu, această cerere este complet diferită. Nu vă cer să mă învăţaţi, ci să mă vindecaţi. — De ce, dacă-mi permiteţi să-ntreb? — O întrebare dificilă. Şi totuşi eu o pun pacienţilor mei tot timpul. V-am pus-o şi dumneavoastră, iar acum e rîndul meu să răspund la ea. Vă cer să mă vindecaţi de disperare. 178 — Disperare? Nietzsche dădu drumul servietei şi se aplecă înainte. Ce fel de disperare? Nu văd nici o disperare. — La suprafaţă, nu. Acolo par să duc o viaţă satisfăcătoare. Dar sub această suprafaţă domneşte disperarea. Mă întrebaţi ce fel de disperare? Să spunem că mintea mea nu-mi aparţine, că sînt invadat şi asaltat de gînduri străine şi sordide. Ca rezultat, mă dispreţuiesc şi mă îndoiesc de integritatea mea. Deşi ţin la soţia şi copiii mei, nu-i iubescl De fapt, mă deranjează că sînt ţinut prizonier de ei. îmi lipseşte curajul: fie curajul de a-mi schimba viaţa, fie acela de a continua s-o trăiesc. Am uitat de ce trăiesc — ce rost au toate. Sînt preocupat de faptul că îmbătrînesc. Deşi cu fiecare zi mă apropii de moarte, ea mă îngrozeşte. Cu toate astea, sinuciderea îmi trece uneori prin minte. Duminică Breuer repetase de mai multe ori acest răspuns. Dar astăzi el fusese — în mod ciudat, avînd în vedere duplicitatea care stătea la baza planului său — sincer. Ştia că minte prost. Deşi trebuia să ascundă minciuna cea mare — că propunerea lui era o stratagemă pentru a-l angaja pe Nietzsche în tratament — se hotărîse să spună adevărul în toate celelalte privinţe. De aceea, în discursul său, prezentase adevărul despre el însuşi într-o formă uşor exagerată. încercase, de asemenea, să aleagă preocupări care ar fi putut interfera într-un fel sau altul cu unele dintre propriile, nerostitele preocupări ale lui Nietzsche. Pentru prima dată, Nietzsche păru într-adevăr uluit. Scutură uşor din cap, în mod evident nedorind nici o parte a acestei propuneri. Cu toate acestea, îi era greu să formuleze o obiecţie raţională. — Nu, nu, domnule doctor, e imposibil. Nu pot face asta, nu am nici o pregătire. Gîndiţi-vă la riscuri — aş putea înrăutăţi totul. — Dar, domnule profesor, nu poate fi vorba de pregătire. Cine este pregătit? La cine pot apela? La un medic? Un astfel de tratament nu face parte din disciplina medicală. La o faţă bisericească? Să mă las prins în poveşti religioase? Şi eu, ca şi dumneavoastră, mi-am pierdut puterea de a crede în aşa ceva. Dumneavoastră, 179 un Lebensphilosoph, vă petreceţi viaţa contemplînd tocmai acele lucruri care mi-o distrug pe a mea. La cine să apelez dacă nu la dumneavoastră? — îndoieli cu privire la dumneavoastră, la soţie, la copii? Ce ştiu eu despre toate astea? Breuer răspunse pe loc. — Şi cu privire la bătrîneţe, moarte, libertate, sinucidere, căutarea unui scop — ştiţi la fel de multe ca orice om care trăieşte! Nu sînt acestea exact preocupările filozofiei dumneavoastră? Nu sînt cărţile dumneavoastră tratate întregi asupra disperării? — Eu nu pot vindeca disperarea, domnule doctor. Eu o studiez. Disperarea este preţul pe care îl plăteşti pentru conştiinţa de sine. Studiaţi cu atenţie viaţa, şi veţi afla întotdeauna disperare. — Ştiu asta, domnule profesor, şi nu mă aştept la o vindecare, ci pur şi simplu la alinare. Vreau să mă sfătuiţi. Vreau să-mi arătaţi cum să suport o viaţă în disperare. — Dar eu nu ştiu să vă arăt astfel de lucruri. Şi nu am sfaturi pentru un singur om. Eu scriu pentru întreaga rasă, pentru omenire. — Dar, domnule profesor, dumneavoastră credeţi în metoda ştiinţifică. Dacă o rasă, ori un
oraş, ori un grup suferă de o boală, omul de ştiinţă începe prin a izola şi a studia un singur specimen ca prototip şi apoi generalizează la întreg. Eu am petrecut zece ani disecînd o structură minusculă în urechea internă a porumbelului pentru a ' descoperi cum îşi menţin porumbeii echilibrul! Nu am putut lucra cu rasa porumbeilor. A trebuit să lucrez cu porumbei individuali. Abia mai tîrziu am putut să-mi generalizez observaţiile la toţi porumbeii, apoi la păsări şi mamifere, şi, de asemenea, la oameni. Aşa trebuie făcut. Nu poţi face un experiment pe întreaga rasă umană. Breuer se opri, aşteptînd replica lui Nietzsche. Nu veni nici una. Era adîncit în gînduri. Breuer continuă. 180 — Deunăzi aţi descris credinţa dumneavoastră că spectrul nihilismului bîntuie Europa. Aţi argumentat că Darwin l-a făcut pe Dumnezeu desuet, că aşa cum cîndva l-am creat pe Dumnezeu, tot aşa l-am ucis acum cu toţii. Şi că nu mai ştim cum să trăim fără mitologiile noastre religioase. Acum ştiu că n-aţi spus asta direct — corecta-ţi-mă dacă greşesc —, dar cred că de fapt consideraţi că misiunea dumneavostră este să demonstraţi că se poate crea pe necredinţă un cod al comportamentului uman, o nouă morală, un nou iluminism, pentru a le înlocui pe cele născute din superstiţii şi din înclinaţia pentru supranatural. Se opri. Nietzsche îi făcu semn din cap să continue. — Eu cred, chiar dacă dumneavoastră aţi putea să nu fiţi de acord cu termenii pe care-i aleg, că misiunea dumneavoastră este să salvaţi omenirea afît de nihilism, cît şi de iluzie. încă un semn uşor din cap din partea lui Nietzsche. — Ei bine, salvaţi-mă pe minei Faceţi experimentul pe mine. Sînt un subiect perfect. Eu l-am ucis pe Dumnezeu. Eu nu cred în supranatural şi sînt înecat în nihilism. Nu ştiu de ce să trăiesc! Nu ştiu cum să trăiesc! Din nou nici un răspuns din partea lui Nietzsche. — Dacă speraţi să dezvoltaţi un plan pentru întreaga omenire, ori chiar pentru cîţiva aleşi, încercaţi-l pe mine. Vedeţi ce merge şi ce nu — ar trebui să vă ascută gîndirea. — Vă oferiţi drept cobai? răspunse Nietzsche. Aşa îmi voi plăti datoria faţă de dumneavoastră? — Nu mă îngrijorează riscul. Cred în valoarea tămăduitoare a vorbirii. Pur şi simplu să-mi trec în revistă viaţa cu o minte informată ca a dumneavoastră — iată ce doresc. Asta nu se poate să nu mă ajute. Nietzsche scutură din cap dezorientat. — Aveţi în minte o procedură anume? — Doar aceasta. După cum v-am propus mai devreme, dumneavoastră vă internaţi în clinică sub un nume oarecare şi eu vă ţin sub observaţie şi vă tratez crizele de migrenă. Cînd îmi fac vizitele zilnice, mă voi ocupa mai 181 întîi de dumneavoastră. Vă voi înregistra starea fizică şi voi prescrie medicamentele care ar putea fi necesare. Tot restul vizitei, dumneavoastră deveniţi medicul şi mă ajutaţi să vorbesc despre problemele care mă preocupă. Vă cer doar să mă ascultaţi şi să interveniţi cu ce comentarii doriţi. Asta-i tot. în afară de asta, nu ştiu. Va trebui să ne inventăm procedura din mers. — Nu. Nietzsche scutură ferm din cap. Este imposibil, domnule doctor. Recunosc că planul dumneavoastră e incitant, dar din pornire e sortit pieirii. Eu sînt un scriitor, nu un vorbitor. Şi scriu pentru cei puţini, nu pentru cei mulţi. — Dar cărţile dumneavoastră nu sînt pentru cei puţini, răspunse Breuer repede. De fapt, dumneavoastră vă exprimaţi dispreţul faţă de filozofii care scriu doar unul pentru altul, a căror operă se îndepărtează de viaţă, care nu-şi trăiesc filozofia.
— Eu nu scriu pentru alţi filozofi. Dar scriu pentru acei cîţiva care reprezintă adevărul. Eu nu sînt făcut să mă amestec, să trăiesc printre oameni. Aptitudinile mele pentru relaţii sociale, încrederea mea, grija mea pentru ceilalţi — toate acestea s-au atrofiat de mult. Dacă au existat vreodată cu adevărat. Am fost întotdeauna singur. Voi rămîne întotdeauna singur. Accept acest destin. — Dar, domnule profesor, dumneavoastră doriţi mai mult. Am zărit tristeţe în ochii dumneavoastră cînd aţi spus că poate cărţile pe care le scrieţi nu vor fi citite pînă în anul două mii. Dumneavoastră vreţi să fiţi citit. Cred că o parte din dumneavoastră încă tînjeşte să fie cu ceilalţi. Nietzsche şedea nemişcat, rigid în fotoliul său. — Vă amintiţi acea poveste pe care mi-aţi spus-o despre Hegel pe patul de moarte? continuă Breuer. Despre faptul că singurul student care l-a înţeles, l-a înţeles greşit — şi aţi sfîrşit spunînd că dumneavoastră, pe patul de moarte, nu v-aţi putea lăuda nici măcar cu un student. Ei bine, de ce să aşteptaţi pînă în anul două mii? Iată-mă! Aveţi studentul dumneavoastră chiar aici, chiar acum. Şi sînt un student care vă va asculta, căci viaţa mea depinde de gradul în care vă înţeleg! 182 Breuer se opri ca să răsufle. Era foarte mulţumit. în pregătirea pe care o făcuse cu o zi înainte, anticipase corect fiecare dintre obiecţiile lui Nietzsche şi le contracarase una cîte una. Capcana era elegantă. Abia aşteptajt& spună lui Sig. Ştia că trebuia să se oprească în acest punct — primul obiectiv fiind, la urma urmei, să se asigure că Nietzsche nu lua astăzi trenul de Basel — dar nu putu rezista să nu adauge şi punctul următor. — Şi, domnule profesor, îmi amintesc cum spuneaţi alaltăieri că nimic nu vă deranjează mai mult decît să fiţi dator cuiva fără posibilitatea de a vă achita onorabil. Răspunsul lui Nietzsche fu rapid şi tăios. — Vreţi să spuneţi că faceţi asta pentru mine? — Nu, tocmai asta e. Deşi planul meu ar putea, într-un fel, să vă fie de folos, nu aste este intenţia mea. Motivaţia mea e cu totul egoistă. Am nevoie de ajutor! Sînteţi destul de puternic pentru a mă ajuta? Nietzsche se ridică de pe scaun. Breuer îşi ţinu respiraţia. Nietzsche făcu un pas spre Breuer şi îi întinse mîna. — Sînt de acord cu planul dumneavoastră, spuse el. Friedrich Nietzsche şi Josef Breuer încheiaseră un tîrg. SCRISOARE DE LA FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE PETERGAST 4 decembrie 1882 Dragul meu Peter, O schimbare de planuri. Din nou. Voi rămîne în Viena o lună întreagă şi deci trebuie, cu regret, să amîn vizita noastră la Rapallo. O să-ţi scriu cînd o să ştiu mai precis ce planuri am. S-au întîm-plat multe lucruri, majoritatea interesante. Am avut o uşoară criză (care ar fi fost un monstru de două săptămîni dacă n-ar fi intervenit dr Breuer al tău) şi sînt prea slăbit acum pentru a-ţi face altceva decît un rezumat a ceea ce s-a întîmplat. Detaliile mai tîrziu. îţi mulţumesc că mi-ai găsit numele acestui dr Breuer — este o ciudăţenie — un medic care gîndeşte, un om de ştiinţă. Nu este 183
remarcabil? Vrea să-mi spună ce ştie despre boala mea şi — încă şi mai remarcabil — ceea ce nu ştie! Este un om care-şi doreşte foarte mult să îndrăznească şi cred că este atras de faptul că eu îndrăznesc să îndrăznesc foarte mult. A îndrăznit să-mi facă o propunere extrem de neobişnuită, şi am acceptat-o. în luna următoare îşi propune să mă interneze la clinica Lauzon, unde va studia şi trata boala mea. (Şi toate acestea pe cheltuiala luil Asta înseamnă, dragă prietene, că nu mai trebuie să te preocupe subzistenţa mea în această iarnă.) Iar eu? Ce trebuie să-i ofer eu în schimb? Mie — cine ar fi crezut că voi mai căpăta vreodată o slujbă? — mie mi se cere să fiu filozoful personal al dr Breuer timp de o lună pentru a purta în părtfculaf
discuţii filozofice. Viaţa lui e un calvar, se gîndeşte să se sinucidă, m-a rugat să-i arăt o cale prin care să iasă din hăţişul disperării. Ce ironie, te gîndeşti, probabil, că prietenului tău i se cere să stea ca o pavăză în calea chemării de sirenă a morţii, acelaşi prieten care este atît de atras de această rapsodie, acelaşi prieten care ultima oară ţi-a scris spunîndu-ţi că ţeava unui pistol nu i se părea o privelişte neprietenoasă! Dragă prietene,îţi vorbesc despre aranjamentul meu cu dr Breuer strict confidenţial. Nu trebuie să ajungă la urechile nimănui altcuiva, nici chiar ale lui Overbeck. Eşti singurul căruia îi încredinţez acestea. îi datorez bunului doctor un secret total. Bizarul nostru aranjament a ajuns la forma lui actuală într-un mod complicat. Mai întîi s-a oferit să-mi ofere el mie consultaţii, ca parte a tratamentului meu medical! Ce subterfugiu stîngaci! A pretins că este interesat doar de sănătatea mea, că singura lui dorinţă, singura lui răsplată este să mă facă pe mine întreg şi teafăr! Dar cunoaştem noi acei vindecători religioşi care-şi proiectează slăbiciunea în alţii şi apoi se pun în slujba lor doar ca un mod de a-şi spori propria putere. Cunoaştem noi mila creştină"! Evident, am descoperit-o şi i-am spus pe numele-i adevărat. Adevărul i-a cam stat în gît — m-a făcut orb şi josnic. A jurat că are motive nobile, a afişat o simpatie falsă şi un altruism comic, dar în cele din urmă, spre cinstea lui, a găsit forţa de a căuta în mod deschis şi onest forţă în mine. Prietenul tău, Nietzsche, pe piaţă! Nu te îngrozeşte gîndul? Imaginează-ţi Omenesc, prea omenesc, ori Ştiinţa voioasă puse în 184 colivie, domesticite, dresate! Imaginează-ţi aforismele mele puse în ordine alfabetică într-o culegere de predici pentru viaţa şi munca de fiecare zi! La început şi eu am fost îngrozit! Dar nu mai sînt. Proiectul mă incită — un forum pentru ideile mele, un vas pe care să-l umplu cînd sînt copt şi dau pe dinafară, o şansă — într-adevăr, un laborator, pentru a-mi testa ideile pe un specimen individual înainte de a le aplica la specii (aceasta a fost formularea doctorului Breuer). Dr Breuer al tău, din întîmplare, pare un specimen superior, receptiv şi dornic să se perfecţioneze. Da, dorinţa o are. Şi are şi cap. Dar are oare ochi — şi inimă — pentru a vedea? O să vedem! Astfel că azi sînt în convalescenţă şi mă gîndesc în linişte la aplicare— o nouă aventură. Poate că am greşit gîndind că singura mea misiune este aflarea adevărului. în următoarea lună, voi vedea dacă înţelepciunea mea îl va ajuta pe un altul să depăşească disperarea. De ce apelează la minei El spune că după ce a conversat puţin cu mine şi a răsfoit un pic Omenesc, prea omenesc a căpătat un apetit pentru filozofia mea. Poate că, avînd în vedere povara bolii mele fizice, s-a gîndit că trebuie să fiu un expert în supravieţuire. Bineînţeles că el nu cunoaşte decît jumătate din povara mea. Prietena mea, căţeaua-demon rusoaică, acea maimuţă cu sîni falşi, îşi continuă trădarea. Elisabeth, care spune că Lou trăieşte cu Râe, desfăşoară o campanie ca ea să fie deportată pentru imoralitate. Elisabeth îmi mai scrie că prietena mea Lou şi-a transferat campania de ură şi minciuni la Basel, unde intenţionează să-mi pună în pericol pensia. Blestemată fie acea zi în Roma cînd am văzut-o prima dată. Ţi-am spus adesea că fiecare adversitate — chiar şi întîlnirea cu răul pur — mă face mai puternic. Dar dacă aş putea transforma acest rahat în aur, aş... aş... vom vedea. Nu am energia de a face o copie a acestei scrisori, dragă prietene. Te rog să mi-o înapoiezi. Al tău, FN. 185
CAPrroLUL 13
• JVlai tîrziu în aceeaşi zi, în fiacru, în drum spre clinică, Breuer ridică problema confidenţialităţii şi îi sugeră lui Nietzsche că s-ar simţi poate mai în largul lui dacă ar fi internat sub un pseudonim — mai precis sub acela de Eckart Muller, numele pe care îl folosise cînd discutase cu Freud despre pacientul său. — Eckart Muller, Eckkkkkkart Muuuller, Eckart Muu-uuuuuuller. Nietzsche, în mod evident bine dispus, îşi fredona numele într-o şoaptă uşoară, ca pentru a-i accepta melodia. E un nume
tot atît de bun ca oricare altul, presupun. Are vreo semnificaţie specială? Poate, speculă el răutăcios, este numele vreunui alt pacient recunoscut pentru încăpăţînarea sa? — E pur şi simplu uşor de ţinut minte, spuse Breuer. Formez un pseudonim pentru numele unui pacient substituind fiecărei iniţiale litera din alfabet care o precede imediat. Astfel, am obţinut E.M. Iar Eckart Muller a fost întimplător primul E.M. care mi-a venit în minte. Nietzsche zîmbi. — Poate că într-o zi un istoric al medianei va scrie o carte despre medici celebri din Viena, şi se va întreba de ce distinsul doctor Breuer îl vizita atît de des pe un anume Eckart Muller, un tip misterios, fără trecut sau viitor. 186 Era prima dată cînd Breuer îl vedea pe Nietzsche într-o dispoziţie jucăuşă. Era prevestitoare de bine, şi el îi cîntă în strună. — Şi vai de biografii viitorului cînd vor încerca să afle ce-a învîrtit profesorul Friedrich Nietzsche toată luna decembrie a anului o mie opt sute optzeci şi doi. Cîteva minute mai rîrziu, gîndindu-se mai bine, Breuer începu să regrete că sugerase un pseudonim. Să fie nevoit să i se adreseze lui Nietzsche folosind un nume fals în prezenţa personalului clinicii impunea un subterfugiu total inutil într-o situaţie deja duplicitară. De ceşi mai sporise povara? La urma urmelor, Nietzsche nu avea nevoie de protecţia unui pseudonim pentru a-şi trata hemi-crania, o boală foarte dară. Ba, dimpotrivă, actualul lor aranjament cerea ca el, Breuer, să-şi asume riscurile şi deci el, nu Nietzsche, avea nevoie de sanctuarul confidenţialităţii. Fiacrul intră în districtul al optulea, cunoscut ca Josef-stadt, şi se opri la porţile clinicii Lauzon. Portarul, recu-noscîndu-l pe Fischmann, evită discret să tragă cu ochiul în trăsură şi se precipită să deschidă porţile de fier care se balansau. Fiacrul se zdruncină şi săltă pe aleea pietruită de o sută de metri pînă la porticul cu coloane albe al clădirii centrale. Clinica Lauzon, o construcţie arătoasă din piatră albă, cu patru etaje, găzduia patruzeci de pacienţi cu probleme neurologice şi psihiatrice. Cînd a fost construită, cu trei sute de ani în urmă, ca reşedinţa de la oraş a baronului Friedrich Lauzon, se înălţa imediat lîngă zidurile de cetate ale Vienei şi a fost împrejmuită de propriile ei ziduri, alături de grajduri, un loc pentru trăsuri, căsuţe pentru servitori şi douăzeci de acri de grădini şi livezi. Aici, generaţii după generaţii de tineri Lauzoni se născuseră, crescuseră şi fuseseră trimişi să vîneze marele bour sălbatic. La moartea ultimului baron Lauzon şi a familiei sale în epidemia de febră tifoidă din 1858, proprietatea Lauzon trecu în mîinile baronului Wertheim, un văr îndepărtat, risipitor, care arareori îşi părăsea moşia din Bavaria. 187 Aflînd de la executorii testamentari că se putea scutura de povara proprietăţii moştenite numai transformînd-o într-o instituţie publică, baronul Wertheim a hotărît că ea va deveni un sanatoriu pentru convalescenţi, cu stipulaţia ca familia sa să beneficieze întotdeauna de îngrijire medicală gratuită. A fost stabilit un fond de caritate şi numit un consiliu de administraţie — acesta din urmă mai neobişnuit, prin faptul că includea nu numai câteva din cele mai importante familii catolice vieneze, ci şi două familii de filantropi evrei, Gomperz şi Altmann. Deşi spitalul, care se deschisese în 1860, slujea în principal celor bogaţi, şase din cele patruzeci de paturi ale sale fură înzestrate şi făcute accesibile unor pacienţi săraci, dar curaţi. Breuer, care reprezenta familia Altmann în consiliul de administraţie al spitalului, rechiziţionase unul dintre aceste şase paturi pentru Nietzsche. Influenţa lui Breuer la Lauzon nu se datora numai faptului că era în consiliul de administraţie; era şi medicul personal al directorului spitalului şi al altor cîtorva membri din administraţie. Cînd sosiră la clinică, Breuer şi noul său pacient fură întimpinaţi cu multă deferentă. Se
renunţă la toate formalităţile de internare şi înregistrare, iar directorul şi sora şefă îi conduseră personal pe doctor şi pe pacientul său să vadă camerele disponibile. — Prea întunecoasă, spuse Breuer despre prima cameră. Herr Muller are nevoie de lumină pentru citit şi corespondenţă. Hai să ne uităm la ceva din aripa de sud. Cea de-a doua cameră era mică, dar luminoasă, iar Nietzsche spuse: — Asta merge. Lumina e mult mai bună. Dar Breuer îl contrazise repede. — Prea mică, nu e aer. Ce mai e liber? Lui Nietzsche îi plăcu şi a treia cameră. — Da, asta este absolut satisfăcătoare. Dar din nou Breuer nu fu mulţumit. — Prea publică. Prea zgomotoasă. Ne puteţi da ceva mai departe de pupitrul asistentelor? 188 Cînd intrară în următoarea cameră, Nietzsche nu mai aşteptă comentariile lui Breuer, ci îşi puse imediat servieta în dulap, îşi scoase pantofii şi se" întinse pe pat. Nu avu loc nici o dispută, căci şi Breuer aprobă această cameră luminoasă, spaţioasă, pe colţ, la etajul al treilea, cu un şemineu mare şi cu o vedere excelentă spre grădină. Amîndoi admirară covorul de Isfahan mare, uşor tocit, dar încă în nişte tonuri splendide de roz şi albastru, evident o rămăşiţă a timpurilor mai fericite, mai pline de bunăstare ale clinicii Lauzon. Nietzsche aprobă din cap cînd Breuer mai ceru să se aducă o masă de scris, o lampă cu gaz şi un scaun confortabil. îndată ce rămaseră singuri, Nietzsche constată că se ridicase din pat prea repede după ultima criză: se simţea obosit şi durerea de cap îi revenea. Fără a protesta, acceptă să-şi petreacă următoarele douăzeci şi patru de ore odih-nindu-se liniştit în pat. Breuer ieşi în hol şi se duse pînă la pupitrul asistentelor ca să comande medicamentele: colchicin pentru durere, cloral hidrat pentru somn. Nietzsche era în aşa măsură dependent de cloral, încît ar fi fost necesare cîteva săptămîni pentru dezintoxicare. Cînd Breuer băgă capul pe uşă pentru a-şi lua rămas-bun, Nietzsche săltă capul de pe pernă şi, ridicînd paharul cu apă de lîngă patul său, propuse un toast: — Pe mîine, la începerea oficială a proiectului nostru! După ce mă voi odihni puţin, am de gînd să-mi petrec restul zilei dezvoltînd o strategie pentru consultaţiile noastre filozofice. AufWiedersehen, domnule doctor. O strategie! E timpul, se gîndi Breuer în fiacru, în drum spre casă, e timpul să mă gîndesc şi eu la o strategie. Atit de absorbit fusese să-l prindă în cursă pe Nietzsche, încît nu se gîndise nici o clipă cum avea să-şi îmblîn-zească prada, aflată acum în camera nr. 13 a clinicii Lauzon. în legănatul şi uruitul trăsurii, Breuer încercă să se concentreze asupra propriei sale strategii. Totul părea încurcat, nu avea nici un fel de reguli, nici un precedent. Va trebui să creeze o procedură de tratament complet nouă. Cel mai bine era să discute despre asta cu Sig; era 189 genul de provocare care-i plăcea. Breuer îi spuse lui Fisch-mann să oprească la spital şi să-l caute pe doctorul Freud. Allgemeine Krakenhaus, Spitalul General din Viena, unde Freud, un stagiar, se pregătea pentru cariera de medic practician, era el însuşi un orăşel. Găzduia două mii de pacienţi şi se compunea din douăsprezece clădiri dreptunghiulare, fiecare constituind o secţie separată — fiecare cu un gard şi o curte proprie, fiecare comunicînd printr-un labirint de tuneluri subterane cu toate celelalte clădiri. Un zid de piatră înalt de patru metri separa întreaga comunitate de lumea din afară. Fischmann, căruia labirintul îi era de multă vreme familiar, fugi să-l aducă pe Freud din salonul lui. Cîteva minute mai tirziu, se întoarse singur: — Domnul doctor Freud nu este aici. Doctorul Hauser mi-a spus că a plecat la Stammlokal-ul său acum o oră. Cafeneaua lui Freud, Cafe Laudtmann, pe Franzens Ring, se afla la numai cîteva intersecţii de
spital; acolo îl găsi Breuer, şezînd singur, bînd cafea şi citind o revistă literară franţuzească. Cafe Laudtmann era frecventată de medici, stagiari şi studenţi în medicină; şi deşi era mult mai putin elegantă decît Cafe Griensteidl a lui Breuer, era abonată la peste optzeci de periodice, poate mai multe decît orice altă cafenea din Viena. — Sig, hai să mîncăm o prăjitură la Demel. Am să-ţi spun cîteva lucruri interesante despre cazul profesorului cu migrenă. Freud îşi puse haina într-o clipă. Deşi adora cea mai bună patiserie din Viena, nu-şi putea permite să meargă acolo decît dacă era invitat de cineva. Zece minute mai tîrziu, şedeau la o masă liniştită într-un colţ. Breuer comandă două cafele, un tort de ciocolată pentru el şi un tort de lămîie mit Schlag pentru Freud, pe care acesta îl termină atit de repede, încît Breuer îl convinse pe tînărul său prieten să mai aleagă ceva de pe unul din cele trei rafturi ale căruciorului de argint. Cînd Freud îşi termină prăjitura cu cremă şi cea de-a doua cafea, cei doi îşi aprin190 seră trabucurile. Apoi Breuer descrise în detaliu tot ce se întîmplase cu Herr Muller al lui de la ultima lor conversaţie: refuzul profesorului de a începe un tratament psihologic, plecarea lui furioasă, migrena din mijlocul nopţii, ciudata chemare la domiciliu, supradoza de somnifer şi strania lui stare de conştientă, vocea slabă, plîngătoare, cerînd ajutor şi, în sfîrşit, extraordinarul tirg pe care-l făcuseră în cabinetul lui Breuer în dimineaţa aceea. Freud îl privea fix pe Breuer în timp ce acesta îşi depăna povestea — o privire pe care Breuer o cunoştea. Era privirea lui Freud care denota că ţine minte tot: nu numai că asculta şi reflecta la ceea ce îi spunea, ci şi înregistra: peste şase luni avea să fie în stare să repete această conversaţie cu o acurateţe perfectă. Dar cînd Breuer descrise ultima lui propunere, atitudinea lui Freud se schimbă brusc. — Josef, i-ai oferit — CE? Tu o să tratezi migrena lui Herr Muller, iar el o să trateze disperarea ta? Nu poţi vorbi serios! Ce înseamnă asta? — Sig, crede-mă, era singura cale. Dacă aş fi încercat orice altceva, puff! — s-ar fi aflat în drum spre Basel. îţi aminteşti de strategia aceea excelentă pe care am plănuit-o? Să-l conving să-şi investigheze şi să-şi reducă stresul? A demolat-o în cîteva minute, elogiind, pur şi simplu, stresul. I-a ridicat adevărate osanale. Tot ce nu-l ucide, pretinde el, îl face mai puternic. Dar cu cît ascultam şi mă gîndeam mai mult la scrierile lui, cu atit eram mai convins că se crede un fel de medic — nu unul personal, ci un medic al întregii noastre culturi. — Aşa că, spuse Freud, l-ai atras în cursă sugerîndu-i să înceapă vindecarea civilizaţiei occidentale pornind de la un specimen individual — tu? — Aşa e, Sig. Dar el m-a atras în cursă mai întii. Sau, acel homunculus despre care tu pretinzi că e activ în fiecare dintre noi m-a atras în cursă cu jalnicul său „Ajută-mă, ajută-mă". Asta, Sig, a fost aproape de ajuns pentru a mă face să cred în ideile tale despre faptul că ar exista o parte inconştientă a minţii. 191 Freud îi zîmbi lui Breuer şi trase adînc din trabucul său, savurîndu-l. — Ei bine, şi acum, că l-ai atras în cursă, ce urmează? — Primul lucru pe care trebuie să-l facem, Sig, este să scăpăm de acest termen — „cursă". Ideea de a-l prinde în cursă pe Eckart Miiller este absurdă — ca aceea de a prinde o gorilă de cinci sute de kilograme cu o plasă de fluturi. Freud zîmbi şi mai larg. — Da, hai să renunţăm la „cursă" şi să spunem doar că îl ai în clinică şi-l vei vedea zilnic. Care e strategia ta? Fără îndoială că el e preocupat să construiască o strategie pentru a te ajuta pe tine în disperarea ta, începînd de mîine. — Da, exact asta mi-a şi spus. Probabil că lucrează la ea chiar în acest moment. Aşa că e timpul să-mi fac şi eu un plan, şi sper că mă poţi ajuta. Nu l-am gîndit în amănunt, dar
strategia este dară. Trebuie să-l conving că el mă ajută pe mine — în timp ce, încet, imperceptibil, schimb rolurile pînă cînd el devine pacientul şi eu, din nou, medicul. — Exact, aprobă Freud. Chiar aşa trebuie făcut. Breuer se minună de capacitatea lui Freud de a părea atît de sigur de sine, chiar şi în situaţii în care nu exista nid un fel de certitudine. — El se aşteaptă, continuă Freud, să fie medicul disperării tale. Iar această aşteptare trebuie satisfăcută. Hai să urzim un plan — etapă cu etapă. Prima fază va fi, evident, să-l convingi de disperarea ta. Hai să plănuim această fază. Despre ce vei vorbi? — Nu-mi fac nid un fel de griji în privinţa asta, Sig. îmi pot imagina multe lucruri de discutat. — Dar, zău, Josef, cum vei face ca totul să pară verosimil? Breuer ezită, întrebîndu-se cît de mult să dezvăluie. Cu toate acestea, răspunse: — Uşor, Sig. Tot ce am de făcut este să spun adevărul! Freud îl privi uluit pe Breuer. — Adevărul? Ce vrei să spui, Josef? Tu nu eşti disperat, tu ai totul. Eşti obiectul invidiei oricărui doctor din Viena — întreaga Europă îţi reclamă serviciile. Mulţi studenţi excelenţi, precum tînărul şi promiţătorul doctor Freud, îţi 192 preţuiesc fiecare cuvînt. Munca ta de cercetare e remarcabilă, soţia ta cea mai frumoasă şi mai sensibilă femeie din imperiu. Disperare? Dar, Josef,tu te afli pe cea mai înaltă cuhne a vieţii. Breuer îşi puse mîna peste a lui Freud. — Cea mai înaltă cuhne a vieţii! Ai spus foarte bine, Sig. Cuhnea, capătul urcuşului vieţii! Dar problema cu aceste cuhni este că ele duc în jos. De pe cuhne pot vedea tot restul anilor mei întinzîndu-se în faţă-mi. Şi nu-mi place priveliştea. Nu mă văd dedt îmbătrînind, degradîn-du-mă, tată, bunic. — Dar, Josef — alarma din vocea lui Freud era aproape palpabilă — cum poţi să spui asta? Eu văd succes, nu coborîş! Eu văd siguranţă, aclamaţii — numele tău aflat pentru totdeauna alături de două importante descoperiri în fiziologie! Breuer se crispa. Cum să admită că pariase pe întreaga lui viaţă ca să descopere că premiul final nu era, de fapt, pe placul său? Nu, lucrurile astea trebuia să le păstreze pentru sine. Sînt lucruri pe care nu le spui tinerilor. — Lasă-mă să formulez altfel, Sig. Simţi despre viaţă la patruzeci de ani lucruri pe care n-ai cum să le ştii la douăzed şi dnd. — Douăzed şi şase. Aproape douăzeci şi şapte. Breuer rîse. — Iartă-mă, Sig, nu vreau să am un ton părintesc. Dar crede-mă pe cuvînt că sînt multe lucruri personale despre care pot discuta cu Miiller. De exemplu, sînt probleme în căsnicia mea, probleme pe care prefer să nu ţi le împărtăşesc, ca să nu ai nimic de ascuns faţă de Mathilde şi să nu stric apropierea dintre voi. Crede-mă: voi găsi multe să-i spun lui Herr Miiller şi pot fi convingător rămînînd pe tărîmul adevărului. A doua etapă e cea care mă îngrijorează! — Adică ce se întâmplă după ce el se va îndrepta spre tine, ca o sursă de ajutor în disperarea lui? Ce poţi face tu pentru a-i uşura povara? Breuer aprobă din cap. 193
— Spune-mi, Josef, să zicem că ai putea proiecta următoarea etapă oricum ai dori. Ce-ai vrea să se întîm-ple? Ce-i poate oferi o persoană alteia? — Bine! Bine! îmi stimulezi gîndirea. Eşti magnific în asta, Sig! Breuer reflectă cîteva minute în şir. Deşi pacientul meu e un bărbat — şi, bineînţeles, nu un isteric, cred, totuşi, că aş vrea să facă exact ce făcea şi Bertha. — „Curăţirea hornului"?
— Da, să-mi dezvăluie totul. Sînt convins că este ceva curativ în eliberarea de poveri. Uită-te la catolici. Preoţii oferă alinare prin confesiune de secole întregi. — Mă întreb, spuse Freud, dacă uşurarea vine din despovărare sau din credinţa în iertarea divină? — Am avut ca pacienţi catolici agnostici cărora totuşi le ajuta confesiunea. Şi în cîteva ocazii în propria mea viaţă, cu ani în urmă, am experimentat sentimentul de uşurare datorită faptului că mă destăinuisem complet unui prieten. Dar tu, Sig? Te-ai simţit vreodată uşurat ca urmare a unei confesiuni? Te-ai despovărat vreodată total în faţa cuiva? — Sigur, în faţa logodnicei mele. îi scriu Marthei în fiecare zi. — Ei, haide, Sig. Breuer zîmbi şi puse mina pe umărul prietenului său. Ştii că sînt lucruri pe care nu i le-ai putea spune niciodată Marthei — mai ales Marthei. — Nu, îi spun totui. Ce n-aş putea să-i spun? — Cînd eşti îndrăgostit de o femeie, vrei să aibă o părere bună despre tine din toate punctele de vedere. Bineînţeles, vei ascunde unele lucruri despre tine — lucruri care te-ar putea prezenta într-o lumină proastă. Poftele tale sexuale, de exemplu. Breuer observă că Freud roşise puternic. Nu mai avuseseră o astfel de conversaţie. Probabil că Freud nu mai avusese niciodată. — Dar dorinţele mele sexuale se îndreaptă numai spre Martha. Nu mă atrage nici o altă femeie. — Arunci hai să spunem înainte de Martha. 194 — Nu a fost nici un „înainte de Martha". Este singura femeie la care am rîvnit vreodată. — Dar, Sig, trebuie să mai fi fost şi altele. Fiecare student la medicină din Vlena are o SussmMchen. Tînărul Schnitzler pare să şi le schimbe în fiecare săptămînă. — Este exact acea parte a lumii de care vreau s-o protejez pe Martha. Schnitzler e un desfrînat — după cum ştie toată lumea. Eu n-am nici o înclinaţie către astfel de distracţii. Nici timp. Nici bani — am nevoie de fiecare florin pentru cărţi. Mai bine să părăsim repede acest subiect, se gîndi Breuer. Am aflat totuşi ceva important: acum ştiu Urnitele în care pot spera vreodată să împărtăşesc ceva cu Freud. — Sig, ne-am îndepărtat de la subiect. Hai să ne întoarcem cu cinci minute în urmă. M-ai întrebat ce vreau să se întîmple. Eu sper că Herr Muller îmi va vorbi despre disperarea sa. Sper că mă va folosi ca pe un părinte confesor. Poate că acest lucru va fi curativ în sine, poate că îl va readuce în rîndul oamenilor. Este una dintre cele mai solitare fiinţe pe care le-am întîlnit. Mă îndoiesc că s-a destăinuit vreodată cuiva. — Dar mi-ai spus că a fost trădat de alţii. Fără îndoială că a avut încredere şi s-a destăinuit lor. Altfel, nu ar fi putut exista trădare. — Da, ai dreptate. Trădarea e o chestiune importantă pentru el. De fapt, cred că va trebui să existe un principiu de bază, probabil principiul fundamental în procedura mea: pritnunt non nocere — nu face nici un rău, nu face nimic din ceea ce el ar putea interpreta drept trădare. Breuer se gîndi la cuvintele sale cîteva momente, apoi adăugă: — Ştii, Sig, eu îi tratez astfel pe toţi pacienţii mei, aşa că asta n-ar trebui să pună nici o problemă în munca mea viitoare cu Herr Muller. Dar duplicitatea mea de pînă acum faţă de el — asta ar putea-o privi drept trădare. Aş vrea să pot să mă curăţ de păcate şi să-i dezvălui totul — întîlnirea mea cu Frăulein Salome, conspiraţia prietenilor 195 săi pentru a-i îndrepta paşii spre Viena şi, mai presus de toate, afirmaţia falsă că eu sînt pacientul, şi nu el. Freud scutură cu putere din'cap. — Categoric nu! Această curăţare de păcate, această confesiune ar fi pentru tine, nu pentru el. Nu, cred că dacă vrei într-adevăr să-ţi ajuţi pacientul, va trebui să trăieşti cu această minciună. Breuer aprobă din cap. Ştia că Freud are dreptate.
— Bine, hai să facem inventarul. Ce avem pînă acum? Freud răspunse repede. îi plăcea acest tip de exerciţiu intelectual. — Avem mai multe etape. Unu, îl atragi destăinuin-du-te lui. Doi, inversezi rolurile. Trei, îl ajuţi să se destăi-nuie el complet. Şi avem un principiu fundamental: să-i păstrezi încrederea şi să eviţi orice ar putea părea trădare. Acum, care-i pasul următor? Să presupunem că îţi dezvăluie disperarea lui; mai departe? — Poate, răspunse Breuer, nu va mai avea de ce să existe un pas următor? Poate simplul fapt că se va destăinui va constitui o realizare atît de importantă, o schimbare atît de mare în modul lui de viaţă că va fi suficientă înşine? — Simpla confesiune nu este atît de puternică, Josef. Dacă ar fi, n-ar exista catolici nevrozaţi! — Da, sînt sigur că ai dreptate. Dar probabil — Breuer îşi scoase ceasul — asta-i tot ce putem planifica deocamdată, îi făcu semn ospătarului să aducă nota de plată. — Josef, mi-a plăcut consultaţia asta. Şi apreciez modul în care discutăm — este o onoare pentru mine să văd că-mi iei atît de în serios sugestiile. — De fapt, Sig, eşti foarte bun la asta. Facem o echipă bună împreună. Cu toate acestea, numi pot imagina un mare succes pentru noile noastre procedee. Cît de des ne vin pacienţi care să necesite un astfel de plan de tratament bizantin? De fapt, am avut impresia astăzi că nu făceam planul unui tratament medical, ci mai degrabă urzeam o conspiraţie. Ştii pe cine aş prefera ca padent? Pe celălalt — cel care cerea ajutor! 196
— Vrei să spui conştiinţa inconştientă prizonieră înlăuntrul pacientului tău. — Da, spuse Breuer, întinzîndu-i ospătarului o bancnotă de un florin fără să verifice socoteala — n-o făcea niciodată. Da, ar fi mult mai simplu să lucrez cu el. Ştii, Sig, poate că ăsta ar trebui să fie scopul tratamentului — să-i eliberez acea conştiinţă ascunsă, să-i permit să strige după ajutor în lumina zilei. — Da, e bine, Josef. Dar este „eliberare" termenul? La urma urmei, el nu are o existenţă separată; este o parte inconştientă a lui Miiller. Nu cumva ceea ce urmărim este integrarea? Freud părea impresionat de propria lui idee şi bătu uşor cu pumnul în masa de marmură, repetînd: — Integrarea inconştientului. — Ah, Sig, asta e! Ideea îl entuziasma pe Breuer. O înţelegere în profunzime! Lăsîndu-i ospătarului cîţiva crei-ţari de aramă, ieşi împreună cu Freud în Michaelerplatz. Da, dacă pacientul meu ar putea integra această altă parte a sa, asta ar fi o adevărată realizare. Dacă ar putea învăţa cît de firesc este să tînjeşti după alinare din partea altuia — cu siguranţă că asta ar fi de ajuns! Mergînd prin Kohlmarkt, ajunseră în aglomerata stradă Grahen şi se despărţiră. Freud o luă pe Nagler-gasse spre spital, în timp ce Breuer o porni încet prin Stephanplatz spre Băckerstrasse 7, care se întindea chiar în spatele turnurilor romanice, estompate de ceaţă, ale Catedralei Sfîntul Ştefan. Discuţia cu Sig îl lăsase mai sigur pe sine în ceea ce privea întrevederea cu Nietzsche de a doua zi dimineaţa. Cu toate acestea, avea o presimţire îngrijorătoare că toată această pregătire elaborată ar putea fi doar o iluzie — că pregătirea lui Nietzsche, şi nu a lui, avea să guverneze întîlnirea.
CAPITOLUL 14
iNietzsche era, într-adevăr, pregătit. în dimineaţa următoare, îndată ce Breuer îşi termină examenul fizic, Nietzsche prelua controlul. — Vedeţi, îi spuse el lui Breuer, arătîndu-i un caiet mare, ce organizat sînt! Herr Kaufmann, unul dintre infirmierii dumneavoastră, a fost atît de bun şi mi-a cumpărat ăsta ieri. Se ridică din pat. — Am mai cerut un fotoliu în cameră. Ne aşezăm şi trecem la treabă? Breuer amuzat în sinea lui de faptul că Nietzsche îşi lua în serios autoritatea, urmă sugestia şi se aşeză lîngă Nietzsche. Ambele fotolii erau cu faţa la şemineu, în care pîrîia o flacără portocalie. După ce se încălzi o clipă, Breuer îşi întoarse scaunul în aşa fel încît să-l vadă mai uşor pe Nietzsche şi îl convinse pe acesta să facă la fel. — Să începem, spuse Nietzsche, prin a stabili categoriile de analiză importante. Am pus pe hîrtie chestiunile pe care le-aţi menţionat ieri, cînd mi-aţi cerut ajutorul. Deschizîndu-şi caietul, Nietzsche îi arătă cum scrisese fiecare dintre plîngerile lui Breuer pe o pagină separată, şi le citi cu voce tare: — Unu, nefericire în general. Doi, asediat de gînduri străine. Trei, ură faţă de sine. Patru, teamă de îmbătrînire. 198 Cinci, teamă de moarte. Şase, porniri spre sinucidere. Sînt toate? Luat prin surprindere de tonul oficial al lui Nietzsche, lui Breuer nu-i plăcu să-şi audă cele mai intime gînduri condensate într-o listă şi descrise într-un mod atît de cinic. Dar, pentru moment, răspunse cooperant. — Nu tocmai. Am probleme serioase în legătură cu soţia mea. Mă simt nespus de îndepărtat de ea — ca şi cum aş fi prins într-o căsnicie şi o viaţă pe care nu eu le-am ales. — Consideraţi asta o problemă în plus? Sau două? — Depinde cum definiţi o unitate. — Da, asta e o problemă, după cum e şi faptul că lucrurile nu sînt la acelaşi nivel logic. Unele pot fi o consecinţă, sau o cauză, a altora. Nietzsche îşi răsfoi notiţele. De exemplu, „nefericirea" poate fi o consecinţă a „gîn-durilor străine". Sau, „pornirile spre sinucidere" pot fi ori o consecinţă, ori o cauză, a temerii de moarte. Disconfortul lui Breuer creştea. Nu-i plăcea direcţia pe care o lua acest schimb. — De fapt, de ce trebuie să stabilim o listă? într-un fel, întreaga idee a unei liste mă stînjeneşte. Nietzsche păru îngrijorat. Aerul lui de încredere era, în mod evident, rarefiat. O singură obiecţie din partea lui Breuer, şi întregul său comportament se schimbă. Răspunse pe un ton conciliant. — Am crezut că putem începe mai sistematizat dacă stabilim cîteva priorităţi. Totuşi, ca să fiu sincer, nu sînt sigur dacă să încep cu problema cea mai importantă — să spunem, deocamdată, teama de moarte — sau cu cea mai puţin importantă, ori derivată — să spunem, arbitrar, invazia gîndurilor străine. Sau să începem cu cea mai importantă din punct de vedere medical, sau cea care vă ameninţă viaţa — să spunem pornirile spre sinucidere. Sau cu cea mai supărătoare, cea care vă deranjează cel mai mult viaţa de fiecare zi — să spunem ura faţă de sine. Stînjeneala lui Breuer creştea.
— Nu sînt deloc sigur că e o metodă bună. 199 — Dar se bazează pe propria dumneavoastră metodă medicală, răspunse Nietzsche. Din cîte îmi amintesc, mi-aţi cerut să vorbesc despre starea mea în general. Aţi făcut o listă a problemelor mele şi apoi aţi început sistematic — foarte sistematic, după cîte ţin minte — să analizaţi pe rînd pe fiecare. Nu-i aşa? — Da, acesta este modul în care-mi desfăşor examenul medical. — Atunci, de ce rezistaţi acum unui astfel de procedeu? Puteţi sugera o alternativă? Breuer scutură din cap. — Dacă puneţi problema aşa, sînt înclinat să fiu de acord cu procedura sugerată de dumneavoastră. Doar că mi se pare forţat sau artificial să vorbesc despre preocupările cele mai intime ale vieţii mele în categorii ordonate, în mintea mea, toate problemele se întreţes în mod inextricabil. De asemenea, lista dumneavoastră pare atît de rece. Acestea sînt lucruri delicate, dificile — despre care nu este atît de uşor să vorbeşti ca despre o durere de spate sau o eczemă. — Nu luaţi stîngăcia drept duritate, domnule doctor. Amintiţi-vă, eu sînt o persoană solitară, după cum v-am avertizat. Nu sînt obişnuit cu relaţiile sociale calde şi fireşti. închizîndu-şi caietul, Nietzsche se uită un moment pe fereastră. — Să adopt un alt procedeu. îmi aduc aminte că aţi spus ieri că trebuie să inventăm procedura pe care o vom urma împreună. Spuneţi-mi, domnule doctor, aţi avut vreo experienţă similară în practica dumneavoastră din care să ne putem inspira? — Experienţe similare? Hmm... de fapt nu există în medicină un precedent pentru ceea ce facem noi. Nu ştiu nici măcar ce nume să-i dau — poate terapia disperării sau terapeutică filozofică, sau vreo altă denumire neinventată încă. Este adevărat că medicii sînt chemaţi să trateze anumite tipuri de tulburări psihice: de exemplu, unele care au o bază fizică, precum delirul provocat de febra 200
creierului, paranoia datorată sifilisului, ori psihozele din cauza otrăvirii cu plumb. Ne asumăm, de asemenea, responsabilitatea pentru pacienţi a căror stare psihică le prejudiciază sănătatea sau le ameninţă viaţa — de exemplu melancolia Lnvolutivă gravă ori mania. — Le ameninţă viaţa? Cum aşa? — Melancolicii se înfometează sau se pot sinucide. Maniacii se extenuează adeseori pînă la a-şi provoca moartea. Nietzsche nu răspunse, ci rămase tăcut, privind fix focul. — Dar evident, continuă Breuer, acestea sînt foarte departe de situaţia mea, iar tratamentul pentru fiecare din aceste boli nu este filozofic sau psihologic, ci o metodă fizică, precum şocurile electrice, băile, medicamentele, odihna forţată şi aşa mai departe. Uneori, cu pacienţii care au o frică iraţională, trebuie să inventăm cîte o metodă psihologică pentru a-i calma. Recent am fost chemat la o femeie în vîrstă căreia îi era frică să iasă afară — nu-şi părăsise camera de luni de zile. Ceea ce am făcut a fost să-i vorbesc cu blîndeţe pînă cînd a căpătat încredere în mine. Apoi, de cîte ori o vedeam, o ţineam de mînă pentru a-i spori sentimentul de siguranţă şi o conduceam din ce în ce mai departe de camera ei. Dar asta este o improvizaţie de bun-simţ — aşa cum înveţi un copil. Pentru o astfel de muncă nu este neapărat necesar un medic. — Toate astea par foarte îndepărtate de sarcina noastră, spuse Nietzsche. Nu există ceva mai relevant? — Ei, sigur că sînt mulţi pacienţi care vin în ultima vreme la doctor pentru simptome fizice — cum ar fi paralizia, defecte de vorbire, sau vreo formă de orbire ori de surzenie — ale căror cauze se află în întregime în conflicte psihologice. Noi numim această boală „isterie" — de la cuvîntul grecesc pentru uter, hysterus.
Nietzsche dădu din cap repede, ca pentru a arăta că nu era nevoie să i se traducă din greceşte. Amintindu-şi că fusese profesor de filologie, Breuer se grăbi să continue. 201 — înainte se credea că aceste simptome erau provocate de un uter deviat, o idee care, bineînţeles, nu are nici un sens din punct de vedere anatomic. — Cum se explică boala la bărbaţi? — Din motive neînţelese încă, este o boală a femeilor; nu s-au înregistrat pînă acum cazuri de isterie la bărbaţi. Am considerat întotdeauna că isteria este o boală care ar trebui să suscite un interes special filozofilor. Poate că ei, şi nu medicii, vor explica de ce simptomele isteriei nu se înscriu în căile anatomice. — Ce vreţi să spuneţi? Breuer se simţea mai relaxat. Să explice chestiuni medicale unui student atent era pentru el un rol familiar şi confortabil. — Ei bine, ca să luăm un exemplu, am văzut pacienţi ale căror mîini sînt amorţite într-un fel care n-ar putea fi în nici un caz provocat de o tulburare nervoasă. Au o amorţire de tip „mănuşă" — nu simt nimic de la încheietură în jos — ca şi cum le-ar fi fost legată în jurul ei o bandă anesteziantă. — Şi asta nu are legătură cu sistemul nervos? întrebă Nietzsche. — Nu. Funcţionarea nervoasă a mîinii nu se desfăşoară aşa: mîna este deservită de trei nervi diferiţi — radial, ulnar şi median — fiecare avînd o origine diferită în creier. De fapt, anumite degete sînt deservite jumătate de un nerv, iar cealaltă jumătate de altul. Dar pacientul nu ştie asta. Este ca şi cum pacientul şi-ar imagina că întreaga palmă e deservită de un singur nerv, „nervul palmei" şi apoi îşi creează o tulburare conformă cu imaginaţia lui. — Fascinant! Nietzsche deschise caietul şi notă cîteva cuvinte. Să presupunem că o femeie este expertă în anatomie şi se îmbolnăveşte de isterie. Ar avea ea o formă corectă din punct de vedere anatomic a bolii? — Sînt sigur că da. Isteria este o tulburare ideatică, nu anatomică. Sînt multe dovezi că ea nu implică o tulburare anatomică reală a nervilor. De fapt, unii pacienţi pot fi hipnotizaţi şi simptomele dispar în cîteva minute. 202
— Astfel, hipnoza este tratamentul curent? — Nu! Din nefericire, hipnoza nu este la modă în medicină, cel puţin nu în Vienâ. Are o reputaţie proastă — în primul rînd, cred eu, pentru că mulţi dintre hipnotizatori erau şarlatani fără nici o pregătire medicală. Apoi, vindecarea prin hipnoză este întotdeauna temporară. Dar faptul că funcţionează, fie şi pentru scurtă vreme, oferă dovezi asupra cauzei psihice a bolii. — Dumneavoastră personal, întrebă Nietzsche, aţi tratat asemenea pacienţi? — Cîţiva. Este un pacient cu care am lucrat mai mult, al cărui caz ar trebui să vi-l descriu. Nu pentru că vă recomand să folosiţi acest tratament cu mine, ci pentru că vom putea astfel să începem să lucrăm folosind lista dumneavoastră — punctul doi, cred. Nietzsche deschise caietul şi citi cu voce tare: — „Asediat de gînduri străine"? Nu înţeleg. De ce străine? Şi care-i legătura cu isteria? — Să clarific. In primul rînd, numesc aceste gînduri străine pentru că par să mă invadeze din afară. Nu vreau să le gîndesc, dar cînd le gonesc ele fug doar pentru scurtă vreme şi imediat, perfide, mi se infiltrează din nou în minte. Iar tipurile de gînduri? Ei bine, sînt gînduri despre o femeie frumoasă — pacienta pe care am tratat-o de isterie. Să încep cu începutul şi să vă spun întreaga poveste? Departe de a fi curios, Nietzsche păru stînjenit de întrebarea lui Breuer. — Ca regulă generală, vă sugerez să-mi dezvăluiţi doar atit cît să înţeleg chestiunea. Vă conjur să nu vă puneţi într-o situaţie jenantă sau umilitoare, nimic bun nu poate ieşi de aici. Nietzsche era un tip discret. Breuer ştia asta. Dar nu anticipase că va dori ca şi el să păstreze
discreţia. Realiză că trebuia să ia poziţie în această chestiune: trebuia să se destăinuie cît mai complet posibil. Abia arunci, se gîndi el, putea Nietzsche să afle că nu e nimic rău în sinceritatea între oameni. 203
— S-ar putea să aveţi dreptate, dar mi se pare că mă voi simţi cu atît mai uşurat cu cît vă voi putea vorbi mai mult despre sentimentele mele cele mai intime. Nietzsche deveni rigid, dar îi făcu semn lui Breuer să continue. — Povestea începe cu doi ani în urmă, cînd una dintre pacientele mele m-a rugat să preiau îngrijirea medicală a fiicei sale, pe care o voi numi Anna O., pentru a nu-i dezvălui adevărata identitate. — Dar mi-aţi vorbit despre metoda dumneavoastră de a găsi pseudonime, astfel încît adevăratele ei iniţiale trebuie să fie B.P. Breuer zîmbi, gîndindu-se: „Omul ăsta e ca Sig. Nu uită nimic" — şi continuă să descrie detaliile bolii de care suferea Bertha. — Este de asemenea important să ştiţi că Anna O. avea douăzeci şi unu de ani, era extraordinar de inteligentă, bine educată şi uluitor de frumoasă. O adiere — nu, un ciclon — de aer proaspăt pentru un bărbat de patruzeci de ani care îmbătrîneşte repede! Cunoaşteţi genul de femeie pe care îl descriu? Nietzsche ignoră întrebarea. — Şi aţi devenit medicul ei? — Da, am acceptat să devin medicul ei — şi nu am trădat niciodată această încredere. Tot ce sînt pe cale să dezvălui constă mai degrabă în gînduri şi fantezii decît în fapte. Mai întîi, daţimi voie să mă concentrez asupra tratamentului psihologic. în timpul şedinţelor noastre zilnice ea intra automat într-o stare de uşoară transă în care discuta — sau, după cum spunea ea, „descărca" — toate evenimentele şi gîn-durile din ultimele douăzeci şi patru de ore. Acest proces, pe care ea îl numea „curăţarea hornului", s-a dovedit folositor în a o ajuta să se simtă mai bine în următoarele douăzeci şi patru de ore, dar nu avea nici un efect asupra simptomelor ei de isterie. Apoi, într-o zi, am nimerit din întâmplare un tratament eficient. 204
Şi Breuer începu să descrie cum a reuşit să înlăture nu numai fiecare simptom al Berthei mergînd pînă la cauza iniţială, ci şi, în cele din urmă, fiecare aspect al bolii ei cînd o ajuta să descopere şi să retrăiască motivul iniţial — durerea provocată de moartea tatălui ei. Nietzsche, care lua notiţe cu rîvnă, exclamă: — Modul în care aţi tratat-o pe această pacientă mi se pare extraordinar! Aţi făcut poate o descoperire epocală în terapeutica psihologică. Poate că va fi de folos şi în problemele dumneavoastră. îmi place ideea că aţi putea fi ajutat de propria dumneavoastră descoperire. Căci nimeni nu poate fi vreodată ajutat cu adevărat de altcineva; trebuie să găseşti puterea de a te ajuta singur. Poate că dumneavoastră, ca şi Anna O., trebuie să descoperiţi cauza iniţială a fiecăreia dintre problemele dumneavoastră psihologice, şi totuşi aţi spus că nu recomandaţi această metodă de tratament în cazul dumneavoastră. De ce nu? — Din mai multe motive, răspunse Breuer cu siguranţa autorităţii medicale. Starea mea e foarte diferită de a Annei. în primul rînd, eu nu am tendinţe hipnotice: n-am trăit niciodată vreo stare neobişnuită a conştiinţei. Deoarece amintirea traumatică şi excitaţia corticală mărită există într-o conştiinţă alternantă, ele nu pot fi „manevrate", integrate sau distruse în experienţa de fiecare zi. Fără a-şi întrerupe relatarea, Breuer se ridică, aţîţă focul şi mai puse un buştean. — De asemenea, şi poate că asta e chiar mai important, simptomele mele nu sînt isterice: ele nu afectează sistemul nervos sau vreo parte a corpului. Amintiţi-vă, isteria este o boală femeiască. Starea mea este, cred, mai aproape din punct de vedere calitativ de Angst, de nefericirea omenească normală. Cantitativ ea este, desigur, mult amplificată!
