Scriitori francezi celebri în faţa morţii. Testamentul hazliu al lui Rabelais şi cum şi-a reparat gafa un ziar care a anunţat decesul lui Victor Hugo
Cei mai cunoscuţi romancieri şi poeţi ai Franţei au sfârşit după suferinţe lungi provocate de afecţiuni grave sau în urma unor accidente.
La începutul anilor 2000, autoarea franceză Isabelle Bricard scotea pe piaţă volumul „Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii”, lucrare ce urmăreşte modul în care personaje cunoscute din istorie au părăsit această lume. Volumul a fost publicat în limba română în anul 2003, la Editura Albatros, în traducerea făcută de Adriana Liciu şi Sorina Urdoi.
Între personajele care fac obiectul lucrării sunt şi scriitorii francezi, autori ai unor opere de valoare din literatura universală.
Alăturat, vă prezentăm o serie de 10 scriitori celebri cuprinşi în repertoriul realizat de Isabelle Bricard:
Émile Zola
Data morţii: 29 septembrie 1902 (la 62 de ani)
Cauza: intoxicare cu bioxid de carbon
Locul: Strada Bruxelles nr. 21 bis, Paris (Franţa)
Înhumat: Cimitirul Montmartre, Paris
Duminică, 28 septembrie, domnul şi doamna Zola se întorceau de la Medan, la Paris. Fiind frig şi umezeală, servitorul le-a făcut focul în cameră cu brichete de cărbuni. Dar cum soba nu trăgea, Zola a trimis după un coşar. După masă, soţii Zola se duseră la culcare în patul lor încăpător, stil Renaissance… La ora 3 noaptea, doamna Zola s-a trezit cu o stare de vomă.
– Dacă am suna după servitori?, sugeră ea.
– Nu-i nevoie, uite, şi câinelui i-e rău. Probabil am mâncat ceva care n-a fost bun.
Puţin mai târziu, Zola se sculă să deschidă fereastra. „Poate aerul ne face bine…“. A deschis-o şi a leşinat. Doamna Zola a încercat să se ridice, dar a simţit că se clatină pe picioare; a încercat să sune, dar şi-a pierdut cunoştinţa.
Dimineaţa, la ora 8, au venit coşarii. Cum soţii Zola dormeau încă, portarul i-a rugat să mai