In plus, simptomele mele nu sînt acute: s-au dezvoltat încet, de-a lungul anilor. Priviţi-vă lista. Nu pot identifica un început precis pentru nici una dintre acele probleme. Dar mai este un motiv pentru care terapia pe care am 205
folosit-o cu pacienta mea n-ar putea să ajute în cazul meu — un motiv destul de jenant. Cînd simptomele Berthei... — Bertha? Am avut dreptate cînd am presupus că prima iniţială este 6. Breuer închise ochii mîhnit. — Mă tem că am făcut o gafă. Este extrem de important pentru mine să nu violez dreptul la intimitate al pacienţilor mei. în special al acestei paciente. Familia ei este foarte cunoscută în cadrul comunităţii şi, de asemenea, se ştie că am fost medicul ei. Prin urmare, am avut grijă să vorbesc puţin altor medici despre munca mea cu ea. Dar este stînjenitor să folosesc un nume fals aici, cu dumneavoastră. — Vreţi să spuneţi că este dificil să vorbiţi liber şi să vă descărcaţi şi în acelaşi timp să trebuiască să rămîneţi în gardă pentru a nu folosi numele greşit? — Exact. Şi Breuer oftă. Acum n-am încotro şi trebuie să folosesc în continuare numele ei adevărat, Bertha — dar trebuie să-mi juraţi că n-o să-l dezvăluiţi nimănui. Cum Nietzsche se grăbi să aprobe, Breuer scoase din buzunarul hainei o tabacheră din piele, luă un trabuc şi, după ce interlocutorul său îl refuză, şi-l aprinse lui. — Unde am rămas? întrebă. — îmi spuneaţi de ce noua dumneavoastră metodă de tratament nu ar putea fi relevantă în cazul problemelor dumneavoastră — ceva despre un motiv „jenant". — Da, motivul jenant — şi Breuer expiră un fir lung de fum albastru înainte de a continua. — Am făcut prostia să mă laud că făcusem o descoperire importantă' cînd am prezentat cazul ei cîtorva colegi şi studenţi la medicină. Cu toate acestea, doar cîteva săptămîni mai drziu, cînd am transferat îngrijirea ei unui alt medic, am aflat că aproape toate simptomele ei recidivaseră. înţelegeţi cît de jenanta este situaţia mea? — Jenantă, răspunse Nietzsche, pentru că aţi anunţat un tratament care s-ar putea să nu dea roade? — Visez adesea să găsesc persoanele care au asistat la acea prelegere şi să-i spun fiecăreia că toate concluziile mele au fost greşite. Nu e un lucru neobişnuit pentru 206 mine — mă preocupă efectiv părerile colegilor mei. Chiar dacă am dovada respectului lor, continuu să mă simt un escroc — aceasta este o altă problemă care mă chinuie. Adăugaţi-o la lista dumneavoastră. Nietzsche îşi deschise conştiincios caietul şi scrise ceva. — Dar ca să continuu cu Bertha, nu-mi este absolut clară cauza recidivei ei. Ar putea fi aceea că, la fel ca tratamentul prin hipnoză, cura mea are succes numai temporar. Dar s-ar putea şi ca tratamentul să fi fost eficient, dar anulat prin sfîrşitul său catastrofal. Nietzsche puse din nou mîna pe creion. — Ce vreţi să spuneţi cu „sfîrşitul catastrofal"? — Ca să înţelegeţi, trebuie să vă spun mai întîi ce s-a petrecut între mine şi Bertha. N-are nici un rost să fiu delicat în privinţa asta. O să v-o spun de-a dreptul. Eu, bă-trîn nebun ce sînt, mam îndrăgostit de ea! Am devenit obsedat de ea. Nu-mi mai ieşea din minte. Breuer era surprins cît era de uşor — înviorător, chiar, să dezvăluie atît de mult. — Ziua îmi era împărţită în două segmente — cînd eram cu Bertha şi cînd aşteptam să fiu din nou cu ea! Mă întîlneam cu ea cîte o oră în fiecare zi a săptămînii, apoi am început s-o vizitez chiar de două ori pe zi. De cîte ori o vedeam, eram cuprins de o mare tulburare. Orice atingere a ei mă excita. — De ce vă atingea?
— Avea dificultăţi la mers şi mă lua de braţ cînd ne plimbam. Avea adeseori contracţii puternice, bruşte, şi trebuia să-i fac un masaj puternic al muşchilor coapsei. Uneori plîngea atît de înduioşător că eram nevoit s-o iau în braţe pentru a o alina. Alteori, cînd stăteam lîngă ea, intra spontan în transă, îşi punea capul pe umărul meu şi făcea o „curăţare a hornului" vreme de o oră. Sau îşi punea capul în poala mea şi dormea ca un copil. Au fost multe, multe situaţii cînd tot ce puteam face era să-mi stăpînesc pornirile sexuale. 207
— Poate că, spuse Nietzsche, doar fiind bărbat poate un bărbat să elibereze femeia din femeie. Breuer ridică brusc capul. ' — Probabil că v-am înţeles greşit! Ştiţi, desigur, că orice relaţie sexuală cu un pacient este interzisă — o anatemă asupra jurămîntului hipocratic al medicului. — Şi femeia? Care este responsabilitatea femeii? — Dar aceasta nu este o femeie — este o pacientifl Cred că nu vă înţeleg. — Să ne întoarcem la asta mai tîrziu, răspunse Nietzsche calm. încă nu am auzit sfîrşitul catastrofal. — Ei bine, mi se părea că Bertha merge spre bine, simptomele ei dispăreau, unul cîte unul. Dar medicul ei n-o ducea prea bine. Pe soţia mea, Mathilde, care a fost întotdeauna echilibrată şi înţelegătoare, a început s-o deranjeze mai întîi faptul că petreceam prea mult timp cu Bertha, apoi, mai mult chiar, şi faptul că vorbeam despre ea. Din fericire n-am fost atît de nesăbuit să-i spun Mathildei despre natura sentimentelor mele, dar cred că o bănuia. într-o zi mi-a vorbit, furioasă, interzicîndu-mi şi să mai pomenesc vreodată de Bertha. Am început sămi detest soţia şi chiar am dezvoltat ideea iraţională că îmi stătea în cale — că, dacă n-ar fi fost ea, aş fi putut începe o viaţă nouă altături de Bertha. Breuer se opri, observînd că Nietzsche închisese ochii. — Vă simţiţi bine? A fost de ajuns pentru o zi? — Ascult. Uneori văd mai bine cu ochii închişi. — Ei bine, a mai fost un factor care a complicat lucrurile. Am avut o asistentă, Eva Berger, predecesoarea lui Frâu Becker, care, de-a lungul celor zece ani petrecuţi împreună, mi-a devenit confidentă şi prietenă apropiata. Eva era foarte îngrijorată. Se temea că pasiunea mea pentru Bertha m-ar putea conduce la dezastru, că s-ar putea să nu fiu în stare să rezist impulsurilor mele şi să fac ceva nesăbuit. De fapt, din prietenie faţă de mine, s-a oferit să se sacrifice. Ochii lui Nietzsche se deschiseră brusc. Breuer îi zări albul ochilor. 208
— Cum adică „să se sacrifice"? — Cuvintele ei au fost că ar face orice pentru a mă împiedica să mă distrug. Eva ştia că nu aveam contacte sexuale cu Mathilde şi s-a gîndit că de asta eram atras de Bertha. Cred că se oferea să-mi uşureze tensiunea sexuală. — Şi credeţi că făcea acest lucru pentru dumneavoastră? — Sînt convins. Eva este o femeie foarte atrăgătoare şi putea alege dintre mulţi bărbaţi. Vă asigur că n-a făcut oferta datorită înfăţişării mele chipeşe: chelia care se accentuează, smocurile de barbă şi „toartele" astea — şi îşi atinse urechile mari, clăpăuge — cum le numeau adesea tovarăşii mei de joacă. De asemenea, îmi mărturisise odată că avusese, cu ani în urmă, o relaţie intimă dezastruoasă cu un patron, care o costase, în cele din urmă, chiar slujba, şi jurase că „N-o să se repete niciodată!" — Şi v-a fost de ajutor sacrificiul Evei? Ignorînd scepticismul, poate chiar zeflemeaua din felul cum fusese pronunţat „sacrificiu", Breuer răspunse nonşalant: — Nu i-am acceptat niciodată oferta. Am fost destul de nebun ca să-mi închipui că a mă culca cu Eva ar fi însemnat s-o trădez pe Bertha. Uneori regret asta foarte tare.
— Nu înţeleg. Ochii lui Nietzsche, deşi încă măriţi de interes, dădeau semne de oboseală, ca şi cum ar fi văzut şi auzit deja mult prea multe. — Ce regretaţi? — Că n-am acceptat oferta Evei, bineînţeles. Mă gîn-desc foarte des la această ocazie pierdută. Este încă unul dintre acele gînduri nedorite care mă torturează. — Breuer arătă spre caietul lui Nietzsche. — Puneţi-l pe listă. Nietzsche luă din nou creionul şi, în timp ce mai adăuga un articol la lista de probleme din ce în ce mai lungă a lui Breuer, întrebă: — Regretul ăsta — tot nu-l înţeleg. Dacă aţi fi acceptat-o pe Eva, de ce v-aţi fi simţit acum altfel? — Altfel? Ce-are a face a te simţi altfel cu asta? A fost o ocazie unică — una care n-o să-mi mai iasă în cale niciodată. 209 — A fost de asemenea o ocazie unică pentru a spune nu! De a spune un binecuvîntat „nu" unei păsări de pradă. Şi această ocazie aţi folosit-o. Breuer era buimăcit de comentariul lui Nietzsche. în mod evident acesta nu ştia nimic despre intensitatea dorinţei sexuale. Dar nu avea rost încă să dezbată această chestiune. Sau, poate că nu arătase destul de clar că Eva ar fi putut fi a lui dacă i-ar fi cerut-o. Nu putea înţelege Nietzsche că trebuie să prinzi ocazia cînd ţi se iveşte? Cu toate astea, ceva îl intriga la acea declaraţie despre „bine-cuvîntantul nu". Este un amestec ciudat, se gîndi Breuer, între masive porţiuni aride şi o strălucitoare originalitate. Din nou avu senzaţia că s-ar putea ca acest om bizar să aibă de oferit ceva de valoare. — Unde am rămas? A, da, dezastrul final! Crezusem tot timpul că relaţia mea sexuală cu Bertha era în întregime autistă — adică petrecîndu-se numai în mintea mea — şi că faţă de ea o ţinusem în întregime ascunsă. Imaginaţi-vă deci şocul meu cînd, într-o zi, am fost informat de mama ei că Bertha declarase că era însărcinată cu copilul doctorului Breuer! Breuer descrise furia Mathildei cînd aflase de falsa sarcină şi cum ceruse, mînioasă, ca el să transfere imediat cazul Berthei unui alt medic şi, de asemenea, s-o concedieze pe Eva. — Şi ce-aţi făcut? — Ce puteam face? Erau în joc cariera, familia, întreaga mea viaţă. A fost cea mai proastă zi din viaţa mea. A trebuit să-i spun Evei să plece. Desigur, m-am oferit s-o las să lucreze în continuare pentru mine pînă cînd aveam s-o pot ajuta să-şi găsească o altă slujbă. Deşi mi-a spus că înţelegea, nu s-a întors la lucru în ziua următoare şi n-am mai văzut-o niciodată de arunci. I-am scris de mai multe ori, dar n-a răspuns niciodată. Iar cu Bertha a fost şi mai rău. Cînd am vizitat-o, în ziua următoare, delirul încetase, şi o dată cu el iluzia ei că o lăsasem însărcinată. De fapt, avea o amnezie totală în ce privea întregul episod şi a răspuns în mod catastrofal 210 cînd am anunţat-o că nu mai puteam fi medicul ei. A plîns — rugîndu-mă să mă răzgîndesc — m-a implorat să-i spun cu ce greşise. Şi, bineînţeles, nu greşise cu nimic. Izbucnirea ei privind „copilul doctorului Breuer" făcea parte din isteria ei. Acelea nu fuseseră cuvintele ei, delirul era acela care vorbise. — Şi al cui era delirul? întrebă Nietzsche. — Păi, bineînţeles, era delirul ei, dar nu responsabilitatea ei, nu mai mult decît este cineva responsabil pentru lucrurile bizare, întîmplătoare care se petrec în vis. Oamenii spun vorbe ciudate, incoerente într-o astfel de stare. — Mie vorbele ei nu mi se par incoerente sau întîmplătoare. Aţi sugerat, domnule doctor, să intervin cu orice comentariu. Permiteţi-mi să fac o observaţie: mi se pare remarcabil că dumneavoastră sînteţi responsabil pentru toate gîndurile şi toate faptele dumneavoastră, în timp ce ea — vocea lui Nietzsche era aspră şi el clătina un deget spre Breuer — ea, în virtutea bolii ei, este absolvită de orice.
— Dar, domnule profesor, după cum aţi spus chiar dumneavoastră, puterea este ceea ce conteză. Eu aveam puterea în virtutea poziţiei mele. Ea se îndrepta către mine cerînd ajutor. Eram conştient că şi-a iubit tatăl foarte mult, poate prea mult, şi că boala i-a fost precipitată de moartea lui. Ştiam, de asemenea, că revărsa asupra mea dragostea pe care o simţea faţă de el, şi am exploatat asta. Vroiam să mă iubească. Ştiţi care au fost ultimele ei cuvinte către mine? După ce i-am spus că voi transfera îngrijirea ei unui alt medic, am plecat, iar ea a strigat: „Pentru mine vei fi întotdeauna singurul bărbat — nu va mai exista nici un alt bărbat în viaţa meal" Cumplite cuvinte! Dovedind cît de mult rău îi făcusem. Dar a fost ceva şi mai cumplit: m-au bucurat acele cuvintel M-am bucurat s-o aud proclamîndu-mi puterea asupra ei! Vedeţi deci, am lăsat-o slăbită. Infirmă. Aş fi putut la fel de bine să-i leg sau să-i retez picioarele! — Şi de cînd aţi văzut-o ultima oară, întrebă Nietzsche, care a fost soarta acestei infirme? 211 — A fost internată la un alt sanatoriu, în Kreutzlin-gen. Multe dintre simptomele ei de la început au recidivat — schimbările de dispoziţie, pierderea limbii materne în fiecare dimineaţă, şi durerile ei, care pot fi controlate doar de morfină, de care e dependentă. Un fapt interesant: doctorul ei de acolo s-a îndrăgostit de ea, a renunţat la caz şi apoi a cerut-o în căsătorie! — Ah, se repetă acelaşi tipar şi cu următorul doctor, observaţi? — Observ numai că sînt chinuit de gîndul că Bertha e cu un alt bărbat. Vă rog să adăugaţi şi „gelozie" la lista dumneavoastră: este una dintre problemele mele majore. Mă năpădesc tot felul de viziuni în care ei doi îşi vorbesc, se ating, chiar fac dragoste. Deşi aceste viziuni îmi produc o mare durere, continuu să mă auto-torturez. Puteţi înţelege asta? Aţi experimentat vreodată o asemenea gelozie? Această întrebare marcă un punct de cotitură în discuţie. La început, Breuer se dezvăluise în mod deliberat cu scopul de a crea un model pentru Nietzsche, sperînd să-l încurajeze să-i răspundă la fel. Dar curînd se cufundase cu totul în procesul confesiunii. Nu exista, la urma urmei, nici un risc — Nietzsche, crezînd că era consultantul lui Breuer, jurase că totul avea să rămînă confidenţial. Era o experienţă nouă: niciodată nu mai împărtăşise Breuer cuiva atît de multe despre el. Mai era Max — dar cu Max dorise să-şi păstreze o anumită imagine şi îşi alesese cu grijă cuvintele. Chiar şi cu Eva Berger fusese întotdeauna reţinut, ascunzînd acele scîrţîieli ale vîrstei, ezitările şi îndoielile, toate acele atribute ce ar putea face un om mai în vîrstă să pară slab ori inhibat în faţa unei femei tinere şi atrăgătoare. Dar cînd începuse să-şi descrie sentimentele de gelozie faţă de Bertha şi noul ei doctor, Breuer îşi reluase rolul de medic al lui Nietzsche. Nu minţise — fuseseră, într-adevăr, zvonuri despre Bertha şi un alt doctor şi suferise, într-adevăr, de gelozie —, dar îşi exagerase sentimentele încercînd să regizeze destăinuirea lui Nietzsche. Căci 212 Nietzsche trebuie să fi simţit gelozie în relaţia „pitagoreică" dintre el, Lou Salom6 şi Paul Ree. Strategia lui nu avu însă nici un efect. Cel puţin, Nietzsche nu dădu semne că ar avea vreun interes deosebit pe această temă. El nu făcu decît să dea uşor din cap şi să răsfoiască paginile caietului, revăzîndu-şi însemnările. Cei doi se cufundară în tăcere. Priveau fix focul care se stingea. Apoi Breuer băgă mîna în buzunar şi îşi scoase ceasul greu de aur — un cadou de la tatăl lui. Pe spate era gravat: „Fiului meu, Josef. Să porţi mai departe spiritul spiritului meu." Se uită la Nietzsche. Reflectau oare ochii aceia obosiţi speranţa că această întrevedere se apropia de sfîrşit? Era timpul să plece. — Domnule profesor, îmi face bine să vorbesc cu dumneavoastră. Dar am şi eu o responsabilitate faţă de dumneavoastră, şi mi se pare că v-am prescris odihnă pentru a evita
revenirea migrenei, iar apoi v-am răpit-o obligîndu-vă să mă ascultaţi atîta vreme. încă ceva: îmi amintesc descrierea pe care aţi făcut-o odată unei zile tipice din viaţa dumneavoastră, o zi ce conţinea foarte puţine contacte apropiate cu alţii. Este aceasta o doză prea mare pentru o singură dată? Nu numai prea mult timp, prea multă vorbăraie şi ascultare, ci şi prea mult din viaţa intimă a cuiva? — înţelegerea noastră cere sinceritate, domnule doctor, şi n-ar fi cinstit să vă contrazic. A fost foarte mult pentru ziua de azi şi sînt obosit. — Se lăsă pe spătarul scaunului. — Dar nu, nu am aflat prea mult din viaţa dumneavoastră intimă. Şi eu învăţ de la dumneavoastră. Am vorbit serios atunci cînd am spus că atunci cînd e vorba să învăţ despre relaţiile cu alţi oameni trebuie să încep de la zero! ,1 Pe cînd Breuer se ridica şi se întindea să-şi ia haina, Nietzsche adăugă: — încă un comentariu. Aţi vorbit foarte mult despre cel de-al doilea punct de pe lista noastră: „Invadat de gîn-duri străine". Poate că am epuizat astăzi această categorie, căci acum am o imagine a felului în care aceste gîn213 duri nevrednice vă invadează şi pun stăpînire pe mintea dumneavoastră. Cu toate acestea, ele sînt gîndurile dumneavoastră, şi mintea dumneavoastră. Mă întreb ce avantaj aveţi permiţînd ca aceasta să se întîmple — ori, ca să mă exprim şi mai dur —făcînd ca aceasta să se întîmple. Breuer, cu un braţ în mîneca hainei, îngheţă. — Făcînd să se întîmple? Nu ştiu. Tot ce pot să spun este că, din interior, acest lucru nu este perceput aşa. Eu simt că mi se întîmplă. Afirmaţia dumneavoastră că eu fac să se întîmple aşa nu are — cum să spun? — nici un înţeles afectiv pentru mine. — Trebuie să găsim o cale să-i dăm un înţeles. — Niet-zsche se ridică şi îl conduse pe Breuer pînă la uşă. — Să încercăm un experiment de gîndire. Pentru discuţia de mîine, vă rog să meditaţi la această întrebare: Dacă nu aţi avea aceste gînduri străine, la ce v-aţi gîndi? EXTRASE DIN NOTELE DR BREUER ASUPRA CAZULUI ECKART MULLER, 5 DECEMBRIE 1882
Un început excelent! Cu multe realizări. A făcut o listă a problemelor mele şi planuri pentru a ne concentra de fiecare dată asupra uneia singure. Bun. Să-l lăsăm să creadă că asta facem. Pentru a-l încuraja să se confeseze, m-am destăinuit complet azi. Nu a răspuns la fel, dar, în timp, va veni şi asta. Cu siguranţă că a fost uluit şi impresionat de deschiderea mea. Am o idee tactică interesantă! Voi descrie situaţia lui ca şi cînd ar fi a mea. Apoi îl voi lăsa să mă sfătuiască şi, făcînd aceasta, se va sfătui pe el însuşi. Astfel, de exemplu, îl pot ajuta să se descurce în triunghiul lui — cu Lou Salome şi Paul Ree — cerîndu-i ajutorul în privinţa triunghiului meu cu Bertha şi noul ei doctor. Este atît de rezervat încît acesta s-ar putea să fie singurul mod de a-l ajuta. Probabil că nu va fi niciodată destul de sincer ca să ceară direct ajutor. Are o minte originală. Nu-i pot prevedea reacţiile. Poate că Lou Salome are dreptate; poate că este sortit să devină un mare filozof. Cîtă vreme evită subiectul fiinţelor omeneşti! în
214 majoritatea aspectelor relaţiilor interumane are goluri uriaşe. Dar cînd este vorba despre femei, este barbar, aproape inuman. Indiferent de femeie sau de situaţie, reacţia lui e previzibilă: femeia e trădătoare şi intrigantă. Iar sfatul lui cu privire la femei este la fel de previzibil: ele sînt vinovate, pedepsiţi-lel Ah, da, încă o metodă — evitaţi-le! Cît despre pornirile sexuale: o fi avînd vreunele, de fapt? Vede oare femeile ca pe ceva prea periculos? Trebuie să aibă dorinţe sexuale. Dar ce se întîmplă cu ele? Sînt stăvilite, exer-citînd o presiune ce trebuie să ţîşnească afară cumva? Ar putea să fie aceasta, mă întreb, sursa migrenei? EXTRASE DIN ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA CAZULUI DR BREUER, 5 DECEMBRIE 1882
liste creşte. La cele şase puncte ale mele, dr Breuer a mai adăugat cinci: 7. Sentimentul de a fi prins în capcană — de căsătorie, de viaţă. 8. înstrăinarea de soţie. 9. Regretul că a refuzat „sacrificiul" sexual al Evei. 10. Preocuparea exagerată asupra părerii altor medici despre el. 11. Gelozie — Bertha şi un alt bărbat.
Se va sfirşi lista vreodată? Va ridica fiecare zi noi probleme? Cum să-l fac să înţeleagă că problemele lui reclamă atenţie numai ca să ascundă ceea ce el nu doreşte să vadă? Gînduri mărunte sînt absorbite de mintea lui ca de-un burete. în cele din urmă îi vor ataca trupul. Astăzi, dnd a plecat, l-am întrebat ce ar vedea dacă n-ar fi orbit de mărunţişuri. I-am arătat astfel calea. O va urma? Este un amestec ciudat — inteligent şi totuşi orb, sincer şi totuşi necinstit. îşi realizează oare propria\nesinceritate? Spune că îl ajut. Mă laudă. Ştie cît de mult urăsc darurile? Ştie că darurile îmi zgîrie pielea şi îmi distrug somnul? Este oare unul dintre aceia care pretind că dăruiesc — numai pentru a obţine daruri? Nu i le voi oferi. Este genul care venerează reverenţa? 215 Vrea oare să mă descopere pe mine mai degrabă decît pe el însuşi? Nu trebuie să-i ofer nimici Cînd un prieten are nevoie de un loc pentru a se odihni, cel mai bine e să-i oferi un pat tare de campanie! Este cuceritor, plin de compasiune. Atenţie! în unele privinţe s-a convins pe sine însuşi să tindă spre înălţimi, dar măruntaiele lui n-au fost convinse. în privinţa femeilor, e aproape inuman. O tragedie — să te bălăceşti în noroiul ăla! Eu cunosc acest noroi: e bine cînd privesc în urmă şi văd ce am depăşit. Cel mai mare copac tinde spre cele mai mari înălţimi şi are rădăcinile înfipte cel mai adînc, în întuneric — în rău, chiar; el însă nici nu tinde spre înălţimi, nici nu se aruncă în adîncuri. Pofte animalice îi secătuiesc forţele — şi raţiunea. Trei femei îl sfîşie, iar el le este recunoscător. Le linge colţii sîngeroşi. Una din ele îl învăluie în parfumul ei greu şi pretinde că se sacrifică. îi oferă „darul" robiei — robia lui. Cealaltă îl torturează. Se preface slăbită ca să se poată lăsa pe el cînd merge. Se preface că doarme ca să-şi poată pune capul pe sexul lui şi, cînd se plictiseşte de aceste torturi mărunte, îl umileşte public. Cînd jocul se termină, pleacă mai departe şi îşi continuă trucurile cu următoarea victimă. Şi el e orb la toate acestea. Orice s-ar întîmpla, o iubeşte. Orice ar face ea, îi este dor de perioada cînd îi era pacientă, şi o iubeşte. Cea de-a treia femeie îl ţine într-o captivitate permanentă. Dar o prefer pe aceasta. Ea, cel puţin, nuşi ascunde ghearele!
SCRISOARE A LUI FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE LOU SALOME, DECEMBRIE 1882 Draga mea Lou, ...Ai în mine cel mai bun avocat, dar şi cel mai neîndurător judecător! îţi cer să te judeci singură şi să-ţi hotărăşti singură pedeapsa... în ce mă priveşte am hotărît, la Orta, să-ţi dezvălui întreaga mea filozofie. O, nici n-ai idee ce decizie a fost asta: aveam credinţa că n-aş putea face un cadou mai frumos cuiva... 216 Tindeam atunci să te consider o viziune şi o manifestare a idealului meu pămîntesc. Ia seama, te rog, că am o vedere extraordinară! Cred că nimeni nu poate gîndi mai bine despre tine dar, în acelaşi timp, nici mai rău. Dacă te-aş fi creat eu ţi-aş fi dat o sănătate mai bună şi încă multe dincolo de asta, care sînt cu mult mai valoroase... şi poate ceva mai multă dragoste pentru mine (deşi asta are importanţa cea mai mică din toate) şi la fel ar fi fost cu prietenul nostru Rie. Nici cu tine, nici cu el nu pot schimba un singur cuvînt în probleme ale sufletului meu. îmi imaginez că nu ştii deloc ce vreau? — dar această linişte forţată este aproape sufocantă, pentru că eu vă iubesc. FN.
CAPITOLUL 15
JL'upă prima lor şedinţă, Breuer îi mai acordă lui Nietzsche cîteva minute din timpul său de lucru: făcu o însemnare în fişa lui Eckart Muller, le puse la curent pe surori cu starea migrenei acestuia şi, mai tîrziu, în cabinetul său, scrise un raport mai personal într-un caiet identic cu cel folosit de Nietzsche pentru însemnările sale. Dar pe parcursul următoarelor douăzeci şi patru de ore, Nietzsche ocupă mult din timpul liber al lui Breuer — timp furat de la alţi pacienţi, de la Mathilde, de la copiii lui şi, cea mai mare parte, din somnul său. Dormind cu intermitenţe, doar în primele ore ale nopţii, Breuer avu vise vii, neliniştitoare. Visă că el şi Nietzsche stăteau de vorbă într-o cameră fără pereţi — poate scena unui teatru. Lucrătorii care treceau transportînd mobilă le ascultau conversaţia. Camera părea provizorie, ca şi cum ar fi putut fi împachetată în întregime şi dusă de-acolo. într-un alt vis, şedea în cadă şi deschidea robinetul de apă. Din el curgea un şuvoi de insecte, piese metalice mărunte şi mucozităţi uriaşe care atîrnau din gura robinetului în şuviţe lungi, oribile. Piesele metalice îl intrigau. Mu-cozităţile şi insectele îl dezgustau. La ora trei fu trezit de coşmarul lui obişnuit: cutremurul, căutarea Berthei, pămîntul care i se lichefia sub picioare. Aluneca în pămînt, scufundîndu-se patruzeci de 218 metri şi aterizînd pe o lespede albă avînd înscris pe ea un mesaj ilizibil. Breuer stătu întins, treaz, ascultîndu-şi bătăile inimii, încercă să se calmeze punîndu-şi probleme intelectuale. Se întrebă mai întîi de ce lucruri care par însorite şi benefice la douăsprezece ziua se încarcă adesea de oroare la trei noaptea. Deoarece nu reuşi să se destindă deloc, trecu la o altă diversiune şi încercă să-şi amintească tot ce-i destăinuise lui Nietzsche în cursul acelei zile. Dar cu cît îşi amintea mai multe, cu atît devenea mai agitat. Spusese oare prea mult? îl dezgustaseră oare pe Nietzsche dezvăluirile sale? Cine l-o fi pus să-şi divulge toate sentimentele ruşinoase, secrete, faţă de Bertha şi Eva? în momentul acela i se păruse că e bine, ca un fel de ispăşire chiar, să-i împărtăşească totul; acum însă îi era frică să se gîndească la părerea lui Nietzsche despre el. Deşi ştia că Nietzsche avea o atitudine puritană în privinţa relaţiilor sexuale, îl asaltase cu o discuţie pe această temă. Poate intenţionat. Poate, ascunzîndu-se în spatele poziţiei lui de pacient, dorise să-l şocheze şi să-l ofenseze. Dar de ce? Curînd însă îi apăru Bertha, regina gîndurilor sale, făcînd să pălească şi împrăştiind alte gînduri, captîndu-i întreaga atenţie. Atracţia ei sexuală era neobişnuit de puternică în noaptea aceea: Bertha descheindu-şi încet, timidă, nasturii halatului de spital; Bertha goală, intrînd în transă; Bertha ţinîndu-şi sînul în palmă şi chemîndu-l; sfîrcul ei moale, proeminent umplîndui gura; Bertha des-făcîndu-şi picioarele, şoptind: „ia-mă" şi trăgîndu-l spre ea. Breuer tremura de dorinţă; vru să caute alinare la Mathilde, dar nu putu suporta sentimentul de duplicitate şi vinovăţie produs de faptul că, iarăşi, îi folosea corpul imaginîndu-şi-o pe Bertha sub el. Se sculă devreme ca să se liniştească. — Se pare, îi spuse Breuer lui Nietzsche mai tîrziu în cursul dimineţii trecîndu-i în revistă fişa de observaţie, că Herr Muller a dormit mai bine în noaptea asta decît dr Breuer. , 219 îi povesti apoi evenimentele din noaptea precedentă: somnul cu intermitenţe, groaza, visele, obsesiile, teama de a nu fi dezvăluit prea mult.'Nietzsche dădu din cap a înţelegere în timpul declaraţiei lui Breuer şi notă visele în caietul său. — După cum ştiţi, am cunoscut şi eu asemenea nopţi. Noaptea trecută, cu numai un gram de cloral, am dormit cinci ore consecutiv — dar rareori se întîmplă astfel. Ca şi dumneavoastră, visez, sînt
sufocat de groază. Ca şi dumneavoastră, m-am întrebat adesea de ce noaptea domneşte frica. După douăzeci de ani de întrebări ca acestea, cred acum că frica nu e născută din întuneric; ea este, mai degrabă, ca stelele — întotdeauna acolo, dar pierzîndu-şi strălucirea la lumina zilei. Iar visele, continuă Nietzsche ridicîndu-se din pat şi traversînd camera împreună cu Breuer pînă la fotoliile aşezate în faţa focului, visele sînt un mister încîntător care imploră să fie înţeles. Vă invidiez pentru visele dumneavoastră. Eu rareori mi le amintesc. Nu sînt de acord cu medicul elveţian care m-a sfătuit odată să nu-mi mai pierd timpul gîndindu-mă la vise, fiindcă ele nu sînt altceva decît nişte deşeuri întîmplătoare, excreţii nocturne ale minţii. El pretindea că la fiecare douăzeci şi patru de ore creierul se curăţă, vărsînd în vise excedentul de gîn-duri ale zilei! Nietzsche se opri pentru a-şi citi însemnările despre visele lui Breuer. — Coşmarul dumneavoastră e total derutant, dar cred că celelalte două vise şi-au avut originea în discuţia noastră de ieri. îmi spuneţi că vă temeţi să nu fi dezvăluit prea mult — iar apoi visaţi o încăpere publică, fără pereţi. Iar celălalt vis — robinetul şi mucozităţile şi insectele — nu coroborează ele teama dumneavoastră că aţi descătuşat prea multe dintre părţile dumneavoastră întunecate, neplăcute? — Da, era ciudat cum această senzaţie creştea din ce în ce mai mult pe măsură ce noaptea înainta. Mă temeam 220
că v-am ofensat, v-am şocat sau v-am dezgustat. Mi-era teamă de felul în care m-aţi putea privi. — Dar nu v-am prezis asta? Nietzsche, şezînd picior peste picior pe fotoliul din faţa lui Breuer, bătea cu creionul în caiet pentru a-şi sublinia cuvintele. De această preocupare cu privire la sentimentele mele mă temeam eu; tocmai din acest motiv v-am conjurat să nu-mi dezvăluiţi mai mult decît îmi este necesar ca să înţeleg. Eu vreau să vă ajut să vă recăpătaţi forţele, nu să vi le pierdeţi mărtu-risindu-vă eşecurile. — Dar, domnule profesor, avem aici un punct important asupra căruia nu sîntem de acord. De fapt, săptămîna trecută ne-am certat tocmai din cauza acestui punct. Să încercăm să ajungem la o concluzie de data aceasta. îmi amintesc că spuneaţi, şi am citit şi în cărţile dumneavoastră, că toate relaţiile trebuie înţelese pornind de la putere. Totuşi, acest lucru pur şi simplu nu este valabil pentru mine. Eu nu mă iau la întrecere cu dumneavoastră: nu am nici un interes să vă înfrîng. Eu vreau doar ajutorul dumneavoastră pentru a-mi regăsi viaţa. Balanţa de forţe între noi — cine cîştigă, cine pierde — mi se pare banală şi irelevantă. — Atunci, domnule doctor, de ce vă este ruşine că mi-aţi arătat slăbiciunile dumneavoastră? — Nu pentru că aş fi pierdut vreo competiţie! Cui îi pasă de asta? Mă simt prost dintr-un singur motiv: părerea dumneavoastră este importantă şi mă tem că, după confesiunea sordidă de ieri, aveţi o părere mult mai proastă despre mine! Consultaţi-vă lista — Breuer făcu un semn spre caietul lui Nietzsche. Vă amintiţi problema urii de sine — punctul trei, cred. îmi ascund adevăratul eu pentru că am atîtea lucruri vrednice de dispreţ. Apoi mă detest şi mai mult pentru că sînt izolat de alţi oameni. Dacă e să rup vreodată acest cerc vicios, trebuie să fiu în stare să mă destăinui altora! — Poate, dar priviţi — Nietzsche îi arătă punctul zece din caiet. Aid spuneţi că vă preocupă prea mult părerea colegilor dumneavoastră. Am cunoscut mulţi oameni 221 V
care se detestă şi încearcă să îndrepte acest lucru con-vingîndu-i mai întîi pe alţii să gîndească bine despre ei. O dată ce reuşesc acest lucru, încep şi ei să gîndească bine despre ei înşişi. Dar aceasta este o soluţie falsă, înseamnă să te supui autorităţii altora. Sarcina dumneavoastră este să vă acceptaţi dumneavoastră înşivă — nu să găsiţi căi pentru a cîştiga acceptul meu. Breuer începea să ameţească. Avea o minte rapidă, pătrunzătoare şi nu era obişnuit să i se aducă sistematic contraargumente. Dar, evident, nu era recomandabilă o dezbatere raţională cu Nietzsche; nu l-ar fi putut niciodată înfrînge sau convinge de ceva contrar poziţiei lui. Poate, conchise Breuer, o metodă impulsivă, iraţională ar fi mai eficientă. — Nu, nu, nu! Credeţi-mă, domnule profesor, deşi acest lucru este perfect rezonabil, cu mine nu merge! Eu ştiu doar că am nevoie de aprobarea dumneavoastră. Aveţi dreptate: scopul ultim este într-adevăr a fi independent de părerile altora, dar calea către acest scop — şi vorbesc pentru mine, nu pentru dumneavoastră — este să ştiu că nu depăşesc limitele decenţei. Simt nevoia să pot destăinui totul despre mine unei alte persoane şi să aflu că şi eul meu este...
pur şi simplu omenesc. Ca un gînd tardiv, adăugă: — Omenesc, prea omenesc! Titlul cărţii aduse un zîmbet pe faţa lui Nietzsche. — Touche, domnule doctor! Cine se poate opune acestei expresii excelente? Acum vă înţeleg sentimentele dar încă nu-mi sînt clare implicaţiile lor în discuţia noastră. Breuer îşi alese cu grijă cuvintele în această problemă delicată. — Nici mie. Dar ştiu că trebuie să fiu atent ce vă dezvălui şi ce nu. Să vă povestesc un incident recent care ar putea fi relevant. Discutam cu Max, cumnatul meu. Eu n-am fost niciodată prea apropiat de Max pentru că l-am considerat mereu insensibil din punct de vedere psihic. Căsătoria mea s-a degradat însă pînă la un punct în care simţeam nevoia s-o discut cu cineva. Am încercat să por222
nesc o conversaţie despre asta cu Max, dar eram atît de copleşit de ruşine încît mi-a fost greu să continuu. Atunci, într-un mod la care nu m-am aşteptat niciodată, Max mi-a răspuns dezvăluindu-mi dificultăţi similare cu care se confruntă în viaţa sa. într-un fel destăinuirea lui m-a eliberat pe mine şi, pentru prima dată, noi doi am avut o discuţie intimă. Mi-a ajutat enorm. — Cînd spuneţi „mi-a ajutat", întrebă imediat Nietzsche, vreţi să spuneţi că disperarea dumneavoastră a scăzut? Sau că relaţiile cu soţia dumneavoastră s-au îmbunătăţit? Sau aţi avut o discuţie care v-a uşurat doar pe moment? Ah! Breuer îşi dădu seama că era încolţit! Dacă afirma că discuţia cu Max îi fusese într-adevăr de folos, Nietzsche avea să întrebe de ce mai avea nevoie de sfatul lui. Atenţie, atenţie. — Nu ştiu ce vreau să spun. Tot ce ştiu e că m-am simţit mai bine. în noaptea aceea n-am mai stat treaz, crispîndu-mă de ruşine. Şi de atunci m-am simţit mai deschis, mai pregătit să încep o investigaţie asupra mea. Nu merge bine, îşi zise Breuer. Poate că un apel simplu, direct ar fi mai bun. — Sînt sigur, domnule profesor, că m-aş putea exprima mai sincer dacă aş putea fi sigur că mă înţelegeţi. Cînd vorbesc despre dragostea mea obsesivă ori despre gelozie, m-ar ajuta să ştiu că şi dumneavoastră aţi trăit astfel de lucruri. Bănuiesc, de exemplu, că dumneavoastră găsiţi relaţiile sexuale dezagreabile şi că dezaprobaţi foarte tare preocupările mele în această privinţă. Normal, asta mă stînjeneşte în a vă dezvălui aceste faţete ale mele. O pauză lungă. Nietzsche stătea cu ochii pironiţi în tavan, cugetînd adînc. Breuer era optimist, căci ştiuse să crească presiunea cu măiestrie. Spera că Nietzsche era gata în sfîrşit să spună ceva despre sine. — Probabil, răspunse Nietzsche, că nu mi-am exprimat destul de clar poziţia. Spuneţi-mi, vau sosit cărţile pe care le-aţi comandat de la editură? 223
— încă nu. De ce întrebaţi? Există acolo pasaje relevante pentru discuţia noastră de azi? — Da, mai ales în Ştiinţa voioasă. Acolo afirm că relaţiile sexuale nu se deosebesc prin nimic de alte relaţii, căci şi ele presupun o luptă pentru putere. Dorinţa sexuală este, la bază, dorinţa de a domina total nuntea şi trupul celuilalt. — Eu cred că nu este adevărat. Nu pentru dorinţa mea! — Ba da, ba da, insistă Nietzsche. Priviţi mai adînc şi veţi vedea că această dorinţă este şi o dorinţă de a-i domina pe toţi ceilalţi. „Amantul" nu este cel care „iubeşte": ceea ce urmăreşte el în schimb este să fie singurul posesor al iubitei lui. Dorinţa lui este să îndepărteze întreaga lume de un bun preţios. Este tot atît de meschin ca şi dragonul care-şi păzeşte comoara de aur! El nu iubeşte lumea — dimpotrivă, este total indiferent faţă de toate celelalte fiinţe vii. N-aţi spus chiar dumneavoastră asta? De aceea vă plăcea — am uitat cum o cheamă — infirma? — Bertha, darnueinf... — Da, da, aţi fost mulţumit cînd Bertha a spus că veţi fi întotdeauna singurul bărbat din viaţa ei! — Dar dumneavoastră mutaţi totul în plan teoretic! Eu îmi simt pornirile sexuale în organele genitale,
nu într-o arenă abstractă în care se confruntă nişte forţe! — Nu, declară Nietzsche, eu nu fac decît să spun lucrurilor pe nume! N-am nimic împotrivă ca un om să aibă relaţii sexuale cînd simte nevoia. Dar detest oamenii care le cerşesc, care renunţă la puterea lor pentru uşuratica femeie — pentru vicleana femeie ce transformă slăbiciunea ei şi puterea lui în puterea ei. — Ah, cum puteţi nega ceea ce este cu adevărat erotic? Dumneavoastră ignoraţi impulsul, atracţia biologică existentă în noi din construcţie, care ne permite să ne reproducem! Sexualitatea este o parte a vieţii, a naturii. — O parte, dar nu partea cea mai înălţătoare. De fapt, duşmanul de moarte al părţii înălţătoare. Daţimi voie să vă citesc o frază pe care am scris-o azi dimineaţă devreme. 224
Nietzsche îşi puse ochelarii lui groşi, se întinse pînă la birou, luă de pe el un caiet uzat şi răsfoi paginile umplute cu o mîzgăleală ilizibilă. Se opri la ultima pagină şi, cu nasul aproape atingînd caietul, citi: — „Senzualitatea este o căţea care ne muşcă de călcîie! Şi cît de frumos ştie căţeaua asta să cerşească o bucată de spirit cînd i se refuză o bucată de carne." închise caietul. — Astfel problema nu este aceea că sexul este prezent, ci că el face să dispară altceva — ceva mult mai valoros, infinit mai preţios! Dorinţa, excitaţia, voluptatea — ele ne înrobesc! Gloata îşi petrece viaţa hrănindu-se, ca porcii, din troaca dorinţei. — Troaca dorinţei! repetă Breuer pentru sine, uimit de patima cu care vorbea Nietzsche. Aveţi sentimente puternice în această chestiune. Simt mai multă pasiune decît oricînd în vocea dumneavoastră. — Marea pasiune e necesară pentru a înfrînge pasiunea! Prea mulţi oameni au fost traşi pe roata unor pasiuni mărunte. — Dar experienţa dumneavoastră în acest domeniu? Breuer bîjbîîa. Dumneavoastră personal aţi avut experienţe nefericite care v-au ajutat să vă formulaţi concluziile? — Apropo de ce-aţi spus mai devreme, despre scopul primar al reproducerii — daţi-mi voie să vă întreb următorul lucru: — Nietzsche împunse aerul cu degetul de trei ori — n-ar trebui să creăm— nar trebui să devenim — înainte de a ne reproduce? Datoria noastră faţă de viaţă este să creăm ceva mai bun, nu să reproducem ce este rău. Nimic nu trebuie să stea în calea dezvoltării eroului din tine. Iar dacă dorinţa îţi stă în cale, atunci şi ea trebuie stăpînită. înfruntă realitatea! îşi spuse Breuer. De fapt n-ai nici un control asupra acestor discuţii, Josef. Nietzsche ignoră pur şi simplu orice întrebare la care nu vrea să răspundă. — Ştiţi, domnule profesor, din punct de vedere intelectual sînt de acord cu aproape tot ce spuneţi, dar nivelul discursului nostru este prea abstract. Nu este destul de per225
sonal pentru a-mi fi de ajutor. Poate că sînt eu prea ancorat în practic — la urma urmei, toată viaţa mea profesională s-a concentrat asupra descoperirii unei boli, punerii unui diagnostic şi apoi tratării bolii cu un remediu specific. Se apleca înainte, pentru a se uita direct la Nietzsche. — Ei bine, eu ştiu că genul meu de boală nu poate fi tratat atît de pragmatic — dar, în discuţia noastră, ne îndepărtăm prea mult spre extrema cealaltă. Eu nu pot să fac nimic cu cuvintele dumneavoastră. îmi spuneţi să-mi depăşesc dorinţa, pasiunile mărunte. îmi spuneţi să-mi dezvolt componentele superioare — dar nu-mi spuneţi cum să stăpînesc, cum să dezvolt eroul din mine. Toate acestea sînt nişte concepte poetice minunate, dar în clipa asta, pentru mine, ele sînt doar vorbe în vînt. Aparent neafectat de pledoaria lui Breuer, Nietzsche răspunse ca un profesor unui şcolar nerăbdător. — în timp, vă voi învăţa cum să stăpîniţi. Vreţi să zburaţi, dar nu puteţi începe să zburaţi zburînd. Trebuie să vă învăţ mai întîi să mergeţi, iar primul pas în a învăţa să mergi este să înţelegi că acela care nu se supune lui însuşi este condus de alţii. Este mai uşor, mult mai uşor să te supui altuia decît să-ţi comanzi ţie însuţi. Cu aceasta, Nietzsche îşi scoase pieptănaşul şi
începu să-şi ţesale mustaţa. — Mai uşor să te supui altuia decît să-ţi comanzi ţie însuţi? Din nou, domnule profesor, de ce nu vă adresaţi mai personal? înţeleg sensul afirmaţiei dumneavoastră, dar îmi vorbiţi mie? Ce pot face cu ea? Iertaţi-mă dacă par prea ancorat în concret. în momentul ăsta dorinţele mele sînt lumeşti. Visez lucruri prea simple — să am un somn fără coşmaruri după ora trei noaptea, să mai scap puţin de senzaţia asta de apăsare. Uite aici mi se instalează frica, aici... Arătă spre centrul sternului. Ce-mi trebuie mie acum, continuă el, nu este o afirmaţie poetică abstractă, ci ceva omenesc, direct. Am nevoie de angajare personală, îmi puteţi împărtăşi cum e la dumneavoastră? Dumneavoastră aţi avut o iubire sau o obsesie ca ale mele? Dumneavoastră cum le-aţi depăşit? Cum le-aţi stăpînit? Cît a durat? 226 — Mai este un lucru pe care mi-am propus să-l discut cu dumneavoastră azi, spuse Nietzsche punînd deoparte pieptenul şi, încă o dată, ignofînd întrebarea lui Breuer. Avem timp? Breuer se lăsă descurajat în fotoliu. în mod evident, Nietzsche avea să continue să-i ignore întrebările. Se sili să aibă răbdare. îşi privi ceasul şi spuse că mai putea ră-mîne cincisprezece minute. — Voi fi aici în fiecare zi pentru treizeci sau patruzeci de minute, deşi vor fi, neîndoielnic, zile cînd vreo urgenţă mă va obliga să plec mai devreme. — Bun! Vreau să vă spun ceva important. V-am auzit de multe ori plîngîndu-vă de nefericire. De fapt — Nietzsche îşi deschise caietul la lista de probleme a lui Breuer — „nefericire în general" este prima problemă pe lista dumneavoastră. Astăzi aţi mai vorbit de frică, de apăsare în zona cordială... — Precordială — regiunea de deasupra cordului, a inimii. — Da, vă mulţumesc, ne învăţăm unul pe altul. Apăsarea din zona precordială, frica din timpul nopţii, insomnia, disperarea — vorbiţi mult despre acestea şi vă descrieţi dorinţele „pămînteşti" ca o uşurare imediată a senzaţiei de disconfort. Vă plîngeţi că discuţia cu mine nu vă aduce alinare în modul în care a făcut-o discuţia cu Max. — Da. Şi... — Şi vreţi ca eu să mă adresez direct tensiunii dumneavoastră, vreţi să vă aduc alinare. — Exact. Breuer se aplecă din nou înainte. Dădu din cap, făcîndu-i semn lui Nietzsche să continue. — Acum două zile m-am opus propunerii dumneavoastră de a deveni — cum să-i spunem? — consilierul dumneavoastră şi de a vă ajuta să luptaţi cu disperarea. V-am contrazis cînd aţi pretins că sînt un expert mondial pentru că am studiat aceste chestiuni ani de zile. Dar acum, reflectînd, îmi dau seama că aţi avut dreptate: sînt un expert. Am foarte multe să vă învăţ: am consacrat mult din viaţa mea studiului disperării. Cît de mult 227
din viaţa mea, vă pot arăta uşor. Acum cîteva luni, sora mea, Elisabeth, mi-a arătat o scrisoare pe care i-am scris-o în 1865, cînd aveam douăzeci şi unu de ani. Elisabeth nu-mi înapoiază niciodată scrisorile — păstrează totul şi spune că într-o zi va construi un muzeu care să găzduiască toate lucrurile mele şi că va percepe o taxă de intrare. N-am nici o îndoială, cunoscînd-o pe Elisabeth, că mă va împăia, mă va aşeza pe un piedestal şi mă va expune, ca atracţie principală. în acea scrisoare afirmam că există o diviziune de bază a căilor urmate de oameni: aceia care-şi doresc linişte sufletească şi fericire trebuie să creadă şi să îmbrăţişeze credinţa, în timp ce aceia care-şi doresc să caute adevărul trebuie să renunţe la liniştea minţii şi să-şi consacre viaţa cercetării. Ştiam asta la douăzeci şi unu de ani — cu jumătate de viaţă în urmă. Este timpul s-o aflaţi şi dumneavoastră: trebuie să fie punctul dumneavoastră principal de pornire. Trebuie să alegeţi între confort şi adevărata cercetare! Dacă alegeţi ştiinţa, dacă alegeţi să fiţi eliberat din lanţurile liniştitoare ale supranaturalului, dacă, aşa cum pre-tindeţi, alegeţi să vă îndepărtaţi de
credinţă şi să îmbrăţişaţi ateismul, atunci nu puteţi tînji, în acelaşi timp, după micile alinări ale credinciosului! Dacă-l omorîţi pe Dumnezeu, trebuie, de asemenea, să părăsiţi adăpostul templului. Breuer şedea tăcut, privind pe fereastra camerei lui Nietzsche în grădina sanatoriului, unde un bărbat în vîr-stă şedea cu ochii închişi într-un scaun cu rotile în timp ce o soră tînără îl plimba pe o aleea circulară. Comentariile lui Nietzsche erau pline de forţă. Era greu să le ignori, ca pe o simplă filozofare uşoară. Cu toate acestea, mai încercă o dată. — Vorbiţi ca şi cînd posibilitatea de a alege ar fi mai mare dedt este. Opţiunea mea n-a fost atît de gîndită, atît de profundă. Opţiunea mea pentru ateism a fost mai degrabă o chestiune de neputinţă de a crede în basme religioase decît o opţiune activă. Am ales ştiinţa pur şi sim228
piu pentru că era singurul mod posibil de a stăpîni secretele trupului. — Atunci vă ascundeţi voinţa de dumneavoastră înşivă. Trebuie să învăţaţi acum să vă conştientizaţi viaţa şi să aveţi curajul de a spune: „Aşa am ales!" Spiritul unui om este construit din opţiunile sale! Breuer se mişcă stingherit în fotoliu. Tonul de predicator al lui Nietzsche îl făcea să se simtă inconfortabil. De unde l-o fi învăţat? Nu de la tatăl său predicator, care murise cînd Nietzsche avea cinci ani. Se transmiteau oare talentul şi înclinaţia pentru predică pe cale genetică? Nietzsche îşi continuă predica. — Dacă alegeţi să fiţi unul dintre acei puţini care împărtăşesc plăcerea dezvoltării şi bucuria libertăţii fără Dumnezeu, atunci trebuie să vă pregătiţi pentru cea mai mare suferinţă. Ele sînt legate şi nu pot fi trăite separat! Dacă vreţi mai puţină suferinţă, atunci trebuie să vă retrageţi, cum au făcut stoicii, şi să renunţaţi la plăcerea cea mai mare. — Nu sînt sigur, domnule profesor, că trebuie acceptată această morbidă Weltanschauung. Sună ca Schopen-hauer, dar mai sînt şi alte puncte de vedere, mai puţin întunecate. — întunecate? întrebaţi-vă, domnule doctor, de ce sînt toţi marii filozofi întunecaţi? întrebaţivă: „Cine sînt cei în siguranţă, în confort, cei veşnic veseli?" Vă voi da eu răspunsul: numai aceia cu o putere de pătrundere slabă — oamenii simpli şi copiii! — Spuneţi că dezvoltarea este răsplata durerii... Nietzsche îl întrerupse. — Nu, nu numai dezvoltarea. Mai e şi forţa. Un copac are nevoie de furtună dacă e să se înalţe mîndru. Şi creativitatea şi descoperirile se nasc din durere. Uitaţi, permi-teţi-mi să vă citez din însemnările pe care le-am făcut doar acum dteva zile. Din nou, Nietzsche îşi răsfoi caietul, apoi du": — „Trebuie să ai în tine haos şi frenezie pentru a da naştere unei stele care dansează." 229 Breuer era din ce în ce mai iritat de ceea ce-i citea Nietzsche. Discursul său poetic îi părea o baricadă între ei. Cîntărind totul, Breuer era sigur că ar fi mai bine dacă l-ar putea coborî pe Nietzsche dintre stele. — Din nou, vorbiţi prea abstract. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, domnule profesor, cuvintele dumneavoastră sînt frumoase, au forţă, dar cînd mi le citiţi nu mă mai simt ca şi cînd am avea o relaţie personală. Intelectual, receptez ce vreţi să spuneţi: da, există recompense ale durerii — dezvoltarea, forţa, creativitatea. înţeleg asta aici — Breuer arătă spre cap —, dar nu ajunge aici — arătă spre abdomen. Dacă e să mă ajute, toate acestea trebuie să mă atingă acolo unde îşi are rădăcinile experienţa mea. Aici, în măruntaie, nu experimentez nici o dezvoltare, nu dau naştere nici unei stele care dansează! Am doar frenezia şi haosul! Nietzsche zîmbi larg şi îşi agită degetul în aer. — Exact! Acum aţi spus-o! Exact asta este problema! Şi de ce nici o dezvoltare? De ce nici un gînd valoros? Acesta era sensul ultimei mele întrebări de ieri, cînd v-am întrebat la ce v-aţi gîndi dacă nu aţi fi preocupat de acele gînduri străine. Vă rog, lăsaţi-vă pe spate, închideţi ochii şi încercaţi acest experiment de gîndire împreună cu mine.
Să ne aşzăm undeva la distanţă, poate pe un vîrf de munte, şi să observăm împreună. Acolo, departe, vedem un bărbat, un bărbat inteligent şi sensibil. Să-l urmărim. Poate cîndva a privit adînc în oroarea propriei lui existenţe. Poate că a avut de-a face cu fălcile devoratoare ale timpului, sau cu propria lui lipsă de importanţă — biet grăunte ce este — sau cu efemerul şi neprevăzutul vieţii. Frica lui era crudă şi teribilă pînă în ziua în care a descoperit că dorinţa alină frica. Arunci, a făcut loc dorinţei în mintea sa, iar dorinţa, un concurent fără scrupule, a gonit curînd toate celelalte gînduri. Dar dorinţa nu gîndeşte; ea rivneşte, îşi aminteşte. Astfel, acest bărbat a început să-şi amintească, plin de dorinţă, de Bertha, infirma. N-a mai privit la distanţă, ci şi-a petrecut timpul 230
amintindu-şi miracole ca: mişcarea degetelor Berthei, gura ei, cum se dezbrăca, cum vorbea şi se bîlbîia, cum mergea şi şchiopăta. Curînd, întreaga lui fiinţă fu consumată în aceste lucruri mărunte. Marile bulevarde ale minţii lui, care fuseseră construite pentru idei nobile, fură acoperite de gunoaie. Amintirea gîndurilor măreţe pe care le avusese cîndva pălea din ce în ce mai mult, pînă se stinse. Păli şi frica. îi mai rămase doar neliniştea chinuitoare că ceva nu era în regulă. Nedumerit, căută sursa neliniştii printre prostiile din mintea lui. Şi astfel îl găsim astăzi, scormonind prin gunoaie, ca şi cum ele ar conţine răspunsul. Ba chiar îmi cere mie să scormonesc împreună cu el! Nietzsche se opri, aşteptînd răspunsul lui Breuer. Tăcere. — Spuneţi-mi, insistă el, ce credeţi despre acest bărbat pe care-l observăm? Tăcere. — Domnule doctor, ce credeţi? Breuer rămase tăcut, cu ochii închişi, de parcă ar fi fost hipnotizat de vorbele lui Nietzsche. — Josef! Josef, ce crezi? Dezmeticindu-se, Breuer deschise ochii încet şi se întoarse să-l privească pe Nietzsche. Dar tot nu scoase o vorbă. — Nu înţelegi, Josef, că problema nu este că ai senzaţia de disconfort? Ce importanţă au tensiunea sau presiunea din piept? Cine ţi-a promis vreodată confort? Dormi prost! Ei şi? Cine ţi-a promis vreodată un somn bun? Nu, problema nu este disconfortul. Problema este că simţi acest disconfort într-o direcţie greşită! Nietzsche se uită la ceas. — Văd că v-am reţinut prea mult. Să încheiem cu aceeaşi sugestie pe care v-am dat-o şi ieri. Vă rog să vă gîndiţi la ce v-aţi gîndi dacă Bertha nu v-ar ocupa mintea. De acord? Breuer dădu din cap afirmativ şi îşi luă rămas-bun. 231 . EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI ECKART MULLER, 6 DECEMBRIE 1882
S-au întîmplat lucruri ciudate în discuţia noastră de azi. Şi nimic din ce-am plănuit. Nu a răspuns la nici una din întrebările mele, n-a dezvăluit nimic despre el. îşi ia atît de în serios rolul de consilier încît uneori mi se pare comic. Şi totuşi, dacă o examinez din perspectiva lui, comportarea sa mi se pare absolut corectă: îşi onorează contractul şi încearcă, pe cît îi stă în puteri, să mă ajute. îl respect pentru asta. Este fascinant să observi cum inteligenţa lui se luptă cu problema: cum să ajuţi un singur individ, o fiinţă în carne şi oase — pe mine. Rămîne însă, pînă acum, ciudat de lipsit de imaginaţie şi se bazează în întregime pe retorică. Poate să creadă cu adevărat că explicaţia raţională ori simplul îndemn vor rezolva problema? într-una din cărţile lui susţine că structura morală a unui filozof dictează tipul de filozofie pe care acesta o creează. Cred acum că acelaşi principiu este valabil şi în acest tip de consiliere: personalitatea consilierului îi dictează metoda de consiliere. Astfel, datorită temerilor sociale şi mizantropiei sale, Nietzsche alege un stil distant, impersonal. Bineînţeles, el nu vede asta: începe să
dezvolte o teorie pentru a-şi raţionaliza şi legitimiza metoda de consiliere. Astfel, nu oferă nici un fel de sprijin personal, nu întinde niciodată mîna pentru a alina, îmi ţine prelegeri de pe o platformă înaltă, refuză să-şi recunoască problemele personale şi să mă angajeze într-o manieră umană. Cu excepţia unui singur moment! Spre sfirşitul discuţiei noastre de astăzi — am uitat ce discutam — mi-a spus, deodată, „Josef". Poate că am mai mult succes decît am crezut în stabilirea unor relaţii. Ne aflăm într-o luptă ciudată. Să vedem care dintre noi îl poate ajuta mai mult pe celălalt. Mă îngrijorează această competiţie: mă tem că va confirma acel absurd model al relaţiilor sociale bazat pe „putere". Poate că ar trebui să fac ce spune Max: să pun capăt competiţiei şi să învăţ de la el ce pot. Este important pentru el să păstreze controlul. Văd multe semne că se simte victorios: îmi spune cît de multe are să mă înveţe, îmi 232
citeşte însemnările lui, se uită cît este ceasul şi mă concediază politicos, cu o temă pentru şedinţa următoare. Toate astea mă iritai Dar apoi îmi aduc aminte că eu sînt medic: nu mă întîl-nesc cu el pentru plăcerea mea personală. La urma urmei, ce plăcere personală ai cînd scoţi amigdalele unui pacient sau uşurezi o constipaţie? A fost un singur moment azi cînd m-am simţit, în mod ciudat, absent. Era ca şi cum m-aşfi aflat în transă. Poate că sînt, totuşi, sensibil la hipnoză. ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 6 DECEMBRIE 1882
Uneori este mai rău pentru un filozof să fie înţeles decît să nu fie. El încearcă să mă înţeleagă prea bine; încearcă să smulgă prin linguşire anumite indicaţii de la mine. Vrea să descopere modul meu de a vedea lucrurile şi să-l folosească drept mod al său. încă nu înţelege că există un mod al meu şi un mod al tău, dar că nu există modul. Şi nu-mi cere indicaţii de-a dreptul, ci prin linguşiri, pretinzînd că linguşirile ar fi de fapt altceva: încearcă să mă convingă de faptul că dezvăluirile mele sînt esenţiale în ceea ce facem, că îl vor ajuta să vorbească, ne vor face mai „umani" împreună ca şi cum a fi uman înseamnă a te bălăci în noroi împreună! încerc să-l învăţ că iubitorii de adevăr nu se tem de apa murdară sau învolburată. Lucrul de care ne temem noi este apa puţin adîncă/ Dacă practica medicală ar trebui să servească drept ghid în această încercare, n-ar trebui să ajung atunci la un „diagnostic"? Iată o nouă ştiinţă: diagnosticul disperării. Diagnosticul meu este că Breuer tînjeşte să fie un spirit liber, dar nu-şi poate scutura penele credinţei. Vrea numai afirmarea, acceptarea opţiunii, nu şi negarea, renunţarea. Se înşală singur: face opţiuni, dar refuză să fie acela care optează. Ştie că e nefericit, dar nu ştie că e nefericit dintr-un motiv greşit! Aşteaptă de la mine alinare, mîngtiere şi fericire. Dar eu trebuie să-i dau şi mai multă nefericire. Trebuie să retransforme nefericirea lui comună în nefericirea nobilă care a fost cîndva. 233 Cum să desprind nefericirea comună de piedestalul ei? Să-i redau suferinţei onoarea? Am utilizat propria lui tehnică — tehnica unei a treia persoane pe care a folosit-o în cazul meu săptămîna trecută în încercarea stîngace de a mă ademeni să mă las îngrijit de el; l-am sfătuit să se privească de undeva deasupra. Dar n-a suportat; a fost pe punctul de a leşina. A trebuit să-i vorbesc ca unui copil, să-i spun „Josef', să-l trezesc. Sarcina mea e grea. Trudesc pentru eliberarea lui. Şi pentru a mea deopotrivă. Dar eu nu sînt un Breuer: eu îmi înţeleg nefericirea şi o primesc cu bucurie. Iar Lou Salome nu este o infirmă. Cu toate acestea, ştiu cum este sămi fie sufletul plin de cineva pe care îl iubesc şi îl urăsc!
< .■
CAPITOLUL 16
.Tiind un mare practicant al artei medicinei, Breuer îşi începea de obicei vizitele la spital cu mici conversaţii uşoare la capul patului, pe care le transforma cu graţie în întrebări medicale. Dar nu aveau să fie nici un fel de conversaţii uşoare cînd intră în camera numărul treisprezece a clinicii Lauzon în dimineaţa următoare. Nietzsche anunţă imediat că se simţea neobişnuit de bine şi că nu dorea să piardă nici o clipă din timpul preţios discutînd despre simptomele lui inexistente. Sugeră să treacă direct la treabă. — Va veni şi rîndul meu, domnule doctor, boala mea nu dispare niciodată prea multă vreme ori prea departe. Dar acum, că este en vacance, să ne ocupăm în continuare de problemele dumneavoastră. Ce progrese aţi făcut în experimentul de gîndire pe care vi l-am propus ieri? La ce v-aţi gîndi dacă nu v-ar preocupa fanteziile despre Bertha? — Domnule profesor, daţi-mi voie să vă vorbesc mai întu despre altceva. A fost un moment ieri cînd aţi abandonat titulatura mea profesională şi mi-aţi spus Josef. Mi-a plăcut. M-am simţit mai aproape de dumneavoastră şi asta mi-a plăcut. Deşi avem o relaţie profesională, natura discuţiilor noastre ne cere să ne vorbim intim. Aţi accepta deci să ne spunem pe numele mic? Nietzsche, care-şi aranjase viaţa în aşa fel încît să evite astfel de interacţiuni personale, rămase perplex. Se foi 235
stînjenit şi bîlbîi ceva, dar negăsind, pe cît se pare, un mod elegant de a refuza, în cele din urmă aprobă din cap fără nici un chef. La următoarea întrebare a lui Breuer, dacă să-i spună Friedrich sau Fritz, Nietzsche latră doar: — Friedrich, vă rog. Şi acum, la treabă! — Da, la treabă! Să ne întoarcem la întrebarea ta. Ce e dincolo de Bertha? Ştiu că este un şuvoi de preocupări mai profunde şi mai întunecate, care sînt convins că s-au intensificat în urmă cu cîteva luni, cînd am trecut pragul celor patruzeci de ani. Ştii, Friedrich, o criză în jurul vîr-stei de patruzeci de ani nu e ceva neobişnuit. Ai grijă, mai ai doar doi ani să te pregăteşti. Breuer ştia că această familiaritate îl stînjenea pe Nietzsche, dar că, de asemenea, o parte din el tînjea după un contact uman mai apropiat. — Nu sînt foarte îngrijorat, spuse Nietzsche şovăielnic. Cred că am patruzeci de ani de cînd am împlinit douăzeci! Ce era asta? O apropiere! Fără discuţie, o apropiere! Breuer se gîndi la un pisoi pe care fiul său Robert îl găsise de curînd în stradă. Pune-i în faţă nişte lapte, îi spusese el lui Robert, şi dă-te la o parte. Lasă-l să-l bea liniştit şi să se obişnuiască cu prezenţa ta. Mai tîrziu, cînd se va simţi în siguranţă, vei putea să-l mîngîi. Breuer se dădu la o parte. — Cum să vă descriu mai bine gîndurile mele? Mă gîndesc la lucruri întunecate, morbide. Adesea mă simt ca şi cum viaţa mea ar fi ajuns pe culme. Breuer se opri, amintindu-şi cum îi spusese asta lui Freud. Am urcat pînă-n vîrf, iar cînd mă uit dincolo, să văd ce se află în faţa mea, nu văd decît deteriorare — îmbătrînesc, devin bunic, am păr alb, sau, mai rău — îşi atinse centrul chel al scalpului — nu mai am păr deloc. Dar nu, nu e chiar aşa. Nu faptul că am început să cobor mă îngrijorează — ci acela că nu urc. — Nu urcaţi, domnule doctor? De ce nu puteţi continua să urcaţi? — Friedrich, ştiu că e greu să te dezobişnuieşti, dar te rog, spune-mi Josef. 236 — Josef, atunci. Spune-mi, Josef, de ce nu urci. — Uneori îmi imaginez că fiecare om are o sintagmă secretă, Friedrich, un motiv profund care devine mitul central al vieţii sale. Cînd eram copil, cineva m-a numit o dată „tînărul infinitei promisiuni". Mi-a plăcut foarte mult acea sintagmă. Am murmurat-o în sinea mea de mii de ori. Adesea mă imaginam ca un tenor care o cîntă pe un ton înalt: „tînărul infiniiiiiitei promi-si-uni". îmi plăcea s-o spun încet, teatral, accentuînd fiecare silabă. Chiar şi acum,
cuvintele mă mişcă! — Şi ce s-a întîmplat cu tînărul infinitei promisiuni? — Ah, întrebarea asta! Mă gîndesc adesea la ea. Ce a devenit el? Ştiu acum că nu mai există promisiune — a fost epuizată! — Spune-mi, ce înţelegi, exact, prin „promisiune"? — Nu sînt sigur că ştiu. Credeam că ştiu. însemna potenţialul de a urca, de a mă înălţa, în spirală, tot mai sus; însemna succes, aclamaţii, descoperiri ştiinţifice. Dar am gustat din fructul acestor promisiuni. Sînt un medic respectat, un cetăţean respectabil. Am făcut cîteva descoperiri ştiinţifice importante — cîtă vreme vor exista anale ale istoriei, numele meu va fi întotdeauna cunoscut ca al unuia dintre descoperitorii funcţiei urechii interne în reglarea echilibrului. Şi, de asemenea, am participat la descoperirea unui important proces de reglare a respiraţiei cunoscut la reflexul Herring-Breuer. — Atunci, Josef, nu eşti un om norocos? Nu ţi-ai îndeplinit promisiunea? Tonul lui Nietzsche era deconcertant. Cerea, într-adevăr, informaţii? Sau se juca de-a Socrate cu Alcibiade-le lui Breuer? Breuer se hotărî să răspundă direct. — Ca îndeplinire a scopurilor — da. Dar fără satisfacţie, Friedrich. La început, strălucirea unui nou succes dura luni în şir. Dar, treptat, a devenit din ce în ce mai efemer — săptămîni, apoi zile, ore chiar — pînă acum, cînd senzaţia se evaporă atit de repede încît nu-mi mai trece prin piele. Cred acum că scopurile mele au fost false — ele n-au fost niciodată adevăratul destin al tînărului 237
infinitei promisiuni. Adesea mă simt dezorientat: vechile scopuri nu mai au rost, iar eu mi-am pierdut ştiinţa de a inventa unele noi. Cînd mă gîndesc la cursul vieţii mele, mă simt trădat sau tras pe sfoară, ca şi cum mi s-ar fi jucat un renghi celest, ca şi cum toată viaţa am dansat pe-o altă melodie decît trebuia. — Altă melodie? — Melodia tînărului infinitei promisiuni — melodia pe care am fredonat-o toată viaţa! — Era melodia care trebuia, Josef, dansul a fost greşit! — Melodia care trebuie dar dansul greşit? Ce vrei să spui? Nietzsche rămase tăcut. — Vrei să spui că am interpretatincorect cuvîntul „promisiune"? — Şi „infinit", Josef. — Nu înţeleg. Poţi vorbi mai clar? — Poate că tu trebuie să înveţi să-ţi vorbeşti mai clar. în ultimele cîteva zile mi-am dat seama că de fapt cura prin filozofie constă în a învăţa să-ţi asculţi propria voce interioară. Nu mi-ai spus că pacienta ta, Bertha, se trata vorbind despre fiecare aspect al gîndurilor ei? Care era expresia pe care ai folosit-o pentru a descrie asta? — „Curăţare a hornului". De fapt ea a inventat expresia — a-şi curăţa hornul însemna să se deconecteze, astfel încât să-şi poată aerisi creierul, curăţa mintea de toate gîn-durile care o deranjau. — Este o metaforă frumoasă, spuse Nietzsche. Poate ar trebui să încercăm să folosim această metodă în discuţiile noastre. Chiar acum, eventual. Ai putea, de exemplu, să-mi spui totul despre tînărul infinitei promisiuni? Breuer îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului. — Cred că am spus totul. Acest tînăr care îmbătrîneş-te a ajuns într-un punct din viaţa lui cînd nu-i mai înţelege rostul. Scopul vieţii lui — scopul meu, obiectivele mele, satisfacţiile care m-au condus prin viaţă — toate îmi par absurde acum. Cînd mă gîndesc mai bine cum am urmă238
rit absurdităţi, cum am irosit singura viaţă pe care o am, mă cuprinde un sentiment de cumplită disperare.
— Ce ar fi trebuit să urmăreşti în loc de asta? Breuer se simţi încurajat de tonul lui Nietzsche, mai blînd acum, mai liniştitor, ca şi cum acest teren i-ar fi fost familiar. — Asta-i partea cea mai proastă! Viaţa este un examen fără nici un răspuns corect. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, cred că aş face exact acelaşi lucru, aceleaşi greşeli. Deunăzi mă gîndeam la un subiect bun pentru o nuvelă. De-aş putea scrie! Imaginează-ţi: un bărbat de vîrstă medie, care a dus o viaţă nesatisfăcătoare, este abordat de un duh ce îi oferă şansa de a-şi retrăi viaţa, avînd posibilitatea de a-şi aminti complet viaţa anterioară. Bineînţeles, acesta acceptă fără să pregete. Dar spre uimirea şi oroarea lui, se trezeşte ducînd o viaţă identică — făcînd aceleaşi opţiuni, aceleaşi greşeli, crezînd în aceleaşi false idealuri şi aceiaşi zei. — Şi aceste idealuri pentru care trăieşti, de unde au venit? Cum le-ai ales? — Cum mi-am ales idealurile? Ales, ales — cuvîntul tău preferat! Băieţii de cinci, ori zece, ori douăzeci de ani nu-şi aleg viaţa. Nu ştiu cum să interpretez întrebarea ta. — Nu încerca s-o interpretezi. Descarcă-te doar! — Idealuri? Idealurile sînt în cultură, în aer. Le inspiri. Toţi băieţii printre care am crescut au inhalat aceleaşi idealuri. Toţi vroiam să ieşim din ghetoul evreiesc, să creştem în lume, să avem succese, bogăţie, respectabilitate. Asta vroia toată lumea! Nici unul dintre noi n-a stat să-şi aleagă deliberat idealurile — ele se aflau acolo, pur şi simplu, consecinţele naturale ale epocii, ale poporului meu, ale familiei mele. — Dar nu ţi-au fost de folos, Josef. N-au fost destul de solide ca să susţină o viaţă. Sau, probabil că ar putea fi destul de solide pentru unii, pentru cei care nu văd prea departe, sau pentru alergătorii înceţi care se tîrăsc toată viaţa după obiective materiale, sau chiar pentru cei care obţin succesul, dar se pricep de minune să-şi fixeze mereu 239 alte obiective, la care nu pot ajunge. Dar tu, ca şi mine, ai vederea bună. Ai privit prea departe în viaţă. Ai văzut că e inutil să atingi scopuri greşite', şi la fel de inutil să fixezi alte scopuri greşite. Multiplii lui zero sînt întotdeauna zero. Breuer era hipnotizat de aceste cuvinte. Nu mai vedea nimic — pereţii, ferestrele, şemineul, pînă şi trupul lui Nietzsche dispăruseră. Aşteptase acest dialog toată viaţa. — Da, tot ce spui tu e adevărat, Friedrich, cu excepţia faptului că fiecare îşi construieşte în mod deliberat un plan de viaţă. Individul nu-şi alege în mod conştient scopurile în viaţă: ele sînt un accident al istoriei — nu-i aşa? — A nu-ţi lua viaţa în propriile mîini înseamnă a permite ca existenţa ta să fie un accident. — Dar, protestă Breuer, rumeni nu are o astfel de libertate. Nu poţi ieşi din perspectiva epocii tale, a culturii tale, a familiei tale, a... — Odată, îl întrerupse Nietzsche, un învăţător evreu înţelept şi-a sfătuit discipolii să lase pe mama şi pe tatăl lor şi să pornească în căutarea perfecţiunii. Acesta ar putea fi un pas demn de „tînărul infinitei promisiuni"! Acesta ar fi putut fi dansul pe melodia potrivită. Dansul pe melodia potrivită! Breuer încerca să se concentreze asupra sensului acestor cuvinte, dar, brusc, se simţi descurajat. — Friedrich, am o pasiune pentru astfel de conversaţii, dar o voce înlăuntrul meu întreabă fără încetare: „Ajungem undeva?" Discuţia noastră e prea eterică, prea îndepărtată de apăsarea pe care-o simt în piept şi de greutatea din capul meu. — Răbdare, Josef. Cîtă vreme spuneai că „şi-a curăţat hornurile" Anna O.? — Da, a luat ceva timp. Luni de zile! Dar tu şi cu mine nu avem la dispoziţie luni. Şi există o diferenţă: la ea descărcarea se concentra întotdeauna asupra suferinţei ei. Discuţia noastră abstractă despre idealuri şi scop în viaţă mi se pare însă irelevantă pentru suferinţa mea. 240
Imperturbabil, Nietzsche continuă ca şi cînd Breuer n-ar fi spus nimic.
— Josef, spui că toate aceste preocupări cu privire la viaţa ta s-au intensificat cînd ai împlinit patruzeci de ani? — Ce perseverenţă, Friedrich! Mă ajuţi să fiu mai răbdător cu mine însumi. Dacă tu ai destul interes pentru a mă întreba despre momentul cînd am împlinit patruzeci de ani, cu siguranţă că şi eu trebuie să găsesc tăria de a-ţi răspunde. Cel de-al patruzedlea an — da, a fost un an de criză, a doua criză a mea. Am mai avut o criză la douăzeci şi nouă de ani, cînd Oppolzer, decanul Facultăţii de Medicină de la Universitate, a murit în timpul unei epidemii de tifos. La şaisprezece aprilie o mie opt sute şaptezeci şi unu — încă ţin minte data. Mi-a fost profesor, sfătuitor, un al doilea părinte. — Mă interesează „al doilea părinte", spuse Nietzsche. Spune-mi mai mult. — A fost marele dascăl al vieţii mele. Toată lumea ştia că mă pregătea pentru a fi succesorul lui. Eram cel mai bun candidat şi ar fi trebuit să fiu cel ales să ocupe locul lăsat vacant de el. Totuşi, nu s-a întîmplat aşa. Poate că nici eu n-am făcut nimic pentru asta. A fost numit un candidat inferior din motive politice, poate şi religioase. Nu mai era loc pentru mine şi mi-am mutat acasă laboratorul, pînă şi porumbeii pentru cercetări, şi am devenit medic particular. Acesta, spuse Breuer trist, a fost sfîrşitul carierei mele universitare infinit de promiţătoare. — Ce-ai vrut să spui cu „n-am făcut nimic pentru asta"? Breuer se uită uluit la Nietzsche. — Ce transformare din filozof în doctor! Ţi-au crescut urechi de medic. Nimic nu-ţi scapă. Am făcut acest comentariu pentru că ştiu că trebuie să fiu sincer. Totuşi, este încă un punct sensibil. N-am vrut să vorbesc despre asta, dar iată că ai ales tocmai această afirmaţie. — Vezi, Josef, tocmai momentul în care te determin să vorbeşti despre ceva împotriva voinţei tale — acela este momentul pe care-l alegi pentru a-ţi asuma puterea, făcîndu-mi un foarte delicat compliment. Acum mai poţi 241 pretinde că lupta pentru putere nu este o parte foarte importantă a relaţiei noastre? Breuer se lăsă să cadă pe spătarul fotoliului. — Ah, iarăşi asta. Dădu din mînă. Hai să nu redeschi-«' dem această dezbatere. Te rog, s-o lăsăm. Apoi adăugă: — Stai! Mai am de făcut un singur comentariu: dacă interzici exprimarea oricărui sentiment pozitiv, atunci provoci tocmai acel tip de relaţie pe care ai prezis c-o vei descoperi in vivo. Asta nu e ştiinţă — falsifici datele. — Nu e ştiinţă? Nietzsche se gîndi o clipă, apoi dădu din cap. Ai dreptate! Dezbaterea este închisă! Hai să ne întoarcem la cum nu ti-ai ajutat propria carieră. — Ei bine, dovezi sînt din belşug. Am tot amînat să scriu şi să public articole ştiinţifice. Am refuzat să trec prin etapele preliminare formale necesare pentru obţinerea postului. N-am intrat în asociaţiile medicale în care ar fi trebuit, n-am făcut parte din comitetele universitare, nu mi-am făcut relaţiile politice necesare. Nu ştiu de ce. Poate că asta are de-a face cu puterea. Poate că fug de competiţie. Mi-e mai uşor să concurez cu misterul sistemului de echilibru la porumbei decît cu un alt om. Cred că teama mea de competiţie este aceea care-mi provoacă o asemenea suferinţă cînd mă gîndesc la Bertha în relaţie cu un alt bărbat. — Josef, poate că ai simţit că un „tînăr al infinitei promisiuni" n-ar trebui să aibă nevoie să-şi croiască drumul cu ghearele şi cu dinţii. — Da, am simţit şi asta. Dar oricare ar fi motivul, a fost sfîrşitul carierei mele universitare. A fost prima rană a mortalităţii, primul atac asupra mirului infinitei promisiuni. — Deci asta a fost la douăzeci şi nouă de ani. Şi cînd ai împlinit patruzeci — a doua criză? — O rană şi mai adîncă. Cînd am împlinit patruzeci de ani, ideea că totul e posibil pentru mine a început să se clatine. Deodată am înţeles lucrul cel mai evident în viaţă: că timpul e
ireversibil, că viaţa mi se scurge. Bineînţeles, ştiam asta şi înainte, dar cînd o ştii la patruzeci de ani o 242
ştii altfel. Acum ştiu că „tînărul infinitei promisiuni" n-a fost decît un stindard în marş, că „promisiunea" e o iluzie, că „infinit" nu are sens şi că sînt înlănţuit, împreună cu toţi ceilalţi oameni, în marşul către moarte. Nietzsche scutură cu putere din cap. — Numeşti clarviziunea o rană? Priveşte ce-ai învăţat, Josef: că timpul nu poate fi întrerupt, că voinţa nu poate acţiona înspre trecut. Doar cei norocoşi înţeleg asta! — Norocoşi? Un cuvînt ciudat! Aflu că moartea se apropie, că sînt neputincios şi nesemnificativ, că viaţa nu are scop sau valoare reale — iar tu numeşti asta noroc! — Faptul că voinţa nu poate acţiona înspre trecut nu înseamnă că voinţa e neputinicioasă! Fiindcă, slavă Domnului, Dumnezeu e mort — asta nu înseamnă că existenţa n-are scop! Fiindcă moartea se apropie — asta nu înseamnă că viaţa nu are valoare. Toate acestea sînt ceea ce vreau să te învăţ, în timp. Dar am făcut destul pentru astăzi — poate prea mult. Pînă mîine, te rog să recapitulezi discuţia noastră. Meditează la ea! Surprins de încheierea bruscă a lui Nietzsche, Breuer se uită la ceas şi văzu că mai avea zece minute libere. Dar nu făcu nici o obiecţie şi părăsi camera lui Nietzsche cu uşurarea simţită de un elev cînd i se dă drumul mai devreme de la ore. EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI LUI ECKART MULLER, 7 DECEMBRIE 1882
Răbdare, răbdare, răbdare. Pentru prima dată învăţ sensul şi valoarea cuvîntului. Trebuie să păstrez în minte scopul meu pe termen lung. Orice pas îndrăzneţ, prematur în această fază eşuează. Gîndeştete la o deschidere la şah. Aşază-ţi piesele încet şi sistematic. Construieşte un centru solid. Nu muta o piesă de mai multe ori. Nu scoate regina prea devreme! Şi dă rezultate! Marele pas înainte astăzi a fost adoptarea numelor de botez. Aproape că s-a înecat cînd i-am propus; abia mi-am stăpînit rîsul. Cu toată gîndirea lui liberă, în adîncul 243 sufletului e vienez şi îşi iubeşte titlurile — aproape la fel de mult ca şi impersonalitatea! După ce i-am spus Friedrich de mai multe ori, a început să facă şi el la fel. Aceasta a schimbat mult atmosfera şedinţei. în cîteva minute Nietzsche a întredeschis uşor poarta spre el. A sugerat că a avut parte de mai multe crize decît i s-ar fi cuvenit şi că la douăzeci de ani se simţea de patruzeci! Am trecut peste asta — deocamdată! Dar trebuie să revin! Poate, pentru moment, este mai bine să las deoparte încercările de a-l ajuta — mai bine să mă las în voia eforturilor lui de a mă ajuta pe mine. Cu cît sînt mai autentic, cu atît mai bine. E ca Sig — are ochi de uliu şi descoperă orice prefăcătorie. O discuţie stimulantă azi, ca în trecut, la cursurile de filozofie ale lui Brentano. Uneori mă trezesc luat de val. Dar a fost productivă? I-am repetat preocupările mele în privinţa îm-bătrînirii, morţii, lipsei de ţel — toate meditaţiile mele morbide. A părut intrigat în mod ciudat de vechiul meu refren al tînăru-lui infinitei promisiuni. Nu sînt sigur că am înţeles ce a vrut să spună — dacă a vrut, într-adevăr, să spună ceva! Astăzi metoda lui îmi e mai clară. Crezînd că obsesia mea cu Bertha serveşte la a-mi distrage atenţia de la aceste preocupări cu privire la existenţă, intenţia lui este de a mă confrunta cu ele, de a le răscoli, probabil de a mă face să mă simt şi mai inconfortabil. De aceea, procedează dur şi nu oferă nici un fel de sprijin. Avînd în vedere personalitatea sa, nu-i este, bineînţeles, greu să facă astfel. Pare să creadă că metodă disputei filozofice mă va tulbura, încerc să-lfac să înţeleagă că nu mă deranjează. Dar el, ca şi mine, experimentează şi improvizează într-una metode din mers. Cealaltă inovaţie metodologică a lui de azi a fost să folosească tehnica mea de „curăţare a hornului". Mi se pare ciudat să fiu hornar în loc de supraveghetor — ciudat, dar nu neplăcut. Ceea ce este neplăcut şi iritant este grandilocvenţa lui, care răzbeşte din cînd în cînd. Astăzi a pretins că mă va învăţa despre sensul şi valoarea vieţii. Dar nu acum! Nu sînt încă pregătit pentru asta! 244 EXTRASE DIN ÎNSEMĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 7 DECEMBRIE 1882
în sfîrşit! O discuţie demnă de atenţia mea — o discuţie care confirmă în mare măsură ceea ce am presupus. Iată un om tras atît de puternic în jos de gravitate — cultura lui, starea lui, familia lui — încît niciodată nu a ştiut ce vrea. Este atît de adîncit în conformism încît pare uluit cînd îi vorbesc de opţiune, de parcă i-aş vorbi
într-o limbă complet străină. Poate că evreii sînt în mod special înlănţuiţi în conformism — persecuţiile din afară ţin un popor atît de unit încît individul nu se poate desprinde. Cînd îl pun în faţa faptului că a permis ca viaţa lui să fie un accident, neagă că ar fi avut posibilitatea de a alege. îmi spune că nimeni dintre cei ancoraţi într-o cultură nu poate alege. Cînd îl confrunt, cu blîndeţe, cu porunca lui Isus de a-ţi lăsa părinţii şi cultura şi a porni în căutarea perfecţiunii, declară că metoda mea e prea eterică şi schimbă subiectul. Este curios cum a avut conceptul la îndemînă încă de la o vîrstă fragedă, dar niciodată nu şt-a dezvoltat capacitatea de a-l vedea. A fost „tînărul infinitei promisiuni" — cum sîntem toţi —, dar n-a înţeles niciodată natura promisiunii sale. N-a înţeles niciodată că datoria lui era să-şi perfecţioneze firea, să se stăpînească, să-şi domine cultura, familia, dorinţa, partea animalică a fiinţei lui, să devină cel ce este, ceea ce este. N-a crescut, nu şi-a lepădat niciodată pielea: a înţeles — greşit — promisiunea ca fiind atingerea unor obiective materiale şi profesionale. Şi cînd a atins aceste obiective, fără a face să amuţească nici o clipă vocea care-i spunea: „Devino ceea ce eşti", s-a lăsat în voia disperării, blestemînd farsa care i se jucase. Nici măcar acum nu
înţelege! Există speranţă pentru el? Măcar gîndeşte corect şi nu recurge la înşelătorii religioase. Dar se teme prea mult. Cum să-l învăţ să devină tare? A spus cîndva că băile reci întăresc rezistenţa organismului. Există vreo prescripţie pentru întărirea hotărîrii? A ajuns la concluzia că nu sîntem la bunul plac al lui Dumnezeu, ci al timpului. Realizează că voinţa este neputincioasă în faţa lui „aşa a fost să fie". Am oare abilitatea de a-l învăţa
să-l transforme pe „aşa a fost să fie" în „aşa am vrut eu"? 245
Insistă să-mi spună pe numele mic, deşi ştie că nu-mi place. E doar un neajuns lipsit de importanţă; sînt destul de puternic ca să-i permit această mică victorii. SCRISOARE A LUI FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE LOU SALOME, DECEMBRIE 1882 Lou, Faptul că eu sufăr foarte mult n-are nici o importanţă faţă de întrebarea dacă tu, dragă Lou, te vei regăsi vreodată. N-am avut niciodată de-a face cu o persoană rea ca tine: ignorantă, dar cu o minte ascuţită pricepută să folosească la maximum ceea ce ştie fără gust dar fără să-şi cun«ască acest cusur cinstită şi dreaptă în chestiuni mărunte, de obicei din încăpăţînare Pe scară mai largă, în întreaga atitudine faţă de viaţă — necinstită fără nici o sensibilitate pentru a dărui sau a primi lipsită de spirit şi incapabilă de dragoste emoţional — întotdeauna bolnavă şi aproape de nebunie lipsită de recunoştinţă, lipsită de ruşine faţă de binefăcători în mod special nu te poţi bizui pe ea prost crescută necoaptă în chestiuni de onoare un creier abia dînd semne de suflet fire de pisică — o fiară în pielea unui animal domestic nobleţe ca reminiscenţă a relaţiilor familiare cu oameni mai nobili o voinţă puternică, dar fără obiect lipsită de hărnicie şi puritate cu o senzualitate expusă cu cruzime egoism pueril ca rezultat al unei atrofieri şi întîrzieri sexuale neiubind oamenii, dar iubindu-l pe Dumnezeu simţind nevoia de expansiune abilă, reţinută cînd e vorba de sexualitatea bărbaţilor Al tău, F.N.
&mm$L furorile de la clinica Lauzon vorbeau arareori despre Herr Miiller, pacientul din camera 13 al doctorului Breuer. Erau puţine de spus. Pentru aceste surori ocupate, avînd de lucru pînă peste cap, Herr Muller era pacientul ideal, în prima săptămînă nu avusese nici o criză de migrenă. Le chemase de foarte puţine ori şi nu solicita prea multă atenţie în afara controlului de rutină — pulsul, temperatura, respiraţia şi tensiunea — de şase ori pe zi. Surorile îl considerau — la fel ca Frâu Becker, asistenta lui Breuer — un adevărat gentleman. Cu toate acestea era clar că ţinea la intimitatea lui. Nu începea niciodată o conversaţie. Cînd era vizitat de membri ai personalului sau de alţi pacienţi, discuta amabil, dar scurt. Prefera să mănînce în camera lui şi, după şedinţele de dimineaţă cu dr Breuer (care, presupuneau surorile, constau în masaj şi tratamente electrice), îşi petrecea aproape toată ziua singur, scriind în camera lui sau, dacă vremea permitea, făcîndu-şi însemnări în timp ce se plimba prin grădină. în privinţa scrierilor lui, Herr Muller descuraja politicos orice întrebări. Se ştia doar că era interesat de Zarathustra, un profet persan. Breuer era impresionat de discrepanţa dintre comportarea amabilă a lui Nietzsche în clinică şi tonul strident, adesea combativ, din cărţile lui. Cînd îl întrebă despre asta pe pacientul său, Nietzsche zîmbi şi spuse: 247
„Nu e cine ştie ce mister. Dacă nimeni nu vrea să asculte, e normal să ţipi!" Părea mulţumit de viaţa lui în clinică. îi spuse lui Breuer nu numai că zilele se scurgeau în mod plăcut şi fără dureri, ci şi că discuţiile lor cotidiene erau productive pentru filozofia lui. Dispreţuise întotdeauna filozofii cum erau Kant şi Hegel, care scriau, spunea el, într-un stil academic, doar pentru comunitatea academică. Filozofia lui era despre viaţă şi pentru viaţă. Cele mai bune adevăruri, repeta el mereu, erau adevărurile sîngeroase, rupte din experienţa proprie de viaţă a cuiva. înainte de a-l întîlni pe Breuer, nu încercase niciodată să-şi pună filozofia în practică. înlătura cu uşurinţă problema aplicării, afirmînd că aceia care nu puteau să-l înţeleagă nu meritau să-ţi baţi1 capul cu ei, în timp ce spe-cimele superioare vor găsi calea către înţelepciunea lui — dacă nu acum, atunci peste o sută de ani! Dar întîlnirile sale zilnice cu Breuer îl obligau să ia lucrurile mai în serios. Cu toate acestea, zilele productive lipsite de griji de la clinica Lauzon nu erau atît de idilice pentru Nietzsche cum păreau la suprafaţă. Curenţi subterani de sens contrar îl storceau de puteri. Aproape în fiecare zi compunea scrisori mîninoase, arzătoare, disperate către Lou Salome. Imaginea ei îi invada neîncetat mintea şi îi abătea energia de la Breuer, de la Zarathustra şi de la bucuria simplă a zilelor fără dureri. Atît la suprafaţă, cît şi în adîncime, viaţa lui Breuer în prima săptămînă de spitalizare a lui Nietzsche fu răvăşită şi chinuită. Orele petrecute la clinică împovărau un program deja încărcat. O regulă invariabilă în medicina vie-neză era: cu cît e vremea mai proastă, cu atît e medicul mai ocupat. De săptămîni în şir, o iarnă aspră, cu ceruri mereu cenuşii, cu rafale reci de vînt nordic şi un aer greu, umed, trimitea pacient după pacient ce se tîrau într-un şuvoi continuu în cabinetul lui de consultaţii. Agenda lui Breuer era dominată de bolile lunii decembrie: bronşite, pneumonii, sinuzite, amigdalite, otite, 248
faringite şi emfizeme. în plus, erau întotdeauna pacienţi cu boli nervoase. în acea primă săptămînă din decembrie, intrară în biroul său doi tineri pacienţi noi cu scleroză generalizată. Breuer ura acest diagnostic în mod special: nu putea oferi nici un fel de tratament pentru această boală şi îi era groază să hotărască dacă să le spună tinerilor săi pacienţi despre soarta
care-i aştepta: incapacitate crescîndă, momente de slăbiciune, paralizie sau orbire care puteau surveni oricînd. Tot în acea primă săptămînă, apărură două paciente noi care nu prezentau nici un fel de caracteristici ale vreunei boli organice şi care, Breuer era sigur, sufereau de isterie. Una dintre ele, o femeie între două vîrste, avea, în ultimii doi ani, spasme de cîte ori era lăsată singură. Cealaltă, o fată de şaptesprezece ani, avea o boală spastică de picioare şi nu putea să meargă decît folosind două umbrele drept bastoane. La intervale neregulate, avea pierderi de cunoştinţă, cînd striga fraze ciudate ca: „La-să-mă! Pleacă! Nu sînt aici! Nu sînt eu!" Ambele paciente, credea Breuer, erau candidate la tratamentul prin discuţii aplicat şi Annei O. Dar acest mod de tratament îl costase prea mult — timpul său, reputaţia sa profesională, echilibrul său mental, căsnicia sa. Chiar şi cînd jurase să nu-l mai folosească niciodată, i se părea demoralizant să se întoarcă la regimul terapeutic convenţional, ineficient — masaj puternic al muşchilor şi stimulare electrică, după indicaţiile precise, dar invalidate pe care le dădea Wilhelm Erb în mult-folositul său Manual de terapie electrică. De-ar fi putut trimite aceste paciente la alt medic! Dar la cine? Nimeni nu vroia asemenea cazuri. în decembrie 1882 nu mai exista, în afară de el, în Viena — în întreaga Europă — nimeni care să ştie să trateze isteria. Dar Breuer nu era epuizat de cerinţele profesiei, ci de tortura psihologică autoimpusă pe care o suporta. Şedinţele a patra, a cincea şi a şasea urmaseră programul stabilit la cea de-a treia întîlnire a lor: Nietzsche îl presa să înfrunte problemele existenţiale, în special preocupările 249
cu privire la lipsa de scop, conformismul şi lipsa de libertate, teama de îmbătrînire şi de moarte. Dacă Nietzsche vrea într-adevăr să am un sentiment şi mai puternic de disconfort, se gîndea Breuer, atunci trebuie să fie mulţumit de progresele mele. Breuer se simţea cu adevărat nefericit. Se înstrăina tot mai mult de Mathilde. Era copleşit de nelinişte. Nu se putea elibera de apăsarea din torace. Era ca şi cum o menghină uriaşă i-ar fi strivit coastele. Respiraţia îi era superficială. îşi tot amintea să respire adînc; dar oricît de tare ar fi încercat, nu putea exhala tensiunea care-l apăsa. Chirurgii învăţaseră acum să insereze un tub toracic pentru a drena fluidul pleural al pacientului; uneori se imagina înfigîndu-şi tuburi în piept şi la subsuori şi extrăgîn-du-şi prin ele frica. Noapte de noapte, suferea din pricina unor vise îngrozitoare sau a unei puternice insomnii. După cîteva zile, ajunse să ia mai mult cloral decît Nietzsche pentru dormit. Se întreba cît mai putea continua. Merita o asemenea viaţă să fie trăită? Uneori se gîndea să ia o supradoză de veronal. Mulţi dintre pacienţii săi suferiseră aşa ani în şir. Ei bine, n-aveau decît! Să se agate ei de o viaţă nefericită, lipsită de sens. Nu el! Nietzsche, care se afla acolo chipurile ca să-l ajute, nu-i oferea cine ştie ce alinare. Cînd îşi descrise chinul, Nietzsche îl înlătură ca pe-un fleac. — Bineînţeles că suferi, este preţul clarviziunii. Bineînţeles că te temi, a trăi înseamnă a fi în pericol! Forti-fică-te! îl sfătui el. Tu nu eşti vacă, iar eu nu sînt un apostol al rumegării. Pînă luni seara, la o săptămînă după ce încheiaseră contractul, Breuer ştiu că planul lui Nietzsche o luase razna de-a binelea. Acesta avea teoria că fanteziile despre Bertha erau o tactică de diversiune din partea minţii — una dintre tacticile „aleii dosnice" ale minţii pentru a evita înfruntarea preocupărilor mult mai dureroase asupra existenţei, care îi solicitau atenţia. înfruntă problemele existenţei, insistase Nietzsche, şi obsesiile în privinţa Berthei vor dispărea pur şi simplu. 250
Dar nu dispăreau! Fanteziile îi depăşeau rezistenţa, cu o ferocitate din ce în ce mai mare! Cereau mai mult de la el: mai mult din atenţia lui, mai mult din viitorul lui. Din nou, Breuer se imagina schimbîndu-şi viaţa, găsind o cale pentru a ieşi din închisoare — închisoarea lui
marital-cul-tural-profesională — şi evadînd din Viena cu Bertha în braţele lui. In special un vis anume căpăta forţă. îşi imagina că se întoarce acasă într-o seară şi vede un grup de vecini şi pompieri adunaţi pe strada lui. Casa lui e în flăcări! îşi aruncă haina pe cap şi, în ciuda braţelor ce se întind să-l reţină, se repede în sus pe scări în casa care arde, pentru a-şi salva familia. Dar flăcările şi fumul fac salvarea imposibilă. îşi pierde cunoştinţa şi este salvat de pomperi, care îi spun că întreaga sa familie a murit în incendiu: Mathilde, Robert, Bertha, Dora, Margarethe şi Johannes. Toţi laudă încercarea lui curajoasă de a-şi salva familia, toţi sînt zguduiţi de pierderea lui. Suferă profund, durerea lui e inexprimabilă. Dar e liber! Liber pentru Bertha, liber să fugă cu ea, poate în Italia, poate în America, liber să ia totul de la capăt. Dar o să meargă? Este ea prea tînără pentru el? Au aceleaşi interese? Va dura dragostea lor? îndată ce apăreau aceste întrebări, totul se relua: din nou se afla în stradă, privind cum casa îi era mistuită de flăcări! Visul se apăra cu putere împotriva întreruperilor: o dată început, trebuia dus pînă la capăt. Uneori, chiar şi în intervalele scurte dintre pacienţi, Breuer se trezea în faţa casei cuprinse de flăcări. Dacă Frâu Becker intra în cabinet într-o astfel de împrejurare, se prefăcea că scrie ceva în fişa unui pacient şi îi făcea semn să-l lase singur o clipă. Cînd era acasă, nu se putea uita la Mathilde fără sentimentul paroxistic de vinovăţie că o plasase în casa care ardea. Aşa că o privea mai puţin, petrecea mai mult timp în laborator, făcînd cercetări cu porumbeii săi, mai multe seri la cafenea, juca taroc cu prietenii de două ori pe săptămînă, primea mai mulţi pacienţi şi se întorcea acasă foarte, foarte obosit. 251 WBUOTKA CENTRALA UNIVERSITARA JLUC1AN RkACA"
Iar proiectul în privinţa lui Nietzsche? Nu se mai lupta cu adevărat pentru a-l ajuta pe Nietzsche. îşi găsea refugiu într-un gînd nou: poate că cel mai bine l-ar ajuta lăsîn-du-l pe el să-l ajute! Nietzsche părea să se descurce bine. Nu făcea abuz de droguri, dormea adînc numai cu jumătate de gram de cloral, avea poftă de mîncare, nu-l mai durea stomacul, iar migrena nu-i mai revenise. Breuer era acum pe deplin conştient de disperarea şi de nevoia sa de ajutor. încetase să se mai înşele singur; încetase să pretindă că purta discuţii cu Nietzsche pentru binele lui Nietzsche; că şedinţele de discuţii erau o stratagemă, o tactică iscusită pentru a-l determina să vorbească despre disperarea lui. Breuer era uluit de cît de seducător era tratamentul prin conversaţie. îl atrăgea; a te preface că te afli sub tratament însemna a te afla cu adevărat. Se simţea uşurat despovărîndu-se, împărtăşindu-şi cele mai cumplite secrete, beneficiind-de întreaga atenţie a cuiva care, în cea mai mare parte, îl înţelegea, îl accepta şi părea chiar să-l ierte. Deşi unele dintre şedinţe îl făceau să se simtă mai prost, în mod inexplicabil o aştepta cu nerăbdare pe următoarea. încrederea lui în priceperea şi înţelepciunea lui Nietzsche creştea. Nu mai exista îndoială în mintea sa că Nietzsche avea puterea de a-l vindeca — numai dacă el, Breuer, ar putea găsi calea către acea putere! Iar Nietzsche ca persoană? Este relaţia noastră, se întreba Breuer, încă pur profesională? Cu siguranţă că el mă cunoaşte mai bine — sau, cel puţin, ştie mai multe despre mine — decît oricine pe lume. îl plac? Mă place? Sîntem prieteni? Breuer nu era sigur cu privire la nici una din aceste întrebări — nici dacă putea să ţină la cineva care rămînea atît de distant. Pot să fiu loial? Sau îl voi trăda, şi eu, într-o zi? Apoi se întîmplă ceva neaşteptat. După ce plecă de la Nietzsche, într-o dimineaţă, Breuer sosi la cabinet şi fu în-tîmpinat ca de obicei de Frâu Becker. Aceasta îi întinse o listă de doisprezece pacienţi, cu cîte un semn roşu în dreptul celor care sosiseră deja, şi un plic albastru, aspru, 252
pe care recunoscu scrisul lui Lou Salome. Breuer deschise plicul sigilat şi extrase un carton cu chenar argintiu: 11 decembrie 1882 Domnule doctor, Sper să vă văd în după-amiaza aceasta. Lou
Lou! Ea nu avea nici un fel de rezerve în folosirea numelui ei de botez! se gîndi Breuer, apoi îşi dădu seama că Frâu Becker vorbea. — Domnişoara rusoaică a trecut pe aici acum o oră şi a vrut să vă vadă, explică Frâu Becker, cu o cută pe fruntea ei de obicei netedă. Mi-am permis să-i spun că aveţi un program încărcat în dimineaţa aceasta şi a spus că va reveni la cinci. Am anunţat-o că după-amiază aveţi un program la fel de încărcat. Atunci mi-a cerut adresa din Viena a domnului profesor Nietzsche, dar i-am spus că nu ştiu nimic şi că va trebui să vorbească cu dumneavoastră despre asta. Am făcut bine? — Bineînţeles, Frâu Becker, ca de obicei. Dar păreţi nemulţumită? Breuer ştia că ea nu numai că n-o plăcuse pe Lou Salome de la prima vizită, dar o şi învinovăţea pentru întreaga tevatură legată de Nietzsche. Vizitele zilnice la clinica Lauzon încărcaseră atît de mult programul de la cabinet al lui Breuer încît acesta doar arareori mai avea timp să-i acorde atenţie asistentei sale. — Ca să fiu sinceră, domnule doctor, m-a deranjat că a dat buzna în cabinetul dumneavoastră, deja plin de pacienţi, aşteptîndu-se să fiţi aici şi s-o primiţi înaintea oricui altcuiva. Şi, pe deasupra, să-mi ceară şi adresa profesorului! Ceva nu e în regulă aici — să se ascundă atît de dumneavoastră cît şi de profesor! — De aceea spun că aţi făcut ce trebuia, spuse Breuer împăciuitor. Aţi fost discretă, aţi trimis-o la mine şi aţi protejat intimitatea pacientului nostru. Nimeni nu s-ar fi putut descurca mai bine. Acum, trimiteţi-l înăuntru pe Herr Wittner. 253
Pe la cinci şi un sfert, Frâu Becker îi anunţă sosirea lui Frăulein Salome şi, în acelaşi timp, îi aminti că-l mai aşteptau cinci pacienţi. — Pe cine să introduc acum? Frâu Mayer aşteaptă de aproape două ore. Breuer se simţea strîns cu uşa. Ştia că Lou Salome se aştepta să fie primită imediat. — Trimiteţi-o pe Frâu Mayer. O voi vedea pe Frăulein Salome după aceea. Douăzeci de minute mai tîrziu, cînd Breuer completa fişa lui Frâu Mayer, Frâu Becker o conduse pe Lou Salome în cabinet. Breuer sări în picioare şi duse la buze mîna pe care i-o întindea ea. De la ultima lor întîlnire, imaginea ei pălise în mintea lui. Acum era izbit, încă o dată, de frumuseţea ei.-Cît de mult se luminase deodată cabinetul! — Ah, gnădiges Frăulein, ce plăcere! Uitasem! — M-aţi uitat deja, Herr Doktor? — Nu, nu pe dumneavoastră, uitasem ce plăcere este să vă văd. — Atunci uitaţi-vă mai atent de data aceasta. Iată, vă ofer partea aceasta — Lou Salome întoarse cochet capul spre dreapta, apoi spre stingă — şi acum pe cealaltă, mi s-a spus că din partea asta arăt cel mai bine. Dumneavoastră ce credeţi? Dar acum spuneţi-mi — trebuie să ştiu — aţi citit bileţelul meu? Nu v-a deranjat cumva? — Să mă deranjeze? Nu, bineînţeles că nu — îmi pare doar foarte rău că am atît de puţin
timp să vă ofer — probabil doar un sfert de oră. Făcu semn spre un scaun şi, în timp ce ea se aşeza — cu graţie, încet, ca şi cum ar fi avut la dispoziţie tot timpul din lume — Breuer se aşeză şi el pe scaunul de alături. — Aţi văzut camera mea de aşteptare plină. Din nefericire, nu am nici o posibilitate de a înnrzia astăzi. Lou Salome' păru impenetrabilă. Deşi înclină din cap cu înţelegere, dădea impresia că anticamera lui Breuer nu putea în nici un caz să aibă vreo legătură cu ea. — Trebuie, adăugă el, să mai fac şi cîteva vizite la domiciliu, iar diseară am o înuTnire la Societatea de Medicină. 254
— Ah, preţul succesului, Herr Doktor Professor. Breuer nu era însă dispus să cedeze. — Spuneţi-mi, dragă Frăulein, de ce vă lăsaţi în voia hazardului? De ce nu mi-aţi scris dinainte, ca să-mi pot face timp pentru dumneavoastră? Sînt zile în care n-am o clipă liberă, în altele sînt chemat în afara oraşului pentru vreo consultaţie. Aţi fi putut să veniţi la Viena şi să nu reuşiţi să mă vedeţi deloc. De ce vă asumaţi riscul de a face o călătorie degeaba? — Toată viaţa mea oamenii m-au avertizat în privinţa unor astfel de riscuri. Şi totuşi, pînă acum n-am fost niciodată — nici măcar o dată — dezamăgită. Uitaţi, de exemplu, azi, momentul acesta! Iată-mă aici, stînd de vorbă cu dumneavoastră. Şi probabil că voi rămîne în Viena şi ne vom putea întîlni din nou mîine. Aşa că, spuneţi-mi, domnule doctor, de ce aş schimba o comportare care pare să funcţioneze foarte bine? în afară de asta, sînt prea impulsivă, adesea nu pot scrie dinainte. Iau hotărîri repede şi le pun în practică repede. Cu toate acestea, dragă domnule doctor Breuer, continuă Lou senină, n-am vrut să spun nimic din toate astea cînd v-am întrebat dacă v-a deranjat biletul meu. Voiam să ştiu dacă v-a deranjat nonconformismul meu, faptul că mi-am folosit numele de botez? Majoritatea vienezilor se simt ameninţaţi sau dezgoliţi fără titluri oficiale, dar eu detest distanţa inutilă. Mi-ar plăcea să-mi spuneţi Lou. Dumnezeule, ce femeie formidabilă — şi provocatoare, gîndi Breuer. în ciuda stînjenelii sale, nu vedea cum ar fi putut protesta fără a se alia cu rigizii vienezi. Deodată îşi dădu seama de situaţia neplăcută în care-l pusese pe Nietzsche cu cîteva zile în urmă. Cu toate acestea, el şi Nietzsche erau contemporani, în timp ce Lou Salome' avea jumătate din vîrsta lui. — Bineînţeles, cu plăcere. Niciodată nu voi face ceva pentru a ridica bariere între noi. — Bun, atunci Lou să fie. Acum, în ceea ce-i priveşte pe pacienţii dumneavoastră, vă asigur că n-am decît respect pentru profesiunea dumneavoastră. De fapt, dis255
cut adesea cu prietenul meu Paul Ree intenţia de a ne înscrie noi înşine la o facultate de medicină. Deci, respect obligaţiile faţă de pacienţi şi voi trece la subiect. Aţi ghicit, fără îndoială, că am venit astăzi cu o serie de întrebări despre pacientul nostru — asta dacă vă mai întîlniţi încă, şi să aduc informaţii importante despre el. Am aflat de la profesorul Overbeck doar că Nietzsche a plecat din Basel pentru a veni să se consulte cu dumneavoastră. Nu ştiu nimic altceva. — Da, ne-am întîlnit. Dar, spuneţi-mi, Frăulein, ce informaţii mi-aţi adus? — Scrisori de la Nietzsche — atît de sălbatice şi pline de mînie, şi confuze încît uneori pare că şi-a pierdut minţile. Iată-le — şi îi întinse lui Breuer un teanc de scrisori. Cînd aşteptam să vă întîlnesc, astăzi, am copiat pentru dumneavoastră cîteva fragmente. Breuer se uită la prima pagină, acoperită cu scrisul ordonat al lui Lou Salome: O, melancolia... unde se află o mare în care să te poţi îneca cu adevărat? Am pierdut puţinul pe care-l aveam: bunul meu renume, încrederea dtorva oameni. O să-mi pierd prietenul, pe Ree — am pierdut un an întreg din cauza chinurilor care mă stăpînesc chiar şi acum. îţi ierţi mai greu prietenii decît duşmanii.
Deşi mai urma, Breuer se opri brusc. Oricît de fascinante ar fi fost cuvintele lui Nietzsche, ştia că fiecare rînd pe care-l citea însemna o trădare a pacientului său. — Ei bine, domnule doctor, ce credeţi despre scrisorile astea? — Mai spuneţi-mi o dată de ce aţi simţit că trebuie să le văd. — Ei bine, eu le-am primit pe toate o dată. Paul le ascunsese de mine, dar a hotărît că n-avea nici un drept să facă asta. — Dar de ce trebuie neapărat să le văd eu? — Citiţi mai departe! Vedeţi ce spune Nietzsche! M-am 256 gîndit că un medic trebuie, cu siguranţă, să aibă aceste informaţii. Pomeneşte de sinucidere. De asemenea, multe dintre scrisori sînt foarte incoerente: poate că facultăţile lui raţionale se deteriorează. Şi-apoi, eu nu sînt decît un om, toate aceste atacuri la adresa mea — amare şi dureroase — nu pot, pur şi simplu să mă scutur de ele. Ca să fiu sinceră, am nevoie de ajutorul dumneavoastră! — Ce fel de ajutor? — Vă respect părerea — sînteţi un observator antrenat. Dumneavoastră aşa mă vedeţi? — Răsfoi scrisorile. — Ascultaţi aceste acuzaţii: „O femeie fără sensibilitate... lipsită de spirit... incapabilă de dragoste... nu te poţi bizui pe ea... necoaptă în chestiuni de onoare." Sau aceasta: „o fiară în pielea unui animal domestic", sau asta: „Eşti o mică pasăre a morţii/ iar eu credeam că eşti întruchiparea virtuţii şi a onoarei." Breuer scutură cu putere din cap. — Nu, nu, bineînţeles că nu vă văd astfel. Dar după puţinele noastre întîlniri — de afaceri şi atît de scurte — cît poate cîntări părerea mea? Ăsta să fie ajutorul pe care-l aşteptaţi din partea mea? — Ştiu că multe din cele scrise de Nietzsche sînt impulsive, scrise la mînie, scrise pentru a mă pedepsi. Aţi stat de vorbă cu el. Şi aţi vorbit despre mine, sînt sigură. Trebuie să ştiu ce crede cu adevărat despre mine. Aceasta e ceea ce vă cer. Ce spune despre mine? Mă urăşte într-adevăr? Vede în mine un monstru? Breuer rămase tăcut cîteva clipe, gîndindu-se la toate implicaţiile întrebărilor lui Lou Salomă. — Dar iată că eu stau şi vă pun alte întrebări, continuă ea, iar dumneavoastră nu mi-aţi răspuns încă la cele pe care vroiam să vi le pun înainte: aţi reuşit să-l convingeţi să vă vorbească? Vă mai întîlniţi cu el? Faceţi progrese? Aţi învăţat cum să deveniţi un doctor pentru disperare? Se opri, uirîndu-se fix în ochii lui Breuer, aşteptînd un răspuns. El simţea cum creşte presiunea, presiune din toate părţile — din partea ei, din partea lui Nietzsche, din partea Mathildei, a pacienţilor care-l aşteptau, a lui Frâu Becker. îi venea să ţipe. 257
în cele din urmă, trase adînc aer în piept şi răspunse: — Gnădiges Frăulein, îmi pare foarte rău că trebuie să spun că singurul răspuns pe care vi-l pot da este: nici un răspuns. — Nici unul! exclamă ea surprinsă. Domnule doctor, nu înţeleg. — Puneţi-vă în situaţia mea. Deşi întrebările pe care mi le puneţi sînt perfect rezonabile, nu pot răspunde la ele fără a viola intimitatea unui pacient. — Asta înseamnă, atunci, că este pacientul dumneavoastră şi continuaţi să-l vedeţi? — Vai, nu vă pot răspunde nici la această întrebare! — Dar cu mine e altceva, cu siguranţă, spuse ea din ce în ce mai indignată. Eu nu sînt un străin ori un portărel. — Motivele celui care întreabă nu au nici o importanţă. Ceea ce are importanţă este dreptul pacientului la intimitate. — Dar acesta nu este un tratament medical obişnuit! Acest întreg proiect a fost ideea mea! Eu
port responsabilitatea aducerii lui Nietzsche la dumneavoastră pentru a-i preveni sinuciderea. Cu siguranţă că merit să aflu rezultatul eforturilor mele. — Da, e ca şi cum ai proiecta un experiment şi ai vrea să ştii rezultatul. — Exact. Doar n-o să-mi refuzaţi asta? — Dar dacă v-aş spune că rezultatul ar periclita experimentul? — Cum s-ar putea întîmpla asta? — Aveţi încredere în judecata mea în această chestiune. Amintiţi-vă, m-aţi căutat pentru că mă consideraţi un expert. Prin urmare, vă cer să mă trataţi ca pe un expert. — Dar, domnule doctor, eu nu sînt doar un trecător indiferent, un simplu martor al unui accident, cu o curiozitate morbidă privind soartea victimei. Nietzsche a fost important pentru mine — încă mai este. De asemenea, aşa cum am mai spus, cred că port o oarecare răspundere pentru suferinţa lui. Vocea ei devenea ascuţită. Şi eu sufăr. Am dreptul să ştiu. 258
— Da, cred că suferiţi. Dar, ca medic, trebuie să mă preocupe în primul rînd pacientul meu şi să mă aliez cu el. Poate că într-o zi, dacă vă veţi duce la capăt planul de a deveni medic, îmi veţi înţelege poziţia. — Şi suferinţa mea? Asta nu contează deloc? — Sufăr din cauza suferinţei dumneavoastră, dar nu pot face nimic. Trebuie să vă sugerez să căutaţi ajutor în altă parte. — îmi puteţi da adresa lui Nietzsche? Nu-l pot contacta decît prin Overbeck, care s-ar putea să nu-i trimită scrisorile mele! în cele din urmă, pe Breuer începură să-l enerveze insistenţele lui Lou Salome. Poziţia pe care trebuia s-o ia deveni mai clară. — Ridicaţi probleme dificile în privinţa datoriei unui medic faţă de pacienţii săi. Mă forţaţi să iau atitudini la care nu m-am gîndit. Dar cred, acum, că nu pot să vă spun nimic — nici unde stă, nici care este starea sănătăţii sale, nici măcar dacă este pacientul meu. Şi, vorbind de pacienţi, Frăulein Salome, spuse el ridicîndu-se de pe scaun, trebuie să mă întorc la cei care mă aşteaptă. Pe cînd Lou Salom£ se ridica şi ea, Breuer îi întinse scrisorile pe care le adusese. — Trebuie să vă înapoiez astea. înţeleg de ce le-aţi adus, dar dacă, aşa cum spuneţi, numele dumneavoastră e otravă pentru el, nu am cum să le folosesc. Cred că am greşit şi citindu-le. Ea luă repede scrisorile, se răsuci pe călcîie şi, fără o vorbă, se năpusti afară. Ştergîndu-şi fruntea, Breuer se aşeză din nou. O văzuse oare pentru ultima dată pe Lou Salome? Se îndoia! Cînd Frâu Becker intră în cabinet pentru a întreba dacă poate să-l introducă pe Herr Pfefferman, care tuşea violent în sala de aşteptare, Breuer o rugă să aştepte cîteva minute. — Cît doriţi, domnule doctor, spuneţi-mi doar. Poate vreţi o ceaşcă de ceai fierbinte? Dar el dădu din cap, iar apoi, cînd ea îl lăsă din nou singur, închise ochii sperînd să se odihnească. Imagini ale Berthei îl asaltară.
CAPITOLUL 18 Lu cît se gîndea mai mult la vizita lui Lou Salom^, cu atît se înfuria mai tare. Nu pe ea — faţă de ea simţea acum mai degrabă teamă —, ci pe Nietzsche. Tot timpul acesta în care Nietzsche îl certase pentru că era preocupat de Bertha, că — ce cuvinte folosise? — „se hrănea din troaca dorinţei trupeşti" sau „scormonea prin gunoaiele din mintea lui", tot timpul Nietzsche se aflase alături, scormonind şi înfulecînd cot la cot cu el. Nu, n-ar fi trebuit să citească nici un cuvînt din scrisorile acelea. Dar nu se gîndise la asta destul de repede, iar acum — ce putea face cu ceea ce văzuse? Nimic! Nimic din toate astea
— nici scrisorile, nici vizita lui Lou Salome — nu i le putea împărtăşi lui Nietzsche. Ciudat că el şi Nietzsche împărtăşeau aceeaşi minciună, fiecare ascunzînd-o pe Lou Salome de celălalt. îl afecta oare pe Nietzsche disimularea în acelaşi fel în care îl afecta pe el? Se considera oare Nietzsche imoral? Vinovat? Exista vreun mod de a folosi acest sentiment de vinovăţie în beneficiul lui Nietzsche? Ia-o încet, îşi spuse Breuer sîmbătă dimineaţa, pe cînd urca scara largă de marmură către camera 13. Nu face mişcări radicale! Se întîmplă ceva important; uite cît de departe am ajuns în numai o săptămînă! — Friedrich, spuse Breuer imediat ce termină de făcut un scurt examen fizic, am avut un vis dudat despre tine 260 azi-noapte: Mă aflu în bucătăria unui restaurant. Nişte bucătari blegi au vărsat ulei pe toată podeaua. Alunec pe el şi scap din mînă un brici care cade într-o crăpătură. Atund intri tu — deşi nu semeni cu tine. Porţi o uniformă de general, dar eu ştiu că eşti tu. Vrei să mă ajuţi să recuperez briciul. Eu îţi spun să n-o fad, că n-ai să poţi dedt să-l împingi mai adînc. Este înţepenit în crăpătură şi de cîte ori încerc să-l scot, mă tai la degete. Se opri şi se uită expectativ la Nietzsche. — Ce înţelegi din visul ăsta? — Dar tu ce înţelegi, Josef ? — Cea mai mare parte a lui, ca şi cea mai mare parte a viselor mele, nu are nid un sens — dar acea parte despre tine trebuie să însemne ceva. — Poţi revedea visul în minte? Breuer aprobă din cap. — Continuă să-l priveşti şi „descarcă-te". Breuer oftă, părînd descurajat, apoi încercă se se concentreze. — Să vedem, eu scap ceva, bridul meu, şi tu vii... — în uniformă de general. — Da, tu vii îmbrăcat ca un general şi încerd să mă ajuţi — dar nu mă ajuţi. — De fapt, înrăutăţesc lucrurile — împing lama mai adînc. — Ei bine, toate astea se potrivesc cu ceea ce tot spun eu. Lucrurile se înrăutăţesc — obsesia mea cu Bertha, visul cu casa în flăcări, insomnia. Trebuie să facem altceva! — Şi faptul că sînt îmbrăcat ca un general? — Ei bine, asta-i partea uşoară. Uniforma trimite probabil la felul tău de a fi mîndru, la exprimarea ta poetică, la dedaraţiile tale. încurajat de informaţiile noi pe care le obţinuse de la Lou Salome, Breuer continuă: — Este simbolic pentru refuzul tău de a mi te alătura în căutarea unei metode practice. Iată, de exemplu, problema mea cu Bertha. Ştiu din munca mea cu padenţii dt de frecvente sînt problemele cu sexul opus. De fapt, 261 nimeni nu scapă de chinurile dragostei. Goethe ştia asta şi iată de ce e afâta forţă în Suferinţele tînărului Werther: boala sa din dragoste atinge adevărul uman. Cu siguranţă că ţi s-a întîmplat şi ţie. Neobţinînd nici un răspuns de la Nietzsche, Breuer insistă. — Sînt gata să pariez pe o sumă mare că ai avut o experienţă similară. De ce nu mi-o împărtăşeşti, pentru ca noi doi să putem discuta cinstit, ca între egali? — Şi nu ca generalul şi civilul, cel puternic şi cel neputincios! Ah, îmi pare rău, Josef — am fost de acord să nu vorbesc despre putere, nici atunci cînd problemele legate de putere sînt atît de evidente încît ne lovesc în cap! Cît despre dragoste, nu neg ce spui; nu neg că noi toţi — inclusiv eu — gustăm din suferinţele ei. Ai pomenit de Tînărul Werther, continuă Nietzsche, dar dă-mi voie să-ţi amintesc cuvintele lui Goethe — „Fii bărbat şi nu mă urma pe mine — ci pe tine! Pe tine!" Ştii că a pus fraza asta în
ediţia a doua pentru că foarte mulţi tineri au urmat exemplul lui Werther şi s-au sinucis? Nu, Josef, important aici nu este ca eu să-ţi vorbesc despre calea mea, ă să te ajut să găseşti calea ta pentru a ieşi din disperare. Acum, ce-i cu briciul din vis? Breuer ezită. Faptul că Nietzsche recunoscuse că şi el gustase din suferinţele dragostei era o realizare importantă. S-o urmărească mai departe? Nu, pentru moment era de ajuns. îşi îndreptă din nou atenţia spre el însuşi. — Nu ştiu de ce trebuia să fie un brici în vis. — Aminteşte-ţi regulile noastre, Josef. Nu încerca să explici. Acum facem „curăţarea hornului". Spune orice îţi vine. Nu omite nimic. Nietzsche se lăsă pe spate şi închise ochii în aşteptarea răspunsului lui Breuer. — Brici, brici... aseară am văzut un prieten, un oftalmolog pe nume Cari Koller, care este bărbierit complet. M-am gîndit azi dimineaţă să-mi dau şi eu jos barba — dar mă gîndesc adesea la asta. — Continuă să „cureţi"! 262
— Brici — vene — am un pacient, un tînăr care este descurajat pentru că e homosexual, şi şia tăiat venele cu un brici acum vreo două zile. îl voi vedea astăzi, mai tîr-ziu. înlîmplător, îl cheamă Josef. Deşi eu nu am de gînd să-mi tai venele, mă gîndesc, totuşi, după cum ţi-am spus, la sinucidere. Nu fac decît să contemplu ideea. Nu e un plan. Mă simt foarte departe de actul sinuciderii. Probabil că nu e mai real decît ideea de a-mi arunca familia în flăcări sau de a fugi cu Bertha în America — şi totuşi mă gîndesc la sinucidere din ce în ce mai mult. — Toţi gînditorii serioşi contemplă sinuciderea, observă Nietzsche. Este o alinare care ne ajută să mai suportăm o noapte. Deschise ochii şi se întoarse spre Breuer. Spui că trebuie să facem altceva pentru a te ajuta. Ce altceva? — Să atacăm obsesia mea direct! Mă distruge. îmi consumă întreaga viaţă. Eu nu trăiesc acum. Trăiesc în trecut, ori într-un viitor care nu va exista niciodată. — Dar mai devreme sau mai tîrziu obsesia ta trebuie să cedeze, Josef. Modelul meu este, în mod evident, corect. Este foarte clar că în spatele obsesiei tale zac temerile tale primare în privinţa existenţei. Este, de asemenea, clar că obsesia devine mai puternică pe măsură ce vorbim mai explicit despre aceste temeri. Nu vezi cum obsesiile încearcă să-ţi abată atenţia de la aceste profunde fapte de viaţă? Este singurul mod pe care-l cunoşti de a-ţi linişti temerile. — Dar, Friedrich, noi nu sîntem în dezacord. M-am lăsat convins de punctul tău de vedere, iar acum cred că modelul tău e corect. Dar a-mi ataca direct obsesia nu înseamnă a invalida modelul. Ai descris odată obsesia mea ca un burete sau ca o buruiană. Sînt de acord, şi sînt de asemenea de acord că dacă mi-aş fi cultivat mintea altfel cu mult timp în urmă, această obsesie n-ar fi prins niciodată rădăcini. Dar acum că o am, trebuie eradicată, smulsă. Felul în care o tratezi tu e prea lent. Nietzsche se foi în fotoliul său, evident stînjenit de critica lui Breuer. 263
— Ai sugestii specifice pentru eradicare? — Sînt un prizonier al obsesiei: ea n-o să-mi arate niciodată cum să evadez. Iată de ce te întreb despre experienţa ta cu privire la astfel de suferinţe şi despre metodele pe care le-ai folosit pentru a evada. — Dar exact asta încercam să fac săptămîna trecută cînd îţi ceream să te priveşti de la o distanţă mai mare, răspunse Nietzsche. O perspectivă cosmică atenuează întotdeauna tragedia. Dacă urcăm suficient de sus, vom atinge o înălţime de la care tragedia încetează să mai pară tragică. — Da, da, da. Breuer era din ce în ce mai iritat. Ştiu asta, teoretic. Totuşi, Friedrich, o frază
ca „o înălţime de la care tragedia încetează să mai pară tragică" nu mă face să mă simt mai bine. Iartă-mă dacă par nerăbdător, dar e o prăpastie — o prăpastie uriaşă — între a şti ceva teoretic şi a şti emoţional. Adesea, cînd stau treaz noaptea, temîn-du-mă de moarte, îmi recit maxima lui Lucreţiu: „Unde sînt eu, nu e moartea; unde e moartea, nu sînt eu." Este absolut raţional şi în mod irefutabil adevărat. Dar cînd sînt cu adevărat înspăimîntat, nu funcţionează niciodată, nu-mi calmează niciodată temerile. Iată unde filozofia e insuficientă. A preda filozofie şi a o folosi în viaţă sînt sarcini foarte diferite. — Problema este, Josef, că de cîte ori abandonăm raţiunea şi folosim facultăţi inferioare pentru a influenţa oamenii, sfîrşim prin a crea un om inferior, mai puţin valoros. Cînd spui că vrei ceva care să funcţioneze, vrei să spui că vrei ceva care să poată influenţa emoţiile. Ei bine, există experţi în asta! Şi cine sînt aceştia? Preoţii! Ei cunosc secretele influenţei! Ei manipulează cu o muzică inspiratoare, cu turle înalte şi naosuri măreţe, ei fac din noi pitici, ne încurajează dorinţa de supunere, ne oferă îndrumare supranaturală, protecţie în faţa morţii, nemurire chiar. Dar uită-te la preţul pe care-l iau — înrobire religioasă; respect faţă de cei slabi; stază; ură faţă de corp, faţă de bucurie, faţă de lumea asta. Nu, nu putem folosi metodele 264
astea tranchilizante, inumane! Trebuie să găsim căi mai bune de a ne ascuţi puterea raţiunii. — Regizorul minţii mele, răspunse Breuer, cel care hotărăşte să-mi trimită imagini ale Berthei şi ale casei mele în flăcări, nu pare să ţină la raţiune. — Dar cu siguranţă — şi Nietzsche îşi agită pumnii strînşi — că trebuie să-ţi dai seama că nici una dintre preocupările tale nu este realăl Viziunile despre Bertha, haloul de atracţie şi dragoste care o înconjoară — toate astea nu fac parte dm realitate. Tot ce vezi e relativ, la fel şi tot ce cunoşti. Inventăm ceea ce experimentăm. Iar ceea ce am inventat putem distruge. Breuer deschise gura să spună că acesta era tocmai tipul de sfat inutil, dar Nietzsche continuă impetuos: — Să fiu mai clar, Josef. Am un prieten — am avut unul — Paul Re"e, un filozof. Amîndoi credem că Dumnezeu a murit. El conchide că viaţa fără Dumnezeu nu are rost, şi deprimarea lui e atît de mare încît cochetează cu sinuciderea: pentru comoditate, poartă întotdeauna la gît o fiolă cu otravă. Pentru mine însă lipsa lui Dumnezeu este un prilej de bucurie. Sînt entuziasmat de libertatea mea. îmi spun: „Cum ar fi să creezi dacă ar exista zei?" înţelegi ce vreau să spun? Aceeaşi situaţie, aceleaşi date — dar două realităţi! Breuer se lăsă descurajat în fotoliu, prea abătut acum chiar şi pentru a se mai putea bucura că Nietzsche îl menţionase pe Paul Ree. — Dar îţi spun că aceste argumente nu mă mişcă, se plînse el. La ce bun să filozofezi? Chiar dacă inventăm realitatea, mintea noastră e concepută astfel încît să ascundem asta de noi înşine. — Dar priveşte realitatea tal protestă Nietzsche. O privire corectă îţi poate arăta cît de superficială, cît de absurdă este! Priveşte obiectul dragostei tale — această infirmă, Bertha — ce bărbat raţional ar putea-o iubi? îmi spui că adesea nu aude, devine saşie, îşi contorsionează braţele şi umerii. Nu poate să bea apă, nu poate să meargă, nu poate vorbi germana dimineaţa; uneori vorbeşte englezeşte, 265 alteori franţuzeşte. Cum să ştie cineva cum să-i vorbească? Ar trebui să-şi pună un afiş, ca la restaurant, anunţînd langue du jour. Nietzsche zîmbi larg, foarte amuzat de gluma sa. Dar Breuer nu zîmbi. Faţa i se întunecă. — De ce ai atîtea insulte la adresa ei? Nu-i pomeneşti o dată numele fără a adăuga „infirma"! — Nu fac decît să repet ce mi-ai spus. — E adevărat că e bolnavă — dar asta nu e tot ce este. Este şi o femeie foarte frumoasă.
Mergi pe stradă cu ea şi toate capetele se vor întoarce. Este inteligentă, talentată, un spirit creator — o bună scriitoare, un ager critic de artă, blîndă, sensibilă şi, cred, iubitoare. — Nu atît de iubitoare şi sensibilă, cred eu. Uite cum te iubeşte! Vrea să te seducă, să te atragă într-un adulter. Breuer scutură din cap. — Nu, nu asta... Nietzsche îl întrerupse. — O, ba da, ba da! Nu poţi să negi. Seducţie este cuvîntul potrivit. Se sprijină de tine, pretinzînd că nu poate să meargă. îţi pune capul în poală, cu buzele lîngă sexul tău. încearcă să-ţi distrugă căsnicia. Te umileşte în public pretinzînd că poartă în pîntece copilul tău! Este asta dragoste? Scuteşte-mă de asemenea dragoste! — Eu nu-mi judec sau atac pacienţii, nici nu rîd de bolile lor, Friedrich. Te asigur, n-o cunoşti pe femeia asta. — Slavă Domnului pentru această binefacere. Am cunoscut unele ca ea. Crede-mă, Josef, femeia asta nu te iubeşte, vrea să te distrugăl spuse Nietzsche cu fervoare, bătînd cu palma în caiet la fiecare cuvînt. — O judeci după alte femei pe care le-ai cunoscut. Dar te înşeli — toată lumea care o cunoaşte simte ca mine. Ce cîştigi ridiculizînd-o! — în asta, ca în atîtea alte lucruri, te împiedici în virtuţile tale. Şi tu trebuie să înveţi să ridiculizezi! în asta constă sănătatea. — Eşti mult prea dur, Friedrich, cînd vine vorba de femei. 266
— Iar tu, Josef, eşti mult prea moale. De ce trebuie să continui s-o aperi? Prea agitat ca să mai şadă, Breuer se ridică şi se duse la fereastră. Privi în grădină, unde un bărbat, cu ochii bandajaţi, abia se tîra: cu o mînă se ţinea strîns de o soră medicală, iar cu cealaltă îşi pipăia drumul cu un baston. — Descătuşează-ţi sentimentele, Josef. Nu ţine în tine. Continuînd să privească pe fereastră, Breuer îşi proiectă vocea peste umăr. — Ţie ţi-e uşor s-o ataci. Dacă ai putea-o vedea, te asigur, ai cînta o altă melodie. Ai fi în genunchi în faţa ei. E o femeie uluitoare, o Elena din Troia, însăşi chitesenţa feminităţii. Ţiam spus deja că următorul ei medic s-a îndrăgostit şi el de ea. — Următoarea ei victimă, vrei să spui! — Friedrich — Breuer se întoarse pentru a-l privi pe Nietzsche — ce faci? Nu te-am mai văzut aşa niciodată. De ce forţezi nota atît de tare? — Fac exact ce mi-ai cerut să fac — găsesc un alt mod de a-ţi ataca obsesia. Cred, Josef, că o parte din nefericirea ta vine dintr-un resentiment înăbuşit. E ceva în tine — o teamă, o timiditate — care nu-ţi permite să-ţi exprimi mînia. în loc de asta, te mîndreşti cu blîndeţea ta. Faci din necesitate o virtute: îţi îngropi adînc sentimentele şi apoi, pentru că nu ai nici un resentiment, presupui că eşti un sfînt. Nu-ţi mai asumi rolul medicului înţelegător; ai intrat în acel rol — crezi că eşti prea bun pentru a simţi mînia. Josef, puţină răzbunare este un lucru bun. Resentimentele înăbuşite te îmbolnăvesc! Breuer scutură din cap. — Nu, Friedrich, a înţelege înseamnă a ierta. Am cercetat rădăcinile fiecăruia dintre simptomele Berthei. Nu este nici un rău în ea. Dimpotrivă, prea mult bine. Este o fiică generoasă, cu spirit de sacrificiu, care s-a îmbolnăvit din cauza morţii tatălui ei. — Toţi taţii mor — al tău, al meu, al oricui — asta nu este o explicaţie pentru boală. Mie îmi plac acţiunile, nu 267 scuzele. Timpul scuzelor — pentru Bertha, pentru tine — a trecut. Nietzsche îşi închise caietul.'Şedinţa se terminase. Următoarea întîlnire începu la fel de furtunos. Breuer solicitase un atac direct asupra obsesiei
sale. — Foarte bine, spuse Nietzsche, care-şi dorise întotdeauna să fie un războinic. Dacă vrei război, război o să ai! Şi în următoarele trei zile se lansă într-o campanie psihologică puternică, una dintre cele mai creative — şi una dintre cele mai bizare — din istoria medicinei vieneze. Nietzsche începu prin a obţine promisiunea lui Breuer că îi va urma toate directivele fără nici o întrebare, fără nici o rezistenţă. Apoi îl instrui să facă o listă de zece insulte şi să-şi imagineze că i le aruncă în faţă Berthei. Pe urmă îl încuraja să se imagineze trăind cu Bertha şi apoi să vizualizeze o serie de scene: şezînd în faţa ei la micul dejun şi privind-o cu picioarele şi mîinile cuprinse de spasme, cu ochii saşii, mută, cu gîtul înţepenit, avînd halucinaţii, bîlbîindu-se. Nietzsche sugeră apoi nişte imagini şi mai neplăcute: Bertha vomitînd, stînd pe closet; Bertha în durerile unei naşteri închipuite. Dar nici unul dintre aceste experimente nu reuşi să facă să pălească aura magică din jurul imaginii Berthei. La următoarea lor întîlnire, Nietzsche încercă metode şi mai directe. — De dte ori eşti singur şi începi să te gîndeşti la Bertha, strigă: „Nu!" sau „Opreşte-te!" cît de tare poţi. Dacă nu eşti singur, ciupeşte-te cu putere ori de dte ori ţi se insinuează în minte. Timp de două zile locuinţa lui Breuer răsună de „Nu!" şi „Opreşte-te!", iar braţul îi era plin de vînătăi de la ciupit. O dată, în fiacru, ţipă „Nu!" atît de tare încît Fischmann opri caii brusc şi aşteptă instrucţiuni. Altă dată Frâu Becker dădu buzna în cabinet la auzul unui reverberant „Nu!" Dar aceste procedee nu ofereau decît o firavă protecţie în faţa dorinţei din mintea lui. Obsesia persista. 268
în altă zi, Nietzsche îl sfătui pe Breuer să-şi urmărească gîndurile şi, la fiecare jumătate de oră, să-şi însemneze în caiet cît de des şi cît de mult se gîndise la Bertha. Breuer fu uluit să afle că rareori trecea o oră întreagă fără a se gîndi la ea. Nietzsche îi calculă că petrecea aproximativ o sută de minute pe zi cu obsesia lui, peste cind sute de ore într-un an. Asta înseamnă, spunea el, că în următorii douăzed de ani Breuer va consacra peste şase sute de zile preţioase aceloraşi fantezii plicticoase, lipsite de imaginaţie. Breuer gemu la această perspectivă. Şi continuă să fie obsedat. Nietzsche experimentă apoi altă strategie: îi ordonă lui Breuer să consacre anumite perioade de timp gîndurilor la Bertha, indiferent dacă voia sau nu. — Insişti să te gîndeşti la Bertha? Atunci şi eu insist s-o faci! Insist să meditezi la ea dte dncisprezece minute de şase ori pe zi. Hai să trecem în revistă programul tău zilnic şi să fixăm cele şase perioade pe tot parcursul zilei. Spune-i asistentei tale că ai nevoie să nu fii întrerupt pentru a scrie sau pentru a completa fişe. Dacă vrei să te gîndeşti la Bertha în alte intervale, foarte bine — asta-i treaba ta. Dar în aceste şase perioade, trebuie să te gîndeşti la Bertha. Mai tîrziu, cînd te obişnuieşti cu această practică, vom reduce treptat timpul de meditaţie forţată. Breuer urmă programul lui Nietzsche — dar obsesiile lui îl urmară pe al Berthei. Mai tîrziu, Nietzsche sugeră ca Breuer să poarte un portmoneu spedal în care să pună cind creiţari de dte ori se gîndea la Bertha; urma apoi să doneze banii unei sode-tăţi de binefacere. Breuer se opuse planului. Ştia că avea să fie inefident pentru că lui îi plăceau acţiunile de binefacere. Nietzsche sugeră apoi să doneze banii Asodaţiei Naţionale Germane Antisemite a lui Georg von Schonerer. Nid asta nu merse. Nimic nu mergea. 269 EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI ECKART MULLER, 9-l4 DECEMBRIE 1882
Nu mai are nici un rost să mă amăgesc. Sînt doi pacienţi la şedinţele noastre şi, dintre cei doi, eu sînt cazul mai urgent. Ciudat, cu cît conştientizez mai mult asta, cu atît părem să lucrăm mai bine împreună. Poate că şi informaţia pe care am primit-o de la Lou Salome a schimbat modul în care lucrăm.
Nu i-am spus, bineînţeles, nimic lui Nietzsche despre ea. Nici n-am vorbit despre faptul că devin un pacient autentic. Totuşi, cred că el simte aceste lucruri. Poate cumva, în mod neintenţionat, non-verbal, îi comunic anumite lucruri. Cine ştie? Poate e ceva în vocea mea, în tonul sau gesturile mele. E foarte misterios. Sig e interesat de astfel de detalii privind comunicarea. Ar trebui să vorbesc cu el despre asta. Cu cît uit mai mult că încerc să-l ajut pe el, cu atît începe să se deschidă faţă de mine. Iată ce mi-a spus azi! Că Paul Ree i-a fost Cîndva prieten. Că el, Nietzsche, şi-a avut partea lui de suferinţă din dragoste. Că a cunoscut cîndva o femeie ca Bertha. Poate că e mai bine pentru amîndoi dacă mă concentrez pur şi simplu asupra mea şi uit că vreau să-l forţez pe el să se des-tăinuie! De asemenea, acum face aluzie la metode pe care le foloseşte pentru a se ajuta pe el însuşi — de exemplu, procedeul „schimbării perspectivei" în care se priveşte pe el însuşi dintr-o perspectivă mai îndepărtată, cosmică. Are dreptate: dacă negîndim la situaţia noastră lipsită de însemnătate în şirul lung al vieţilor noastre, în viaţa întregii specii, în evoluţia conştiinţei, bineînţeles că-şi pierde prea dureroasa-i semnificaţie. Dar cum să-mi schimb perspectiva? Sfaturile şi instrucţiunile lui de a schimba perspectiva nu funcţionează, nici să încerc să mă imaginez păşind înapoi. Nu mă pot detaşa emoţional de centrul situaţiei mele. Nu mă pot îndepărta suficient. Şi judecind după scrisorile pe care i le-a scris lui Lou Salome, cred că nici el nu poate! ...Pune, de asemenea, un mare accent pe exprimarea mîniei. M-a făcut astăzi s-o insult pe Bertha în zece feluri diferite. Metoda asta, cel puţin, o pot înţelege. Descărcarea mîniei are
270 sens dintr-o perspectivă fiziologică: o aglomerare de excitaţii corticale trebuie descărcată periodic. Conform descrierii făcute de Lou Salome scrisorilor lui, astă e metoda lui preferată. Cred că are înlăuntrul său un vast depozit de mînie. De ce? mă întreb. Din cauza bolii? Sau a lipsei de recunoaştere profesională? Sau pentru că nu s-a bucurat niciodată de căldura unei femei? Se pricepe la insulte. Aş vrea să-mi amintesc cîteva dintre cele mai alese. Mi-a plăcut cînd a numit-o pe Lou Salome „fiară în pielea unui animal domestic". Lui îi vine uşor — nu şi mie. Are foarte mare dreptate în privinţa incapacităţii mele de a-mi exprima mînia. E moştenire de familie. De la tatăl meu, de la unchii mei. Pentru evrei, reprimarea mîniei este un mod de supravieţuire. Nu pot nici măcar să localizez mînia. Insistă că o am faţă de Bertha — dar sînt sigur că o confundă cu propria lui mînie faţă de Lou Salome. Ce nenoroc pe el să şefi încurcat cu ea! Aş vrea să-i pot oferi compasiune. Cînd te gîndeşti! Omul ăsta n-are aproape nici un fel de experienţă cu femeile. Şi de cine alege să se îndrăgostească? Tocmai de cea mai puternică femeie pe care am văzut-o vreodată. Şi are abia douăzeci şi unu de ani! Dumnezeu să ne ferească atunci cînd va fi în plină maturitate! Şi singura altă femeie din viaţa lui este sora sa, Elisabeth — sper să n-o întîlnesc niciodată. Pare să aibă aceeaşi forţă ca şi Lou Salome şi probabil e mai rea! .. .Astăzi mi-a cerut să mi-o imaginez pe Bertha ca un sugar care se zvîrcoleşte în scutecele sale — şi să-i spun cît de frumoasă este, imaginîndu-mi cum mă priveşte fix cu ochii saşii şi gîtul înţepenit. ...Astăzi mi-a spus să-mi pun cîte un creiţar în pantof pentru fiecare vis şi să păşesc pe el toată ziua. De unde-i vin ideile? Pare să aibă o sursă inepuizabilă! ...să strig „Nu!" şi să mă ciupesc, să număr toate scenele pe care mi le imaginez şi să le notez într-un registru, sămerg cu monede în pantof, să-i dau bani lui Schonerer... să mă autope-depsesc pentru că mă autotorturez. Nebunie! Am auzit că urşii sînt învăţaţi să danseze şi să stea în două picioare încălzind cărămizile din podeaua de sub ei. Diferă mult 271 de metoda asta? El încearcă să-mi dreseze mintea cu aceste mici metode ingenioase de a mă pedepsi. Şi totuşi eu nu sînt urs, iar mintea mea e prea bogată pentru tehnicile unui dresor de animale. Eforturile astea sînt ineficiente — şi sînt înjositoare! Dar nu-l pot învinovăţi. Eu i-am cerut să-mi atace simp-tomele direct. îmi face pe plac. Nu pune suflet în eforturile astea. Tot timpul a insistat că dezvoltarea e mai importantă decît confortul. Trebuie să existe o altă cale. EXTRASE DIN ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 9-l4 DECEMBRIE 1882
Seducţia unui „sistem"! I-am căzut victimă o vreme, astăzi! Am crezut că exprimarea mîniei se află în spatele tuturor dificultăţilor luijosefşi m-am epuizat încercînd să-l incit. Probabil că reprimarea îndelungată a pasiunilor le alterează şi le vlăguieşte. ... Spune despre el că este bun — nu face nici un rău — decît lui însuşi şi naturii! Trebuie să-l opresc să mai fie unul dintre aceia care pretind că sînt buni pentru că nu au gheare. Cred că are nevoie să înveţe să blesteme înainte de a putea să am încredere în generozitatea lui. Nu simte mînia! De asta se teme că cineva îl va răni? De asta nu îndrăzneşte să fie el însuşi? De ce doreşte doar bucurii
mărunte? Şi numeşte asta virtute. Numele ei adevărat e laşitate! Este civilizat, politicos, un om cu maniere. Şi-a îmblînzit natura sălbatică, a transformat lupul în oaie. Şi numeşte asta moderaţie. Numele ei adevărat e mediocritate! Acum are încredere în mine. I-am dat cuvîntul meu că mă voi strădui să-l vindec. Dar medicul, ca şi înţeleptul, trebuie să se vindece mai întîi pe el însuşi. Abia atunci poate pacientul său să vadă cu ochii lui un om care se vindecă singur. Şi totuşi eu nu m-am vindecat. Mai rău, sufăr de aceeaşi boală care l-a co-
272 pleşit pe Josef. Fac eu, prin tăcerea mea, ceea ce am jurat să nu fac niciodată: trădez un prieten? Să-i vorbesc despre suferinţa mea? îşi va pierde încrederea în mine. Nu-i va face rău asta? Nu va spune că, dacă nu m-am vindecat pe mine, nu-l pot vindeca pe el? Sau va deveni atît de preocupat de suferinţa mea încît va abandona lupta cu a lui? îl ajut mai bine tăcînd? Sau recunoscînd că amîndoi sîntem bolnavi în acelaşi fel şi trebuie să ne reunim forţele pentru a găsi o soluţie? ...Astăzi văd cît de mult s-a schimbat... e mai puţin sinuos... şi nu mă mai linguşeşte, nu mai încearcă să se întărească demonstrînd slăbiciunea mea. ...Acest atac frontal asupra simptomelor lui, pe care mi-a cerut să-l lansez, este cea mai îngrozitoare bălăceală în ape mici pe care am încercat-o vreodată. Eu ar trebui să mă ridic, nu să mă cobor! Dacă-l tratez ca pe un copil pe care trebuie să-l pocneşti cînd nu se poartă frumos, îl înjosesc. Şi mă înjosesc şi pe mine! DACĂ PROCESUL DE VINDECARE ÎL ÎNJOSEŞTE PE VINDECĂTOR, POATE OARE SĂ-L RIDICE PE PACIENT? Trebuie să existe o cale mai înălţătoare. SCRISOARE DE LA FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE LOU SALOME, DECEMBRIE 1882 Draga mea Lou, Nu-mi scrie mie scrisori din astea! Ce am eu de-a face cu mizeria? Aş vrea să te poţi ridica în ochii mei, ca să nu trebuiască să te dispreţuiesc. Dar, Lou! Ce fel de scrisori scrii? Şcolăriţele răzbunătoare şi pline de pofte scriu aşa. Ce să fac eu cu această compătimire? Te rog să înţelegi, vreau să te ridici în ochii mei, nu să te cobori. Cum să te iert dacă nu recunosc din nou în tine acea fiinţă care ar putea fi vreodată iertată? 273
Nu, draga mea Lou, sîntem încă departe de iertare. Nu pot scoate iertarea din mînecă după ce jignirea a săpat timp de patru luni înlăuntrul meu. Adio, draga mea Lou, n-am să te mai văd niciodată. Protejează-ţi sufletul de astfel de fapte şi dăruieşte altora, şi în special prietenului meu Râe, binele pe care nu mi l-ai putut dărui mie. N-am creat eu lumea, Lou, şi aş fi vrut s-o fac — atunci aş putea purta întreaga vină că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut între noi. Adio, dragă Lou, nu ţi-am citit scrisoarea pînă la sfîrşit, dar am citit deja prea mult... F.N.
■ * ,;
CAPITOLUL 19
— 1 \u ajungem nicăieri, Friedrich. Mi-e din ce în ce mai rău. Nietzsche, care scria la masă, nu-l auzise pe Breuer intrînd. Acum se întoarse, deschise gura să vorbească, dar rămase tăcut. — Te-am speriat, Friedrich? Trebuie să fie năucitor să te trezeşti că-ţi intră medicul în cameră plîngîndu-se că-i este mai rău! Mai ales cînd este îmbrăcat impecabil şi îşi poartă trusa medicală neagră cu o aroganţă profesională! Dar, crede-mă, înfăţişarea mea exterioară este înşelătoare. Pe dedesubt, hainele îmi sînt ude, cămaşa mi se lipeşte de piele. Obsesia asta cu Bertha — e ca un vîrtej de apă în mintea mea. îmi absoarbe orice gînd curat! Nu dau vina pe tinel Breuer se aşeză lîngă masă. E vina mea că nu progresăm. Eu am fost acela care te-a îndemnat să ataci obsesia direct. Ai dreptate, nu mergem destul de în profunzime. Nu facem decît să curăţăm frunzele uscate, cînd ar trebui de fapt să smulgem buruienile. — Da, nu smulgem nimic! Trebuie să ne reconsiderăm procedeul. Şi eu mă simt descurajat. Ultimele noastre şedinţe au fost false şi superficiale. Uite ce-am încercat să facem: să disciplinăm gîndurile, să controlăm comportamentul! Dresarea gîndirii şi formarea comportamentului! Metodele astea nu sînt pentru lumea umană! Ah, nu sîntem dresori de animale! 275
— Da, da! După ultima sesiune mă simt ca un urs dresat să danseze pe două picioare! — Exact! Un profesor trebuie să înalţe oamenii. în schimb, la ultimele cîteva întîlniri, eu team coborît atît pe tine cît şi pe mine. Nu putem aborda preocupări umane cu metode pentru animale. Nietzsche se ridică şi arătă spre şemineu, la fotoliile care-i aşteptau. — Stăm jos? în timp ce se aşeza, lui Breuer îi trecu prin minte că deşi viitorii „doctori ai disperării" s-ar putea dispensa de instrumentele medicale tradiţionale — stetoscopul, otoscopul, oftalmoscopul — îşi vor dezvolta în schimb propriile lor instrumente, începînd cu două fotolii confortabile în faţa şemineului. — Deci, începu Breuer, să ne întoarcem unde eram înainte de această nereuşită campanie directă împotriva obsesiei mele. Ai avansat teoria că Bertha este o diversiune, nu o cauză, şi că adevăratul centru al fricii mele îl constituie teama de moarte şi ateismul. Posibil! Cred că sar putea să ai dreptate! Este cu siguranţă adevărat că obsesia mea legată de Bertha mă ţine la suprafaţa lucrurilor, nelăsîndu-mi timp pentru gînduri mai adînci sau mai întunecate. Cu toate astea, Friedrich, explicaţia ta nu mi se pare întru totul satisfăcătoare. în primul rînd există încă întrebarea „De ce Bertha?" Dintre toate modurile posibile de a mă apăra în faţa fricii, de ce să aleg tocmai această obsesie stupidă? De ce nu o altă metodă, o altă fantezie? In al doilea rînd, spui că Bertha nu este decît o diversiune pentru a-mi distrage atenţia de la esenţa fricii mele. Totuşi, „diversiune" este un cuvînt palid. Nu e de-ajuns pentru a explica puterea obsesiei mele. Sînt constrîns în mod supranatural să mă gîndesc la Bertha; e un sens ascuns, puternic, în asta. — Sens! Nietzsche bătu zgomotos cu palma în braţul fotoliului. Exact! Am gîndit paralel cu tine de cînd ai plecat, ieri. Cuvîntul ăsta, „sens", ar putea fi cheia. Poate că greşeala ta de la început a fost că ai neglijat sensul acestei 276
obsesii. Pretinzi că vindecai fiecare dintre simptomele isterice ale Berthei descoperindu-i
originea. Şi, de asemenea, că această metodă „a originii" nu este relevantă în cazul tău pentru că originea obsesiei tale cu privire la Bertha este deja cunoscută — pentru că a început cînd ai cunoscut-o şi s-a intensificat după ce ai încetat s-o mai vezi. Dar, probabil, continuă Nietzsche, că ai folosit un alt cuvînt decît trebuia. Probabil că ceea ce contează nu este originea — adică prima apariţie a simptomelor —, ci sensul fiecărui simptom! Poate — aici Nietzsche vorbi aproape în şoaptă, ca şi cînd ar fi destăinuit un secret de mare importanţă —, poate că simptomele sînt mesageri ai unui sens şi vor dispărea doar atunci cînd mesajul lor este înţeles. Dacă-i aşa, următorul nostru pas este evident: dacă e să învingem simptomele, trebuie să stabilim ce înseamnă pentru tine obsesia cu privire la Bertha! Ce-o mai urma? se întrebă Breuer. Cum faci să descoperi sensul unei obsesii? Era contaminat de entuziasmul lui Nietzsche şi aştepta instrucţiuni. Dar Nietzsche se lăsase pe spătarul fotoliului, îşi scosese pieptenele şi începuse să-şi pieptene mustaţa. Breuer deveni încordat şi agitat. — Ei bine, Friedrich? Aştept! îşi frecă pieptul, respi-rînd adînc. Tensiunea asta din pieptul meu creşte cu fiecare minut pe care-l stau aici. în curînd o să explodeze. Nu o pot îndepărta raţional. Spune-mi cum să încep! Cum pot descoperi un sens pe care eu însumi l-am ascuns? — Nu încerca să descoperi sau să rezolvi nimic! răspunse Nietzsche, încă pieptănîndu-şi mustaţa. Asta va fi treaba mea! Treaba ta este doar să „cureţi hornul". Vorbeşte-mi despre ce înseamnă Bertha pentru tine. — N-am vorbit deja prea mult despre asta? Să-mi rumeg iarăşi gîndurile despre ea? Le-ai auzit pe toate — cum o ating, cum o dezbrac, cum o mîngîi, casa mea în flăcări, toţi morţi, cum fug cu ea în America. Chiar vrei să auzi toată mizeria asta din nou? 277
Breuer se ridică brusc şi începu să se plimbe de colo pînă colo în spatele fotoliului lui Nietzsche. Acesta continuă să vorbească, măsurat şi calm. — Ceea ce mă intrigă este tenacitatea obsesiei tale. Ca o scoică agăţată de stînca sa. N-am putea, Josef, doar pentru o clipă, s-o înlăturăm şi să aruncăm o privire dedesubt? Descarcă-te, îţi spun! încearcă să răspunzi la această întrebare: Cum ar fi viaţa — viaţa ta — fără Bertha? Vorbeşte doar. Nu încerca să construieşti un sens, nici măcar să construieşti fraze. Spune orice îţi vine în minte! — Nu pot. Sînt epuizat. Sînt ca un arc întins. — Nu te mai plimba. închide ochii şi încearcă să descrii ce vezi în spatele pleoapelor. Lasă-ţi pur şi simplu gîndurile să curgă — nu le controla. Breuer se opri în spatele fotoliului lui Nietzsche şi se agăţă de spătar. Cu ochii închişi, se legăna înainte şi înapoi, aşa cum făcea tatăl lui când se ruga, şi, încet, începu să-şi murmure gîndurile. — O viaţă fără Bertha — o viaţă cenuşie, fără culoare... şublere... gradaţii... pietre funerare... totul hotărît, acum şi pentru totodeauna — aş fi aici, m-ai găsi aici — întotdeauna! Chiar aici, pe locul ăsta, cu trusa asta medicală, în hainele astea, cu faţa asta care, cu fiecare zi, va deveni mai întunecată şi mai jigărită. Breuer respiră adînc, simţindu-se mai puţin agitat, şi se aşeză. — Viaţa fără Bertha? Ce altceva?... Eu sînt un om de ştiinţă, dar ştiinţa nu are culoare. în ştiinţă trebuie doar să lucrezi, nu să încerci să trăieşti... am nevoie de farmec... şi pasiune... nu poţi trăi fără farmec. Asta înseamnă Bertha, pasiune şi farmec. Viaţa fără pasiune — cine poate duce o astfel de viaţă? Deschise brusc ochii. Tu poţi? Poate cineva? — Te rog, „curăţă-ţi hornul" în privinţa pasiunii şi a vieţii, îl încuraja Nietzsche. — Una dintre pacientele mele este moaşă, continuă Breuer. Este bătrînă, uscată, singură. Inima îi este slăbită. 278
I Dar are încă pasiunea vieţii. Am întrebat-o odată care este sursa pasiunii ei. Mi-a spus că este momentul acela cînd ridici un nou-născut tăcut şi-i dai o palmă pentru a-l trezi la viaţă. Se regenera, spunea ea, cufundîndu-se în acel moment de mister, acel moment de răscruce între existenţă şi uitare. — Dar tu, Josef? — Sînt ca moaşa aceea! Vreau să mă aflu în preajma misterului. Pasiunea mea pentru Bertha nu este naturală — e supranaturală, ştiu asta — dar am nevoie de farmec. Nu pot trăi în alb şi negru. — Toţi avem nevoie de pasiune, Josef, spuse Nietzsche. Pasiunea dionisiacă este viaţa. Dar trebuie să fie pasiunea magică sau înjositoare? Nu se poate găsi o cale de a stăpîni pasiunea? Dă-mi voie să-ţi povestesc despre un călugăr budist pe care l-am întîlnit anul trecut în Engadin. Duce o viaţă sărăcăcioasă. Meditează jumătate din timp şi petrece săp-tămîni în şir fără a schimba o vorbă cu nimeni. Regimul lui e simplu, o singură masă pe zi, orice poate cerşi, probabil doar cîte un măr. Dar se gîndeşte la mărul ăia pînă cînd explodează de roşu, suculent şi sănătos ce este. Pînă la sfîrşitul zilei, îşi anticipează cu pasiune masa. Ce vreau să spun, Josef, este că nu trebuie să renunţi la pasiune. Dar trebuie să schimbi condiţiile pasiunii tale. Breuer dădu din cap. — Continuă, îl îndemnă Nietzsche. Spune-mi mai multe despre Bertha — ce înseamnă ea pentru tine. Breuer închise ochii. — Mă văd alergînd împreună cu ea. Fugind. Bertha înseamnă evadare — o evadare periculoasă. — Cum aşa? — Bertha este un pericol. înainte de ea, trăiam după nişte reguli. Acum cochetez cu limitele acestor reguli — poate că asta vroia să spună moaşa. Mă gîndesc să-mi arunc în aer viaţa, sămi sacrific cariera, să comit un adulter, să-mi pierd familia, să emigrez, să iau viaţa de la ca279 păt împreună cu Bertha. Breuer se bătu cu palma peste frunte. Stupid! Stupid! Ştiu că no s-o fac niciodată! — Dar e o seducţie în acest balans periculos pe muchie? — O seducţie? Nu ştiu. Nu pot răspunde. Nu-mi place pericolul! Dacă e o seducţie, nu e aceea a pericolului — cred că seducţia este a evadării, nu din faţa pericolului, ci din faţa siguranţei. Poate că am trăit prea sigur. — Poate, Josef, că a trăi sigur este periculos. Periculos şi mortal. — A trăi sigur este periculos. Breuer murmură cuvintele pentru sine de mai multe ori. A trăi sigur este periculos. A trăi sigur este periculos. Un gînd plin de forţă, Friedrich. Deci asta înseamnă Bertha: fuga de viaţa periculoasă, mortală? Este Bertha dorinţa mea de libertate — evadarea mea din capcana timpului? — Poate din capcana timpului tău, a momentului tău istoric. Dar, Josef, spuse el solemn, nu face greşeala să crezi că Bertha te va conduce în afara timpului! Nu se poate evada din timp, asta e povara noastră cea mai mare. Iar provocarea noastră cea mai mare este să trăim în ciuda acestei poveri. De data aceasta Breuer nu protestă că Nietzsche îşi reluase tonul de filozof. Filozofarea asta era diferită. Nu ştia ce s&facă cu vorbele lui Nietzsche, dar ştia că îl impresionaseră, îl
tulburaseră. — Fii sigur, spuse el, că nu am vise de nemurire. Viaţa de care vreau să fug este viaţa medicului-burghez din Viena anului 1882. Ştiu, alţii îmi invidiază viaţa — pe mine mă îngrozeşte. Mă îngrozeşte monotonia şi previzi-bilitatea ei. Mă îngrozeşte atît de mult încît uneori mă gîn-desc la viaţa mea ca la o condamnare la moarte. înţelegi ce vreau să spun, Friedrich? Nietzsche dădu din cap. — îţi aminteşti că m-ai întrebat, cred că prima dată cînd am stat de vorbă, dacă există vreun avantaj în a suferi de migrene. A fost o întrebare bună. M-a ajutat să-mi reconsider viaţa. Şi îţi aminteşti răspunsul meu? Că 280
migrenele m-au obligat să-mi dau demisia de la universitate? Toată lumea — familia, prietenii, chiar şi colegii — m-au compătimit pentru nenorocul meu, şi sînt sigur că istoria va înregistra că boala lui Nietzsche i-a încheiat în mod tragic cariera. Dar nu-i aşa! Adevărul este exact pe dos. Postul de profesor la Universitatea din Basel era condamnarea mea la moarte. Mă condamna la viaţa falsă a facultăţii şi la a-mi petrece restul zilelor furnizînd sprijin material pentru mama şi sora mea. Eram, în mod fatal, prins în capcană. — Şi-arunci, Friedrich, migrena — marele eliberator — a coborît asupra ta! — Nu este atît de diferit, nu-i aşa, Josef, de obsesia asta care coboară asupra ta? Poate că semănăm mai mult decît credem! Breuer închise ochii. Ce bine era să se simtă atît de apropiat de Nietzsche. îi dădură lacrimile; se prefăcu a-i veni să tuşească, pentru a putea întoarce capul. — Să continuăm, spuse Nietzsche impasibil. Facem progrese. înţelegem că Bertha reprezintă pasiune, mister, o evadare periculoasă. Ce altceva, Josef? Ce alte semnificaţii sînt cuprinse în ea? — Frumuseţe! Frumuseţea Berthei este o parte importantă a misterului. Uite, ţi-am adus să vezi asta. îşi deschise servieta şi scoase o fotografie. Punîndu-şi ochelarii săi groşi, Nietzsche se duse la fereastră s-o studieze la lumină. Bertha, îmbrăcată în negru din cap pînă-n picioare, purta un costum de călărie. Avea o jachetă strimtă: două şiruri de nasturi mici, de la talia ei subţire pînă la bărbie, se luptau să-i strîngă pieptul puternic. Cu mîna stingă îşi ţinea delicat fusta şi o cravaşa lungă. Din cealaltă mînă îi atîrnau mănuşile. Avea un nas puternic, părul scurt şi pieptănat sever; iar pe cap avea o pălărie neagră, aşezată oarecum neglijent. Avea ochii mari şi întunecaţi. Nu se deranja să se uite spre aparat, d privea undeva departe. — O femeie formidabilă, Josef, spuse Nietzsche dîn-du-i înapoi fotografia şi reaşezîndu-se. Da, e de o mare frumuseţe — dar nu-mi plac femeile care poartă cravaşe. 281
I — Frumuseţea, spuse Breuer, este o parte importantă a ceea ce înseamnă Bertha. Sînt captivat uşor de o asemenea frumuseţe. Mai uşor decît majoritatea bărbaţilor, cred. Frumuseţea este un mister. Nu prea ştiu cum să vorbesc despre asta, dar o femeie care are o anumită combinaţie de carne, sîni, urechi, ochi mari şi întunecaţi, nas, buze — mai ales buze — pur şi simplu uni inspiră veneraţie. Sună stupid, dar cred, aproape, că asemenea femei au puteri supraomeneşti! — Ca să facă — ce? — E prea stupid!
Breuer îşi ascunse faţa în mîini. — „Curăţă hornul", Josef. Suspendă-ţi raţiunea — şi vorbeşte! Ai cuvîntul meu că nu te judec! — N-o pot pune în cuvinte. — încearcă să închei fraza asta: „în prezenţa frumuseţii Berthei simt..." — „în prezenţa frumuseţii Berthei simt... simt..." Ce simt? Simt că sînt în măruntaiele pămîntului — în centrul existenţei. Sînt exact acolo unde ar trebui să fiu. Sînt în locul unde nu există întrebări cu privire la viaţă sau scop — centrul — căminul siguranţei. Frumuseţea ei îmi oferă o siguranţă infinită. îşi ridică privirea. Vezi, ţi-am spus că toate astea nu au nici un sens. — Continuă, spuse Nietzsche imperturbabil. — Pentru ca eu să fiu captivat, femeia trebuie să aibă o anumită privire — o văd acum în minte —, ochi strălucitori, larg deschişi, buze ce se închid într-un surîs afectuos. Pare să spună — oh, nu ştiu... — Continuă, Josef, te rog! Continuă să-ţi imaginezi zîmbetul! îl vezi încă? Breuer închise ochii şi dădu din cap. — Ce-ţi spune? — Spune: „Eşti adorabil. Tot ce fad tu e bine. Oh, dragul meu, îţi pierzi controlul, dar e de aşteptat asta la un băiat." Acum o văd întorcîndu-se spre alte femei din jurul ei şi spunînd: „Nu-i aşa că e grozav? Nu-i aşa că e drăguţ? O să-l iau în braţe şi-o să-l mîngîi." 282
— Poţi să-mi mai spui ceva despre acel zîmbet? — îmi spune că mă pot juca, pot face orice vreau. Pot să intru în bucluc —, dar, orice^ar fi, ea va continua să fie încîntată de mine, să mă găsească adorabil. — Are zîmbetul ăsta vreo istorie personală pentru tine, Josef? — Ce vrei să spui? — Priveşte în urmă. Se află un astfel de zîmbet printre amintirile tale? Breuer scutură din cap. — Nu, nici o amintire. — Răspunzi prea repede! insistă Nietzsche. Ai început să scuturi din cap înainte de a-mi sfîrşi întrebarea. Caută! Priveşte pur şi simplu acel zîmbet cu ochii minţii şi vezi ce iese. Breuer închise ochii şi îşi scormoni memoria. — Am văzut-o pe Mathilde adresîndu-i zîmbetul ăsta fiului nostru, Johannes. De asemenea, cînd aveam zece sau unsprezece ani, eram îndrăgostit de o fată pe nume Mary Gompertz — ea mi-a adresat acest zîmbet! Exact acest zîmbet. Am fost dezolat cînd familia ei s-a mutat. N-am mai văzut-o de treizeci de ani, dar tot mai visez la Mary. — Altcineva? Ai uitat zîmbetul mamei tale? — Nu ţi-am spus? Mama mea a murit cînd eu aveam trei ani. Avea doar douăzeci şi opt de ani, dar a murit după ce l-a născut pe fratele meu mai mic. Mi s-a spus că era frumoasă, dar eu nu am nici o amintire despre ea. — Dar soţia ta? Mathilde are zîmbetul ăsta magic? — Nu. De asta pot să fiu sigur. Mathilde e frumoasă, dar zîmbetul ei nu are nici o putere pentru mine. Ştiu că e stupid să mă gîndesc că Mary, la zece ani, avea putere, în timp ce Mathilde n-are nici una. Dar aşa mi se pare mie. în căsnicia noastră eu sînt acela care are putere asupra ei, ea îşi doreşte protecţia mea. Nu, Mathilde n-are magie, nu ştiu de ce. — Magia presupune întuneric şi mister, spuse Nietzsche. Probabil că misterul ei a fost anihilat de familiari-
I 283
tatea celor paisprezece ani de căsnicie. O cunoşti prea bine? Poate că nu poţi suporta adevărul relaţiei cu o femeie frumoasă. — încep să cred că am nevoie de un alt cuvînt decît frumuseţe. Mathilde are toate componentele frumuseţii. Are estetica, dar nu puterea frumuseţii. Poate că ai dreptate — totul mi-e prea familiar. Prea des văd carnea şi sîn-gele de sub piele. Un alt factor este că nu există competiţie; n-au fost niciodată alţi bărbaţi în viaţa Mathildei. A fost o căsătorie aranjată. — Mă descumpăneşte că-ţi doreşti competiţie, Josef. Abia acum cîteva zile mi-ai spus că te îngrozeşte. — Vreau şi nu vreau competiţie. îţi aminteşti, ai spus că nu trebuie să încerc să explic. Pur şi simplu dau glas cuvintelor aşa cum îmi vin. Să văd... să-mi adun gîn-durile... Da, femeia frumoasă are mai multă putere dacă este dorită de alţi bărbaţi. Dar o astfel de femeie este prea periculoasă — m-ar frige. Poate că Bertha e compromisul perfect — nu este încă formată complet! E frumoasă în embrion, incompletă încă. — Deci, întrebă Nietzsche, e mai sigură pentru că nu concurează alţi bărbaţi pentru ea? — Nu tocmai. E mai sigură pentru că eu am întîietate. Orice bărbat ar dori-o, dar îmi pot înfrînge cu uşurinţă concurenţii. Ea este — sau, mai degrabă, a fost — total dependentă de mine. Săptămîni în şir a refuzat să mă-nînce dacă nu o hrăneam eu personal, la fiecare masă. Fireşte, ca medic al ei, deplîngeam regresia pacientei mele. Ţţ, ţţ, plescăiam din limbă. Ţţ, ţţ, ce păcat! îmi exprimam îngrijorarea profesională faţă de familia ei, dar în taină, ca bărbat — şi n-aş recunoaşte niciodată asta faţă de altcineva în afară de tine — îmi savuram victoria. Cînd mi-a spus, într-o zi, că mă visase, am fost în extaz. Ce victorie — să pătrund în încăperea cea mai intimă a sufletului ei, un loc în care nici un alt bărbat nu şi-a cîştigat vreodată dreptul de a intra! Şi cum imaginile din vis nu mor, este un loc unde voi rămîne pentru totdeauna! 284
— Deci, Josef, cîştigi concursul fără a fi trebuit să concurezi! — Da, asta e o altă semnificaţie a Berthei — concurs fără probleme, victorie asigurată. Dar o femeie frumoasă fără siguranţă — asta-i altceva. Breuer tăcu. — Continuă, Josef. încotro se îndreaptă gîndurile tale acum? — Mă gîndeam la o femeie nesigură, o frumuseţe complet formată, cam de vîrsta Berthei, care a venit să mă vadă la cabinet acum vreo două săptămîni, o femeie căreia mai mulţi bărbaţi i-au adus omagii. Am fost fermecat de ea — şi îngrozit! Am fost în aşa măsură incapabil să mă opun ei încît n-am putut s-o las să aştepte şi am primit-o peste rînd, înaintea celorlalţi pacienţi. Şi cînd mi-a făcut o cerere nepotrivită din punct de vedere medical, abia am putut rezista dorinţelor ei. — Ah, cunosc această dilemă, spuse Nietzsche. Femeia cea mai dorită este cea mai înspăimîntătoare. Şi, bineînţeles, nu din cauza a ceea ce este, ci din cauza imaginii noastre despre ea. Foarte trist! — Trist, Friedrich? — Trist pentru femeia care nu este niciodată cunoscută şi, de asemenea, trist şi pentru bărbat. Cunosc această tristeţe. — Ai cunoscut şi tu o Bertha? — Nu, dar am cunoscut o femeie ca cealaltă pacientă pe care mi-ai descris-o — cea care nu
poate fi refuzată. Lou Salome, se gîndi Breuer. Lou Salome, fără nici o îndoială! în sftrşit, vorbeşte despre ea! Deşi n-ar fi vrut să abată accentul discuţiei, Breuer insistă. — Şi ce s-a întîmplat cu femeia aceea pe care n-o puteai refuza? Nietzsche ezită, apoi îşi scoase ceasul. — Am dat de un filon bogat astăzi — cine ştie, poate un filon bogat pentru amîndoi. Dar nu prea mai avem 285 timp şi sînt sigur că mai ai multe de spus. Te rog, continuă să-mi povesteşti ce înseamnă Bertha pentru tine. Breuer ştia că Nietzsche era'mai aproape decât oricînd de a-şi dezvălui propriile probleme. Poate că ar mai fi fost necesare doar cîteva întrebări puse cu grijă în acest moment. Totuşi, cînd îl auzi pe Nietzsche îndemnîndu-l din nou: „Nu te opri: ideile îţi curg", Breuer fu prea bucuros să continue. — Mă plîng de complicaţiile vieţii duble, ale vieţii secrete. Cu toate acestea, o preţuiesc. Viaţa burgheză, de suprafaţă este mortală — e prea vizibilă, i se poate vedea prea clar sfîrşitul şi toate actele ce duc direct spre sfîrşit. Sună nebuneşte, ştiu, dar viaţa dublă este o viaţă în plus. Conţine promisiunea unei durate de viaţă prelungite. Nietzsche aprobă din cap. — Simţi că timpul devorează posibilităţile vieţii de suprafaţă, în timp ce viaţa secretă este inepuizabilă? — Da, nu e exact ce am spus eu, dar este ceea ce vreau să spun. încă ceva, poate lucrul cel mai important, este sentimentul inefabil pe care-l aveam cînd eram cu Bertha sau pe care-l am acum, cînd mă gîndesc la ea. Beatitudine! Ăsta-i cuvîntul cel mai apropiat. — Josef, am crezut întotdeauna că sîntem îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decît de fiinţa dorită! — „îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decît de fiinţa dorită}." repetă Breuer. Te rog, dă-mi o hîrtie. Vreau să ţin minte asta. Nietzsche rupse o foaie din caietul său şi aşteptă pînă cînd Breuer scrise propoziţia, împături hîrtia şi o puse în buzunarul hainei. — Şi încă ceva, continuă Breuer, Bertha îmi uşurează povara singurătăţii. De cînd mă ştiu am fost înspăimîntat de spaţiile goale dinlăuntrul meu. Şi singurătatea mea nu are nimic de-a face cu prezenţa ori absenţa oamenilor, înţelegi ce vreau să spun? — Ah, cine te-ar putea înţelege mai bine? Uneori cred că sînt cel mai singur om din întreaga existenţă. Şi, ca şi tine, nu are nimic de-a face cu prezenţa altora — de fapt, 286 îi urăsc pe ceilalţi, care mă jefuiesc de solitudinea mea fără să-mi ofere însă cu adevărat companie. — Ce vrei să spui, Friedridh? Cum adică nu-ţi oferă companie? — Nepreţuind lucrurile pe care eu le preţuiesc! Uneori privesc atît de departe în viaţă că deodată mă uit în jur şi văd că nu m-a însoţit nimeni, că singurul meu tovarăş e timpul. — Nu sînt sigur că singurătatea mea e ca a ta. Probabil că n-am îndrăznit niciodată să pătrund în ea atît de adînc ca tine. — Poate, sugeră Nietzsche, că Bertha te-a împiedicat să pătrunzi mai adînc. — Nu cred că vreau să pătrund mai mult. De fapt, îi sînt recunoscător Berthei că mi-a îndepărtat singurătatea. Asta e încă ceva ce înseamnă ea pentru mine. în ultimii doi ani n-am fost niciodată singur — Bertha se afla întotdeauna acolo, acasă la ea sau la spital, aşteptîndu-mi vizita. Şi acum este întotdeauna înlăuntrul meu, aşteptînd încă. — îi atribui Berthei ceva ce ai realizat tu însuţi. — Ce vrei să spui? — Că eşti tot atît de singur ca înainte, tot atît de singur cît este condamnată să fie fiecare fiinţă. Ţi-ai făurit propria ta icoană şi apoi te-a încălzit compania ei. Poate că eşti mai religios decît erezii — Dar, replică Breuer, într-un fel ea este întotdeauna acolo. Sau a fost, timp de un an şi jumătate. Aşa rea cum a fost, a fost cea mai bună, cea mai vitală perioadă din viaţa mea. O vedeam în fiecare zi, mă gîndeam la ea tot timpul, o visam noaptea. — Mi-ai spus că o dată nu era acolo, Josef — în visul ăla care-ţi revine mereu. Cum este... că tu o
cauţi...? — începe cu ceva îngrozitor. Pămîntul începe să se lichefieze sub picioarele mele, şi o caut pe Bertha şi nu pot s-o găsesc... — Da, sînt convins că e un indiciu important în visul ăsta. Ce era îngrozitor — că pămîntul se deschidea? Breuer dădu din cap. 287
— De ce trebuia s-o cauţi pe Bertha în acel moment, Josef? Ca s-o protejezi? Sau ca să te protejeze ea pe tine? Fu o tăcere lungă. De două 6ri Breuer îşi lăsă capul pe spate, ca pentru a-şi forţa atenţia. — Nu pot să merg mai departe. E uluitor, dar nu-mi mai funcţionează mintea. Nu m-am simţit niciodată atît de obosit. E abia mijlocul dimineţii, dar mă simt de parcă aş fi lucrat fără să mă opresc zile în şir. — Şi eu mă simt la fel. Am lucrat din greu astăzi. — Dar bine, după părerea mea. Acum trebuie să plec. Pe mîine, Friedrich. EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI ECKARTMULLER, 15 DECEMBRIE 1882
Să fie doar cîteva zile de cînd l-am implorat pe Nietzsche să se destăinuie? Astăzi, în sfîrşit, era gata, nerăbdător. A vrut să-mi spună că se simţea îngrădit de cariera sa universitară, că îi displăcea să-şi întreţină mama şi sora, că e singur şi că a suferit din pricina unei femei frumoase. Da, în sfîrşit a vrut să mi se destăinuie. Şi totuşi, e uluitor — eu nu l-am încurajat! Nu că nu doream să ascult. Nu, mai rău! Mă deranja că vorbeşte! Mă deranja că-mi răpeşte timpul! Să fie doar două săptămîni de cînd am încercat să-l manipulez pentru a-mi dezvălui cîte-o bucăţică din el, de cînd m-am plîns lui Max şi lui Frâu Becker că e prea închis, de cînd mi-am aplecat urechea la buzele lui pentru a-l auzi spunînd: „Aju-tă-tnă, ajută-mă", de cînd i-am promis: „Poţi conta pe mine"? Atunci de ce l-am neglijat azi? Am devenit lacom? Acest proces de consiliere — cu cît merge mai departe, cu atît îl înţeleg mai puţin. Totuşi, mă constrînge. Mă gîndesc din ce în ce mai mult la discuţiile mele cu Nietzsche; uneori ele întrerup chiar o fantezie despre Bertha. Aceste şedinţe au devenit momentul cel mai important al zilei. Sînt lacom cu timpul meu şi adesea abia o aştept pe următoarea. De asta l-am lăsat azi pe Nietzsche să amîne? 288 în viitor — cine ştie cînd, poate peste cincizeci de ani? — acest tratament prin discuţii s-ar putea să devină banal. „Doctorii fricii" vor deveni o specialitate standard. Şi facultăţile de medicină — sau poate cele de filozofie — îi vor pregăti. Ce-ar trebui să conţină programa unui viitor „doctor al fricii"? Deocamdată, pot fi sigur de un curs esenţial: „relaţia"! lată unde apare complexitatea. Aşa cum chirurgii trebuie să înveţe mai întîi anatomie, viitorul „doctor al fricii" trebuie să înţeleagă mai întîi relaţia dintre cel care consiliază şi cel care este consiliat. Şi, dacă e să contribui la ştiinţa unei asemenea consilieri, trebuie să învăţ să observ relaţia la fel de obiectiv ca şi creierul porumbelului. Să observ o relaţie nu e uşor cînd sînt şi eu o parte din ea. Totuşi, remarc tendinţele evidente. îl criticam pe Nietzsche, dar acum n-o mai fac. Dimpotrivă, sînt tot mai convins că mă poate ajuta. Credeam că îl pot ajuta eu pe el. Acum n-o mai fac. Am puţine să-i ofer. El are să-mi ofere totul. Concuram cu el, pentru a imagina capcane de şah pentru el. Acum n-o mai fac! Intuiţia lui este extraordinară. Intelectul lui are aripi. Mă uit la el ca o găină la un şoim. îl venerez prea mult? Poate că de asta nu vreau să-l aud vorbind. Poate că nu vreau să ştiu de suferinţa lui, de imperfecţiunea lui. Măgîndeam cum să-l „manevrez". Acum n-o mai fac! Adesea simt valuri mari de căldură faţă de el. Asta e o schimbare. Odată am comparat situaţia noastră cu cea a lui Robert care-şi dresa pisoiul: „Stai deoparte, lasă-l să-şi bea laptele. Mai tîrziu, te va lăsa să-l atingi." Astăzi, pe la mijlocul discuţiei noastre, o altă imagine mi-a trecut prin minte: doi pisoi tigraţi, cu capetele atingîndu-li-se, sorbind lapte din acelaşi castronaş. Alt lucru ciudat. De ce am menţionat că o „frumuseţe complet formată" mi-a vizitat biroul de curînd? Vreau ca el să afle de întîlnirea mea cu Lou Salome? Cochetam cu pericolul? îl aţîţam pe tăcute? încercam să ridic o barieră între noi? Şi de ce a spus Nietzsche că nu-i plac femeile cu cravaşe? Trebuie să şefi referit la poza aceea a lui Lou Salome pe care nu ştie că am văzut-o. Trebuie să-şi dea seama că sentimentele lui pentru ea nu sînt atît de diferite de sentimentele mele pentru 289 Bertha. Dacă mă aţîţa el pe tăcute? O mică glumă personală? lată-ne, doi bărbaţi încercînd să fie cinstiţi unul cu celălalt — dar amîndoi îmboldiţi de un spiriduş al duplicităţii. încă o perspectivă nouă! Ceea ce este Nietzsche pentru mine, am fost eu pentru Bertha. Ea amplifica
înţelepciunea mea, venera fiecare cuvînt al meu, preţuia şedinţele noastre, abia o aştepta pe următoarea — întradevăr, m-a convins să o văd de două ori pe zi! Şi cu cît mă idealiza mai ostentativ, cu atît o îmbibam de putere. Era calmantul pentru toate chinurile mele. Simpla ei privire mă vindeca de singurătate. Dădea vieţii mele sens şi scop. Simplul ei zîmbet mă făcea dorit, îmi garanta absolvirea pentru toate impulsurile animalice. O iubire ciudată: ne încălzeam fiecare la radiaţiile farmecului celuilalt! Cu toate acestea, speranţele îmi cresc. E forţă în dialogul meu cu Nietzsche şi sînt convins că această forţă nu este iluzorie. E ciudat că, la numai cîteva ore după aceea, am uitat multe din discuţia noastră. O uitare ciudată, nu ca evaporarea unei banale conversaţii de cafenea. Poate exista oare o uitare activă — să uiţi ceva nu pentru că este neimportant, ci pentru că este prea important? Am notat o frază şocantă: „Sîntem îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decît de fiinţa dorită." Şi încă una: „A trăi sigur e periculos." Nietzsche spune că întreaga mea viaţă biirgerlich a fost trăită periculos. Cred că vrea să spună că sînt în pericol de a-mi pierde adevăratul eu, sau de a nu deveni cel ce sînt. Dar cine sînt? ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 15 DECEMBRIE 1882
în sfîrşit, un excurs demn de noi. Apă adîncă, scufundări rapide. Apă rece, apă proaspătă. Ador filozofia vie! Ador filozofia cioplită din experienţa brută. Curajul lui creşte. Voinţa şi provocarea îl călăuzesc. Dar nu e timpul să împart cu el riscurile? 290 N-a sosit încă timpul pentru o filozofie aplicată. Cînd? Peste cincizeci, o sută de ani? Va veni timpul cînd oamenii vor înceta să se mai teamă de cunoaştere, nu vor mai ascunde slăbiciunea sub numele de „lege morală", vor afla curajul de a rupe lanţurile lui „se cuvine". Atunci oamenii vor tînji după înţelepciunea mea vie. Atunci oamenii vor avea nevoie de îndrumările mele pentru o viaţă cinstită, o viaţă de neîncredere şi descoperiri. O viaţă de stăpîni. De stăpînire a dorinţelor trupeşti. Şi ce dorinţă e mai mare decît dorinţa de a te supune? Am şi alte ctntece care trebuie cîntate. Mintea mea e încărcată de melodii, iar Zarathustra mă strigă şi mai tare. Meseria mea nu e aceea de tehnician. Cu toate acestea, trebuie să mă apuc de treabă şi să înregistrez toate aleile înfundate şi toate urmele adevărate. Astăzi direcţia discuţiei noastre s-a schimbat cu totul. Cheia? Ideea de semnificaţie în locul celei de „origine"! Acum două săptămîni, Josefmi-a spus că trata fiecare dintre simptomele Berthei descoperindu-i cauza iniţială. De exemplu, îi trata teama de a bea apă ajutînd-o să-şi amintească de faptul că o văzuse odată pe camerista ei lăsîndu-şi cîinele să lipăie apă din paharul Berthei. Am fost sceptic la început, iar acum cu atît mai mult. Imaginea unui cîine bînd din paharul cuiva — neplăcută? Pentru unii, da! Catastrofală? Cu greu! Cauză a isteriei? Imposibil! Nu, asta nu era „cauza", ci manifestarea — vreunei frici mai profunde, persistente! De asta tratamentul lui josefafost aşa de efemer. Trebuie să studiem semnificaţia. Simptomul nu e decît un mesager aducînd vestea că frica erupe din stratul cel mai interior! Preocupări profunde cu privire lafinitudine, moartea lui Dumnezeu, izolare, scop, libertate — preocupări profunde, ţinute prizoniere o viaţă întreagă — îşi rup acum lanţurile şi lovesc în uşile şi ferestrele minţii. Cer să fie auzite. Şi nu doar auzite, ci trăite! Cartea aceea rusească ciudată despre Omul din subterană îmi persistă în minte. Dostoievski spune că unele lucruri nu se spun decît prietenilor; altele nu se spun nici prietenilor; în sfîrşit, sînt lucruri pe care nu ţi le
spui nici ţie însuţi! Cu sigu291
«
ranţă că acele lucruri pe care Josef nu şi le-a spus nici lui însuşi niciodată erup acum în interiorul său. Să ne gîndim ce înseamnă Bertha pentru Josef. Ea este evadarea, evadarea periculoasă, evadarea din faţa pericolului vieţii în siguranţă. Şi pasiune, şi mister, şi magie. Ea este marele eliberator în puterea căruia stă comutarea pedepsei cu moartea. Ea are puteri supranaturale; este leagănul vieţii, marea mamă-confesoare: ea absolvă tot ce este sălbatic şi animalic în el. Ea îi asigură victoria asupra tuturor concurenţilor, cu dragoste nepieritoare, tovărăşie eternă şi existenţă veşnică în visele ei. Ea e o pavăză în faţa colţilor timpului, oferindu-i salvarea de abisul din el, siguranţă în faţa abisului de sub el. Bertha este un corn al abundenţei plin de mister, protecţie şi salvare! Josef Breuer numeşte asta dragoste. Dar numele ei adevărat este rugăciune. Preoţii de parohie, ca tatăl meu, şi-au protejat întotdeauna enoriaşii de Satan. Ei povestesc în predicile lor că Satan este duşmanul credinţei; că pentru a submina credinţa Satan poate lua orice înfăţişare — şi că nimic nu este mai periculos şi mai insidios decît masca scepticismului şi a îndoielii. Dar cine ne protejează pe noi — scepticii? Cine ne previne pe noi asupra ameninţărilor la adresa iubirii de
înţelepciune şi a urii faţă de servilism? Să fie asta chemarea mea? Noi, scepticii, avem duşmanii noştri, Satanii noştri care ne subminează îndoiala şi plantează seminţele credinţei în cele mai înşelătoare locuri. Astfel ucidem zeii, dar le sanctificăm înlocuitorii — profesorii, artiştii, femeile frumoase. Şi Josef Breuer, un renumit om de ştiinţă, beatifică, timp de patruzeci de ani, zîmbetul adorator al unei fetiţe pe nume Mary. Noi, necredincioşii, trebuie să fim vigilenţi. Şi puternici. Puterea religiei e feroce. Uite cum Breuer, un ateu, tînjeşte să dureze, să fie veşnic observat, iertat, adorat şi protejat. Să fie oare chemarea mea aceea de preot al necredincioşilor? Să mă consum în găsirea şi distrugerea dorinţelor religioase, sub orice deghizare s-ar ascunde ele? Duşmanul e teribil; flacăra credinţei e alimentată fără încetare de frica de moarte, de uitare şi de lipsă de sens. Unde o să ne ducă sensul? Dacă descopăr sensul obsesiei ce-o să se întîmple apoi? Se vor atenua simptomele lui Josef? Sau ale mele? Cînd? O să fie oare suficientă o scurtă cufundare în „înţelegere"? Sau trebuie să fie o cufundare prelungită? Şi care sens? Par să fie mai multe sensuri pentru acelaşi simptom, iar Josef nu a început încă să epuizeze lista de sensuri pentru obsesia lui legată de Bertha. Poate că trebuie să îndepărtăm sensurile unul cîte unul pînă cînd Bertha încetează să mai însemne altceva decît pur şi simplu Bertha. O dată ce este eliberată de surplusul de sensuri, o va vedea ca pe o fiinţă omenească, dezgolită şi înspăimîntată, o fiinţă, prea omenească, aşa cum este şi ea, şi el, şi sîntem de fapt cu toţii.
292
CAPITOLUL 20
in dimineaţa următoare Breuer intră în camera lui Nietzsche încă îmbrăcat în paltonul îmblănit, cu o pălărie neagră în mînă. — Friedrich, uită-te pe fereastră! Globul acela portocaliu, timid, de pe cer — îl recunoşti? Soarele nostru vie-nez şi-a făcut în sfîrşit apariţia. îl sărbătorim făcîhd o plimbare astăzi? Amîndoi spunem că gîndim cel mai bine atunci cînd ne plimbăm. Nietzsche sări de la masă ca împins de arcuri. Breuer nu-l văzuse niciodată mişcîndu-se atît de repede. — Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere. Surorile nu mi-au dat voie să pun piciorul afară de trei zile. Unde ne putem plimba? Avem destul timp ca să scăpăm de zidurile oraşului? — Uite care-i planul meu. De Sabat vizitez mormîntul părinţilor mei, în fiecare lună. Vino cu mine astăzi — cimitirul e la mai puţin de o oră de mers cu trăsura. O să fac o escală scurtă, doar cît să pun nişte flori, şi de acolo mergem la Simmeringer. Haide să ne plimbăm o oră prin pădure şi pe pajişte. Ne întoarcem la timp pentru prînz. De Sabat nu programez consultaţii decît după-amiaza. Breuer îl aşteptă pe Nietzsche să se îmbrace. Spunea adesea că deşi lui îi plăcea vremea rece, aceasta nu-l plăcea pe el — astfel că, pentru a se proteja de migrenă, îşi puse două pulovere
groase şi îşi înfăşură în jurul girului 294 un fular de lînă de un metru şi jumătate, apoi se chinui să-şi tragă paltonul peste ele. După ceşi puse un cozoroc verde pentru a-şi proteja ochii de lumină, îşi acoperi capul cu o pălărie bavareză din fetru. în timpul călătoriei cu trăsura, Nietzsche se interesă ce era cu fişele clinice, textele şi revistele medicale înghesuite în buzunarele uşii sau împrăştiate pe locurile libere. Breuer îi spuse că fiacrul era un al doilea cabinet pentru el. — Sînt zile cînd petrec mai mult timp mergînd cu trăsura asta decît în cabinetul din Băckerstrasse. Acum cîtă-va vreme, un tînăr student la medicină, Sigmund Freud, a vrut să vadă pe viu cum arată viaţa cotidiană a unui medic şi mi-a cerut voie să mă însoţească pe parcursul unei zile întregi. A fost îngrozit de numărul de ore pe care le-am petrecut în acest fiacru şi s-a hotărît, atunci şi acolo, să urmeze o carieră de cercetător şi nu una de medic. în fiacru, ei ocoliră partea de sud a oraşului pe Ringstrasse, traversară nul Viena pe podul Schwarzen-berg, depăşiră palatul de vară şi, trecând prin Reuweg şi apoi prin Simmering Hauptstrasse, ajunseră curînd la Cimitirul Central al oraşului Viena. Intrînd pe cea de-a treia poartă mare, aparţinînd secţiunii evreieşti a cimitirului, Fischmann, care-l conducea de zece ani pe Breuer la mormîntul părinţilor săi, parcurse fără să ezite un labirint de mici alei, dintre care pe unele fiacrul abia încăpea, şi se opri în faţa marelui mausoleu al familiei Rothschild. Cînd Breuer şi Nietzsche coborîră, Fischamnn îi dădu lui Breuer un buchet mare de flori care fusese adăpostit sub bancheta lui. Cei doi păşiră în tăcere de-a lungul unei alei noroioase printre şirurile de pietre funerare. Pe unele nu se aflau decît un nume şi data morţii; altele aveau cîte un scurt epitaf; altele erau împodobite cu steaua lui David sau cu nişte mîini cu degete întinse, simbolizînd moartea neamului lui Cohen, cel mai sfînt dintre triburi. Breuer arătă spre buchetele de flori proaspete aşezate în faţa multora dintre morminte. — în acest ţinut al morţilor, aceştia sînt morţi, aceia — arătă spre o porţiune neîngrijită şi abandonată a cimitiru295 lui — aceia sînt cu adevărat morţi. Nimeni nu mai are grijă de mormintele lor pentru că nimeni dintre cei în viaţă nu i-a cunoscut vreodată'. Ei ştiu ce înseamnă să fii mort. Ajungînd la destinaţie, Breuer se opri în faţa unei mari cripte de familie încercuită de o bordură subţire din piatră sculptată. înăuntru se aflau două pietre de mormînt: una mică, verticală pe care scria „Adolf Breuer 1844-l874"; şi o dală din marmură cenuşie mare, plată, pe care fuseseră gravate două inscripţii: LEOPOLD BREUER 179l-l872 Părinte şi profesor iubit Neuitat de fiii săi BERTHA BREUER 1818-l845 Mamă şi soţie iubită Moartă în plină tinereţe şi frumuseţe
Breuer luă micul vas de piatră care se afla pe lespedea de marmură, scoase din el florile uscate de luna trecută şi introduse încet florile pe care le cumpărase, răsfirîndu-le. După ce aşeză cîte o pietricică netedă atît pe lespedea părinţilor, cît şi pe mormîntul fratelui său, rămase în picioare tăcut, cu capul plecat. Nietzsche, respectînd nevoia de singurătate a lui Breuer, se plimba pe o alee străjuită de pietre funerare din granit şi marmura. Curînd intră în zona evreilor bogaţi din Viena — familiile Goldschmidt, Gomperz, Altmann, Wertheimer — care, în moarte ca şi în viaţă, căutau să fie asimilaţi în societatea creştină a Vienei. Mausoleuri mari, găzduind familii întregi, cu intrările baricadate de grilaje grele din fier forjat, împodobite cu ciorchini din fier, erau străjuite de elaborate monumente funerare. Mai jos pe alee se aflau pietre de mormînt masive deasupra cărora erau tot felul de îngeri, cu braţele lor de piatră întinse, cerînd, îşi imagină Nietzsche,
atenţie şi amintire. Zece minute mai tîrziu, Breuer îl ajunse din urmă. 296 — Mi-a fost uşor să te găsesc, Friedrich. Te-am auzit murmurînd. — Mă amuz compunînd poezii burleşti în timp ce mă plimb. Ascultă, spuse el, cînd Breuer ajunse lîngă el. Ultima: Deşi pietrele nu aud şi nici nu pot vedea, Fiecare suspină: „Nu mă uita. Nu mă uita." Apoi, fără a aştepta un răspuns din partea lui Breuer, întrebă: — Cine a fost Adolf, cel de-al treilea Breuer, de lîngă părinţii tăi? — Adolf a fost singurul meu frate. A murit acum opt ani. Mi s-a spus că mama a murit ca urmare a naşterii lui. Bunica mea s-a mutat la noi să ne crească, dar a murit şi ea, demult. Acum, spuse Breuer încet, s-au dus cu toţii, şi eu sînt următorul la rînd. — Şi pietricelele? Văd aici multe mormite cu pietricele pe ele. — Un foarte vechi obicei evreiesc — doar pentru a-i cinsti pe cei morţi, pentru a simboliza amintirea. — A simboliza pentru cine? Iartă-mă, Josef, dacă încalc limitele bunei cuviinţe. Breuer îşi slăbi gulerul cămăşii. — Nu, nu-i nimic. De fapt, tu pui tipul meu de întrebare iconoclastă, Friedrich. Ce ciudat să fiu stinjenit în acelaşi fel în care eu îi fac pe alţii să se simtă stînjeniţi! Dar n-am nici un răspuns. Nu las pietricelele pentru nimeni. Nu de dragul convenienţelor sociale, nu ca să le vadă alţii — nu am alte rude şi sînt singurul care vizitează vreodată acest mormînt. Nu din superstiţie ori teamă. Cu siguranţă nu în speranţa vreunei recompense după aceea: cred din copilărie că viaţa este o licărire între două goluri, întunericul dinainte de naştere şi cel de după moarte. — Viaţa — o licărire între două goluri. O imagine frumoasă, Josef. Şi nu e ciudat cît de preocupaţi sîntem de cel de-al doilea gol şi niciodată nu medităm la primul? 297 Breuer dădu aprobator din cap şi, după cîteva clipe, continuă: — Pietricelele. Mă întrebi pentru dne las pietricelele. Poate că mîna mea e tentată de pariul lui Pascal. La urma urmei, ce-i de pierdut? E doar o pietricică, un efort neînsemnat. — Şi o întrebare neînsemnată, Josef. Pe care am pus-o doar pentru a cîştiga timp ca să cîntăresc o întrebare mult mai importantă! — Ce întrebare? — De ce nu mi-ai spus niciodată că pe mama ta o chema Bertha? Breuer nu se aşteptase niciodată la această întrebare. Se întoarse să-l privească pe Nietzsche. — De ce să-ţi fi spus? Nu m-am gîndit niciodată la asta. Nu ţi-am spus nici că pe fiica mea mai mare o cheamă tot Bertha. Nu este important. După cum ţi-am spus, mama mea a murit cînd aveam trei ani, şi nu am nici o amintire despre ea. — Nici o amintire conştientă, îl corectă Nietzsche. Dar majoritatea amintirilor noastre există în subconştient. Fără îndoială, ai văzut cartea lui Hartmann, Filozofia inconştientului? Este în toate librăriile. Breuer dădu din cap. — O ştiu bine. Grupul nostru de la cafenea a petrecut ore în şir discutînd-o. — Este un adevărat geniu în spatele acestei cărţi — dar acesta este editorul, nu autorul. Hartmann este, cel mult, un ucenic de filozof care şi-a însuşit gîndurile lui Goethe, Schopenhauer şi Schelling. Dar în faţa editorului, Duncker, îmi scot pălăria — şi Nietzsche îşi flutură pălăria cea verde în aer. Ăsta e un tip care ştie cum să pună o carte sub nasul fiecărui cititor din Europa. E la ediţia a noua! Overbeck îmi spune că s-au vîndut peste o sută de mii de exemplare! închipuie-ţi! Şi eu sînt recunoscător dacă una din cărţile mele se vinde în două
sute! Oftă şi îşi puse pălăria pe cap. 298 — Dar să ne întoarcem la Hermann; el discută douăzeci şi patru de aspecte diferite ale inconştientului şi nu lasă nici o îndoială că cea mâi mare parte a memoriei şi proceselor noastre mentale sînt în afara conştientului. Sînt de acord, doar că el nu merge destul de departe: cred că este greu să supraestimezi gradul în care viaţa — adevărata viaţă — este trăită de inconştient. Conştientul nu este decît învelişul transparent care acoperă existenţa: ochiul antrenat poate vedea prin el — pînă la forţele primitive, la instincte, pînă la însuşi motorul dorinţei de putere. — De fapt, Josef, tu ai făcut aluzie la inconştient ieri cînd ţi-ai imaginat că intri în visele Berthei. Cum ai formulat — că îţi cîştigasei accesul în încăperea cea mai intimă a sufletului ei, acel sanctuar în care nimic nu se perimează? Dacă imaginea ta trăieşte veşnic în mintea ei, unde e ea găzduită în momentul cînd Bertha se gîndeşte la altceva? Evident că trebuie să existe un vast rezervor al memoriei inconştiente. în acel moment se întîlniră cu un grup mic de persoane adunate lîngă o boltă care acoperea un mormînt deschis. Patru muncitori ai cimitirului, zdraveni, coborî-seră sicriul cu ajutorul unor fringhii; şi participanţii la înmormîntare, chiar şi cei mai în vîrstă sau mai fragili, se înşiruiră pentru a arunca în mormînt cîte o lopată de ţărînă. Breuer şi Nietzsche păşiră în tăcere cîteva minute, inhalînd mirosul dulce-acrişor, umed şi rece al pămîntului proaspăt răscolit. Ajunseră la o bifurcaţie. Breuer atinse braţul lui Nietzsche pentru a-i face semn că trebuie să o ia la dreapta. — în privinţa memoriei inconştiente, conchise Breuer cînd zgomotul pămîntului care izbea sicriul de lemn încetă să se mai audă, sînt întru totul de acord cu tine. De fapt, tratamentul prin hipnoză pe care i l-am aplicat Berthei mi-a furnizat multe dovezi ale existenţei sale. Dar, Fried-rich, ce vrei să sugerezi? Cu siguranţă nu că o iubesc pe Bertha pentru că are acelaşi nume ca şi mama mea? 299 — Nu ţi se pare remarcabil că deşi am vorbit ore întregi despre pacienta ta Bertha, abia în dimineaţa asta mi-ai spus că ăsta este numele mamei tale? — Nu ţi-am ascuns asta. Pur şi simplu n-am făcut niciodată legătura între mama şi Bertha. Chiar şi acum mi se pare fals şi forţat. Pentru mine, Bertha este Bertha Pap-penheim. Nu mă gîndesc niciodată la mama. Nici o imagine de-a ei nu-mi pătrunde vreodată în minte. — Cu toate acestea, îi pui flori pe mormînt toată viaţa. — Pe mormîntul întregii mele familii! Breuer îşi dădea seama că se încăpăţîna, dar era hotărît, cu toate acestea, să spună tot ce gîndea. Simţi un val de admiraţie faţă de vigoarea lui Nietzsche care insista, fără să se plîngă, neînfricat, în investigaţia lui psihologică. — Ieri am discutat fiecare sens posibil al Berthei. „Curăţarea hornului" a snrnit multe amintiri. Cum se face că numele mamei tale nu ţi-a venit deloc în minte? — Cum ţi-^ş putea răspunde? Amintirile inconştiente sînt în afara controlului meu conştient. Nu ştiu unde se află. Au o viaţă proprie. Eu nu pot vorbi decît despre ceea ce simt, ceea ce este real. Iar Bertha qua Bertha este lucrul cel mai real din viaţa mea. — Dar tocmai asta e, Josef. Ce altceva am descoperit ieri dacă nu că relaţia ta cu Bertha este ireală, o iluzie ţesută din imagini şi dorinţe care n-au nimic de-a face cu adevărata Bertha? vi Ieri am descoperit că fantezia ta despre Bertha te protejează în faţa viitorului, a terorii îmbătrînirii, morţii, uitării. Astăzi realizez că viziunea ta despre Bertha este atinsă şi de fantome ale trecutului. Josef, reală e numai clipa de faţă. De fapt, nu avem decît experienţa propriei noastre persoane în momentul prezent. Bertha nu este reală. Ea nu e decît o fantomă ce vine atît din viitor, cît şi din trecut.
Breuer nu-l văzuse niciodată pe Nietzsche atît de sigur de sine — sigur de fiecare cuvînt. 300
— Hai să-ţi formulez altfel! continuă el. Crezi că tu şi Bertha sînteţi un cuplu intim — cea mai intimă, tainică relaţie posibilă. Nu-i aşa? Breuer dădu din cap. — Cu toate acestea, spuse Nietzsche energic, eu sînt convins că tu şi Bertha nu aveţi o relaţie intimă în nici un fel. Cred că obsesia ta se va termina cînd vei putea răspunde la o întrebare fundamentală: Cîte persoane sînt în relaţia asta? Fiacrul aştepta chiar în faţa lor. Urcară, şi Breuer îi dădu instrucţiuni lui Fischmann să-i ducă la Simmeringer Haide. După ce se urcară, Breuer reluă întrebarea. — N-am înţeles ce vrei să spui, Friedrich. — Fără îndoială îţi dai seama că tu şi Bertha nu aveţi un tete-a-tete. Nu sînteţi niciodată singuri. în fantezia ta apar şi alţii: femei frumoase cu capacităţi de protecţie şi mîntuire; bărbaţi fără chip pe care-i înfrîngi în lupta pentru favorurile Berthei; Bertha Breuer, mama ta; şi o fetiţă de zece ani cu un zîmbet adorabil. Dacă am descoperit ceva, Josef, este că obsesia ta cu Bertha nu este despre Berthal Breuer dădu din cap şi se cufundă în gînduri. Nietzsche rămase şi el tăcut, privind pe fereastră tot restul drumului. Cînd coborîră, Breuer îi spuse lui Fischmann să vină să-i ia peste o oră. Soarele dispăruse în spatele unui înfricoşător nor cenuşiu şi cei doi se încovoiau sub vîntul îngheţat care abia cu o zi înainte măturase stepele ruseşti. Se încheiară pînă la gît şi o porniră cu paşi iuţi. Nietzsche fu primul care sparse tăcerea. — E ciudat, Josef, cum cimitirul mă linişteşte întotdeauna. Ţi-am spus că tatăl meu a fost pastor luteran. Dar ţi-am spus şi că terenul meu de joacă era cimitirul satului? Cunoşti, întîmplător, eseul despre moarte al lui Mon-taigne — în care ne sfătuieşte să locuim într-o cameră cu ferestre spre cimitir? îţi limpezeşte mintea şi, pretinde el, îţi atrage mereu atenţia asupra priorităţilor vieţii. Au cimitirele acelaşi efect şi asupra ta? 301 Breuer dădu din cap. — îmi place foarte mult eseul acela! A fost o vreme cînd vizitele la cimitir erau reconfortante pentru mine. Acum cîţiva ani, cînd mă simţeam dărîmat din pricina încheierii carierei mele universitare, căutam mîngîiere printre cei morţi. Mormintele mă linişteau cumva, îmi permiteau să banalizez banalul din viaţa mea. Dar apoi, brusc, totul s-a schimbat. — Cum aşa? — Nu ştiu de ce, dar cumva efectul calmant, de limpezire, al cimitirului a dispărut. Mi-am pierdut respectul, şi îngerii funerari, epitafurile despre cei ce dorm în braţele Domnului au început să mi se pară stupide, patetice chiar. Acum vreo doi ani, am trecut printr-o altă schimbare. Totul în cimitir — pietrele de mormînt, monumentele, cavourile familiale — a început să mă înfricoşeze. Ca un copil, simţeam că cimitirul era bîntuit de fantome, şi mă duceam la mormîntul părinţilor mei întorcând capiii tot timpul, uitîndu-mă în jur şi în urma mea. Am început * să amîn să vin şi căutam pe cineva să mă însoţească. Acum vizitele mele sînt tot mai scurte. Adesea mă tem de vederea mormintului părinţilor mei şi uneori, cînd stau acolo, mă tem că mă voi scufunda în pămînt şi voi fi înghiţit. — Ca în coşmarul cu pămîntul care ţi se lichefiază sub picioare. — Ce straniu că vorbeşti despre asta, Friedrich! Acum doar cîteva minute mi-a trecut prin minte chiar visul ăsta. — Poate că este un vis de cimitir. în vis, din cîte-mi amintesc, cădeai patruzeci de metri şi aterizai pe o lespede — nu „lespede" era cuvîntul folosit de tine?
— O lespede de marmură. O piatră de mormînt! răspunse Breuer. Cu o inscripţie pe care no puteam citi! Şi mai este ceva ce nu cred că ţi-am spus. Acel tînăr student, şi el un prieten de-al meu, Sigmund Freud, de care ţi-am vorbit — cel care a mers cu mine o zi întreagă pentru a-mi face vizitele la domiciliu... — Da? 302
— Ei bine, visele sînt pasiunea lui. Adesea îşi întreabă prietenii despre visele lor. Numerele exacte sau frazele din vise îl intrigă, şi cînd i-am descris coşmarul meu a propus o interpretare originală a faptului că am căzut patruzeci de metri. Deoarece prima dată am avut visul ăsta în preajma aniversării a patruzeci de ani, el a sugerat că cei patruzeci de metri reprezentau de fapt patruzeci de ani! — Ingenios! Nietzsche încetini pasul şi-şi lovi palmele. Nu metri, ci ani! Acum ghicitoarea din acest vis începe să se dezlege! Cînd împlineşti patruzeci de ani, te imaginezi căzînd în pămînt şi aterizînd pe o lespede de marmură. Dar este lespedea sfîrşitul? Este ea moartea? Sau, într-un fel semnifică o întrerupere a căderii — o salvare? Fără a aştepta răspuns, Nietzsche se grăbi să continue. — Şi încă o întrebare: Bertha pe care o căutai atunci cînd pămîntul a început să se lichefieze — care Bertha era? Tînăra Bertha, care-ţi oferă iluzia protecţiei? Sau mama, care cîndva ţi-a oferit siguranţa reală şi al cărei nume e scris pe lespede? Sau o fuziune a celor două Bertha? La urma urmelor, ele sînt, într-un fel, de vîrste apropiate, mama ta murind cînd nu depăşea cu mult vîr-staBerthei! — Care Bertha? Breuer scutură din cap. Cum aş putea răspunde vreodată? Cînd mă gîndesc că acum doar cîteva luni îmi imaginam că tratamentul prin discuţii s-ar putea dezvolta, pînă la urmă, întro ştiinţă exactă! Dar cum să fii exact cu asemenea întrebări? Poate că ar trebui să măsurăm corectitudinea prin putere: cuvintele tale par puternice, mă mişcă, le simt corecte. Dar poţi avea încredere în sentimente? Fanaticii religioşi de pretutindeni simt o prezenţă divină. Să consider sentimentele lor mai puţin demne de încredere decît ale mele? — Mă întreb, cugetă Nietzsche, dacă visele noastre sînt mai aproape de ceea ce sîntem decît raţiunea sau sentimentele. — Mă surprinde interesul tău pentru vise, Friedrich. Cele două cărţi ale tale abia dacă le menţionează. îmi 303
amintesc doar speculaţia ta că viaţa mentală a omului primitiv mai operează încă în vise. — Cred că întreaga noastră preistorie poate fi găsită în textul viselor noastre. Dar visele mă fascinează numai de la distanţă: din nefericire, îmi amintesc foarte puţine din visele mele — deşi unul dintre ele, recent, a fost extrem de clar. Cei doi merseră în tăcere, frunze şi crenguţe trosnin-du-le sub picioare. îşi va descrie Nietzsche visul? Breuer învăţase pînă acum că Nietzsche dezvăluia cu atît mai multe despre el cu cît îl întrebai mai puţin. Cel mai bine era să tacă. Cîteva minute mai tirziu, Nietzsche continuă. — E scurt şi, la fel ca al tău, cuprinde atît femei cît şi moarte. Am visat că eram în pat cu o femeie, si era o luptă. Cred că trăgeam amîndoi de cearşafuri. în orice caz, cîteva minute mai tîrziu, m-am trezit legat fedeleş în cearşafuri, atît de strîns încît nu puteam să mă mişc şi începeam să mă sufoc. M-am trezit transpirat, gîfîind şi strigînd „Pleacă, pleacă!" Breuer încercă să-l ajute pe Nietzsche să-şi amintească mai multe din vis, dar fără nici un folos. Singura asociaţie pe care acesta o putea face cu visul era că înfăşurarea lui în cearşafuri era ca o îmbălsămare egipteană. Devenise o mumie. — Mi se pare, spuse Breuer, că visele noastre sînt diametral opuse. Eu visez despre o femeie care mă salvează de la moarte, în timp ce în visul tău femeia este instrumentul morţii!
— Da, asta spune visul meu. Şi cred că aşa este! A iubi femeia înseamnă a urî viaţa! — Nu înţeleg, Friedrich. Iar vorbeşti criptic. — Vreau să spun că nu poţi iubi o femeie decît închi-zînd ochii în faţa urîţeniei din spatele pielii albe: sînge, vene, grăsime, mucoase, fecale — ororile fiziologice. îndrăgostitul trebuie să-şi întoarcă privirea, trebuie să renunţe la adevăr. Şi, pentru mine, o viaţă fără adevăr este o moarte vie! 304
— Deci nu poate exista niciodată loc pentru dragoste în viaţa ta? Breuer oftă adînc. Deşi mie dragostea îmi ruinează viaţa, afirmaţia ta mă face să mă întristez pentru tine, prietene. — Visez o dragoste care să însemne mai mult decît doi oameni dorindu-şi cu disperare să se posede unul pe celălalt. Odată, nu de mult, am crezut că am găsit-o. Dar am greşit. — Ce s-a întâmplat? Părîndu-i-se că Nietzsche clătinase uşor din cap, Breuer nu insistă. Merseră mai departe împreună, pînă cînd Nietzsche rezumă: — Visez la o dragoste în care doi oameni să împărtăşească pasiunea de a căuta împreună un adevăr mai înalt. Poate că n-ar trebui s-o numesc dragoste. Poate că adevăratul ei nume este prietenie. Ce diferită era discuţia lor din ziua aceea! Breuer se simţea aproape de Nietzsche, simţea chiar nevoia de a merge braţ la braţ cu el. Cu toate acestea, era şi dezamăgit. Ştia că astăzi n-avea să obţină ajutorul de care avea nevoie. Nu era destulă intensitate comprimată într-o discuţie făcută la o plimbare. Era prea uşor, într-un moment inconfortabil, sli aluneci în tăcere şi să-ţi laşi atenţia atrasă de aburii răsuflării sau de trosnetul ramurilor golaşe tremurînd în bătaia vîntului. O dată Breuer rămase în urmă. întorcîndu-se să-l caute, Nietzsche fu surprins să-l vadă pe însoţitorul său, cu pălăria în mînă, aplecat deasupra unei mici plante cu o înfăţişare obişnuită. — Digitală, explică Breuer. Am cel puţin patruzeci de pacienţi cu boli de inimă a căror viaţă depinde de mărinimia acestei plante plebee. Amîndurora, vizita la cimitir le deschisese vechi răni din copilărie; şi, pe cînd se plimbau, se lăsară copleşiţi de amintiri. Nietzsche povesti un vis pe care şi-l amintea de la vîrsta de şase ani, un an după moartea tatălui său. — Este tot atît de viu astăzi ca şi cum l-aş fi visat azi noapte. Se deschide un mormînt şi tatăl meu, îmbrăcat 305 într-un giulgiu, se ridică, intră într-o biserică şi se întoarce curînd, purtind în braţe un copil mic. Se urcă înapoi în mormînt cu copilul. Pămîntul se închide deasupra lor şi piatra de mormînt alunecă peste groapă. Lucrul cu adevărat oribil a fost că la scurtă vreme după ce am avut acest vis, fratele meu mai mic s-a îmbolnăvit şi a murit în convulsii. — Ce groaznic! spuse Breuer. Ce straniu că ai avut o asemenea premoniţie! Cum o explici? — Nu ştiu. Multă vreme, supranaturalul m-a îngrozit şi îmi spuneam foarte conştiincios rugăciunile. în ultimii cîţiva ani însă, am început să am bănuiala că visul nu avea legătură cu fratele meu, că pe mine venise tata să mă ia, şi că visul exprima teama mea de moarte. Simţindu-se în largul lor unul cu altul, cum nu mai fuseseră pînă atunci, rămaseră amîndoi copleşiţi de gîn-duri. Breuer îşi aminti un vis despre o catastrofă care se petrecea în vechea lui casă: tatăl lui stînd neajutorat, legănîndu-se şi rugîhdu-se, înfăşurat în şalul său de rugăciune alb cu albastru. Iar Nietzsche descrise un coşmar în care, intrînd în dormitor, vedea întins în patul lui un bătrîn muribund, horcăind. — Amîndoi am întîlnit moartea foarte devreme, spuse Breuer gînditor, şi amîndoi am suferit o îngrozitoare pierdere timpurie. Cred că, în ceea ce mă priveşte, nu mi-am revenit
niciodată. Dar tu, cum a fost cu pierderea te? Cum a fost să n-ai un tată care să te protejeze? — Să mă protejeze — sau să mă oprime! A fost o pierdere? Nu sînt atît de sigur. Sau poate că a fost o pierdere pentru copil, dar nu pentru bărbat. — Adică? întrebă Breuer. — Adică n-am fost niciodată împovărat avîndu-l pe tata în spate, n-am fost niciodată sufocat de povara judecăţii lui, n-am fost niciodată învăţat că scopul vieţii este să îndeplinesc ambiţiile lui deşarte. Moartea lui poate să fi fost foarte bine o binecuvîntare, o eliberare. Capriciile lui n-au devenit niciodată lege pentru mine. Am fost lăsat 306 singur să descopăr propria-mi cărare, una pe care să nu mai fi călcat nimeni înainte. Gîndeştete la asta! Aş fi putut eu, anticristul, să exorcizez falsele credinţe şi să caut noi adevăruri cu un tată pastor crispîndu-se de durere la fiecare realizare a mea, un tată care ar fi văzut în campaniile mele împotriva iluziei un atac personal la adresa lui? — Dar, replică Breuer, dacă ai fi avut protecţia lui atunci cînd aveai nevoie de ea, ar mai fi trebuit să fii anticrist? Nietzsche nu răspunse, iar Breuer nu mai insistă. învăţa să se adapteze la ritmul lui Nietzsche: orice întrebare în căutarea adevărului era permisă, chiar binevenită; dar dacă forţa, întîmpina rezistenţă. Breuer îşi scoase ceasul, cel dăruit de tatăl lui. Era timpul să se întoarcă la fiacru, unde îi aştepta Fischmann. Cu vîntul în spate, mergeau mai uşor. — S-ar putea ca tu să fii mai cinstit decît mine, speculă Breuer. Poate că părerile tatălui meu m-au tras în jos mai mult decît mi-am dat seama. Dar în cea mai mare parte a timpului el uni lipseşte foarte mult. — Ce-ţi lipseşte? Breuer se gîndi la tatăl său şi cîntări amintirile care-i treceau prin faţa ochilor. Bătrînul, cu tichia pe cap, in-tonînd o binecuvîntare înainte de a se atinge de cina lui compusă din hering şi cartofi fierţi. Zîmbetul lui cînd şedea în sinagogă şi îşi privea fiul înf ăşurîndu-şi degetele în franjuri! şalului de rugăciune. Refuzul său de a-şi lăsa fiul să revină asupra unei mutări la şah: „Josef, nu pot să-mi permit să te învăţ cu obiceiuri proaste." Vocea sa profundă, baritonală, care umplea casa atunci cînd cînta pentru tinerii elevi pe care-i pregătea pentru bar mitzvah. — Cel mai mult cred că-mi lipseşte atenţia lui. Era întotdeauna ascultătorul meu principal, chiar şi la sfîrşi-tul vieţii, cînd era destul de confuz şi avea pierderi de memorie. Aveam grijă să-i vorbesc despre succesul meu, despre triumfurile mele în domeniul diagnosticării, despre descoperirile mele ştiinţifice, pînă şi despre donaţiile 307
mele caritabile. Şi chiar şi după ce a murit, a continuat să mă asculte. Ani de zile mi l-am imaginat trăgînd cu ochiul peste umărul meu, observînd şi aprobîndu-mi realizările. Cu cît păleşte mai mult imaginea lui, cu atît mă lupt mai mult cu senzaţia că activităţile şi succesele mele nu au substanţă, că nici una nu are un sens real. — Vrei să spui, Josef, că dacă succesele tale ar putea fi înregistrate în mintea efemeră a tatălui tău, atunci ele ar avea sens? — Ştiu că e iraţional. E cam la fel cu problema zgomotului pe care îl face un copac care cade într-o pădure pustie. Activitatea neobservată are sens? — Diferenţa este, bineînţeles, că un copac n-are urechi, în timp ce tu însuţi eşti acela care conferă sens. — Friedrich, tu îţi ajungi ţie însuti mai mult decît mine — mai mult decît oricine dintre cei pe care-i cunosc! îmi amintesc că m-am minunat, la prima noastră întilnire, de capacitatea ta de a te dezvolta fără nici un fel de recunoaştere din partea colegilor tăi. — Cu mult timp în urmă am aflat că e mai uşor să trăieşti cu o reputaţie proastă decît cu o conştiinţă încărcată, în afară de asta, eu nu sînt lacom; eu nu scriu pentru gloată. Şi ştiu să am răbdare. Poate că studenţii mei nu s-au născut încă. Abia ziua de poimîine îmi aparţine. Unii
filozofi se nasc postum! — Dar, Friedrich... credinţa că te vei naşte postum... este ea atît de diferită de nevoia mea de atenţie din partea tatei? Tu poţi aştepta, chiar şi pînă poimîine, dar, şi tu, tînjeşti după audienţă. (5 pauză lungă. In cele din urmă, Nietzsche dădu din cap şi spuse încet: — Poate. Poate că am în mine resturi de vanitate de care n-am scăpat încă. Breuer dădu doar din cap. Nu-i scăpase că era prima dată cînd una din observaţiile lui fusese admisă de Nietzsche. Urma să fie acesta un punct de cotitură în relaţia lor? Nu, nu încă! După o clipă, Nietzsche adăugă: 308
— Totuşi, e o diferenţă între a rîvni la aprobarea părintelui tău şi a te lupta să-i ridici pe cei ce-ţi vor urma în viitor. Breuer nu răspunse, deşi îi era evident că motivele lui Nietzsche nu erau pur dezinteresate; îşi avea şi el metodele lui ascunse de a curta aducerea aminte. Astăzi lui Breuer i se părea că toate motivele, şi ale lui, şi ale lui Nietzsche, izvorau dintr-o singură sursă — încercarea de a scăpa de uitarea morţii. Devenea oare prea morbid? Poate că era efectul cimitirului. Poate că şi o vizită pe lună era prea mult. Dar nici chiar morbiditatea nu putea strica atmosfera acestei plimbări. Se gîndi la definiţia dată de Nietzsche prieteniei: doi oameni care se însoţesc în căutarea unui adevăr mai înalt. Nu era tocmai ceea ce făceau el şi Nietzsche în ziua aceea? Da, erau prieteni. Era un gînd consolator, deşi Breuer ştia că relaţia lor din ce în ce mai profundă şi discuţia acaparatoare nu-i aduceau alinarea suferinţelor. De dragul prieteniei, încercă să ignore această idee stînjenitoare. Cu toate acestea, ca un prieten, Nietzsche trebuie să-i fi citit gîndurije. — îmi place plimbarea asta a noastră, Josef, dar nu trebuie să uităm la raison d'etre a întîlnirilor noastre — starea ta psihică. în timp ce coborau un deal, Breuer alunecă şi se prinse de un copăcel ca să nu cadă. — Ai grijă, Friedrich, piatra asta alunecă. Nietzsche îi dădu mîna lui Breuer, şi îşi continuară coborîrea. — Mă gîndeam, reluă Nietzsche, că deşi discuţia noastră pare atît de difuză, ne apropiem, totuşi, constant, de o rezolvare. E adevărat că atacurile noastre directe asupra obsesiei tale au fost inutile. Totuşi, în ultimele două zile am aflat de ce: pentru că obsesia nu se referă la Bertha, sau nu numai la ea, d la o serie de sensuri cuprinse în Bertha. Sîntem de acord cu privire la acest punct? 309 Breuer dădu din cap, vrînd să sugereze politicos că ajutorul nu avea să vină cu aceste formulări intelectuale. Dar Nietzsche se grăbi să continue. — E clar acum că greşeala noastră principală a fost că am considerat-o pe Bertha ţinta. Nu am ales inamicul care trebuiai — Şi acesta este...? — Tu ştii, Josef! De ce mă faci pe mine s-o spun? Adevăratul inamic este sensul care stă la baza obsesiei tale. Gîndeşte-te la discuţia noastră de azi — ne-am întors, iar şi iar, la teama ta de vid, de uitare, de moarte. Se află în coşmarul tău, în pămîntul care se lichefiază, în aterizarea ta pe lespedea de marmură. Se află în groaza ta de cimitir, în preocupările tale despre lipsa de sens, în dorinţa ta de a fi observat şi ţinut minte. Paradoxul, paradoxul tău, este că te dedici căutării adevărului, dar nu poţi suporta priveliştea a ceea ce descoperi. — Dar şi ţie trebuie să-ţi fie frică de moarte şi de lipsa lui Dumnezeu, Friedrich. Te tot întreb, chiar de la început, cum suporţi? Cum te împaci tu cu asemenea orori? — Poate că e timpul să-ţi spun, răspunse Nietzsche, căpătînd un aer sumbru. înainte nu consideram că erai pregătit să mă auzi.
Curios să afle mesajul lui Nietzsche, Breuer alese, de data asta, să nu obiecteze la tonul său de profet. — Josef, eu nu propovăduiesc că trebuie să „suportăm" moartea sau să ne „împăcăm" cu ea. Asta înseamnă să trădezi viaţa! Iată lecţia mea pentru tine: Să mori la momentul potrivit! -p Să mori la momentul potrivit! Propoziţia îl zgudui pe Breuer. Plăcuta plimbare de dupăamiază devenise cumplit de serioasă. Să mori la momentul potrivit? Ce vrei să spui? Te rog, Friedrich, nu pot suporta, după cum ţi-am spus, cînd rosteşti ceva important într-un fel atît de enigmatic. De ce faci asta? — Ai pus două întrebări. La care să răspund? — Astăzi vorbeşte-mi despre a muri la momentul potrivit. 310
— Trăieşte cînd trăieşti! Moartea nu mai este o teroare dacă mori cînd ţi-ai consumat viaţa! Dacă nu trăieşti la momentul potrivit, nu poţi nici să mori la momentul potrivit. — Asta ce înseamnă? întrebă din nou Breuer, simţin-du-se şi mai frustrat. — întreabă-te, Josef: Ţi-ai consumat viaţa? — Răspunzi la întrebări cu întrebări, Friedrich! — Tu pui întrebări cărora le cunoşti răspunsul, îi replică Nietzsche. — Dacă aş şti răspunsul, de ce aş întreba? — Pentru a evita să-ţi cunoşti propriul răspuns! Breuer tăcu. Ştia că Nietzsche avea dreptate. încetă să se mai opună şi îşi îndreptă atenţia spre interiorul fiinţei lui. — Dacă mi-am consumat viaţa? Am realizat foarte multe, mai multe decît ar fi putut oricine aştepta de la mine. Succes material, realizări ştiinţifice, familie, copii — dar am mai discutat despre toate astea. — Şi totuşi, Josef, îmi eviţi întrebarea. Ţi-ai trăit viaţa? Sau te-ai lăsat Vait de ea? Ai ales-o? Sau ea te-a ales pe tine? Ţi-a plăcut? Sau ai regretat-o? Asta vreau să spun cînd te întreb dacă ţi-ai consumat viaţa. Ai folosit-o pînă la capăt? îţi aminteşti de visul acela în care tatăl tău stătea neajutorat lîngă tine, rugîndu-se, în timp ce asupra familiei lui se abătea o catastrofă? Nu eşti şi tu ca el? Nu stai şi tu, neajutorat, şi-ţi plîngi viaţa pe care n-ai trăit-o niciodată? Breuer simţea cum creşte presiunea. întrebările lui Nietzsche îl sfredeleau; nu se putea apăra împotriva lor. Abia mai respira. Pieptul îi părea gata să explodeze. Se opri o clipă din mers şi răsuflă adînc de trei ori înainte de a răspunde. — Aceste întrebări — tu ştii răspunsul! Nu, n-am ales! Nu, n-am trăit viaţa pe care mi-am dorit-o! Am trăit viaţa care a fost stabilită pentru mine. Eu — adevăratul eu — am fost încarcerat în propria mea viaţă. 311 — Şi asta este, Josef, sînt convins, sursa principală a fricii tale. Acea apăsare în dreptul inimii — e pentru că pieptul îţi explodează de viaţă* netrăită. Şi bătăile inimii tale marchează timpul. Iar lăcomia timpului este veşnică. Timpul devorează şi devorează — şi nu dă nimic înapoi. Ce cumplit să te aud spunînd că ai trăit viaţa stabilită pentru tine! Şi ce cumplit să înfrunţi moartea fără să fi pretins niciodată libertate, cu toate pericolele ei! Vocea de profet a lui Nietzsche răsuna ferm din amvonul său. Pe Breuer îl trecu un val de deznădejde; ştia acum că pentru el nu exista ajutor. — Friedrich, spuse el, astea sînt vorbe mari. Le admir, îmi răscolesc sufletul. Dar ele sînt departe, foarte departe de viaţa mea. Ce semnificaţie are pretinderea libertăţii pentru situaţia mea cotidiană? Cum pot fi liber? Nu e acelaşi lucru ca la tine, un tînăr celibatar care renunţă la o carieră universitară sufocantă. E prea tixziu pentru mine! Am o familie, angajaţi, pacienţi, studenţi. E mult prea tirziu! Putem discuta la nesfîrşit, dar eu nu-mi pot schimba viaţa — e
întreţesută prea strîns cu firele altor vieţi. Se lăsă o tăcere lungă, pe care o rupse Breuer, cu o voce obosită. — Dar eu nu pot să dorm, şi acum nu pot suporta durerea provocată de apăsarea din piept. Vîntul îngheţat îi pătrunse prin palton; se cutremură şi îşi strînse mai bine fularul în jurul girului. Nietzsche, cu un gest delicat, îl luă de braţ. — Prietene, şopti el, eu nu pot să-ţi spun cum să trăieşti altfel pentru că, dacă aş face-o, tu ai trăi iarăşi după proiectul altcuiva. Dar e ceva ce pot face. îţi pot face un dar, gîndul meu cel mai puternic, gîndul gîndurilor. Pro' babil că îţi este deja oarecum familiar, căci l-am schiţat pe scurt în Omenesc, prea omenesc. Acest gînd va fi forţa călăuzitoare a următoarei mele cărţi; poate a tuturor viitoarelor mele cărţi. Vocea îi scăzu, căpătind un ton solemn, ceremonios, ca pentru a semnala un punct culminant a tot ce se petrecuse 312 pînă atunci. Cei doi mergeau braţ la braţ. Breuer privea drept înainte, aşteptînd cuvintele lui Nietzsche. — Josef, încearcă să-ţi limpezeşti mintea. Imaginează-ţi acest experiment de gîndire! Ce-ar fi dacă un demon ţi-ar spune că viaţa asta — aşa cum o trăieşti acum şi ai trăit-o în trecut — va trebui s-o mai trăieşti încă o dată, încă de nenumărate ori; şi că nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, fiecare bucrurie şi tot ce este nespus de mic ori important în viaţa ta se vor întoarce la tine, în aceeaşi succesiune — chiar şi vîntul acesta, şi copacii aceia şi piatra aceea lunecoasă, chiar şi cimitirul, şi frica, şi acest moment plăcut, tu şi cu mine, braţ la braţ, murmurînd aceste vorbe? Cum Breuer rămase tăcut, Nietzsche continuă: — Imaginează-ţi clepsidra eternă a existenţei întoarsă din nou, iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. Şi de fiecare dată, întorşi la fel, şi noi biete grăunţe ce sîntem. Breuer făcu un efort să-l înţeleagă. — Cum e această... această... această fantezie... — E mai mult decît o fantezie, insistă Nietzsche, mai real decît un experiment de gîndire. Ascultă doar cuvintele mele! Elimină orice altceva! Gîndeşte-te la infinit. Priveşte în urmă — imaginează-ţi că te uiţi infinit de departe în trecut. Timpul se întinde în urmă pe o eternitate. Şi, dacă timpul se întinde la infinit în urmă, nu trebuie ca tot ce se poate întimpla să se fi întîmplat deja? Nu trebuie ca tot ce se petrece acum să se mai fi petrecut astfel şi înainte? Orice păşeşte pe aici, nu trebuie să mai fi păşit pe această cale şi înainte? Şi dacă totul s-a mai petrecut în infinitatea timpului, atunci ce crezi, Josef, despre acest moment, despre faptul că noi vorbim în şoaptă sub ramurile acestor copaci? Nu trebuie să se fi întîmplat şi asta înainte? Şi timpul care se întinde în urmă la infinit nu trebuie să se întindă şi înainte la infinit? Nu trebuie ca noi, în acest moment, în fiecare moment, să ne repetăm la nesfîrşit? Nietzsche tăcu, pentru a-i da timp lui Breuer să-i absoarbă mesajul. Era la mijlocul zilei, dar cerul se întu313 necase. începu să cadă o ninsoare uşoară. Fiacrul şi Fisch-mann începeau să se întrezărească. Pe drumul de întoarcere la' clinică cei doi îşi reluară discuţia. Nietzsche pretindea că, deşi el o calificase drept experiment de gîndire, presupunerea lui despre repetarea nesfîrşită putea fi demonstrată ştiinţific. Breuer era sceptic cu privire la demonstraţia lui Nietzsche, care se baza pe două principii metafizice: că timpul este infinit, iar forţa (baza universului) este finită. Fiind dat un număr finit de stări potenţiale ale lumii şi o cantitate infinită de timp care a trecut, rezulta, după cum pretindea Nietzsche, că toate stările posibile trebuie să fi existat deja; şi că starea actuală trebuie să fie o repetare; şi tot astfel cea care i-a dat naştere şi cea care decurge din ea şi aşa mai departe, înapoi în trecut şi înainte în viitor.
Perplexitatea lui Breuer creştea. — Vrei să spui că dintr-o pură întimplare ceea ce se petrece în acest moment precis se va fi petrecut înainte? — Gândeşte-te la timpul care a existat întotdeauna, timpul care se întinde înapoi la nesfîrşit. într-un astfel de timp infinit, n-ar trebui ca recombinările tuturor evenimentelor care constituie lumea să se fi repetat de un număr infinit de ori? — Ca un joc uriaş de zaruri? — Exact! Marele joc de zaruri al existenţei! Breuer continuă să pună întrebări cu privire la demonstraţia cosmologică făcută de Nietzsche repetării eterne. Deşi Nietzsche răspundea la fiecare întrebare, în cele din urmă îşi pierdu răbdarea şi îşi ridică mîinile în aer. — Timpul şi iarăşi timpul, Josef, mi-ai cerut un ajutor concret. De cîte ori mi-ai cerut să fiu relevant, să-ţi ofer ceva care să te poată schimba? Acum îţi dau ce-mi ceri, iar tu îl ignori, îndreptindu-ţi atenţia spre amănunte. Ascul-tă-mă, prietene, ascultă-mi vorbele — acesta e cel mai important lucru pe care ţi-l voi spune vreodată: lasă-te în posesia acestui gind, şi îţi promit că te va schimba pentru totdeauna!
Breuer era neclintit. 314 — Dar cum pot să cred fără dovezi? Nu pot evoca credinţa. Am renunţat la o religie doar pentru a îmbrăţişa o alta? — Dovada este extrem de complexă. E încă incompletă şi va cere ani de muncă. Iar acum, ca rezultat al discuţiei noastre, nu sînt sigur că mai trebuie să mă obosesc să-mi consacru timpul demonstraţiei cosmologice — poate că şi alţii o vor folosi ca distracţie. Poate că şi ei, ca şi tine, vor acorda atenţie complicaţiilor demonstraţiei şi vor ignora ceea ce este important — consecinţele psihologice ale repetării eterne. Breuer nu spuse nimic. Privi pe fereastra fiacrului şi dădu uşor din cap. — Hai să formulez altfel, continuă Nietzsche. N-ai să-mi garantezi că repetarea este probabilă? Nu, stai, nici de asta n-am nevoie! Să spunem pur şi simplu că e posibilă sau doar posibilă. E de ajuns. Cu siguranţă că e mai posibilă şi mai demonstrabilă decît basmul damnării eterne! Ce pierzi luînd-o în consideraţie ca pe o posibilitate? Te poţi gîndi, atunci, la ea ca la „pariul lui Nietzsche"? Breuer aprobă din cap. — Te rog/'atunci, să te gîndeşti la implicaţiile repetării eterne pentru viaţa ta — nu abstract, ci acum, astăzi, în sensul cel mai concret. — Sugerezi, spuse Breuer, că fiecare acţiune pe care o fac, fiecare suferinţă prin care trec vor fi experimentate pe parcursul întregii infinităţi? — Da, repetarea eternă înseamnă că de cîte ori alegi o acţiune trebuie să fii dispus s-o alegi pentru eternitate. Şi e la fel pentru fiecare acţiune pe care nu o faci, fiecare gînd născut mort, fiecare alegere evitată. Şi toată viaţa netrăită va dospi înlăuntrul tău, netrăită pentru eternitate. Şi vocea neluată în seamă a conştiinţei tale va striga veşnic latine. Breuer se simţea ameţit; îi era greu să asculte. încercă să se concentreze asupra mustăţii uriaşe a lui Nietzsche care sărea în sus şi în jos la fiecare cuvînt. Cum gura şi buzele îi erau complet acoperite, nimic nu anunţa sosirea 315 cuvintelor. Din cînd în cînd privirea lui o prindea pe-a lui Nietzsche, dar aceasta era prea tăioasă, şi îşi muta atenţia spre nasul cărnos dar puternic/sau spre sprîncenele grele, care semănau cu nişte mustăţi oculare. în cele din urmă Breuer reuşi să pună o întrebare: — Deci, după cîte înţeleg eu, repetarea eternă promite o formă de nemurire? — Nu! Nietzsche era vehement. Eu predic că viaţa n-ar trebui niciodată modificată sau
redusă la tăcere datorită promisiunii unui alt fel de viaţă în viitor. Ceea ce este nemuritor este această viaţă, acest moment. Nu există viaţă de apoi, nu există un ţel către care tinde viaţa asta, o judecată sau un tribunal apocaliptic. Acest moment există veşnic, şi tu, singur, eşti unicul tău ascultător. Breuer se cutremură. Pe măsură ce implicaţiile înfiorătoare ale ipotezei lui Nietzsche îi deveneau mai clare, încetă să mai reziste şi, în schimb, intră într-o stare de stranie concentrare. — Deci, Josef, îţi spun încă o dată, lasă-te în posesia acestui gînd. Am acum o întrebare pentru tine: Urăşti ideea? Sau îţi place? — O urăsc! aproape că strigă Breuer. Să trăieşti veşnic cu senzaţia că nu am trăit, că nu am gustat din libertate — ideea mă umple de oroare. — Atunci, îl îndemnă Nietzsche, trăieşte în aşa fel încît să-fi placă ideea! — Tot ce-mi place acum, Friedrich, este gîndul că mi-am făcut datoria faţă de alţii. — Datoria? Poate datoria să vină înaintea dragostei pentru tine însuţi şi pentru propria ta căutare a libertăţii necondiţionate? Dacă nu ai ajuns la tine însuţi, atunci „datoria" este doar un eufemism pentru folosirea altora în dezvoltarea ta. Breuer îşi adună energia pentru încă o ripostă. — Dar datoria faţă de ceilalţi există, iar eu am fost credincios acestei datorii. Aici, cel puţin, am curajul convingerilor mele. 316 — E mai bine, Josef, mult mai bine să ai curajul de a-ţi schimba convingerile. Datoria şi fidelitatea sînt iluzii, perdele după care să te ascunzi. Auto-eliberarea înseamnă un sacru nu, spus chiar şi datoriei. Breuer îl privi înfricoşat pe Nietzsche. — Vrei să devii tu însuţi, continuă Nietzsche. De cîte ori te-am auzit spunînd asta? De cîte ori te-ai plîns că n-ai cunoscut niciodată libertatea? Bunătatea ta, datoria, fidelitatea — astea sînt gratiile închisorii tale. Vei pieri din cauza acestor mărunte virtuţi. Trebuie să înveţi să-ţi cunoşti răutatea. Nu poţi fi parţial liber: instinctele tale sînt însetate şi ele de libertate; dinii sălbatici din pivniţa ta — latră după libertate. Ascultă mai bine, nu-i auzi? — Dar eu nu pot fi liber, îl imploră Breuer. Am făcut un jurămînt sacru de căsătorie. Am o datorie faţă de copiii mei, faţă de studenţii mei, faţă de pacienţii mei. — Pentru a forma copii trebuie să fii mai întîi tu însuţi format. Altfel, vei dori copii dintr-o nevoie animalică, sau din singurătate, sau pentru a astupa golurile din tine. Sarcina ta ca părinte este nu să produci încă un „tu", încă un Josef, ci ceva mai bun. E să produci un creator. Iar soţia ta? continuă Nietzsche inexorabil. Nu e şi ea în aceeaşi măsură prizonieră a căsătoriei ca şi tine? Căsătoria n-ar trebui să fie o închisoare, ci o grădină în care se cultivă ceva mai bun. Poate că singurul mod în care-ţi poţi salva căsnicia este să renunţi la ea. — Am făcut jurăminte sacre de căsătorie. — Căsnicia e ceva măreţ. E minunat să fie întotdeauna un cuplu, să dăinuie dragostea. Da, căsătoria este sacră. Şi totuşi... Vocea lui Nietzsche se pierdu. — Şi totuşi? întrebă Breuer. — Căsătoria este sacră. Totuşi — vocea lui Nietzsche era aspră — e mai bine să distrugi o căsnicie decît să te laşi distrus de ea!
Breuer închise ochii şi sş adînci în gînduri. Nici unul dintre ei nu mai vorbi tot restul drumului. 317
i ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 16 DECEMBRIE 1882
O plimbare care a început pe lumină şi s-a sfirşit pe întuneric. Poate că am mers prea mult prin cimitir. Ar fi trebuit să ne întoarcem mai devreme? I-am dăruit oare un gînd prea puternic? Repetarea eternă e ca un ciocan care loveşte cu forţă, îi striveşte pe cei ce nu sînt încă pregătiţi. Nu! Un psiholog, un ghicitor în suflete are nevoie de duritate mai mult decît oricine. Altfel se va topi de milă. Iar elevul său se va îneca în apă mică. Totuşi, la sfirşitul plimbării noastre, Josef părea dureros de tensionat, abia dacă mai era în stare să converseze. Unii nu se nasc tari. Un adevărat psiholog, ca şi un pictor, trebuie să iubească paleta. Poate că era nevoie de mai multă bunătate, de mai multă răbdare. îl dezbrac oare înainte de a-l învăţa cum să-şi ţeasă haine noi? L-am învăţat „libertatea faţă de" fără a-l învăţa „libertatea pentru"? Nu, un îndrumător trebuie să fie o balustradă pe lîngă cascadă, dar nu trebuie să fie o cîrjă. îndrumătorul nu trebuie să şteargă urmele ce stau înaintea elevului. Dar el nu trebuie să aleagă cărarea. „Fii profesorul meu"", îmi cere el. „Ajută-mă să depăşesc disperarea." Să-i ascund înţelepciunea mea? Şi responsabilitatea elevului? Trebuie să se călească la frig, degetele lui trebuie să apuce balustrada, trebuie să se rătăcească de mai multe ori pe cărări greşite pînă s-o găsească pe cea bună. Singur în munţi, merg pe drumul cel mai scurt — din vîrf în vîrf. Dar elevii rătăcesc drumul dacă eu o iau prea mult înainte. Trebuie să învăţ să-mi micşorez pasul. Astăzi s-ar putea să fi mers prea repede. Am desluşit un vis, am separat o Bertha de cealaltă, i-am reîngropat pe morţi şi am propovăduit moartea la momentul potrivit. Şi toate acestea n-au fost decît deschiderea puternicei teme a repetării. L-am împins prea adînc în mizerie? Adesea părea prea mîhnit ca să mă audă. Şi totuşi, ce-am provocat? Ce-am distrus? Doar valori goale şi credinţe şovăitoare! Pe cel ce şovăie, trebuie să-l mai şi împingi!
318 Astăzi am înţeles că cel mai bun profesor este acela care învaţă de la elevul său. Poate că are dreptate în privinţa tatălui meu. Cît de diferită ar fi viaţa mea dacă nu l-aş fi pierdut! Este adevărat că lovesc atît de tare din cauză că îl urăsc pentru că a murit? Şi că lovesc cu atîta zgomot pentru că tînjesc după audienţă? Mă îngrijorează tăcerea lui de la sfirşit. Ţinea ochii deschişi, dar părea că nu vede. Abia dacă respira. Şi totuşi, eu ştiu că rouă cade mai bogată în nopţile cele mai liniştite. 1
1 S
-
.
*
v
'*
x\
V.
*'
•,
'* •>
1 1 1
H
i
1
1 1
■.
f
*«
'.i
li* 1 '••
'
•• •
t >
t
S J s*
• r
■»i
i' ,'
i
i: *
!
CAPITOLUL 21
A-şi elibera porumbeii era aproape la fel de greu ca a-şi lua rămas bun de la familie. Breuer plînse cînd desfăcu uşile de sîrmă şi duse coliviile în faţa ferestrei deschise. La început porumbeii părură că nu înţeleg. îşi ridicară capul dintre grăunţele galbene din vasul lor cu mîncare şi se uitară nedumeriţi la Breuer, care îşi agita mîinile în aer îndemnîndu-i să zboare spre libertate. Abia atunci cînd scutură coliviile şi lovi în ele, porumbeii ieşiră bătînd din aripi prin gura deschisă a închisorii lor şi, fără a privi măcar o dată înapoi spre temnicer, zburară în cerul brăzdat de dungi roşii ale dimineţii. Breuer le urmări zborul cu mîhnire: fiecare fluturare de aripă albas-tră-argintie era încă un semn al încheierii carierei sale în domeniul cercetării ştiinţifice. Continuă să privească pe fereastră încă multă vreme după ce cerul se goli. Fusese cea mai dureroasă zi din viaţa lui, şi era încă paralizat după confruntarea cu Mathilde din dimineaţa aceea. îşi repetă scena în minte, iar şi iar, căutînd căi mai delicate şi mai puţin dureroase prin care ar fi putut-o anunţa că pleacă. — Mathilde, îi spusese, nu pot dedt să-ţi spun direct: am nevoie de libertate. Mă simt prins în capcană — nu de tine, ci de destin. Un destin pe care nu l-am ales eu. Uluită şi înspăimîntată, Mathilde nu făcea decît să-l privească. 320
El continuase. — Am descoperit, dintr-o dată, că sînt bătrîn, că sînt un bătrîn îngropat într-o viaţă'— o profesie, o carieră, o familie, o cultură. Totul a fost stabilit pentru mine. Eu nu aleg nimic. Trebuie să-mi acord o şansă! Trebuie să am posibilitatea să mă găsesc pe mine însumi. — O şansă? răspunse Mathilde. Să te găseşti pe tine însuţi? Josef, ce spui? Nu înţeleg. Ce-mi ceri de fapt? — Nu cer nimic de la tine! De la mine cer. Trebuie să-mi schimb viaţa! Altfel, voi înfrunta moartea fără să fi simţit vreodată că am trăit. — Josef, e o nebunie! Mathilde ridică vocea. Ochii i se măriră de spaimă. Ce s-a întîmplat cu tine? De cînd există viaţa ta şi viaţa mea? împărţim o viaţă; am făcut un contract pentru a ne uni vieţile. — Dar cum aş putea dărui ceva înainte de a-mi aparţine? — Nu te mai înţeleg. „Libertate", „să te găseşti pe tine însuţi", „n-ai simţit niciodată că ai trăit" — vorbele tale n-au nici un sens pentru mine. Ce se întîmplă cu tine, Josef? Cu noi?,. Mathilde nu mai putea vorbi. îşi îndesă amîndoi pumnii în gură, se îndepărtă repede de el şi începu să plîngă. Josef îi privi corpul zguduindu-i-se de plîns. Se apropie de ea. Ea respira greu, cu capul pe braţul canapelei, cu lacrimile curgîndu-i în poală, cu pieptul cutremurat de suspine. Vrînd s-o consoleze, îi puse mîna pe umăr — dar o simţi cum se trage înapoi. Atunci, în momentul acela, realiză că ajunsese la o răspîntie în viaţa lui. întorsese spatele mulţimii. El provocase ruptura. Umărul soţiei sale, spatele ei, sinii ei nu-i mai aparţineau; renunţase la dreptul de a o atinge, iar acum va trebui să înfrunte lumea fără adăpostul trupului ei.
— Cel mai bine ar fi să plec imediat, Mathilde. Nu pot să-ţi spun unde mă duc. E mai bine să nu ştiu nici eu. O să-i las instrucţiuni lui Max cu privire la toate chestiunile de afaceri. îţi las totul şi nu voi lua nimic cu mine în afară 321 de hainele pe care le port, o valiză mică şi destui bani ca să am ce mînca. Mathilde continua să plîngă. Părea că nu e în stare să răspundă. Măcar îl auzise? — Cînd voi şti unde mă aflu, te voi anunţa. Tot nici un răspuns. — Trebuie să plec. Trebuie să fac o schimbare şi să-mi iau viaţa în mîini. Cred că atunci cînd voi fi capabil să-mi aleg destinul, va fi mai bine pentru amîndoi. Poate că voi alege aceeaşi viaţă, dar trebuie să fie o alegere, alegerea mea. Nu venise nid un răspuns de la înlăcrimata Mathilde. Breuer părăsise încăperea stupefiat. întreaga conversaţie a fost o cruntă greşeală, se gîndi el în timp ce închidea coliviile porumbeilor şi le ducea înapoi în laborator. într-o colivie rămăseseră patru porumbei care nu puteau zbura pentru că nişte experimente chirurgicale le distruseseră echilibrul. Ştia că ar trebui să-i sacrifice înainte de a pleca, dar nu mai vroia să-şi asume responsabilitatea pentru nimeni şi nimic. în loc de asta, le împrospăta provizia de apă şi mîncare şi îi lăsă în voia sorţii. Nu, n-ar fi trebuit să-i vorbească niciodată despre libertate, alegere, capcană, destin, a mă găsi pe mine însumi. Cum m-ar putea înţelege? Abia dacă mă înţeleg eu. Cînd Friedrich mi-a vorbit în limbajul ăsta, eu nu l-am putut înţelege. Alte cuvinte ar fi fost mai potrivite — poate „o scurtă călătorie", „epuizare profesională", „o vizită prelungită într-o staţiune nordafricana". Cuvinte pe care să le poată înţelege. Şi pe care să le poată oferi drept explicaţii familiei, comunităţii. Dumnezeule, ce-o să le spună tuturor? în ce fel de poziţie rămîne ea? Nu, opreşte-te! Asta e responsabilitatea ei\ Nu a mea. Să preiau responsabilitatea altora — aid se află capcana, pentru mine şi pentru ei. Meditaţiile lui Breuer fură întrerupte de zgomotul unor paşi care urcau scările. Mathilde deschise larg uşa, 322
dînd-o de perete. Arăta groaznic, palidă la faţă, cu părul în dezordine, cu ochii umflaţi. — Nu mai plîng, Josef. Şi aCum o să-ţi răspund. E ceva greşit, ceva rău în ceea ce tocmai mi-ai spus. Şi ceva prostesc. Libertate! Libertate! Tu vorbeşti de libertate. Ce glumă sinistră! Aş vrea să am şi eu libertatea ta — libertatea unui bărbat de a obţine o pregătire, de a alege o profesiune. Nu mi-am dorit niciodată atît de tare ca acum să am o pregătire — să am vocabularul, logica necesare pentru a-ţi demonstra cît de stupid e ceea ce spui! Mathilde se opri şi îşi trase un scaun de la birou. Refuzînd ajutorul lui Breuer, se aşeză şi rămase tăcută o clipă, pentru a-şi recăpăta răsuflarea. — Vrei să pled? Vrei să faci alte alegeri în viaţă? Ai uitat de alegerile pe care le-ai făcut deja? Ai ales să te căsătoreşti cu mine. Şi chiar nu înţelegi că ai ales să te devotezi — mie, nouă? Ce e alegerea dacă refuzi s-o respecţi? Nu ştiu ce e, un capriciu sau un impuls poate, dar nu e alegere. Era înspăimîntător s-o vezi pe Mathilde aşa. Dar Breuer ştia că trebuie să-şi apere terenul. — Trebuia.să fi devenit „eu" înainte de a deveni „noi". Am făcut alegeri înainte de a fi destul de format pentru a face alegeri. — Atund şi asta e o alegere, îi replică Mathilde. Cine este acest „eu" care n-a devenit „eu"? Peste un an ai să spui că acest „eu" de astăzi nu era încă format şi că alegerile pe care le fad azi nu contează. Nu fad decît să te amăgeşti singur, e doar un mod de a te scutura de responsabilitatea pentru alegerile tale. La nunta noastră, cînd am spus da în faţa rabinului, am spus nu altor alegeri. M-aş fi putut mărita cu alţii. Cu uşurinţă! Mă doreau mulţi. Nu tu ai spus că eram cea mai frumoasă femeie din Viena? — Încă mai spun asta.
Mathilde ezită o clipă. Apoi, ignorînd această deda-raţie continuă. — Nu înţelegi că nu poţi să faci un contract cu mine şi apoi să spui deodată: „Nu, retrag totul, de fapt nu sîht sigur." E imoral. Rău. 323
1 Breuer nu răspunse, îşi ţinu răsuflarea şi se imagină cu urechile turtite, ca pisoiul lui Robert. Ştia că Mathilde are dreptate. Ştia, de asemenea, că Mathilde nu are dreptate. — Tu vrei să poţi alege şi, în acelaşi timp, să-ţi păstrezi toate opţiunile deschise. Mi-ai cerut să renunţ la libertatea mea, puţină pe care o aveam, măcar libertatea de a-mi alege un soţ, dar tu vrei să-ţi păstrezi preţioasa libertate deschisă — deschisă pentru a-ţi satisface poftele cu o pacientă de douăzeci şi unu de ani. Josef se înroşi. — Deci asta crezi tu? Nu, asta n-are nimic de-a face cu Bertha sau cu vreo altă femeie. — Vorbele tale spun una, faţa ta — alta. Eu nu am studii, Josef — n-a fost alegerea mea. Dar proastă nu sînt! — Mathilde, nu-mi subaprecia chinul. Mă lupt cu sensul întregii mele vieţi. Omul are o datorie faţă de ceilalţi, dar are una şi mai înaltă faţă de el însuşi. El... — Dar o femeie? Care este sensul ei, libertatea ei? — Nu m-am referit la un bărbat. M-am referit la o persoană — bărbat sau femeie — fiecare dintre noi trebuie să aleagă. — Eu nu sînt ca tine. Eu nu pot alege libertatea cînd alegerea mea îi înrobeşte pe alţii. Te-ai gîndit ce înseamnă libertatea ta pentru mine? Ce are de ales o văduvă sau o femeie părăsită? — Eşti liberă, ca şi mine. Eşti tînără, bogată, atrăgătoare, sănătoasă. — Liberă? Unde ţi-e capul astăzi, Josef? Gîndeşte-te! Unde e libertatea unei femei? N-am avut dreptul la studii. Am trecut din casa tatălui meu în casa ta. A trebuit să mă lupt cu mama şi cu bunica pînă şi pentru libertatea de a-mi alege covoarele şi mobila. — Mathilde, nu realitatea, ci doar atitudinea ta faţă de propria-ţi cultură te ţine prizonieră! Acum vreo două săp-tămîni am avut la consultaţie o tînără rusoaică. Rusoaicele nu sînt mai independente decît vienezele, dar această tînără şi-a cerut libertatea: îşi sfidează familia, pretinde să facă nişte studii, îşi exercită dreptul de a alege viaţa pe 324
care o doreşte. La fel poţi şi tu! Eşti liberă să faci orice doreşti. Eşti bogată! îţi poţi schimba numele şi te poţi muta în Italia! — Vorbe, vorbe, vorbe! O evreică de treizeci şi şase de ani călătorind liberă. Vorbeşti ca un prost, Josef! Trezeş-te-te! Trăieşti în realitate, nu în cuvinte! Dar copiii? Să-mi schimb numele! Să-şi aleagă şi ei, fiecare, un alt nume? — Aminteşte-ţi, Mathilde, tu nu ţi-ai dorit nimic altceva decît să ai copii, de îndată ce ne-am căsătorit. Copii şi iar copii. Eu te-am rugat să aştepţi. Ea se stăpîni să-i răspundă furioasă şi întoarse capul să nu-l mai vadă. — Eu nu-ţi pot spune cum să fii liberă, Mathilde. Eu nu-ţi pot trasa drumul în locul tău, căci atunci n-ar mai fi drumul tău. Dar, dacă ai curajul, ştiu că poţi găsi calea. Ea se ridică şi se duse spre uşă. întorcîndu-se cu faţa la el, îi vorbi cu voce măsurată. — Ascultă-mă, Josef! Vrei să-ţi găseşti libertatea şi să fad alte alegeri? Atunci află că şi acest moment este o alegere. îmi spui că ai nevoie să-ţi alegi singur viaţa — şi că, în timp, ai putea alege să-ţi reiei viaţa aici.
Dar şi eu îriij aleg viaţa. Şi eu aleg să-ţi spun că nu există întoarcere. N-o să-ţi poţi relua niciodată viaţa cu mine ca soţie a ta pentru că atunci cînd vei părăsi casa asta, astăzi, eu nu voi mai fi soţia ta. Nu poţi alege să te întorci în casa asta pentru că nu va mai fi casa tal Josef închise ochii şi lăsă capul în jos. Următoarele sunete pe care le auzi fură al uşii care se trîntea şi al paşilor Mathildei coborînd scările. Era ameţit din pricina loviturilor primite, dar şi ciudat de uşurat. Cuvintele Mathildei erau cumplite. Dar avea dreptate! Această decizie trebuia să fie ireversibilă. Acum s-a terminat, gîndi el. în sfîrşit mi se întîmplă ceva, ceva real, nu doar gînduri, ceva din lumea reală. Am vizualizat scena asta de mii de ori. Acum o simtl Acum ştiu ce înseamnă sămi iau destinul în propriile mele mîini. E cumplit ţ— şi minunat. 325 //■
Termină de împachetat, apoi îşi sărută copiii, care dormeau, şi îşi luă în şoaptă rămas bun de la ei. Numai Robert se mişcă, murmurînd: „Unde te duci, tată?" dar adormi la loc imediat. Cît de ciudat de nedureros era! Breuer se minună de felul în care-şi amorţise sentimentele pentru a se proteja. îşi ridică valiza şi coborî scările pînă în cabinetul lui, unde-şi petrecu restul dimineţii scriind liste lungi de instrucţiuni pentru Frâu Becker şi pentru cei trei medici cărora le transfera pacienţii săi. Să scrie scrisori de explicaţie prietenilor săi? Şovăi. Nu era acesta momentul în care rupea toate legăturile cu viaţa de pînă atunci? Nietzsche spusese că o nouă identitate trebuie construită pe cenuşa vechii lui vieţi. Dar apoi îşi aminti că şi el continua să corespondeze cu cîţiva prieteni vechi. Dacă nici măcar Nietzsche nu se putea împăca cu izolarea totală, de ce ar cere mai mult de la el? Astfel că scrise scrisori de adio prietenilor mai apropiaţi: lui Freud, lui Ernest Fleischl şi lui Franz Brentano. Descrise fiecăruia motivele plecării sale, recunoscând că aceste motive, schiţate într-o scurtă scrisoare, pot părea insuficiente sau de neînţeles. „Ai încredere în mine", îi ruga pe fiecare, „nu este un act frivol. Am temeiuri importante pentru acţiunile mele, pe care ţi le voi dezvălui mai tîr-ziu."Faţă de Fleischl, prietenul lui patolog, care se infectase grav în timp ce diseca un cadavru, Breuer se simţea oarecum vinovat: ani de zile îi oferise sprijin medical şi psihic, iar acum i-l răpea. Se simţea vinovat şi faţă de Freud, care depindea de el nu numai pentru prietenie şi îndrumare profesională, ci şi pentru suport material. Deşi Sig ţinea la Mathilde, Breuer spera că, în timp, avea să-i înţeleagă şi să-i ierte hotărîrea. Adăugă la scrisoare un bilet separat prin care anula oficial toate datoriile lui Freud faţă de familia Breuer. Cînd coborî pentru ultima dată scările din Băcker-strasse 7, plîngea. în timp ce aştepta ca servitorul să-l aducă pe Fischmann, medita la placa de alamă de lîngă uşa de la intrare: DR. JOSEF BREUER, MEDIC SPECIA-UST — ETAJUL AL DOILEA. Placa nu avea să mai fie 326 aici data viitoare cînd va vizita Viena. Nid cabinetul lui. A, granitul şi cărămizile şi etajul al doilea vor fi tot aia, dar nu vor mai fi cărămizile lui; cabinetul său va pierde curînd parfumul existenţei lui. Trăia aceeaşi senzaţie de dislocare de cîte ori vizita casa copilăriei lui — căsuţa care emana în acelaşi timp o intensă familiaritate şi cea mai dureroasă indiferenţă. Găzduia o altă familie, poate un alt băiat care promitea mult şi care, peste mulţi ard, putea să devină medic. Dar el, Josef, nu era necesar: va fi uitat, locul său va fi înghiţit de timp şi de existenţa altora. Va muri cîndva, în următorii zece sau douăzed de ani. Şi va muri singur: indiferent de compania în care te afli, se gîndi el, mori întotdeauna singur. Se înveseli la gîndul că dacă omul e singur şi necesitatea o iluzie, atunci el e liberi Cu toate acestea, cînd se urcă în fiacru, veselia făcu loc unei senzaţii de opresiune. Privi celelalte case de pe stradă. Era urmărit? Se uitau vecinii la el de la fiecare fereastră? Cu siguranţă că trebuie să aibă cunoştinţă de acest eveniment important care se petrecea! Vor afla mîine? îi va arunca
Mathilde, asistată de surorile ei, hainele în stradă? Auzise de soţii furioase care făceau asta. Prima lui oprire fu acasă la Max. Acesta îl aştepta pentru că, în ziua precedentă, imediat după discuţia din cimitir cu Nietzsche, Breuer îi mărturisise hotărîrea de a-şi părăsi viaţa din Viena şi îl rugase să se ocupe de chestiunile finandare ale Mathildei. încă o dată, Max se strădui să-l oprească de la această acţiune impetuoasă şi distrugătoare. Fără nid un succes; Breuer era hotărît. în cele din urmă Max obosi şi păru să se resemneze în faţa deciziei cumnatului său. Timp de o oră cei doi trecură în revistă dosarul actelor finandare ale familiei. Cînd Breuer se pregăti de plecare însă, Max se ridică deodată în pidoare şi îi bloca drumul cu trupul său masiv. Pentru o clipă, mai ales cînd Max desfăcu braţele, Breuer se temu de o încercare de a-l reţine fizic. Dar Max 327
nu voia decît să-l îmbrăţişeze. Vocea i se sparse cînd rosti: — Deci, nici o partidă de şah diseară? Viaţa mea nu va mai fi aceeaşi, Josef. O să-mi lipseşti teribil. Eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. Prea copleşit pentru a-i răspunde prin vorbe, Breuer îl îmbrăţişa pe Max şi părăsi repede casa. în fiacru, îi dădu instrucţiuni lui Fischmann să-l ducă la gară şi, chiar înainte de a ajunge, îi spuse că pleca într-o călătorie foarte lungă, îi dădu salariul pe două luni şi promise să-l contacteze cînd avea să se întoarcă la Viena. în timp ce aştepta să se urce în tren, Breuer se mustră pentru că nu-i spusese lui Fischmann că nu avea să se întoarcă niciodată. „Să-l tratezi cu atîta indiferenţă — cum ai putut? După zece ani petrecuţi împreună?" Apoi îşi găsi o scuză. Fusese mai mult decît putea suporta într-o singură zi. Se îndrepta spre orăşelul Kreutzlingen din Elveţia, unde Bertha era internată de cîteva luni la sanatoriul Bellevue. Era intrigat de starea lui de confuzie psihică. Cînd şi cum luase hotărîrea de a o vizita pe Bertha? Cînd trenul se puse în mişcare, lăsă capul pe spate, închise ochii şi medita asupra întâmplărilor din ziua aceea. Friedrich a avut dreptate: tot timpul libertatea îmi fusese la îndemînă! Mi-aş fi putut lua în stăpînire viaţa cu ani în urmă. Viena e încă în picioare. Viaţa va merge înainte şi fără mine. Absenţa mea ar fi survenit oricum peste zece sau douăzeci de ani. Ce diferenţă este, din perspectivă cosmică? Am deja patruzeci de ani: fratele meu mai mic e mort de opt ani, tatăl meu de zece, mama de treizeci şi şase. Acum, cît mai pot merge şi vedea, voi lua o mică bucată de viaţă pentru mine — cer prea mult? Sînt atît de obosit de serviciu, atît de obosit să am grijă de alţii. Da, Friedrich a avut dreptate. Să rămîn veşnic înjugat la plugul datoriei? Să duc, pentru eternitate, o viaţă pe care s-o regret? 328
încercă să doarmă, dar de fiecare dată cînd aţipea, îi apăreau în minte imagini ale copiilor. Se crispa de durere cînd se gîndi că nu mai aveau tată. Friedrich are dreptate, îşi aminti el, cînd spune: „Nu crea copii pînă cînd nu eşti gata să^îi un creator şi să dai naştere la creatori." E greşit să faci copii din nevoie, e greşit să foloseşti un copil pentru a-ţi alina singurătatea, e greşit să-ţi creezi un scop în viaţă din a reproduce o copie a ta însuţi. E, de asemenea, greşit să cauţi nemurirea vărsîndu-ţi sămînţa în viitor — ca şi cum sperma ţi-ar conţine conştiinţa! Totuşi, copiii? Au fost o greşeală, mi-au fost impuşi cu forţa, născuţi înainte ca eu să fiu conştient de opţiunile mele. Cu toate acestea ei sînt aici, există! în privinţa lor Nietzsche păstrează tăcerea. Iar Mathilde m-a avertizat că s-ar putea să nu-i mai văd niciodată. Breuer fu cuprins de disperare, dar îşi reveni repede. Nu! Alungă aceste gînduri! Friedrich are dreptate: datorie, proprietate, fidelitate, lipsă de egoism, bunătate — acestea sînt somniferele ce-ţi aduc somnul, un somn atît de adînc încît te trezeşti, dacă te mai trezeşti, doar la sfîr-şitul vieţii. Şi atunci numai pentru a afla că de fapt n-ai trăit niciodată cu adevărat. Am o singură viaţă, o viaţă ce s-ar putea repeta la ne-sfîrşit. Nu vreau să regret pentru vede că m-am pierdut pe mine însumi făcîndu-mi datoria faţă de copii.
Am acum şansa de a construi o nouă identitate pe cenuşa vechii mele vieţi! Atunci cînd voi fi făcut aceasta, voi găsi calea către copiii mei. Atunci nu voi mai fi tiranizat de concepţia Mathildei despre ceea ce este permis din punct de vedere social! Cine poate bloca drumul unui părinte către copiii săi? Voi deveni o toporişca. îmi voi croi cu forţa drum spre ei! Pînă una alta, Dumnezeu să-i ocrotească. Eu nu pot face nimic. Mă înec şi trebuie mai întîi să mă salvez pe mine. Şi Mathilde? Friedrich spune că singurul mod de a salva această căsnicie este să renunţ la ea! Şi „e mai bine să distrugi lanţurile căsniciei decît să te laşi distrus de ele". Poate că-i va fi mai bine fără mine. Poate că şi ea a 329 fost prizonieră ca şi mine. Lou Salomă aşa ar spune. Cum a formulat ea: că nu va fi niciodată înrobită de slăbiciunile altuia? Poate că absenţa mea o Va elibera pe Mathilde! Era seara tîrziu cînd trenul ajunse la Konstanz. Breuer coborî şi petrecu noaptea la un modest hotel de lîngă gară; era timpul, îşi zise el, să se obişnuiască cu hoteluri de categoria a doua şi a treia. Dimineaţa luă o trăsură pînă la Kreutzlingen, la sanatoriul Bellevue. Ajungînd, îi spuse directorului, Robert Binswanger, că o cerere neaşteptată de consultaţie îl adusese la Geneva şi fiind destul de aproape de Bellevue, s-a gîndit să-i facă o vizită fostei lui paciente, Frăulein Pappenheim. Nu era nimic neobişnuit în cererea lui Breuer: era bine cunoscut la Bellevue, ca vechi prieten al fostului director, Ludwig Binswagner, Sr., care murise de curînd. Dr Binswanger se oferi să trimită imediat după Frăulein Pappenheim. — Acum face o plimbare şi discută despre starea sănătăţii ei cu noul său medic, doctorul Durkin. Binswanger se ridică în picioare şi se duse la fereastră. Acolo, în grădină, u puteţi vedea. — Nu, nu, domnule doctor, nu-i întrerupeţi. Cred cu tărie că nimic nu trebuie să aibă prioritate în faţa şedinţelor doctor-pacient. în plus, soarele e minunat astăzi, l-am văzut atît de puţin în Viena în ultima vreme. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, o s-o aştept în grădină. Va fi, de asemenea, interesant pentru mine să observ starea domnişoarei Pappenheim, în special mersul, dintr-un loc ferit. Pe o terasă mai joasă a întinsei grădini de la Bellevue, Breuer îi văzu pe Bertha şi pe medicul ei plimbîndu-se de-a lungul unei alei străjuite de tufe de cimişir tunse cu grijă, îşi alese atent punctul de observaţie: o bancă albă pe o terasă mai înaltă, ascunsă aproape în întregime de ramurile golaşe ale unei tufe rotunde de liliac. De acolo putea să privească în jos şi s-o vadă clar pe Bertha; probabil, cînd avea să treacă prin dreptul lui, avea să-i poată auzi cuvintele. 330
Bertha şi Durkin tocmai trecuseră prin dreptul băncii lui şi se plimbau pe alee, îndepărtînduse. Parfumul ei de lavandă urcă pînă la el. îl inhala cu lăcomie şi simţi cum îi urcă în corp o dorinţă dureros de profundă. Cît de fragilă părea! Deodată ea se opri. Piciorul ei drept era contractat; îşi aminti cît de des i se întâmpla asta cînd se plimba cu el. Se agăţă de Durkin pentru a se sprijini. Cît de strîns se ţinea de acesta, exact aşa cum se ţinuse cîndva şi de el. Acum îl ţinea pe Durkin de braţ cu amîndouă mînile, sprijinindu-se de el! Breuer îşi aminti corpul ei sprijinin-du-se de el. Ah, cît îi plăcea să-i simtă sînii! Precum prinţesa care simţea bobul de mazăre prin mai multe saltele, el îi simţea sînii moi, catifelaţi, prin toate obstacolele — capa ei de astrahan şi paltonul îmblănit păreau bariere subţiri ca nişte pînze de păianjen în calea plăcerii lui. Iată, cuadricepsul drept al Berthei era prins într-un spasm puternic! îşi duse mîna la coapsă. Breuer ştia ce va urma. Durkin o ridică repede, o purtă în braţe pînă la banca cea mai apropiată şi o întinse pe ea. Acum urma masajul. Da, Durkin îşi scotea mănuşile, băgînd mîinile încet pe sub paltonul ei, şi începea să-i maseze coapsa. Va începe Bertha acum să geamă de durere? Da, încet! Breuer o auzea! Acum nu-i aşa că o să-şi închidă pleoapele ca în
transă, o să întindă braţele deasupra capului, o să-şi arcuiască spatele şi o să-şi ridice sînii? Da, da, iat-o! Acum paltonul i se va desface — da, îi văzu mîna alunecînd uşor în jos şi descheindu-l. Ştia că rochia i se va ridica, întotdeauna se întfmpla aşa. Iată! Ea îndoaie genunchii — Breuer n-o mai văzuse făcînd asta — şi rochia îi alunecă în sus aproape pînă în talie. Durkin stă ţeapăn, nemişcat, cu ochii pironiţi la chiloţii ei din mătase roz şi la conturul palid al unui triunghi întunecat. Din colţul lui îndepărtat, Breuer priveşte peste umărul lui Durkin, la fel de transpus. Acoper-o, biet nebun ce eşti! Durkin încearcă să-i tragă rochia în jos şi să-i încheie paltonul. Mîinile Berthei intervin. Ochii ei sînt închişi. Este în transă? Durkin pare agitat — are şi de ce, se gîndi Breuer — şi priveşte nervos în jur. Nimeni, slavă Domnu331 lui! Contracţia de la picior a cedat. O ajută pe Bertha să se ridice şi ea încearcă să meargă. Breuer se simte amorţit, ca şi cum nu s-ar mai fi aflat în propriul său corp. E ceva ireal în scena din faţa ochilor lui, ca şi cum ar fi urmărit o piesă din ultimul rînd de la balconul unui teatru uriaş. Ce simte? Poate gelozie faţă de doctorul Durkin? E tînăr, frumos şi necăsătorit, iar Bertha se sprijină de el mult mai tare decît o făcuse vreodată cu Breuer. Dar nu! Nu simte gelozie, nici duşmănie — deloc. Dimpotrivă, simte căldură şi apropiere faţă de Durkin. Bertha nu-i desparte, ci îi aduce laolaltă, înfrăţindu-i în tulburarea pe care le-o provoacă. Tînărul cuplu continuă să se plimbe. Breuer zîmbi cînd observă că acum doctorul, şi nu pacienta, mergea cu un pas împiedicat, şovăitor. îl înţelegea perfect pe succesorul lui: de dte ori nu trebuise el să se plimbe cu Bertha fiind nevoit, în acelaşi timp, să lupte cu inconvenientul unei erecţii! „Ce noroc ai că e iarnă, doctore Durkin" îşi zise Breuer, „E mult mai rău vara, fără haină care să te acopere. Atunci trebuie să ţi-o îndesi cum poţi!" Ajungînd la capătul aleii, cei doi veneau acum în direcţia lui. Bertha duse mîna la obraz. Breuer putu vedea că muşchii orbitali erau cuprinşi de spasm şi că ea era în agonie; durerea ei facială, tic douloureux, era zilnică şi atît de puternică încît numai morfina o putea uşura. Bertha se opri. El ştia exact ce avea să urmeze. Era ciudat. Din nou avu senzaţia că se joacă o piesă de teatru, el fiind regizorul sau sufleurul, avertizînd actorii asupra următoarelor replici. Pune mîna pe faţa ei, cu palmele pe obraji, cu degetele mari atingîndu-se la rădăcina nasului ei. Aşa. Acum apasă uşor şi mîngîie-i sprîncenele, iar şi iar. Bun! Putu vedea cum faţa Berthei se relaxează. Ea ridică mîi-nile, îl apucă pe Durkin de încheieturi şi îi duse palmele pe rînd la buze. Acum Breuer simţi un pumnal în inimă. O singură dată îi sărutase palmele aşa: fusese clipa lor cea mai intimă. Se apropie. îi putea auzi vocea. — Tăticule, dragul meu tătic. Asta îl duru. Aşa obişnuia să-i spună lui. 332
Doar atît auzi. Era destul. Se ridică şi, fără a adresa o vorbă surorilor uluite, ieşi din Bellevue şi se urcă în trăsura care-l aştepta. Ca-n transă, se întoarse la Konstanz, unde reuşi, nu se ştie cum, să se urce în tren. Fluierul locomotivei îl readuse la realitate. Cu inima bătîndu-i, lăsă capul pe spate şi începu să se gîndească la ceea ce văzuse. Placa de alamă, cabinetul meu din Viena, casa copilăriei mele, iar acum şi Bertha — toate continuă să fie ceea ce sînt: nici una dintre ele nu are nevoie de mine pentru a exista. Eu sînt accidental, înlocuibil. Eu nu sînt necesar pentru drama Berthei. Nici unul dintre noi, nici chiar actorii principali. Nici eu, nici Durkin, nici cei ce vor veni după noi. Se simţea copleşit: poate că avea nevoie de mai mult timp ca să absoarbă totul. Era obosit; se lăsă pe spate, închise ochii şi căută refugiu într-o reverie cu Bertha. Dar nu se întîmplă nimic! Trecuse prin etapele obişnuite: se concentrase asupra scenei din mintea lui, stabilise decorul reveriei, era deschis la tot ce ar fi putut surveni — întotdeauna decidea Bertha, nu el — şi se retrăsese, aşteptând să înceapă acţiunea. Dar nu fu nici o acţiune. Nimic nu se mişcă. Scena rămase o natură moartă aşteptînd indicaţiile lui regizorale.
Făcînd o experienţă, Breuer descoperi că acum putea chema sau alunga imaginea Berthei după plac. Cînd o chema, ea apărea imediat în orice formă sau împrejurări şi-ar fi dorit. Dar nu mai avea autonomie: imaginea ei îngheţa pînă cînd el voia să o mişte. Totul slăbise în intensitate: dependenţa lui de ea, puterea ei asupra lui. Breuer era uluit de această transformare. Nu se mai gîndise niciodată la Bertha cu atîta indiferenţă. Nu, nu cu indiferenţă — cu atîta linişte, atîta stăpînire de sine. Nu încerca o mare pasiune sau dorinţă, dar nici ranchiună. Pentru prima dată înţelese că el şi Bertha erau tovarăşi de suferinţă. Era la fel de prinsă în cursă ca şi el. Nici ea nu „devenise ceea ce era". Ea nu-şi alesese viaţa, în schimb asistase la aceleaşi scene care se repetau la nesfîrşit. 333
De fapt, gîndindu-se mai bine, Breuer realiză întreaga tragedie a vieţii Berthei. Probabil că ea nu ştia toate astea. Probabil că ea renunţase nu "doar la alegere, ci şi la cunoaştere. Era atît de des „absentă", în transă, nici măcar nu-şi trăia viaţa. El ştia că în această privinţă Nietzsche greşise! Nu el era victima Berthei. Erau amîndoi victime.
Cît de multe învăţase! Numai de-ar putea-o lua de la capăt, de-ar putea fi medicul ei acum. Ziua aceea la Belle-vue îi arătase cît de efemere fuseseră efectele tratamentului său. Ce stupid că petrecuse luni în şir atacînd simp-tome — hărţuieli prosteşti, superficiale — şi neglijînd adevărata bătălie, lupta pe viaţă şi pe moarte de dincolo de ele. Cu un muget, trenul ieşi dintr-un tunel lung. Lumina puternică a zilei îl făcu pe Breuer să-şi întoarcă atenţia spre situaţia lui actuală. Se întorcea la Viena pentru a o vedea pe Eva Berger, fosta lui asistentă. Privi ameţit în jurul său. Iar am făcut-o, se gîndi: Iată-mă în tren, avîntîndu-mă spre Eva, fără să ştiu însă cînd şi cum am luat hotărîrea de a o vedea. Cînd ajunse în Viena, luă un fiacru pînă la casa Evei şi se apropie de uşă. Era patru după-amiaza şi fu gata să se întoarcă, sigur — şi apoi sperînd — că ea era la lucru. Dar era acasă. Păru şocată să-l vadă şi rămase holbîndu-se la el, fără o vorbă. Cînd o întrebă dacă putea să intre, îl primi, după ce aruncă o privire jenată la uşile vecinilor. El se simţi imediat reconfortat de prezenţa ei. Trecuseră şase luni de cînd n-o mai văzuse, dar îi era la fel de uşor ca întotdeauna să i se destăinuie. îi povesti tot ce se întâmplase de cînd o con-cediase: întîlnirea lui cu Nietzsche, transformarea lui treptată, hotărîrea de a-şi cere libertatea şi de a-i părăsi pe Mathilde şi pe copii, ultima înulnire, în tăcere, cu Bertha. — Iar acum, Eva, sînt liber. Pentru întîia dată în viaţa mea, pot să fac orice, pot să mă duc unde vreau. Curînd, probabil imediat după ce vom termina de vorbit, mă voi duce la gară şi voi alege o destinaţie. Nici acum nu ştiu 334
încă încotro mă voi duce, probabil spre sud, spre soare — poate în Italia. Eva, de obicei o femeie expansivă, care răspundea cu discursuri întregi la fiecare propoziţie a lui, era acum ciudat de tăcută. — Bineînţeles, continuă Breuer, voi fi singur. Ştii cum sînt eu. Dar voi fi liber să mă întîlnesc cu cine vreau. Tot nici un răspuns din partea Evei. — Sau să invit o veche prietenă să meargă cu mine în Italia. Breuer nu putea crede că rostise aceste cuvinte. îşi imagină deodată un cer plin de porumbei care se îmbulzeau să intre pe fereastra laboratorului său, întorcîndu-se în coliviile lor de sîrmă. Spre consternarea, dar şi spre uşurarea lui, Eva nu răspunse aluziilor lui. în schimb, începu săi pună întrebări. — La ce fel de libertate te referi? Ce vrei să spui cu „viaţa netrăită"? Scutură din cap neîncrezătoare. Josef, nu prea înţeleg mare lucru din toate astea. Mi-am dorit întotdeauna să am libertatea ta. Ce fel de libertate am avut eu? Cînd trebuie să-ţi taci griji în privinţa chiriei şi a notei de plată de la măcelar, nu-ţi faci prea multe griji în privinţa libertăţii. Vrei să fii liber faţă de meseria ta? Uită-te ia meseria mea\ Cînd m-ai concediat, a trebuit să accept orice
slujbă puteam găsi, iar acum singura libertate pe care mi-o doresc este să nu lucrez în schimbul de noapte la Spitalul General din Viena. Schimbul de noapte! Iată de ce e acasă la ora asta, se gîndi Breuer. — M-am oferit să te ajut să-ţi găseşti alt post. N-ai răspuns la nici unul dintre mesajele mele. — Eram în stare de şoc, răspunse Eva. Am învăţat o lecţie dură — că nu te poţi bizui pe nimeni în afară de tine. Pentru prima dată, ea îşi ridică privirea şi se uită direct în ochii lui Breuer. Roşu de ruşine că n-o protejase, începu să-i ceară iertare — dar Eva se grăbi să continue, vorbind despre noua 335
ei slujbă, despre nunta surorii ei, despre moartea mamei, apoi despre relaţia ei cu Gerhardt, tînărul avocat pe care-l cunoscuse cînd era pacient al spitalului. Breuer ştia că vizita lui o compromitea, şi se ridică să plece. Apropiindu-se de uşă, îi luă mîna cu stîngăcie şi începu să pună o întrebare, dar ezită — mai avea dreptul de a-i spune ceva familiar? Se hotărî să rişte. Deşi era evident că legătura intimă dintre ei se destrămase, cincisprezece ani de prietenie nu se şterg aşa uşor. — Eva, am să plec acum. Dar te rog, o ultimă întrebare. — Spune, Josef. — Nu pot uita vremurile când eram apropiaţi. îţi aminteşti cînd, într-o seară, tîrziu, am stat de vorbă o oră întreagă în cabinet? Ţi-am spus cu cîtă disperare şi cît de irezistibil mă simţeam atras de Bertha. Tu mi-ai răspuns că ţi-este teamă pentru mine, că eşti prietena mea, că nu vrei să mă distrug. Apoi mi-ai luat mîna, aşa cum eu o iau pe a ta acum, şi ai spus că ai face orice, orice aş vrea eu, dacă asta m-ar salva. Eva, nu pot să-ţi spun dt de des, probabil de sute de ori, am retrăit conversaţia aceea, cît de mult a însemnat ea pentru mine, cît de adesea am regretat că eram atît de obsedat de Bertha încît nu ţi-am răspuns într-un mod mai direct. Iar întrebarea mea este: Erai sinceră? Trebuia să-ţi fi răspuns? Eva îşi retrase mîna, o puse uşor pe umărul lui şi rosti, cu o voce înecată: — Josef, nu ştiu ce să spun. Voi fi sinceră — îmi pare rău că trebuie să răspund astfel la întrebarea ta, dar de dragul vechii noastre prietenii trebuie să fiu sinceră. Josef, eu nu-mi amintesc acea conversaţie! Două ore mai tîrziu, Breuer se trezi pe un loc de clasa a doua în trenul spre Italia. Realiză cît de important fusese pentru el, în ultimul an, că o avusese pe Eva ca sprijin. Se bizuise pe ea. Fusese întotdeauna sigur că putea conta pe ea la nevoie. Cum putuse ea să uite? 336
„Dar, Josef, la ce te aşteptai?" se întrebă. „Că se va lăsa congelată şi pusă într-un dulap, aşteptîndu-te pe tine să deschizi uşa şi s-o readud la viaţă? Ai patruzed de ani, e timpul să înţelegi că femeile tale au o existenţă separată de a ta: au viaţa lor proprie, se dezvoltă, înaintează în vîrstă, îmbătrînesc, stabilesc relaţii noi. Numai morţii nu se schimbă. Numai mama ta, Bertha, a rămas suspendată în timp, aşteptîndu-te." Deodată, în minte îi răsări gîndul îngrozitor că nu numai viaţa Berthei şi a Evei va merge înainte, d şi a Mathildei — că ea va exista fără el, că va veni ziua cînd ea va iubi pe altcineva. Mathilde, Mathilde a lui cu un alt bărbat — durerea aceasta era greu de suportat. îi dădură lacrimile. îşi căută din ochi valiza de pe plasa de bagaje. Era acolo, la îndemînă, cu minerul de alamă atîrnînd ademenitor spre el. Da, ştia exact ce trebuia să facă: să apuce minerul, să treacă valiza peste bara de metal, s-o tragă jos, să coboare la prima staţie, oricare ar fi, să ia primul tren înapoi spre Viena şi să se arunce la pidoarele Mathildei. Nu era prea tîrziu — cu siguranţă că avea să-l primească înapoi. Dar îşi imagină prezenţa puternică a lui Nietzsche barîndu-i drumul.
„Friedrich, cum am putut să renunţ la toate? Ce prost am fost că ţi-am urmat sfatul!" „Renunţasei deja la tot ce era important încă înainte de a mă întîlni, Josef. De aceea erai cuprins de disperare. îţi aminteşti dt ai plîns că l-ai pierdut pe tînărul infinitei promisiuni?" „Dar acum nu mai am nimic." „Nimic înseamnă totul! Pentru a deveni puternic trebuie ca mai întîi să-ţi înfigi adînc rădăcinile în neant şi să înveţi să înfrunţi cea mai cumplită singurătate." „Soţia mea, familia mea! îi iubesc. Cum am putut să-i părăsesc? O să cobor la prima staţie." „Nu fad dedt să fugi de tine însuţi. Aminteşte-ţi că fiecare clipă se repetă la nesfîrşit. Gîndeşte-te: gîndeşte-te că fugi de libertate pentru vede!" 337
„Am o datorie faţă de..." „Doar datoria de a deveni cel ce eşti. Devino puternic: altfel, te vei folosi întotdeauna de alţii în dezvoltarea ta." „Dar Mathilde! Jurămintele mele! Datoria mea faţă de..." „Datorie, datorie! O să pieri din cauza acestor virtuţi mărunte. învaţă să devii rău. Clădeşte-ţi o nouă identitate pe cenuşa vechii tale vieţi." Pe tot drumul pînă în Italia, cuvintele lui Nietzsche îl urmăriră. „Repetare eternă." „Clepsidra eternă a existenţei întoarsă iarăşi şi iarăşi." „Lasă această idee să pună stăpînire pe tine, şi promit că asta te va schimba pentru totdeauna." „îţi place ideea sau o deteşti?" „Trăieşti astfel încît să-ţi placă ideea." „Pariul lui Nietzsche." „Consumă-ţi viaţa." „Mori la momentul potrivit." „Curajul de a-ţi schimba convingerile!" „Viaţa asta e viaţa ta veşnică." Totul începuse cu două luni în urmă, la Veneţia. Acum se îndrepta din nou către oraşul gondolelor. Cînd trenul trecu graniţa italo-elveţiană şi auzul lui prinse conversaţii în italiană, gîndurile i se întoarseră de la posibilitatea eternă la realitatea zilei de mîine. Unde-o să se ducă atunci cînd va coborî din tren la Veneţia? Unde-o să doarmă la noapte? Ceo să facă mîine? Dar poimîine? Cum o să-şi folosească timpul? Nietzsche cum îl folosea? Cînd nu era bolnav se plimba, medita şi scria. Dar aşa făcel el. Cum...? Ştia că, înainte de toate, trebuia să-şi cîştige existenţa. Banii pe care-i avea la el îi ajungeau doar pentru cîteva săptămîni, după aceea banca, la cererea lui Max, avea să-i trimită doar o modestă sumă lunară. Putea, bineînţeles, să 338
practice în continuare medicina. Cel puţin trei dintre foştii lui studenţi erau medici în Veneţia. N-ar trebui să întîmpine nici o dificultate în a-şi construi o carieră. Nici limba n-ar fi o problemă: avea ureche bună şi ştia ceva engleză, franceză şi spaniolă; putea prinde repede italiana. Dar sacrificase atît de multe doar ca să-şi reproducă viaţa din Viena la Veneţia? Nu, lăsase acea viaţă în urmă! Poate o slujbă într-un restaurant. Pentru că îi murise mama, iar bunica era foarte slăbită, Breuer învăţase să gătească şi ajuta adesea la prepararea meselor de familie. Deşi Mathilde îl tachina şi-l gonea din bucătărie, cînd ea nu era în preajmă obişnuia să treacă pe acolo şi să-i dea instrucţiuni bucătăresei. Da, cu cît se gîndea mai mult la asta, cu atît simţea mai tare că munca într-un restaurant ar putea fi cea mai potrivită. Nu doar aceea de director sau de casier: vroia să atingă mîncarea — să o prepare, să o servească. Ajunse tîrziu în Veneţia şi din nou petrecu noaptea într-un hotel din preajma gării. Dimineaţa luă o gondolă pînă în centru şi se plimbă ore în şir, gîndindu-se. Mulţi dintre localnici
întorceau privirea după el. înţelese de ce cînd îşi văzu imaginea reflectată într-o vitrină: barbă lungă, pălărie, palton, costum, cravată — toate negre. Părea străin, exact ca un bătrîn şi bogat medic evreu din Viena! Noaptea trecută, la gară, observase un grup de prostituate italience care-şi căutau clienţi. Nici una nu-l abordase; şi nu-i de mirare! Barba şi hainele de înmormîntare trebuiau să dispară. încet, planul său căpătă contur: mai întîi, o vizită la bărbier şi la un magazin de confecţii pentru clasa muncitoare. Apoi avea să înceapă un curs intensiv de italiană. Probabil după două, trei săptămîni, putea începe să exploreze restaurantele: s-ar putea ca Veneţia să aibă nevoie de un bun restaurant austriac, sau chiar austriac-evreiesc — văzuse mai multe sinagogi în timpul plimbării sale. Briciul tocit al bărbierului îi smucea capul înainte şi înapoi în timp ce-i ataca barba în vîrstă de douăzeci şi 339 unu de ani. Uneori rădea smocurile de barbă frumos, dar cel mai des agăţa şi smulgea firele de păr castaniu sîrmos. Bărbierul era brutal şi repezit. E de înţeles, se gîndi Breuer. Şaizeci de lire e prea puţin pentru mărimea bărbii lui. Făcîndu-i semn s-o ia mai încet, băgă mîna în buzunar şi-i oferi două sute de lire pentru un bărbierit mai blînd. Douăzeci de minute mai târziu, uitîndu-se în oglinda crăpată a bărbierului, îl năpădi un val de compasiune faţă de propria lui faţă. De-a lungul deceniilor în care o tot văzuse, datorită bărbii întunecate care o ascundea, uitase ce bătălie cu timpul era înaintarea în vîrstă. Descoperită acum, văzu că era obosită şi îmbătrînită. Doar fruntea şi arcadele rămăseseră neridate şi suţineau cu hotărîre pielea lăsată, fleşcăită, înfrîntă a feţei lui. Cîte un şanţ adînc se întindea de la fiecare nară pentru a-i separa obrajii de buze. Riduri mai mici porneau în jos de la ochi. Gîtul era plin de cute, ca cel al unui curcan. Iar bărbia — uitase că barba îi acoperea bărbia lipsită de personalitate, care acum, şi mai lipsită de vigoare, se ascundea cu timiditate, cît putea, sub buza de jos care atîrna umedă. în drum spre un magazin de confecţii, Breuer se uită la îmbrăcămintea trecătorilor şi hotărî să cumpere o haină scurtă de muncitor, nişte ghete solide şi un pulover gros în dungi. Cu toate acestea, toţi cei care treceau pe stradă erau mai tineri decît el. Ce purtau bărbaţii mai în vîrstă? De fapt, unde erau aceştia? Toată lumea părea atît de tînără. Cum o să-şi facă prieteni? Cum va cunoaşte femei? Poate o chelneriţă într-un restaurant, sau o profesoară de italiană. Dar, se gîndi el, eu nu vreau o altă femeie! N-o să mai găsesc niciodată o femeie ca Mathilde. O iubesc. E o nebunie. De ce am părăsit-o? Sînt prea bătrîn ca s-o iau de la capăt. Sînt cea mai bătrînă persoană de pe strada asta — poate bătrîna aceea cu bastonul e mai bătrînă, sau bărbatul acela gîrbovit care vinde legume. Deodată simţi că ameţeşte. Abia mai putea sta în picioare. Auzi o voce în spatele său. — Josef,Josef! A cui e vocea? Pare familiară! 340
— Doctor Breuer! Josef Breuer! Cine ştie unde sînt? — Josef, ascultă-mă! Număr invers, de la zece la unu. Cînd ajung la cinci, ochii ţi se vor deschide. Cînd ajung la unu, vei fi complet treaz. Zece, nouă, opt... Cunosc vocea asta! — Şapte, şase, cinci... Deschise ochii. Privi faţa zîmbitoare a lui Freud. — Patru, trei, doi, unu! Poftim! Te-ai trezit! Breuer era alarmat. — Ce se întâmplă? Unde mă aflu, Sig? — Totul e-n regulă, Josef. Trezeşte-te! Vocea lui Freud era fermă, dar liniştitoare. — Ce se întâmplă? — Acordă-ţi două minute, Josef. O să-ţi aminteşti totul.
Văzu că stătea întins pe canapea, în biblioteca sa. Se ridică. întrebă din nou: — Ce se întâmplă? — Tu să-mi spui mie ce s-a întâmplat, Josef. Am făcut exact aşa cum m-ai instruit. Cum Breuer încă mai părea ameţit, Freud explică: — Nu-ţi aminteşti? Ai venit aseară la mine şi m-ai rugat să fiu aici în dimineaţa asta la unsprezece pentru a te asista la un experiment psihologic. Cînd am sosit, mi-ai cerut să te hipnotizez, folosind ceasul tău drept pendul. Breuer căutiTîn buzunarul vestei. — Uite-l colo, Josef, pe măsuţa pentru cafea. Apoi, îţi aminteşti, mi-ai cerut să-ţi poruncesc să dormi adînc şi să vizualizezi o serie de experienţe. Mi-ai spus că prima parte a experimentului avea să fie consacrată despărţirii — de familie, de prieteni, chiar şi de pacienţi; şi că eu trebuia, dacă mi se părea necesar, să-ţi dau sugestii precum: „Ia-ţi rămas bun" sau „Nu te mai poţi duce acasă". Partea următoare avea să fie consacrată începerii unei vieţi noi, iar eu trebuia să-ţi dau sugestii precum: „Continuă" sau „Ce vrei să faci mai departe?" 341
— Da, da, Sig, mă trezesc. îmi amintesc totul. Cît e ceasul acum? — Unu, duminică la prînz'. Ai fost absent două ore, aşa cum am planificat. Curînd vor sosi cu toţii pentru masa de prînz. — Spune-mi exact ce s-a întîmplat. Ce ai observat? — Ai intrat repede în transă, Josef, şi ai rămas hipnotizat cea mai mare parte a timpului. îmi dădeam seama că se joacă o piesă plină de acţiune — dar în tăcere, într-un teatru dinlăuntru tău. De cîteva ori mi s-a părut că ieşi din transă, şi am adîncit-o sugerîndu-ţi că te afli într-o călătorie şi eşti legănat de tren, şi că îţi laşi capul pe spătarul banchetei, căzînd într-un somn şi mai profund. De fiecare dată mi s-a părut că are efect. Prea multe nu-ţi mai pot spune. Păreai foarte nefericit; de vreo două ori ai plîns şi de cîteva ori ai părut înspăimîntat. Te-am întrebat dacă vrei să te opreşti, dar tu ai dat din cap, aşa că te-am îndemnat să continui. — Am vorbit cu voce tare? Breuer îşi frecă ochii, făcînd încă eforturi să-şi revină. — Foarte puţin. Buzele ţi s-au tot mişcat, aşa că am presupus că-ţi imaginai conversaţii. Am prins doar cîteva cuvinte. De mai multe ori ai strigat-o pe Mathilde, şi am auzit şi numele de Bertha. Vorbeai despre fiica ta? Breuer ezită. Cum să-i răspundă? Era tentat să-i spună totul lui Sig, dar intuiţia îl avertiza să n-o facă. La urma urmelor, Sig nu avea decît douăzeci şi şase de ani şi îl privea ca pe un tată sau ca pe un frate mai mare. Amîndoi erau obişnuiţi cu acea relaţie, iar Breuer nu era pregătit pentru disconfortul de a o strica brusc. în plus, Breuer ştia cît de neexperimentat şi cu vederi înguste era tînărul său prieten în chestiuni ce priveau dragostea sau relaţiile trupeşti. îşi aminti cît de mult îl uimise şi-l stînjenise de curînd cînd declarase că nevrozele încep în patul conjugal! Şi doar cu cîteva zile în urmă, Sig îl condamnase plin de indignare pe tînărul Schnitzler pentru aventurile sale amoroase. Cîtă înţelegere te puteai aştepta deci să aibă Sig pentru un bărbat de patruzeci de 342
ani, însurat, îndrăgostit de o pacientă de douăzeci şi unu? Mai ales că Sig pur şi simplu o adora pe Mathilde! Nu, ar fi o greşeală să i se destăinuie. Mai bine să discute cu Max ori Friedrich! — Fiica mea? Nu sînt sigur, Sig. Nu-mi amintesc. Dar şi pe mama o chema Bertha, ştiai? — A, da, am uitat! Dar ea a murit cînd erai foarte tînăr, Josef. De ce ţi-ai lua rămas bun de la ea acum? — Poate că pînă acum n-am lăsat-o să plece cu adevărat niciodată. Cred că unele chipuri de adult pătrund în mintea unui copil şi refuză să plece. Poate că trebuie să le dai afară cu forţa
pentru a putea fi stăpîn pe propriile tale gînduri! — Hm, interesant. Să vedem, ce ai mai spus? Am auzit: „Gata cu medicina" şi apoi, chiar înainte de a te trezi, ai spus: „Prea bătrîn ca s-o iau de la capăt!" Josef, ard de curiozitate. Ce înseamnă toate astea? Breuer îşi alese cu grijă cuvintele. — Iată ce pot să-ţi spun, Sig. Totul e în legătură cu acel profesor Muller. M-a forţat să mă gîndesc la viaţa mea şi mi-am dat seama că am ajuns într-un punct în care majoritatea opţiunilor mele sînt de domeniul trecutului. Cu toate acestea m-am întrebat cum ar fi fost dacă aş fi ales diferit — să fi dus o altă viaţă, fără medicină, familie, cultură vieneză. Aşa că am încercat un experiment de gîndire pentru a vedea cum ar fi să mă eliberez de toate aceste concepte arbitrare — să înfrunt neformalismul, chiar să intru într-un fel de viaţă alternativă. — Şi ce ai aflat? — Sînt încă buimac. Voi avea nevoie de timp pentru a decanta totul. Ceea ce simt clar este cît de important eşă, nu-ţi laşi viaţa să te trăiască. Altfel, te trezeşti la patruzeci de ani cu sentimentul că n-ai trăit cu adevărat. Ce am învăţat? Poate să trăiesc acum, pentru ca la cincizeci de ani să nu privesc în urmă cu regret. E important şi pentru tine. Toată lumea care te cunoaşte bine, Sig, îşi dă seama că eşti extraordinar de talentat. Ai o povară: cu dt este mai bogat solul, cu atît mai de neiertat este eşecul în a-l cultiva. 343
— Tu eşti altfel, Josef. Poate că transa te-a schimbat. Nu mi-ai mai vorbit niciodată aşa. îţi mulţumesc, încrederea ta mă stimulează — dar poate că mă şi împovărează. — Şi am mai învăţat, spuse Breuer, sau poate că e acelaşi lucru, că trebuie să trăim ca şi cum am fi liberi. Chiar dacă nu putem fugi de soartă, trebuie s-o înfruntăm — trebuie să vrem CA destinul nostru să se împlinească. Trebuie să ne iubim soarta. E ca şi cum... Se auzi un ciocănit în uşă. — Tot aici sînteţi? întrebă Mathilde. Pot să intru? Breuer se duse repede să deschidă uşa, iar Mathilde intră cu o farfurie de cîrnăciori subţiri, aburinzi, fiecare înfăşurat într-un aluat crocant. — Ce-ţi place ţie, Josef. Mi-am dat seama azi dimineaţă că nu ţi-am mai făcut din ăştia de mult. Masa e gata. Max şi Rachel au venit, iar ceilalţi sînt pe drum. Sigi, rămîi şi tu. Ţi-am pus deja tacîm. Pacienţii tăi o să te mai aştepte o oră. înţelegînd semnul făcut de Breuer, Freud părăsi încăperea. Breuer o luă pe Mathilde pe după umeri. — Ştii, draga mea, e ciudat că ai întrebat dacă mai sîntem în cameră. O să-ţi povestesc mai tîrziu discuţia noastră, dar a fost ca şi cum aşa fi făcut o călătorie lungă. Mă simt de parcă aş fi fost plecat multă vreme. Şi acum m-am întors. — Asta-i bine, Josef. îi puse o mînă pe obraz şi îi mîngîie barba cu afecţiune. îmi face plăcere să-ţi urez bun sosit. Mi-a fost dor de tine. Prînzul era, după standardele familiei Breuer, intim — doar nouă adulţi la masă: părinţii Mathildei; Ruth, o altă soră a Mathildei, cu soţul ei, Meyer; Rachel şi Max; şi Freud. Cei opt copii stăteau la o masă separată în hol. — De ce te uiţi la mine? murmură Mathilde către Breuer, în timp ce aducea un castron mare cu supă de morcovi şi cartofi. — Mă intimidezi, Josef, şopti ea mai tirziu, punînd pe masă platoul uriaş cu limbă de viţel rasol şi stafide. 344
— încetează, Josef, încetează să mă mai fixezi! spuse ea din nou, în timp ce ajuta la strînsul mesei înainte de aducerea desertului. Dar Josef nu încetă. Studie faţa soţiei sale de parcă ar fi văzut-o prima dată. îşi dădu seama, cu
o strîngere de inimă, că şi ea era un combatant în războiul cu timpul. Obrajii ei nu aveau cute — refuzase să lase acest lucru să se întîmple —, dar nu putuse apăra toate redutele, şi o reţea fină de riduri îi apăruse la colţurile ochilor şi ale gurii. Părul ei, dat pe spate şi răsucit într-un coc strălucitor, fusese năpădit din belşug de şuviţe cărunte. Cînd se întîm-plase asta? Avea şi el partea lui de vină? Uniţi, ei doi ar fi putut suferi mai puţine schimbări. — De ce-aş înceta? — Josef îi puse mîna uşor în jurul taliei cînd ea se întinse să-i ia farfuria. Mai tîrziu, o urmă în bucătărie. — De ce să nu te privesc? Eu... dar, Mathilde, te-am făcut să plîngi! — De fericire, Josef. Dar şi de tristeţe, cînd mă gîndesc cît timp a trecut. Toată ziua de azi e ciudată. De fapt, despre ce ai discutat cu Sigi? Ştii ce mi-a spus la masă? Că o să-i dea numele meu primei lui fiice! Spune că vrea să aibă două Mathilde în viaţa lui. — Noi am bănuit întotdeauna că Sig e deştept, iar acum sîntem siguri. Este o zi ciudată. Dar una importantă — am hotărît să mă însor cu tine. Mathilde puse jos tava cu ceşti de cafea, îi luă capul în mîini şi îl trase spre ea, sărutîndu-l pe frunte. — Ai băut Schnapps, Josef? Vorbeşti aiurea. — Luă tava din nou. — Dar îmi place. Chiar înainte de a împinge uşa batantă spre sufragerie, se întoarse. — Am crezut că ai hotărît să te însori cu mine acum paisprezece ani. — Important este că am ales s-o fac astăzi, Mathilde. Şi în fiecare zi. După cafea şi Linzertorte, Freud se grăbi să ajungă la spital. Breuer şi Max îşi luară cîte un pahar de şliboviţă în bibliotecă şi se aşezară să joace şah. După un joc nesperat 345
de scurt — Max anihilînd rapid o apărare franceză cu un fulgerător atac la regină — Breuer îi opri mîna cînd începu să aranjeze din nou piesele pentru jocul următor. — Simt nevoia să vorbesc, îi spuse el cumnatului său. Max îşi stăpîni dezamăgirea, puse deoparte piesele de şah, îşi aprinse un nou trabuc, suflă o şuviţă lungă de fum şi aşteptă. De la scurta lor conversaţie din urmă cu două săp-tămîni, cînd Breuer îi pomenise pentru prima dată lui Max despre Nietzsche, cei doi deveniseră mult mai apropiaţi. Devenit un ascultător răbdător şi înţelegător, Max urmărise cu mult interes, în ultimele două săptămîni, dările de seamă ale lui Breuer despre întîlnirile sale cu Eckart Muller. Acum părea transfigurat la descrierea detaliată făcută de Breuer discuţiei din ziua precedentă, din cimitir, şi extraordinarei şedinţe de hipnoză din dimineaţa aceea. — Deci cînd erai în transă ai crezut la început că voi încerca să blochez uşa pentru a te împiedica să pleci? Probabil că aş fi făcut-o. Pe cine aş mai fi bătut la şah? Dar, serios, Josef, arăţi cu totul altfel. Chiar crezi că ţi-ai scos-o pe Bertha din minte? — E uimitor, Max. Acum mă pot gîndi la ea aşa cum mă gîndesc la oricine altcineva. E ca şi cum aş fi făcut o operaţie pentru a separa imaginea Berthei de toate emoţiile care o însoţeau! Şi sînt absolut sigur că această operaţie s-a petrecut în momentul în care am văzut-o în grădină, cu noul ei doctor! ■<, — Nu înţeleg. — Max scutură din cap. — Sau e mai bine să nu înţeleg? — Trebuie să încercăm. Poate că e greşit să spun că pasiunea mea pentru Bertha a murit în momentul în care am văzut-o cu doctorul Durkin — vreau să spun fantezia mea despre ea şi doctorul Durkin, care este atît de vie încît încă o mai privesc ca pe un eveniment real. Sînt sigur că pasiunea îmi fusese deja slăbită de Muller, în special cînd m-a făcut să înţeleg de ce iam acordat o putere atît de uriaşă. închipuirea în transă despre Bertha şi doctorul 346 Durkin au venit la momentul oportun pentru a o anihila complet. întreaga ei putere a dispărut cînd am văzut-o repetînd cu el scenele acela atît'de familiare mie, de parcă le învăţase pe dinafară. Brusc mi-am dat seama că nu are nici o putere. Nu-şi poate controla acţiunile — de
fapt, e tot atît de neajutorată şi de istovită ca şi mine. Nu eram, fiecare dintre noi, decît actori de umplutură în drama obsesivă a celuilalt, Max. Breuer rînji. — Dar, ştii, mi se întîmplă ceva şi mai important, o schimbare în sentimentele mele faţă de Mathilde. Am simţit asta puţin în timpul transei, dar senzaţia e şi mai puternică acum. Tot timpul mesei m-am uitat la ea şi n-am încetat să simt un val de căldură la vederea ei. — Da, zîmbi Max, te-am văzut uitîndu-te la ea. Era nostim s-o vezi pe Mathilde fîstîcindu-se. Era ca-n vremurile bune, cînd urmăream cîte-un joc între voi doi. Poate că e foarte simplu: o apreciezi acum fiindcă ai simţit aproape pe viu cum ar fi s-o pierzi. — Da, şi asta, dar mai sînt şi altele. Ştii, ani de zile am muşcat zăbala pe care credeam că Mathilde mi-o pusese în gură. Mă simţeam prizonierul ei şi tînjeam după libertate — pentru a cunoaşte alte femei, pentru a avea o altă viaţă, total diferită. Cu toate acestea, cînd am făcut ceea ce Muller mi-a cerut să fac, cînd mi-am luat libertatea în mîini, am intrat în panică. In transă, încercam să scap de libertate. Am întins zăbala mai întîi Berthei, apoi Evei. Am deschis gura şi am spus: Te rog, te rog, pune-mi căpăstrul. îndeasă-mi asta în gură. Nu vreau să fiu liber. Adevărul este că libertatea mă îngrozea. Max dădu grav din cap. — Ţii minte, continuă Breuer, ce ţi-am povestit despre vizita mea în transă la Veneţia — bărbierul unde mi-am descoperit faţa îmbătrînită? Strada cu magazine de confecţii, unde mam trezit că eram persoana cea mai bătrî-nă? îmi vine în minte acum ceva ce a spus Muller: „Alege-ţi corect inamicul". Cred că asta e cheia! în toţi anii ăştia m-am 347
luptat cu un alt inamic decît trebuia. Adevăratul inamic a fost, tot timpul, nu Mathilde, ci destinul. Adevăratul inamic au fost îmbătrînirea, moartea şi propria mea groază de libertate. Dădeam vina pe Mathilde pentru că nu-mi permitea să înfrunt ceea ce de fapt eu nu doream să înfrunt! Mă întreb cîţi alţi bărbaţi fac asta soţiilor lor? — Cred că eu sînt unul dintre ei, spuse Max. Ştii, visez adesea cu ochii deschişi la copilăria noastră împreună, la zilele petrecute la universitate. „Ah, ce pierdere!" îmi spun. „Cum am putut lăsa acele vremuri să dispară?" Şi apoi, în taină, dau vina pe Rachel — ca şi cum ar fi vina ei că se termină copilăria, vina ei că eu îmbătrînesc! — Da, Muller spunea că adevăratul inamic sînt „fălcile devoratoare ale timpului". Astăzi, poate pentru prima dată, simt că îmi doresc viaţa. Accept viaţa pe care am ales-o. în momentul ăsta, Max, nu vreau să fi făcut nimic altfel. — Oricît de deştept ar fi profesorul tău, Josef, mi se pare că proiectînd acest experiment de hipnoză l-ai întrecut. Ai găsit o cale de a trăi o hotărîre ireversibilă fără a o face ireversibilă. Dar e ceva ce tot nu înţeleg. Unde a fost partea din tine care a proiectat experimentul de hipnoză în timpul transei? Cînd erai în transă, o parte din tine trebuie să fi fost conştientă de ceea ce se întâmpla în realitate. — Ai dreptate, Max. Unde a fost martorul, acel „eu" care păcălea cealaltă parte din „mine"? Ameţesc gîndin-du-mă la asta. într-o zi, cineva mult mai inteligent decît mine va dezlega această enigmă. Dar nu, nu cred că l-am întrecut pe Muller. De fapt, eu simt cu totul altceva: simt că l-am trădat. Am refuzat să urmez prescripţiile lui. Sau poate că, pur şi simplu, mi-am recunoscut limitele. El spunea adesea: „Fiecare om trebuie să aleagă cît de mult adevăr poate suporta." Cred că eu am ales. Şi l-am trădat şi ca medic. Nu i-am dat nimic. De fapt, nici măcar nu mă mai gîndesc cum să-l ajut. — Nu te condamna, Josef. Eşti întotdeauna atft de exigent cu tine însuţi. Tu eşti altfel decît el. îţi aminteşti cursul acela la care am fost împreună, despre gînditorii religioşi — profesorul Jodl, nu-i aşa? — şi termenul pe care-l folosea pentru ei — „vizionari". Iată ce este Muller al tău — un vizionar! Nu mai ştiu de mult cine-i medicul şi cine-i pacientul, dar dacă ai fi medicul lui, şi chiar dacă ai putea să-l schimbi — şi nu poţi — ai vrea să-l schimbi? Ai auzit vreodată de vreun vizionar însurat ori domesticit? Nu, asta l-ar distruge.
Cred că destinul lui e să fie un profet singuratic. Ştii ce cred eu? Max deschise cutia cu piese de şah. Cred că ajunge cu tratamentul. Poate că e încheiat. Poate că încă puţin din tratamentul ăsta ar ucide atît pacientul cît şi doctorul! ■
•
348
CAPITOLUL 22
JVlax avea dreptate. Era timpul să se oprească. Chiar şi aşa, Josef se surprinse pe el însuşi luni dimineaţa cînd intră în camera 13 şi se declară complet restabilit. Nietzsche, care şedea pe pat şi îşi pieptăna mustaţa, păru şi mai surprins. — Restabilit? exclamă el, scăpînd pe pat pieptenele din carapace de broască ţestoasă. Poate fi adevărat? Cum e posibil? Păreai atît de nenorocit sîmbătă, cînd ne-am despărţit. Eram îngrijorat din cauza ta. Fusesem prea dur? Pretinsesem prea mult? M-am întrebat dacă vei întrerupe proiectul nostru de tratament. M-am întrebat multe, dar nici o clipă nu m-am aşteptat să aud că eşti complet restabilit! — Da, Friedrich, şi eu sînt surprins. S-a întîmplat din-tr-o dată — ca rezultat direct al şedinţei noastre de ieri. — Ieri? Dar ieri a fost duminică. N-am avut nici o şedinţă. — Am avut o şedinţă, Friedrich. Doar că tu nu te aflai acolo! E o poveste lungă. — Spune-mi-o, spuse Nietzsche, ridicîndu-se de pe pat. Povesteşte-mi fiecare amănunt! Vreau să aflu cum ţi-ai revenit. — Aici, în fotoliile noastre de conversaţie, spuse Breuer, aşezîndu-se la locul lui obişnuit. Sînt atîtea de spus... 350
începu el, în timp ce, alături de el, Nietzsche se aplecă înainte plin de interes, gata să cadă de pe fotoliu. — începe cu după-amiaza de sîmbătă, spuse Nietzsche repede, după plimbarea noastră în Simmeringer Haide. — Da, plimbarea aceea sălbatică în bătaia vîntului! Plimbarea aceea a fost minunată. Şi teribilă! Ai
dreptate — cînd ne-am întors la fiacru, eram foarte nenorocit. Mă simţeam ca o nicovală: cuvintele tale erau ca nişte lovituri de ciocan. Multă vreme după aceea le-am auzit ecoul, în special o anumită frază. — Care era...? — Că singurul mod în care îmi puteam salva căsnicia era să renunţ la ea. Una dintre cele mai greu de înţeles afirmaţii ale tale: cu cît mă gîndeam mai mult la ea, cu atît ameţeam mai tare! — Atunci ar fi trebuit să fiu mai clar, Josef. N-am vrut să spun decît că o relaţie ideală în căsnicie există numai atunci cînd nu este necesară pentru supravieţuirea fiecăruia dintre parteneri. Nezărind nici un semn de limpezire pe faţa lui Breuer, Nietzsche adăugă: — Tot ce am vrut să spun a fost că, pentru a avea o relaţie completă cu altcineva, trebuie să ai mai întîi o relaţie cu tine însuţi. Dacă nu putem cuprinde propria noastră singurătate, îl vom folosi, pur şi simplu, pe celălalt ca pe un scut împotriva izolării. Numai atunci cînd vei putea trăi ca vulturul — fără nici un public, de nici un fel — te poţi îndrepta cu dragoste înspre altcineva; numai atunci poate săţi pese de cursul existenţei celuilalt. Ergo, dacă nu eşti în stare să renunţi la o căsnicie, atunci căsnicia e sortită pieirii. — Vrei să spui deci, Friedrich, că singurul mod de a salva căsnicia este să fii în stare să renunţi la ea? Acum e mai clar. Breuer se gîndi o clipă. Acest precept este extraordinar de instructiv pentru un celibatar, dar prezintă o dificultate majoră pentru omul căsătorit. Cum îl pot eu folosi? E ca şi cum ai încerca să reconstruieşti o corabie pe 351 ■ItUOTKA CENTRALA UNIVERSITARA .LUCIAN BLA6A" _ Clui - N
mare. Multă vreme, sîmbătă, am fost ameţit de paradoxul de a trebui să renunţ ireversibil la căsnicia mea pentru a o salva. Apoi, deodată, am avut o inspiraţie. Nietzsche, a cărui curiozitate fusese stîrnită, îşi scoase ochelarii şi se aplecă primejdios înainte. încă doi, trei centimetri, se gîndi Breuer, şi va cădea din fotoliu. — Cît de multe ştii despre hipnoză? — Magnetism animal? Mesmerism? Foarte puţin, răspunse Nietzsche. Ştiu că Mesmer a fost de fapt o canalie, dar am citit de curînd că unii doctori de renume din Franţa folosesc acum mesmerismul în tratarea multor boli. Şi, bineînţeles, l-ai folosit şi tu în tratamentul Berthei. Am înţeles doar că e o stare asemănătoare somnului, în care devii foarte influenţabil. — Mai mult decît atît, Friedrich. E o stare în care poţi experimenta intens vii fenomene halucinatorii. Inspiraţia mea a fost că într-o stare de transă hipnotică aş putea trăi, oarecum, experienţa renunţării la căsnicia mea, putînd în acelaşi timp, în viaţa reală, s-o păstrez. Breuer începu să-i povestească lui Nietzsche tot ce i se întâmplase. Aproape tot! Vru să-i descrie cum u văzuse pe Bertha şi pe doctorul Durkin în grădina de la Bellevue, dar brusc se hotărî să ţină secret acest lucru. îi descrise în schimb doar călătoria pînă la sanatoriul Bellevue şi plecarea lui precipitată. Nietzsche ascultă, dînd din cap tot mai repede, cu ochii ieşiţi din orbite de concentrare. Cînd povestirea lui Breuer se încheie, rămase tăcut, dezamăgit parcă. — Friedrich, ţi-a pierit graiul? E prima dată. Şi eu sînt confuz, dar ce ştiu este că mă simt bine azi. Viu. De ani de zile nu m-am mai simţit aşa de bine! Mă simt prezent — aici, cu tine, şi nu pretinzînd că sînt aici, dar gîndindu-mă în taină la Bertha. Nietzsche asculta încă foarte atent, dar nu spunea nimic. Breuer continuă. — Simt şi tristeţe, Friedrich. Detest să mă gîndesc că discuţiile noastre vor lua sfîrşit. Ştii mai multe despre 352
mine decît oricine pe lumea asta, şi preţuiesc legătura dintre noi. Şi mai am o senzaţie — de
ruşine! în ciuda restabilirii mele, mi-e ruşine. Simt că, folosind hipnoza, te-am trădat. Mi-am asumat un risc fără riscuri! Trebuie să fii dezamăgit de mine. Nietzsche scutură puternic din cap. — Nu. în nici un caz. — îţi cunosc standardele, protestă Breuer. Trebuie să fi scăzut în ochii tăi! Te-am auzit de mai multe ori întrebînd: „Cît adevăr poţi suporta?" Acum ştiu că ăsta e criteriul după care judeci tu pe cineva. Mă tem că răspunsul meu este: „Nu foarte mult!" Chiar şi în transă, mă simţeam mărunt. M-am imaginat încercînd să te urmez în Italia, să merg pînă unde mergeai şi tu, pînă unde vroiai tu să merg — dar mi-a pierit curajul. Continuînd să dea din cap, Nietzsche se aplecă în faţă, îşi aşeză mîna pe braţul fotoliului lui Breuer şi spuse: — Nu, Josef, ai mers departe — mai departe decît se poate. — Poate că atît de departe cît au permis limitele cele mai îndepărtate ale capacităţii mele limitate, răspunse Breuer. Ai spus mereu că trebuie să găsesc singur o cale şi nu să caut „calea" sau „calea ta". Poate că munca, familia, comunitatea sînt calea mea către o viaţă cu rost. Cu toate acestea, simt că nu e suficient, că am preferat confortul, că nu pot privi în soarele adevărului aşa cum faci tu. — Şi eu, câteodată, îmi doresc să găsesc umbra. Vocea lui Nietzsche era tristă şi visătoare. Oftatul său adînc îi aminti lui Breuer că în contractul lor de tratament fuseseră implicaţi doi pacienţi şi că numai unul fusese ajutat. Poate nu e prea tîrziu, se gîndi Breuer. — Deşi mă declar vindecat, nu vreau să pun capăt în-tîlnirilor noastre, Friedrich. Nietzsche dădu din cap încet, dar cu hotărîre. — Nu. E timpul să le punem capăt. — Ar fi egoist din partea mea să ne oprim, spuse Breuer. Am primit atît de mult şi ţi-am dat atît de puţin în schimb. Ştiu însă, de asemenea, că nu prea am avut ocazia 353
să te ajut — ai fost atît de necooperant încît nici măcar o migrenă n-ai mai avut. — Cel mai mare dar ar fi să mă ajuţi să-ţi înţeleg revenirea. — Cred, răspunse Breuer, că factorul cel mai puternic a fost faptul că am identificat corect inamicul. O dată ce am înţeles că trebuie să mă lupt cu adevăratul inimic — timpul, îmbătrînirea, moartea —, am realizat că Mathilde nu-mi este nici adversar, nici salvator, d pur şi simplu un tovarăş de viaţă tîrîndu-şi picioarele prin ciclul existenţei. Acest simplu pas a descătuşat cumva întreaga mea dragoste pentru ea. Astăzi, Friedrich, îmi place ideea de a-mi repeta viaţa la infinit. în sfîrşit, simt că pot spune: „Da, mi-am ales viaţa. Şi am ales bine." — Da, da, spuse Nietzsche, zorindu-l. înţeleg că te-ai schimbat. Dar vreau să cunosc mecanismul — cum s-a în-tîmplat! — Pot să-ţi spun doar că în ultimii doi ani m-a speriat foarte tare îmbătrînirea sau, cum spui tu, „apetitul timpului". Ripostam, dar orbeşte. îmi atacam soţia în locul adevăratului inamic şi în cele din urmă, disperat, am căutat salvarea în braţele cuiva care nu avea cum să mă salveze. Breuer se opri, scărpinîndu-se în cap. — Nu ştiu ce să mai spun altceva în afară de faptul că, datorită ţie, ştiu că secretul unei vieţi bune este mai întîi să doreşti ceea ce este necesar, iar apoi să iubeşti ceea ce doreşti. Stăpînindu-şi agitaţia, Nietzsche fu impresionat de cuvintele lui Breuer. — Amor fati — iubeşte-ţi soarta. E ciudat, Josef, cît de asemănător gîndim! Plănuisem să fac din Amor fati următoarea, ultima mea lecţie în instruirea ta. Intenţionam să te învăţ să-ţi înfrîngi disperarea transformîndu-l pe „aşa a fost să fie" în „aşa am vrut eu". Dar tu mi-ai luato înainte. Ai devenit puternic, poate chiar copt, dar — făcu o pauză, agitat dintr-o dată — această Bertha care ţi-a invadat şi stăpînit mintea, care nu-ţi dădea pace — nu mi-ai spus cum
ai scăpat de ea. 354
— Nu are importanţă, Friedrich. Pentru mine e mult mai important să încetez să mai bocesc trecutul şi... — Ai spus că vrei să-mi dăruieşti ceva. îţi aminteşti? — Nietzsche striga, tonul său disperat alarmîndu-l pe Breuer. — Atunci dăruieşte-mi ceva concret. Spune-mi cum ai alungat-o! Vreau toate detaliile! Cu doar două săptămîni în urmă, îşi aminti Breuer, eu eram acela care îl imploram pe Nietzsche să urmeze nişte etape clare, iar Nietzsche acela care insista că nu există „calea", că fiecare trebuie să-şi afle propriul adevăr. Suferinţa lui Nietzsche trebuie să fie într-adevăr îngrozitoare acum ca să-şi contrazică propriile teorii şi să spere să găsească în vindecarea mea calea directă către a lui. O astfel de cerere, decise Breuer, nu trebuie aprobată. — Friedrich, nu-mi doresc nimic mai mult, spuse el, decît să-ţi dăruiesc ceva — dar trebuie să fie un dar realmente important. Detectez stăruinţa în vocea ta, dar îţi ascunzi adevăratele dorinţe. Ai încredere în mine, măcar de data asta! Spune-mi exact ce vrei. Dacă stă în puterea mea să-ţi ofer acest lucru, va fi al tău. Sărind de pe scaun, Nietzsche se plimbă încoace şi-n-colo cîteva minute, apoi se duse la fereastră şi rămase privind afară, cu spatele la Breuer. — Un om profund are nevoie de prieteni, începu el, vorbind parcă mai mult pentru sine decît pentru Breuer. Cînd toate celelalte eşuează, îi rămîn zeii. Dar eu nu am nici prieteni, nici zei. Eu, ca şi tine, am dorinţe, şi nici una nu este mai mare ca aceea a unei prietenii perfecte, o prietenie inter pares — între egali. Ce vorbe otrăvitoare, inter pares, vorbe ce conţin atîta alinare şi speranţă pentru unul ca mine, care a fost mereu singur, care a căutat mereu, dar n-a găsit niciodată pe cineva care să fie exact pe măsura lui. Uneori mă despovărez în scrisori către sora mea, către prieteni. Dar cînd îi întîlnesc pe ceilalţi faţă în faţă, mi-e ruşine şi le întorc spatele. — Aşa cum îmi întorci mie spatele acuma? îl întrerupse Breuer. 355
— Da. Nietzsche rămase tăcut. — Vrei să te despovărezi de' ceva acum, Friedrich? încă privind pe fereastră, Nietzsche dădu din cap. — în rarele ocazii cînd am fost copleşit de singurătate şi am avut izbucniri de nefericire în public, m-am blestemat o oră mai tîrziu şi m-am înstrăinat de mine însumi, ca şi cînd aş fi părăsit propria mea tovărăşie. Nici altora nu le-am permis să mi se destăinuie — nu doream să contractez datoria reciprocităţii. Am evitat toate astea, bineînţeles, pînă în ziua — se întoarse cu faţa la Breuer — cînd ţi-am strîns mîna şi am acceptat bizarul nostru contract. Eşti prima persoană cu care am mers pînă la capăt. Şi chiar cu tine, la început, anticipam trădarea. — Şi apoi? — La început, răspunse Nietzsche mă simţeam stîn-jenit pentru tine — nu mai auzisem niciodată destăinuiri atît de candide. Pe urmă am devenit nerăbdător, apoi critic, judecîndu-te. Mai tîrziu m-am schimbat din nou: am ajuns să-ţi admir curajul şi sinceritatea. în continuare, am fost mişcat de încrederea ta în mine. Iar acum, astăzi, rămîn cu o mare tristeţe la gîndul că te voi părăsi. Te-am visat azi-noapte — un vis trist. — Ce ai visat, Friedrich? întorcîndu-se de la fereastră, Nietzsche se aşeză cu faţa la Breuer. — în vis, mă trezesc aici, la clinică. E frig şi întuneric. A dispărut toată lumea. Vreau să te găsesc. Aprind o lampă şi caut în zadar, intrînd în camere pustii, una după alta. Apoi cobor scara pînă în holul comun, unde mi se înfăţişează o privelişte ciudată: un foc — nu în şemineu, ci un foc sănătos de lemne în mijlocul încăperii — şi în jurul focului sînt opt pietre
înalte, aşezate ca şi cum s-ar încălzi. Dintr-o dată simt o tristeţe cumplită şi încep să plîng. Aici mă trezesc de-adevăratelea. — Un vis ciudat, spuse Breuer. Ai vreo idee în legătură cu el? — Am doar un sentiment de mare tristeţe, un dor adînc. N-am mai plîns niciodată în vis. Mă poţi ajuta? 356 Breuer repetă încet propoziţia simplă a lui Nietzsche: „Mă poţi ajuta?" Era ceea ce-şi dorise. Şi-ar fi putut imagina, cu trei săptămîni în urmă, asemenea cuvinte din partea lui Nietzsche? Nu trebuia să piardă această ocazie. — Opt pietre încălzite de foc, răspunse el. O imagine ciudată. Să-ţi spun ce-mi sugerează mie. îţi aminteşti, desigur, puternica ta criză de migrenă din hotelul lui Herr Schlegel? Nietzsche dădu din cap. — Cea mai mare parte. O bucată din ea n-am fost prezent! — E ceva ce nu ţi-am spus, zise Breuer. Cînd erai în comă, ai rostit cîteva fraze triste. Una din ele a fost: „Nici o portiţă, nici o portiţă." Nietzsche părea perplex. — „Nici o portiţă?" Ce-oi fi vrut să spun? — Cred că „nici o portiţă" însemna că nu aveai loc în nici o comunitate ori prietenie. Eu cred, Friedrich, că tînjeşti după un cămin, dar te temi de asta! Breuer îşi îmblînzi vocea. — Aceasta trebuie să fie o perioadă a anului foarte singuratică pentru tine. Mulţi din ceilalţi pacienţi au plecat deja pentru a fi cu familiile lor de Crăciun. Poate că de aceea camerele sînt pustii în visul tău. Cînd mă cauţi, găseşti un foc încălzind opt pietre. Cred că ştiu ce înseamnă asta: în jurul căminului meu sîntem şapte — cei cinci copii, soţia mea şi cu mine. Nu cumva tu ai putea să fii cea de-a opta piatră? Poate că visul este despre dorinţa de a avea prietenia mea, căminul meu. Dacă-i aşa, eşti binevenit. Breuer se aplecă pentru a pune mîna pe braţul lui Nietzsche. — Vino cu mine acasă, Friedrich. Deşi m-am vindecat de disperare, nu trebuie să ne despărţim. Fii oaspetele meu pe perioada sărbătorilor — sau, mai bine, rămîi toată iarna. Miai face cea mai mare plăcere. Nietzsche îşi odihni mîna pe a lui Breuer o clipă — doar o clipă. Apoi se ridică şi se duse din nou la fereastră. 357
Ploaia, adusă de vîntul din nord-est, bătea violent în fereastră. Se întoarse. — îţi mulţumesc, prietene, pentru că mă inviţi în casa ta. Dar nu pot accepta. — De ce? Sînt convins că ţi-ar face bine, Friedrich, la fel şi mie. Am o cameră liberă cam de mărimea acesteia. Şi o bibliotecă unde ai putea scrie. Nietzsche dădu din cap cu blîndeţe, dar ferm. — Acum cîteva minute, cînd ai spus că ai mers pînă la limitele cele mai îndepărtate ale capacităţii tale limitate, te refereai la înfruntarea izolării. Şi eu mă confrunt cu limitele mele — limitele capacităţii de a stabili relaţii. Aici, cu tine, chiar şi acum, cînd discutăm faţă în faţă, de la suflet, eu mă lovesc de aceste limite. — Limitele pot fi extinse, Friedrich. Hai să încercăm! Nietzsche se plimba de colo-colo. — în momentul în care spun: „Nu mai pot suporta singurătatea, mă prăbuşesc în abisuri de nedescris în respectul meu faţă de sine — căci am părăsit tot ce e mai înalt în mine. Drumul sortit mie îmi cere să rezist pericolelor care m-ar putea abate. — Dar, Friedrich, a te alătura cuiva nu e totuna cu a te abandona pe tine însuţi! Ai spus odată că ai multe de învăţat de la mine despre relaţii. Atunci dă-mi voie să te învăţ! Uneori e bine să fii suspicios şi vigilent, dar alteori trebuie să ştii să laşi jos garda şi să permiţi să fii atins, întinse mîna spre el. Vino, Friedrich, stai jos.
Ascultător, Nietzsche se întoarse în fotoliul său şi, închizînd ochii, respiră adînc de mai multe ori. Apoi deschise ochii şi se porni. — Josef, protyema nu e că tu m-ai putea trăda pe mine: este că eu te-am trădat pe tkie. N-am fost cinstit cu tine. Şi acum, cînd mă inviţi în casa ta, cînd devenim mai apropiaţi, trădarea mea mă macină. E timpul să terminăm cu minciunile între noi! Dă-mi voie să mă despovărez. Acultă-mi confesiunea, prietene. întorcînd capul, Nietzsche îşi pironi privirea pe un bucheţel de flori de pe covorul de Kashan şi, cu o voce tremurată, începu. 358
— Acum cîteva luni, m-am îndrăgostit profund de o tînără remarcabilă, rusoaică, pe nume Lou Salome. înainte de asta nu-mi permisesem niciodată să iubesc o femeie. Poate pentru că am fost asaltat de femei la începutul vieţii. După moartea tatălui meu, am fost înconjurat de femei reci, distante — mama, sora mea, bunica şi mătuşile mele. Trebuie să-mi fi rămas în minte unele atitudini profund vătămătoare, pentru că de atunci am privit cu oroare legăturile cu femeile. Senzualitatea — carnea unei femei — mi se pare cea din urmă distracţie, o barieră între mine şi misiunea mea în viaţă. Dar Lou Salome era altfel, sau aşa am crezut eu. Pe lîngă faptul că era frumoasă, mi se părea şi un suflet cu adevărat înrudit cu al meu, o minte geamănă cu a mea. Mă înţelegea, îmi indica noi direcţii — spre înălţimi ameţitoare pe care nu avusesem niciodată curajul să le explorez. Am crezut că va fi eleva mea, protejata mea, discipola mea. Dar apoi — catastrofă! Dorinţa mea trupească a ieşit la suprafaţă. Ea a folosit-o pentru a mă învrăjbi cu Paul Ree, prietenul meu apropiat, care ne făcuse cunoştinţă. M-a făcut să cred că eu eram bărbatul căruia îi era destinată, dar cînd m-am oferit, m-a respins cu dispreţ. Am fost trădat de toată lumea — de ea, de Ree şi de sora mea, care a încercat să ne distrugă relaţia. Acum totul s-a transformat în cenuşă şi trăiesc exilat de toţi cei pe care i-am iubit cîndva. — Cînd am stat de vorbă prima dată, interveni Breuer, ai făcut aluzie la trei trădări. — Prima a fost Richard Wagner, care m-a trădat cu mult timp în urmă. Acea durere a pălit acum. Ceilalţi au fost Lou Salome şi Paul R£e. Da, am făcut aluzie la ei. Dar am pretins că depăşisem criza. Asta a fost minciuna mea. Adevărul este că niciodată, nici pînă acum, n-am depăşit-o. Femeia asta, această Lou Salome, mi-a invadat mintea şi s-a stabilit acolo. încă n-o pot alunga. Nu trece o zi, uneori nici o oră, fără să mă gîndesc la ea. Cea mai mare parte a timpului o urăsc. Mă gîndesc s-o lovesc, s-o umilesc în public. Vreau s-o văd nrîndu-se, implorîhdu-mă s-o primesc 359 înapoi! Uneori, dimpotrivă — tînjesc după ea, mă gîndesc cum fi iau mîna, cum ne plimbăm cu barca pe lacul Orta, cum întîmpinăm împreună un răsărit de soare pe Marea Adriatică... — EaeBerthata! — Da, ea e Bertha mea! De dte ori uni descriai obsesia ta, de cîte ori încercai să ţi-o smulgi din minte, de cîte ori încercai să-i înţelegi sensul, vorbeai şi pentru mine! Făceai o muncă dublă — atît a ta rît şi a mea! Mă ascundeam — ca o femeie — apoi mă tîram afară după ce plecai tu, căl-cînd pe urmele paşilor tăi, şi încercam să-ţi urmez cărarea. Laş cum eram, mă ghemuiam în spatele tău şi te lăsam să înfrunţi singur pericolele şi umilinţele drumului. Pe obrajii lui Nietzsche curgeau lacrimi, şi el le şterse cu o batistă. Acum ridică privirea şi se uită direct la Breuer. — Asta e confesiunea şi ruşinea mea. Acum îmi înţelegi interesul intens în eliberarea ta. Eliberarea tajţoate^fi eliberarea mea. Acum ştii de ce e important pentru mine să şfîu exact cum ţi-ai scos-o pe Bertha din minte! Acum. o să-mi spui? Dar Beuer scutură din cap. — Experienţa mea hipnotică este acum confuză. Dar chiar dacă aş putea să-mi amintesc amănunte precise, ce valoare ar avea ele pentru tine, Friedrich? Tu însuţi mi-ai spus că nu există „calea", că singurul mare adevăr este adevărul pe care-l descoperă fiecare pentru sine.
Plecînd capul, Nietzsche şopti: — Da, da, ai dreptate. Breuer îşi drese vocea şi respiră adînc. — Nu pot să-ţi spun ce doreşti să auzi, Friedrich, dar — se opri, inima bătindu-i cu putere. Era acum rîndul lui să se pornească — este ceva ce trebuie să-ţi spun. Nici eu n-am fost cinstit şi acum e timpul ca şi eu să mărturisesc. Breuer avu deodată premoniţia îngrozitoare că, orice ar spune sau ar face, Nietzsche va privi aceasta ca pe a patra mare trădare din viaţa sa. Dar era prea tirziu să dea înapoi. 360 — Friedrich, mă tem că această mărturisire mă poate costa prietenia ta. Mă rog să nu fie aşa. Te rog să mă crezi că mărturisesc din devotament, căci nu pot suporta gîn-dul că ai putea afla de la altcineva ce am să-ţi spun, sau că te vei simţi din nou — pentru a patra oară — trădat. Faţa lui Nietzsche încremeni într-o nemişcare de moarte. îşi ţinu răsuflarea cînd Breuer începu: — în octombrie, cu cîteva săptămîni înainte de a ne întîlni pentru prima dată, am plecat într-o scurtă vacanţă cu Mathilde la Veneţia, unde mă aştepta la hotel un bilet ciudat. Băgînd mîna în buzunar, Breuer îi întinse lui Nietzsche biletul lui Lou Salome. Privi cum ochii lui Nietzsche creşteau de uimire pe măsură ce citea. 21 octombrie 1882 Domnule doctor Breuer, Trebuie să vă consult într-o chestiune foarte urgentă. Este în joc viitorul filozofiei germane. Ne întîlnim mîine dimineaţă la ora nouă la Cafe Sorrento. Lou Salome' Ţinînd biletul cu o mînă tremurătoare Nietzsche vorbi bîlbîindu-se: — Nu înţeleg. Ce... Ce... — Stai jos, Friedrich, e o poveste lungă şi trebuie să ţi-o spun de la început. în următoarele douăzeci de minute, Breuer povesti totul — înnlnirile cu Lou Salomă; cum aflase ea despre tratamentul Annei O. de la fratele ei, Jenia; rugămintea ei să-l trateze pe Nietzsche; şi cum el acceptase cererea ei de a-l ajuta. — Probabil că te întrebi, Friedrich, dacă un medic a acceptat vreodată o consultaţie mai bizară. întradevăr, cînd privesc în urmă la discuţia mea cu Lou Salomă, mi se pare greu de crezut că i-am acceptat cererea. Imaginează-ţi! îmi cerea să inventez un tratament pentru o boală nemedicală şi să-l aplic clandestin unui pacient care nu-l 361
dorea. Dar, nu ştiu cum, m-a convins. De fapt, se considera un partener cu drepturi egale în această întreprindere şi, la ultima noastră întîlnire, a cerut un raport asupra evoluţiei pacientului „nostru". — Cum! exclamă Nietzsche. Ai văzut-o de curînd? — A apărut neanunţată în cabinetul meu acum cîteva zile şi a insistat să-i dau informaţii despre evoluţia tratamentului. Bineînţeles, nu i-am spus nimic, şi a plecat înfuriată. Breuer continuă, dezvăluindu-i toate trăirile lui în timpul cît lucraseră împreună: încercările lui nereuşite de a-l ajuta pe Nietzsche, faptul că ştia că Nietzsche îşi ascundea disperarea pricinuită de pierderea lui Lou Salome'. îi împărtăşi disperarea pricinuită de pierderea lui Lou Salome". Ii împărtăşi chiar planul lui principal — cum se prefăcuse a căuta un tratament pentru propriea sa disperare cu scopul de a-l reţine pe Nietzsche în Viena. Nietzsche sări în picioare la această dezvăluire. — Deci toate astea au fost prefăcătorie? — La început, recunoscu Breuer. Planul meu era să te „manevrez", să fac pe pacientul cooperant şi să inversez treptat rolurile, făcînd în aşa fel încît tu să devii pacientul. Dar apoi, adevărata ironie a survenit cînd am devenit ceea ce pretindeam a fi, cînd rolul meu de pacient a devenit realitate. Ce mai era de spus? Scormonindu-şi mintea pentru alte amănunte, Breuer nu mai găsi nici unul. Mărturisise totul.
Cu ochii închişi, Nietzsche lăsă capul în jos, apucîn-du-şi-l cu amîndouă mîinile. — Friedrich, te simţi bine? întrebă Breuer îngrijorat. — Capul meu — văd străfulgerări de lumină — cu amîndoi ochii! Vederea mea... Breuer îşi asumă imediat rolul de medic. — O migrenă încearcă să se instaleze. în faza asta, o putem opri. Cel mai bun lucru e cofeină cu ergotamină. Nu te mişca! Vin imediat. 362 Ieşind din cameră, cobori în fugă scările pînă la pupitrul central al asistentelor şi apoi la bucătărie. Se întoarse după cîteva minute ducînd o tavă pe care se aflau o ceaşcă, un ibric cu cafea tare, apă şi nişte tablete. — Mai întii înghite tabletele astea — ergotamină şi nişte săruri de magneziu pentru a-ţi proteja stomacul de acţiunea cafelei. Apoi te rog să bei toată cafeaua din ibricul ăsta. După ce Nietzsche înghiţi pastilele, Breuer întrebă: — Vrei să te întinzi? — Nu, nu, trebuie să terminăm de vorbit! — Lasă-ţi capul pe spătarul fotoliului. O să fac întuneric în cameră. Cu cît mai puţine stimulente vizuale, cu atît mai bine. Breuer lăsă storurile celor trei ferestre, apoi pregăti o compresă rece, pe care o puse pe ochii lui Nietzsche. Rămaseră tăcuţi cîteva minute, în întuneric. Apoi Nietzsche vorbi, cu un glas liniştit. — E atîta bizantinism, Josef, între noi — arîta bizantinism, totul atît de necinstit, de două ori necinstit! — Ce altceva putem face? — Breuer vorbea încet şi blînd, ca să nu stîrneasca migrena. — Poate că n-ar fi trebuit să accept de la început. Să-ţi fi spus mai devreme? Te-ai fi răsucit pe călcîie şi ai fi plecat pentru totdeauna! Nici un răspuns. — Nu-i aşa? întrebă Breuer. — Da, aş fi prins primul tren care pleca din Viena. Dar m-ai minţit. Mi-ai făcut promisiuni... — Şi le-am onorat pe toate, Friedrich. Am promis să-ţi ascund numele, şi mi-am ţinut această promisiune. Iar cînd Lou Salome s-a interesat de tine — a pretins să-i dau informaţii, mai exact — am refuzat să vorbesc despre tine. Am refuzat pînă şi să-i spun că ne vedem. Şi încă o promisiune pe care am ţinut-o, Friedrich. îţi aminteşti că ţi-am spus că atunci cînd erai în comă ai rostit cîteva fraze? Nietzsche dădu din cap. — O altă frază era „Ajută-mă!" Ai repetat-o de mai multe ori. — „Ajută-mă!" Am spus eu asta? — De mai multe ori! Bea în continuare, Friedrich. 363 Cum Nietzsche îşi golise ceaşca, Breuer o umplu din nou cu cafeaua tare. — Nu-mi amintesc nimic' Nici „Ajută-mă" şi nici cealaltă frază, „Nici o portiţă" — nu eu vorbeam. — Dar era vocea ta, Friedrich. O parte din tine îmi vorbea, şi acelui „tu" i-am promis ajutorul meu. Şi n-am trădat niciodată acea promisiune. Mai bea nişte cafea. Patru ceşti pline este reţeta mea. în timp ce Nietzsche bea din cafeaua amară, Breuer îi rearanjă compresa rece pe frunte. — Ce-ţi mai face capul? Luminile? Vrei să te opreşti din vorbit şi să te odihneşti o vreme? — Mi-e mai bine, mult mai bine, spuse Nietzsche cu o voce slabă. Nu, nu vreau să mă opresc. Dacă m-aş opri, asta m-ar agita mai mult decît dacă vorbesc. Sînt obişnuit să lucrez cînd mă simt aşa. Dar mai întîi lasă-mă să încerc să-mi relaxez muşchii de la tîmple şi din vîrful capului.
Trei, patru minute, el respiră încet şi profund, în timp ce număra cu voce joasă, apoi vorbi. — Gata, acum e mai bine. Adesea număr cînd respir şi îmi imaginez muşchii relaxîndu-se la fiecare numărare. Uneori mă concentrez numai asupra respiraţiei. Ai observat vreodată că aerul pe care îl inspiri e mai rece decît acela pe care îl expiri? Breuer privea şi aştepta. Slavă Domnului că a survenit migrena asta! se gîndi el. îl forţează pe Nietzsche, chiar şi pentru scurtă vreme, să rămînă pe loc. Sub compresa rece, nu i se vedea decît gura. Mustaţa îi tremură ca şi cînd ar fi fost gata să spună ceva, apoi, după cîte se părea, se răzgîndi. în cele din urmă, Nietzsche zîmbi. — Tu credeai că mă manipulezi, iar eu am crezut tot timpul că eu te manipulez pe tine. — Dar, Friedrich, ceea ce a fost conceput ca manipulare s-a transformat acum în sinceritate. — Şi — ah! — în spatele tuturor era Lou Salomă, în poziţia ei favorită, ţinînd hăţurile, cu cravaşa în mînă, 364 conducîndu-ne pe amîndoi. Mi-ai spus foarte multe, Josef, dar ai omis un lucru. Breuer întinse mînile, cu palmele în sus. — Nu mai am nimic de ascuns. — Motivele tale! Toate astea — complotul ăsta, drumul ăsta ocolit, timpul pierdut, energia. Tu eşti un medic ocupat. De ce ai făcut asta? De ce ai acceptat să te implici? — Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu de multe ori, spuse Breuer. Nu cunosc alt răspuns decît că a fost pentru a o mulţumi pe Lou Salome. Intr-un fel, m-a fermecat. N-am putut-o refuza. — Şi totuşi ai refuzat-o ultima dată cînd a apărut în biroul tău. — Da, dar între timp te cunoscusem pe tine, îţi făcusem promisiuni. Crede-mă, Friedrich, n-a fost încîn-tată. — Te felicit că i-ai ţinut piept — ai făcut ceva ce eu n-am putut niciodată. Dar spune-mi, la început, în Veneţia, cum te-a fermecat? — La asta nu sînt sigur că pot să răspund. Ştiu doar că după o jumătate de oră petrecută cu ea simţeam că nu i-aş putea refuza nimic. — Da, a avut acelaşi efect şi asupra mea. — Trebuie să fi văzut siguranţa cu care s-a îndreptat spre masa mea la cafenea. — Cunosc mersul acela, spuse Nietzsche. Mersul ei imperial roman. Nu-i pasă de obstacole, ca şi cum nimic n-ar îndrăzni să-i bareze drumul. — Da, şi aerul ei de absolută siguranţă! Şi acel ceva atît de liber la ea — haina, părul, rochia. E total eliberată de convenţii. Nietzsche dădu din cap. — Da, libertatea ei e izbitoare — şi admirabilă! în această privinţă toţi avem de învăţat de la ea. întoarse încet capul şi păru mulţumit de absenţa luminii. Am considerat-o adesea pe Lou Salome o mutaţie, mai ales dacă te gîndeşti că libertatea ei a înflorit în mijlocul unui dens tufăriş burghez. Tatăl ei a fost un general rus, ştii. Se uită 365 sever la Breuer. îmi imaginez că a fost imediat familiară cu tine. Ţi-a sugerat să-i spui pe numele mic? — Exact. Şi mă privea drept în ochi şi-mi atingea mî-na cînd stăteam de vorbă. — A, da, cunosc toate astea. Cînd ne-am întîlnit prima dată, Josef, m-a dezarmat complet luîndu-mă de braţ la plecare şi oferindu-se să mă conducă la hotel. — A făcut exact acelaşi lucru cu mine! Nietzsche se crispa, dar continuă. — Mi-a spus că nu vrea să mă părăsească atît de curînd, că trebuia să petreacă mai mult timp cu mine.
— Exact vorbele ei către mine, Friedrich. Şi-apoi s-a zbîrlit cînd i-am sugerat că pe soda mea ar putea-o deranja să mă vadă plimbîndu-mă cu o femeie tînără. Nietzsche chicoti. — Ştiu cum trebuie să fi reacţionat la asta. Nu priveşte cu simpatie căsătoriile convenţionale — le consideră un eufemism pentru înrobirea femeii. — Chiar vorbele ei către mine! Nietzsche se cufundă în fotoliu. — Ea rîde de toate convenţiile, cu o excepţie — cînd e vorba de bărbaţi şi de relaţii sexuale, e castă ca o călugăriţă! Breuer dădu din cap. — Da, dar mă gîndesc că poate interpretăm greşit mesajele pe care le trimite. E o fată tînără, o copilă, inconştientă de impactul pe care-l are frumuseţea ei asupra bărbaţilor. — Aici nu sîntem de acord, Josef. E perfect conştientă de frumuseţea ei. O foloseşte pentru a domina, pentru a-i stoarce de vlagă pe bărbaţi, iar apoi trece la alţii. Breuer insistă. — încă ceva — rîde de convenţii cu atîta farmec încît nu poţi să nu-i devii complice. M-am surprins pe mine însumi acceptînd să citesc o scrisoare pe care ţi-a scris-o Wagner, deşi bănuiam că n-avea nici un drept să o posede! 366 — Ce! O scrisoare de la Wagner? N-am observat niciodată că lipsea una. Trebuie s-o fi luat în timpul vizitei ei la Tautenberg. Nimic nu e prea josnic pentru ea! — Mi-a arătat chiar şi cîteva dintre scrisorile tale, Friedrich. M-am simţit imediat atras de profunda ei încredere. Aici Breuer îşi dădu seama că-şi asumase, poate, cel mai mare risc. Nietzsche sări în sus. Compresa rece îi căzu de pe ochi. — Ţi-a arătat scrisorile mele? Ticăloasa! — Te rog, Friedrich, hai să nu trezim migrena. Uite, bea această ultimă ceaşcă şi pe urmă lasă-te pe spate şi dă-mi voie să-ţi pun compresa la loc. — Bine, doctore, în astfel de chestiuni urmez sfatul tău. Dar cred că pericolul a trecut — luminile au dispărut. Probabil că medicamentul tău îşi face efectul. Nietzsche bău restul de cafea călduţă dintr-o înghiţitură. — Gata — ajunge — e mai multă cafea decît beau eu în şase luni! — După ce-şi răsuci încet capul, îi întinse compresa lui Breuer. — Nu mai am nevoie de asta. Criza pare să fi trecut. Uimitor! Fără ajutorul tău, m-ar fi torturat zile întregi. Ce păcat — riscă o privire spre Breuer — că nu te pot lua cu mine! Breuer dădu din cap. — Dar cum a îndrăznit să-ţi arate scrisorile mele, Josef! Şi tu cum ai putut să le citeşti? Breuer deschise gura, dar Nietzsche ridică mîna pentru a-l opri. — Nu-i nevoie să-mi răspunzi. îţi înţeleg poziţia, chiar şi felul în care te-ai simţit flatat că te alesese confidentul ei. Am avut o reacţie identică atunci cînd mi-a arătat scrisori de la Răe şi de la Gillot, unul din profesorii ei din Rusia, de asemenea îndrăgostit de ea. — Totuşi, spuse Breuer, trebuie să fie dureros pentru tine, ştiu. Aş fi distrus să aflu că Bertha a repetat momentele noastre cele mai intime cu un alt bărbat. — Este dureros. Dar e un leac bun. Spune-mi tot restul despre întflnirea ta cu Lou. Nu mă cruţa deloc! 367 Acum Breuer ştia de ce nu-i spusese lui Nietzsche despre viziunea sa din timpul transei, cu Bertha plimbîn-du-se cu dr Durkin. Acea puternică experienţă emoţională îl eliberase de ea. Şi exact asta îi trebuia lui Nietzsche — nu o descriere a experienţei altcuiva, nu o înţelegere intelectuală, ci propria lui experienţă emoţională, destul de puternică pentru a sfîşia semnificaţiile iluzorii în care o învăluise pe rusoaica lui de douăzeci şi unu de ani. Şi ce experienţă emoţională mai puternică putea fi decît a-l lăsa pe Nietzsche să „tragă cu
urechea" la Lou Salome în timp ce ea vrăjea un alt bărbat cu aceleaşi artificii pe care cîndva le îndreptase asupra lui? în consecinţă, Breuer îşi scormoni memoria pentru fiecare detaliu, cît de mic, al întîlnirii cu ea. începu să-i reproducă lui Nietzsche cuvintele ei: dorinţa ei de a deveni eleva şi protejata lui, linguşeala ei, dorinţa ei de a-l include pe Breuer în colecţia ei de minţi luminate. îi descrise gesturile ei: cum îşi potrivea coafura, cum întorcea capul mai întîi într-o parte, apoi în cealaltă, zîmbetul ei, capul ei mîndru, privirea ei deschisă, adoratoare, jocul limbii ei cînd îşi umezea buzele, atingerea mîinii ei cînd şi-o odihnea pe a lui. Ascultînd cu capul lui mare dat pe spate, cu ochii lui adînci închişi, Nietzsche părea copleşit de emoţie. — Friedirich, ce simţeai în timp ce vorbeam? — Atît de multe lucruri, Josef. — Descrie-mi-le. — Prea multe pentru a înţelege ceva din ele. ■*», — Nu încerca să le dai un sens. „Curăţă hornul." Nietzsche deschise ochii şi se uită la Breuer, ca pentru a se asigura că nu mai putea fi vorba de duplicitate. — Fă-o, îl îndemnă Breuer. Consideră că e ordinul medicului. Cunosc bine pe cineva suferind de aceeaşi afecţiune, care spune că i-a ajutat. Nietzsche începu, poticnindu-se. — Cînd vorbeai despre Lou, mi-am amintit experienţele mele cu ea, impresiile mele — identice, ciudat de identice. S-a purtat cu tine aşa cum s-a purtat şi cu mine — mă 368 simt jefuit de toate acele momente sfîşietoare, acele amintiri sacre. Deschise ochii. — E greu să-ţi laşi gîndurile să vorbească — stînjeni-tor! — Crede-mă, pot depune mărturie personal că această stînjeneală e rareori fatală! Continuă! Fii dur prin blîndeţe! — Te cred. Ştiu că vorbeşte un om puternic. Simt... Nietzsche se opri, roşu la faţă. Breuer îl îndemnă să continue. — închide iar ochii. Poate că-ţi va fi mai uşor să vorbeşti fără să te uiţi la mine. Sau întindete pe pat. — Nu, rămîn aici. Ce vroiam să spun este că îmi pare bine că te-ai înfîlnit cu Lou. Acum mă cunoşti. Şi mă simt înrudit cu tine. Dar în acelaşi timp, mă simt furios, scandalizat. Nietzsche deschise ochii să se asigure că nu-l jignise pe Breuer, apoi continuă, cu o voce moale: Scandalizat de profanarea ta. Mi-ai călcat în picioare dragostea, ai îngropat-o în ţarină. Mă doare, uite-aici. Se bătu cu pumnul în piept. — Ştiu locul ăsta, Friedrich. Am simţit şi eu durerea aceea. îţi aminteşti cît de tare mă deranja de cîte ori o numeai pe Bertha infirmă? îţi aminteşti... — Azi eu sînt nicovala, îl întrerupseNietzsche, şi cuvintele tale sînt loviturile de ciocan dărîmînd citadela dragostei mele. — Continuă, Friedrich. — Astea-s toate sentimentele mele — în plus, tristeţe. Şi pierdere, o grea pierdere. — Ce ai pierdut astăzi? — Toate momentele acelea intime, dulci cu Lou — s-au dus. Iubirea noastră — unde e ea acum? Pierdută! Totul îngropat în ţarină. Acum ştiu că am pierdut-o pentru totdeauna! — Dar, Friedrich, după posesiune vine întotdeauna pierderea. — lingă lacul Orta — tonul lui Nietzsche deveni şi^ mai blînd, ca pentru a-şi împiedica vorbele să-i calce în" 369 picioare gîndurile delicate — am urcat o dată cu ea pe vîr-ful Sacro Monte pentru a privi un apus auriu. Doi nori luminoşi, tiviţi cu roşu, care păreau două feţe unite, au trecut pe deasupra
noastră. Ne-am atins încet. Ne-am sărutat. Am trăit împreună un moment sfînt — singurul moment sfînt pe care l-am cunoscut vreodată. — Aţi mai vorbit vreodată despre acel moment? — îl ştia! I-am scris adesea cărţi poştale din depărtări, făcînd aluzie la apusurile Ortei, la adierile Ortei, la norii Ortei. — Dar, insistă Breuer, ea a vorbit vreodată despre Orta? A fost şi pentru ea un moment sfînt? — Ştia ce a însemnat Orta! — Lou Salome era de părere că eu trebuie să ştiu totul despre relaţia ta cu ea, şi deci şi-a dat silinţa să-mi descrie fiecare întîlnire a voastră pînă în cele mai mici amănunte. A afirmat că na omis nimic. Mi-a vorbit pe larg despre Lucerna, Leipzig, Roma, Tautenberg. Dar despre Orta — îţi jur! — a pomenit doar în treacăt. N-a impresionat-o în mod deosebit. Şi încă ceva, Friedrich. A încercat să-şi amintească, dar a spus că nu tine minte dacă te-a sărutat vreodată! Nietzsche tăcea. Cu ochii plini de lacrimi, cu capul plecat. Breuer ştia că fusese crud. Dar ştia că a nu fi crud acum însemna a fi şi mai crud. Era o ocazie unică, una ce nu avea să mai apară niciodată. — Iartă-mi vorbele dure, Friedrich, dar urmez sfatul unui mare profesor. „Oferă-i unui prieten în suferinţă un loc de odihnă", spuse el, „dar ai grijă să fie o laviţă sau un pat tare de campanie." — Ai ştiut să asculţi, răspunse Nietzsche. Iar patul este tare. Să-ţi spun dt de tare. De te-aş putea face să înţelegi cît de mult am pierdut! De cincisprezece ani, tu împărţi patul cu Mathilde. Eşti persoana cea mai importantă din viaţa ei. Ţine la tine, te atinge, ştie ce-ţi place să^ mănînci, se îngrijorează dacă întîrzii. Cînd mi-o scot pe 370
Lou Salomă din minte — şi-mi dau seama că asta se întîmplă acum — ştii ce-mi rămîne? Ochii lui Nietzsche nu priveau la Breuer, ci mai degrabă înlăuntru, ca şi cum ar fi citit vreun text din adîncul fiinţei lui. — Ştii că nici o altă femeie nu m-a atins vreodată? Să nu fii iubit sau atins — niciodată? Să duci o viaţă complet neobservată — ştii cum este? Adesea trec zile întregi fără a spune o vorbă cuiva, în afară poate de Guten Morgen sau Guten Abend proprietarului hotelului. Da, Josef, ai interpretat corect acel „Nici o portiţă". Eu nu-mi am locul nicăieri. Nu am un cămin, un cerc de prieteni cu care să vorbesc zilnic, un dulap plin de lucruri ale mele, căldură familială. N-am nici măcar o patrie, pentru că am renunţat la cetăţenia germană şi n-am rămas destulă vreme într-un singur loc pentru a căpăta un paşaport elveţian. ^Nifiţzsche îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Breuer, ca şi cum âr-fiyrut să fie oprit. Dar Breuer tăcea. — Oh, am şi eu prefăcătoriile mele, Josef, modurile mele secrete de a suporta singurătatea, chiar de a o glorifica. Spun că trebuie să fiu izolat de ceilalţi pentru a gîndi singur. Spun că tovarăşi îmi sînt marile minţi ale trecutului, că ele ies din ascunzători în lumina mea. Iau peste picior teama de singurătate. Predic că marii oameni trebuie să treacă prin mari suferinţe, că am pătruns prea departe în viitor şi nimeni nu mă poate însoţi. Croncăn că dacă sînt neînţeles, ori temut, ori respir, cu atît mai bine — înseamnă că sînt pe drumul cel bun! Spun că îndrăzneala mea de a înfrunta singurătatea departe de gloată, fără iluzia unui creator divin, este dovada măreţiei mele. Cu toate aceste sînt hărţuit mereu de-aceeaşi teamă... Ezită o clipă, apoi plonja. — în ciuda bravadei mele de a fi un filozof postum, în ciuda certitudinii că va veni şi vremea mea, în duda chiar a teoriei mele despre eterna întoarcere — sînt hărţuit de gîndul că voi muri singur. Ştii cum e să ştii că atunci cînd o să mori s-ar putea ca trupul tău să nu fie descoperit zile sau săptămîni întregi, pînă cînd duhoarea atrage atenţia vreunui străin? încerc să mă 371
liniştesc. Adeseori, în adînca mea izolare, vorbesc cu mine însumi. Dar nu prea tare, de teama ecoului meu surd. Singura, absolut singura care a umplut acest gol a fost Lou Salome\ Negăsind cuvinte pentru tristeţea sa, ori din recunoştinţă că Nietzsche îl alesese pe el pentru ai destăinui aceste mari secrete, Breuer asculta în tăcere. înlăuntrul său creştea tot mai mult speranţa că, poate, în cele din urmă, avea să reuşească să fie un doctor pentru disperarea lui Nietzsche. — Iar acum, datorită ţie, încheie Nietzsche, ştiu că Lou n-a fost decît o iluzie. Dădu din cap şi privi pe fereastră. Amară doctorie, Josef. — Dar, Friedrich, pentru a căuta adevărul nu trebuie ca noi, oamenii de ştiinţă, să renunţăm la toate iluziile? — ADEVĂRUL cu majuscule! exclamă Nietzsche. Eu uit, Josef, că oamenii de ştiinţă mai au încă de învăţat că ADEVĂRUL este şi el o iluzie — dar o iluzie fără de care nu putem supravieţui. Aşa că voi renunţa la Lou Salome pentru o altă iluzie, încă necunoscută. Mi-e greu să realizez că ea nu mai e, că n-a mai rămas nimic. — Nimic din Lou Salome"? — Nimic bun. — Faţa lui Nietzsche se crispa de dezgust. — Gîndeşte-te la ea, îl îndemnă Breuer. Lasă imaginile să-ţi apară. Ce vezi? — O pasăre de pradă — un vultur cu gheare însînge-rate. O haită de lupi condusă de Lou, de sora mea, de mama. — Gheare însîngerate? Dar a căutat ajutor pentru tine. Tot efortul ăsta, Friedrich — un drum la Veneţia, un altul la Viena. — Nu pentru mine! răspunse Nietzsche. Poate pentru ea, pentru ispăşire, din culpabilitate. — Nu mi s-a părut împovărată de vină. — Atunci poate de dragul artei. Preţuieşte arta — şi îmi preţuia munca, cea încheiată deja şi cea care va urma. Are un ochi bun — îi recunosc asta. 372
E ciudat, cugetă Nietzsche. Am cunoscut-o în aprilie, în urmă cu aproape nouă luni, iar acum simt primele semne ale unei mari lucrări. Fiul meu, Zarathustra, este gata să se nască. Poate că acum nouă luni a aruncat sămînţa lui Zarathustra în brazdele minţii mele. Poate că ăsta e destinul ei — să însămînţeze mari cărţi în nişte minţi fertile. — Deci, riscă Breuer, apelînd la mine în locul tău, poate că la urma urmei nu Lou Salome" este inamicul. — Nu! — Nietzsche lovi braţul fotoliului. — Tu ai spus asta, nu eu. Greşeşti! Niciodată nu voi accepta că o preocupa soarta mea. A apelat la tine pentru ea însăşi, pentru a împlini destinul ei. Nu m-a cunoscut niciodată pe mine. M-a folosit. Ce mi-ai spus azi demonstrează asta. — Cum? întrebă Breuer, deşi cunoştea răspunsul. — Cum? E evident. Tu singur mi-ai spus, Lou e ca Bettha ta — e un automat care-şi joacă rolul, acelai rol, cu mine, cu tine, cu un bărbat după altul. Bărbatul în cauză e accidental. Ne-a sedus pe amîndoi în acelaşi fel, cu aceeaşi viclenie femeiască, aceleaşi tertipuri, aceleaşi gesturi, aceleaşi promisiuni! — Şi totuşi, acest automat te controlează. îţi domină mintea: îţi pasă de părerea ei, tînjeşti după atingerea ei. — Nu. Nu tînjesc. Nu mai tînjesc. Ce simt acum e furie. — Faţă de Lou Salome? — Nu! Ea nu e demnă de mînia mea. Simt dezgust faţă de mine însumi, mînie faţă de dorinţa care m-a împins să rîvnesc o asemenea femeie. Este amărăciunea mai bună, se întrebă Breuer, decît obsesia sau singurătatea? Alungarea lui Lou Salome din mintea lui Nietzsche este doar o parte a tratamentului. Mai trebuie să cauterizez rana adîncă rămasă în locul ei.
— De ce atîta mînie la adresa ta? întrebă el. Ţin minte că ai spus că fiecare avem cîinii noştri sălbatici lătrînd în pivniţă. Cît aş vrea să poţi fi mai bun, mai generos cu condiţia ta umană! 373
— îţi aminteşti prima mea deviză de granit — ţi-am recitat-o de multe ori, Josef — „Să devii cel ce eşti"? Asta înseamnă nu numai să te perfecţionezi, ci şi să nu cazi pradă planurilor făcute de alţii pentru tine. Dar chiar şi a cădea în puterea altcuiva e preferabil decît să cazi pradă femeii-automat care nici măcar nu te vede! Asta-i de neiertat! — Dar tu, Friedrich, tu ai văzut-o vreodată pe Lou Salome7 Nietzsche ridică brusc capul. — Ce vrei să spui? întrebă. — Poate că ea şi-a jucat rolul ei, dar tu, tu ce rol ai jucat? Am fost, tu sau eu, atît de diferiţi de ea? Ai văzut-o pe ea? Sau, de fapt, ai văzut doar prada — un discipol, un sol fertil pentru gîndurile tale, un succesor? Sau poate, ca şi mine, ai văzut frumuseţe, tinereţe, o pernă de mătase, un vas în care să-ţi cufunzi dorinţa. Şi n-a fost ea şi un trofeu al victoriei în competiţia ta cu Paul Răe? Ai văzut-o cu adevărat pe ea, sau pe Paul R£e, cînd, după ce ai întîlnit-o prima dată, i-ai cerut lui s-o ceară de soţie pentru tine? Eu cred că nu pe Lou Salome o vroiai, ci pe cineva ca ea. Nietzsche tăcea. Breuer continuă: — N-o să uit niciodată plimbarea noastră în Sim-meringer Haide. Plimbarea aceea mi-a schimbat viaţa în multe feluri. Din tot ce am învăţat în ziua aceea, poate că lucrul cel mai important pe care l-am înţeles a fost că nu de Bertha mă legasem, ci de toate acele sensuri speciale pe care i le ataşasem — sensuri care nu aveau absolut nimic de-a face cu ea. Tu m-ai făcut să realizez că n-am văzut-o niciodată aşa cum era într-adevăr — că nici unul dintre noi nu l-a văzut pe celălalt. Friedrich, nu este valabil acest lucru şi pentru tine? Poate că nu e vina nimănui. Poate că şi Lou Salome a fost folosită în aceeaşi măsură ca şi tine. Poate că sîntem toţi tovarăşi de suferinţă incapabili de a vedea fiecare adevărul celorlalţi. — Dorinţa mea nu e să înţeleg ce vor femeile. — Tonul lui Nietzsche era fragil şi ascuţit. — Dorinţa mea e să le evit. Femeile corup şi distrug. Poate că ajunge să 374
spun pur şi simplu că nu sînt făcut pentru ele, şi s-o las baltă. Şi, în timp, n-are decît să fie asta pierderea mea. Din cînd în cînd, un bărbat are neVoie de o femeie, aşa cum are nevoie de o mîncare gătită în casă. Răspunsul răsucit, neîndurător al lui Nietzsche îl aruncă pe Breuer într-o stare de reverie. Se gîndi la plăcerea pe care i-o ofereau Mathilde şi familia lui, chiar şi la satisfacţia pe care i-o dădea noul mod de a o percepe pe Bertha. Ce trist că prietenului său îi erau refuzate pe veci astfel de experienţe! Cu toate acestea, nu vedea nici un mod de a schimba viziunea distorsionată despre femei a lui Nietzsche. Poate că ar fi însemnat să ceară prea mult. Poate că Nietzsche avea dreptate cînd spunea că atitudinea lui faţă de femei îi fusese insuflată în primii cîţiva ani de viaţă. Poate că această atitudine era atît de adînc înrădăcinată încît tratamentul prin conversaţie nu va putea ajunge niciodată la ea. Cu acest gînd, realiză că era în pană de idei. în plus, mai avea doar puţin timp. Nietzsche nu va rămîne abordabil multă vreme. Deodată, în fotoliul de lîngă el, Nietzsche îşi scoase ochelarii, îşi îngropa faţa în batistă şi izbucni în plîns. Breuer fu năucit. Trebuia să spună ceva. — Şi eu am plîns cînd mi-am dat seama că trebuie să renunţ la Bertha. Era atît de greu să renunţ la acea viziune, la acea vrajă. Plîngi din cauza lui Lou Salome? Nietzsche, cu faţa încă îngropată în batistă, îşi suflă nasul şi scutură puternic din cap. — Atunci, din cauza singurătăţii tale? Din nou, Nietzsche scutură din cap. — Ştii de ce plîngi, Friedrich?
— Nu sînt sigur, veni răspunsul înăbuşit. Lui Breuer îi veni o idee ciudată. — Friedrich, te rog, hai să încercăm un experiment. Poţi să-ţi imaginezi că lacrimile tale au glas? Lăsînd jos batista, Nietzsche se uită la el cu ochii înroşiţi, buimăcit. — încearcă doar cîteva minute, îl rugă Breuer cu blîn-deţe. Dă glas lacrimilor tale. Ce-ar spune ele? 375
— Mă simt atit de stupid. — Şi eu m-am simţit stupid încercînd toate acele experimente ciudate pe care mi le sugerai tu. Fă-mi pe plac. încearcă. Fără să-l privească, Nietzsche începu: — Dacă una din lacrimile mele ar avea simţuri, ar spune... ar spune... — aici el vorbi într-o şoaptă puternică, şuierată — „în sfîrşit liberă! încarcerată atîţia ani! Omul ăsta, omul ăsta uscat nu m-a lăsat niciodată să-mi dau drumul." Asta vrei să spui? întrebă revenind la vocea lui normală. — Da, e bine, foarte bine. Continuă. Altceva? — Altceva? Lacrima ar spune — din nou şoapta şuierată — „Ce bine e să fii eliberată! Patruzeci de ani într-un bazin cu apă stătută. în sfîrşit, în sfîrşit bătrînul face curăţenie! Oh, cît mi-am dorit să evadez! Dar nici o portiţă de ieşire, nimic pînă cînd acest doctor vienez n-a deschis poarta ruginită. Nietzsche se opri şi îşi şterse ochii cu batista. — îţi mulţumesc, spuse Breuer. Un deschizător de porţi ruginite — un compliment splendid. Acum, cu vocea ta, spune-mi mai multe despre tristeţea din spatele acestor lacrimi. — Nu, nu tristeţe! Dimpotrivă, cînd îţi vorbeam, acum cîteva minute, despre a muri singur, am simţit un mare val de uşurare. Nu atît cu privire la ce spuneam, ci pentru că spuneam, că, în sfîrşit, în sfîrşit, spuneam cuiva ce simt. — Vorbeşte-mi mai mult despre această senzaţie. — Puternică. Tulburătoare. Un moment sfînt! De aceea plîngeam. De aceea plîng acum. Nam mai făcut niciodată asta. Priveşte-mă! Nu-mi pot opri lacrimile. — E bine, Friedrich. Lacrimile sînt purificatoare. Cu faţa îngropată în mîni, Nietzsche dădu din cap. — E ciudat, dar tocmai în momentul în care, pentru prima dată în viaţa mea, îmi dezvălui singurătatea în toată profunzimea ei, în toată disperarea ei — tocmai în acest moment singurătatea mea se topeşte! Momentul în 376 care ţi-am spus că n-am fost atins niciodată a fost tocmai momentul cînd am permis pentru prima oară s&fiu atins. Un moment extraordinar, ca şl cum o uriaşă crustă de gheaţă dinlăuntrul meu s-ar fi crăpat şi s-ar fi sfărîmat în bucăţi. — Un paradox! spuse Breuer. Izolarea există numai în izolare. O dată împărtăşită, ea se evaporă. Nietzsche ridică ochii şi îşi şterse încet urmele de lacrimi de pe faţă. îşi trecu pieptenele prin mustaţă de cinci, şase ori şi îşi puse din nou ochelarii lui groşi. După o scurtă pauză, spuse: — Şi mai am o mărturisire de făcut. Probabil — şi se uită la ceas — cea din urmă. Cînd ai intrat azi în cameră şi mi-ai anunţat restabilirea ta am fost distrus! Eram atît de nenorocit şi absorbit de mine însumi, atît de dezamăgit că-mi pierdeam motivul de a fi cu tine — încît nu m-am putut bucura de vestea ta bună. Acest fel de egoism este de neiertat. — De neiertat, repetă Breuer. Chiar tu m-ai învăţat că fiecare dintre noi e compus din mai multe părţi, fiecare cerînd să se exprime. Putem fi făcuţi răspunzători doar pentru compromisul final, nu pentru impulsurile capricioase ale fiecăreia dintre părţi. Aşa-numitul
tău egoism poate fi iertat tocmai pentru că ţii la mine suficient ca să mi-l mărturiseşti acum. Urarea mea de despărţire pentru tine, dragul meu prieten, este să ştergi cuvintele „de neiertat" din vocabularul tău. Ochii lui Nietzsche se umplură din nou de lacrimi, şi din nou îşi scoase batista. — Şi lacrimile astea, Friedrich? — Felul în care ai spus „dragul meu prieten". Am folosit adesea cuvîntul „prieten", dar pînă în acest moment el n-a fost niciodată al meu pe de-a-ntregul. Am visat întotdeauna o prietenie în care doi oameni se unesc în căutarea unui ideal mai înalt. Şi iată, acum ea s-a ivit! Tu şi cu mine ne-am unit exact în acest fel! Am participat fiecare la victoria asupra sa a celuilalt. Eu sînt prietenul tău. Tu eşti al meu. Sîntem prieteni. Noi — sîntem — pri377
eterii. — Pentru o clipă, Nietzsche păru chiar vesel. — îmi place cum sună propoziţia asta, Josef. Vreau s-o repet la nesfîrşit. — Atunci, Friedrich, acceptă invitaţia de a locui la mine. Aminteşte-ţi visul: portiţa ta dă spre căminul meu. La această invitaţie, Nietzsche încremeni. Dădu încet din cap înainte de a răspunde. — Acel vis mă ispiteşte şi mă chinuie. Sînt la fel ca tine. Vreau să mă încălzesc la focul unui cămin. Dar mă sperie gîndul de a ceda confortului. Ar însemna să mă abandonez pe mine însumi, să-mi abandonez misiunea. Pentru mine, ar fi un fel de moarte. Poate că aşa se explică simbolul unei pietre inerte încălzindu-se. Nietzsche se ridică, se plimbă cîteva clipe, apoi se opri în spatele fotoliului său. — Nu, prietene, destinul meu este să caut adevărul la capătul cel mai îndepărtat al singurătăţii. Fiul meu, Zara-thustra al meu, va deborda de înţelepciune, dar singurul lui tovarăş va fi un vultur. El va fi cel mai singuratic om din lume. Nietzsche îşi privi din nou ceasul. — îţi cunosc deja programul destul de bine, Josef, ca să-mi dau seama că ceilalţi pacienţi te aşteaptă. Nu te mai pot retine. Fiecare dintre noi trebuie să plece pe drumul său. Breuer scutură din cap. — Mă doare că trebuie să ne despărţim. Nu e drept! Ai făcut atît de mult pentru mine şi ai primit atit de putin în schimb. Poate că imaginea lui Lou şi-a pierdut puterea asupra ta. Poate că nu. Timpul o va arăta. Dar mi se pare că mai putem face atit de multe. — Nu subaprecia ce mi-ai dăruit, Josef. Nu subaprecia valoarea prieteniei, a faptului că ştiu că nu sînt un monstru, că ştiu că sînt în stare să ating şi să fiu atins, înainte îmbrăţişam numai pe jumătate conceptul meu de Amor faii: mă antrenasem — mă resemnasem, mai bine zis — să-mi iubesc soarta. Dar acum, datorită ţie, datorită sufletului tău deschis, îmi dau seama că pot alege. Voi 378
rămîne întotdeauna singur, dar ce diferenţă, ce diferenţă minunată — să aleg ce să fac. Amorfati — alege-ţi soarta, iubeşte-ţi soarta. Breuer se ridică în picioare şi se întoarse cu faţa la Nietzsche, avînd un fotoliu între ei. Ocoli fotoliul. Pentru o clipă, Nietzsche păru speriat, încolţit. Dar, cînd Breuer se apropie, cu braţele deschise, Nietzsche desfăcu şi el braţele. La prînz, pe 18 decembrie 1882, Josef Breuer se întoarse la cabinet, la Frâu Becker şi la pacienţii care-l aşteptau. Mai tîrziu luă masa cu soţia, copiii, socrii, tînărul Freud, Max şi familia lui. După masă, trase un pui de somn şi visă că juca şah şi avea regina atacată de un pion. Continuă să practice medicina încă treizeci de ani, dar nu mai folosi niciodată tratamentul prin conversaţie. tn aceeaşi după-amiază, pacientul din camera 13 de la clinica Lauzon, Eckart Miiller, luă un fiacru pînă la gară şi de acolo călători spre sud, spre Italia, spre soarele cald şi blînd şi spre o
întîlnire, o întilnire onorabilă, cu un profet persan pe nume Zarathustra.
NOTA AUTORULUI
Friedrich Nietzsche şi Josef Breuer nu s-au întîlnit niciodată. Şi, bineînţeles, psihoterapia nu a fost inventată ca rezultat al întîlnirii lor. Cu toate acestea, prezentarea vieţii personajelor principale se bazează pe fapte, şi componentele principale ale acestui roman — chinurile mentale ale lui Breuer, disperarea lui Nietzsche, Anna O., Lou Salome, relaţia dintre Freud şi Breuer, germenele în faşă al psihoterapiei — toate existau, din punct de vedere istoric, în 1882. Friedrich Nietzsche îi fusese prezentat de Paul Râe tinerei Lou Salome" în primăvara lui 1882 şi, în următoarele luni, avusese o scurtă, intensă şi castă aventură amoroasă cu ea. Lou Salome" avea să facă o distinsă carieră, atît ca strălucită scriitoare, cît şi ca psihanalist practicant; avea să fie cunoscută şi pentru prietenia ei strînsă cu Freud şi pentru legăturile ei romantice, mai ales cu poetul austriac Rainer Măria Rilke. Relaţia lui Nietzsche cu Lou Salome", complicată de prezenţa lui Paul Răe şi sabotată de sora lui Nietzsche, s-a sfîrşit dezastruos pentru el; ani de zile a fost torturat de dragostea lui pierdută şi de convingerea că fusese trădat. în ultimele luni ale lui 1882 — acelea în care se petrece acţiunea acestei cărţi — Nietzsche a fost profund deprimat, gîndindu-se chiar la sinucidere. Scrisorile lui disperate către Lou Salomâ, din care unele fragmente sînt citate în carte, sînt autentice, deşi nu se ştie sigur dacă au fost doar ciorne sau au fost cu adevărat trimise. Scrisoarea lui Wagner către Nietzsche, citată în capitolul 1, este de asemenea autentică. 380
Tratamentul aplicat de Josef Breuer Berthei Pappenheim, cunoscută ca Anna O., l-a preocupat mult în 1882. în luna noiembrie a acelui an a început să discute cazul cu tînărul său prieten şi protejat Sigmund Freud, care era, cum se arată în roman, un frecvent vizitator al casei Breuer. Doisprezece ani mai tîrziu, Anna O. avea să fie cel dintîi caz descris în cartea lui Freud şi Breuer Studii asupra isteriei, carte care a lansat revoluţia psihanalitică. Bertha Pappenheim a fost, ca şi Lou Salomă, o femeie remarcabilă. La mulţi ani după tratamentul pe care i l-a făcut Breuer, a început o carieră de pionierat în asistenţa socială în care s-a distins atît de mult încît în 1954 Germania de Vest a onorat-o postum printr-o marcă poştală comemorativă. Identitatea ei ca Anna O. nu a fost cunoscută public pînă cînd Ernest Jones nu a dezvăluit-o în biografia lui din 1953, Viaţa şi opera lui Sigmund Freud.
A fost adevăratul Josef Breuer obsedat de dorinţă erotică faţă deN@ertha Pappenheim? Se ştiu puţine despre viaţa personală a lui Breuer, dar cercetătorii nu exclud această posibilitate. Contradictoriile relatări istorice cad de acord doar asupra faptului că tratamentul făcut de Breuer Berthei Pappenheim a trezit sentimente puternice şi complexe de ambele părţi. Breuer era atît de preocupat de tînăra sa pacientă şi petrecea atît de mult timp vizitînd-o încît soţia sa, Mathilde, a devenit într-adevăr nemulţumită şi geloasă. Freud i-a vorbit explicit lui Ernst Jones, biograful său, despre profunda implicare emoţională a lui Breuer în cazul tinerei paciente, iar într-o scrisoare către logodnica sa, Martha Bernays, scrisă în perioada aceea, o asigura că lui nu avea să i se întîmple niciodată ceva de felul acesta. Psihanalistul George Pollock a sugerat că reacţia puternică a lui Breuer faţă de Bertha şiar fi putut avea rădăcinile în faptul că-şi pierduse mama, pe care o chema tot Bertha, la o vîrstă fragedă. Relatarea dramaticei sarcini iluzorii a Annei O., a panicii lui Breuer şi a încheierii precipitate a terapiei a fost dezbătută multă vreme în lucrările de psihanaliză. Freud a descris prima dată incidentul în 1932
într-o scrisoare către romancierul austriac Ştefan Zweig, iar Ernest Jones l-a repetat în biografia lui Freud. Abia de curînd a fost pus sub semnul întrebării, iar biografia lui Breuer scrisă de Albert Hirschmuller sugerează că 381 întregul incident a fost un mit inventat de Freud. Breuer însuşi nu a clarificat acest punct şi, în descrierea cazului publicată în 1895, a mărit confuzia împănînd cazul Annei O. cu exagerări grosolane şi neîntemeiate ale eficacităţii tratamentului său. Este ciudat, dacă avem în vedere influenţa puternică a lui Breuer asupra dezvoltării psihoterapiei, că el şi-a îndreptat atenţia spre psihologie doar o perioadă foarte scurtă în cariera sa. Josef Breuer a rămas în analele medicinei atît ca important cercetător al fiziologiei respiraţiei şi a echilibrului, cît şi ca strălucit diagnostician, medicul unei întregi generaţii de mari figuri ale Vienei sfîrşitului de secol. Nietzsche a avut o sănătate precară aproape toată viaţa. Deşi, în 1890, clachează şi e cuprins de o gravă paralizie (o formă de sifilis terţiar, din cauza căreia a şi murit, în 1900), este general cunoscut faptul că cea mai mare parte a vieţii lui a suferit de o altă boală. Este posibil ca Nietzsche (a cărui stare a sănătăţii am înfăţişat-o după o strălucită schiţă biografică din 1939 a lui Ştefan Zweig) să fi suferit de o gravă migrenă. Nietzsche a consultat, pentru boala lui, mulţi medici din întreaga Europă şi ar fi putut fi cu uşurinţă convins să-l solicite pe eminentul Josef Breuer. Este exclus ca o Lou Salome disperată să fi apelat la Breuer pentru a-l ajuta pe Nietzsche. Ea nu era, după biografii ei, o femeie împovărată de vină şi se ştie că a pus capăt multor aventuri amoroase fără cine ştie ce remuşcări. în mai toate privinţele şi-a apărat intimitatea şi nu a vorbit în public, din cîte ştiu eu, despre relaţia ei personală cu Nietzsche. Scrisorile ei către el nu s-au păstrat. Probabil că au fost distruse de Elisabeth, sora lui Nietzsche, a cărei antipatie faţă de Lou Salome a durat o viaţă întreagă. Lou Salome' a avut într-adevăr un frate, Jenia, care studia medicina la Viena în 1882. E puţin probabil însă ca Breuer să fi prezentat cazul Annei O. la un curs în anul acela. Scrisoarea lui Nietzsche (de la sfîrşitul capitolului 12) către Peter Gast, editor şi prieten, şi scrisoarea lui Elisabeth Nietzsche (de la sfîrşitul capitolului 7) către Nietzsche sînt fictive, după cum este şi clinica Lauzon şi personajele Fischmann şi Max, cumnatul lui Breuer. (Breuer era însă un jucător de şah pasionat.) Toate visele povestite sînt fictive, cu excepţia a două dintre cele ale lui Nietzsche: cel cu tatăl lui ridicîndu-se din mbrmînt şi cel cu horcăitul bătrînului muribund. 382
în 1882 psihoterapia nu se născuse încă; iar Nietzsche, bineînţeles, nu şi-a îndreptat niciodată atenţia în această direcţie. Cu toate acestea, aşa cum "l-am înţeles eu pe Nietzsche, a fost profund şi în mod semnificativ preocupat de autocunoaş-tere şi schimbare. Pentru a păstra cronologia reală, m-am limitat la a cita din lucrările scrise de Nietzsche înainte de 1882, în special din Omenesc, prea omenesc, Consideraţii în afara timpului, Aurora şi Ştiinţa voioasă. Dar am presupus, de asemenea, că marile idei din Aşa grăit-a Zarathustra, pe care a scris-o, în cea mai mare parte, la dteva luni după perioada ilustrată în această carte, încolţiseră deja în mintea lui Nietzsche. îi sînt îndatorat lui Van Harvey, profesor de studii religioase la Universitatea din Stanford, pentru că mi-a permis să asist la superbul său curs despre Nietzsche, pentru nenumăratele ore de discuţii colegiale şi pentru o lectură critică a manuscrisului meu. Sînt recunoscător colegilor de la catedra de filozofie, în specialului Eckart Forster şi Dagfinn Felesdal, pentru a-mi fi permis să asist la cursurile de filozofie şi fenomenologie germană. Mulţi mi-au dat sugestii cu privire la acest manuscris: Morton Rose, Herbert Kotz, David Spiegel, Gertrud şi George Blau, Kurt Steiner, Isabel Davis, Ben Yalom, Joseph Frank, membrii Seminarului Biografic din Stanford sub conducerea Barbarei Babcock şi Dianei Middlebrook — tuturor, mulţumirile mele. Betty Vadeboncoeur, bibliotecară la secţia de istorie a medicinei de la Universitatea din Stanford, mi-a dat un ajutor foarte preţios în cercetarea mea. Timothy K. Donahue-Bombosch a tradus scrisorile lui Nietzsche către Lou Salome pe care le-am citat. Mulţi mi-au oferit îndrumare editorială şi ajutor: Alan Rinzler, Sara Blackburn, Richard Elman şi Leslie Becker. Personalul de la Basic Books, în special Jo Ann Miller, mi-au oferit un uriaş sprijin; Phoebe Hoss, la această carte ca şi la cele precedente, a fost un editor excelent. Soţia mea, Marilyn, care mi-a fost întotdeauna primul, cel mai conştiincios şi cel mai nemilos critic, s-a întrecut pe sine la această carte — oferindu-mi nu numai o continuă analiză critică de la prima la ultima ciornă, ci şi sugerîndu-mi titlul cărţii.
I
Amestec de realitate si ficţiune, acţiunea romanului se petrece în perioada de mare efervescenţă intelectuală din Viena sfîrşitului de secol trecut, în ajunul naşterii psihanalizei. Un pacient ieşit din comun... un medic cu har, avînd el însuş' nevoie de ajutor... un pact secret O confruntare de neuitat între un mare filozof si unul dintre fondatorii psihanalizei O relaţie bazată la început pe duplicitate şi manipulare, ce se va transforma într-o prietenie salvatoare pentru amîndoi. ISBN 973-28-0596-X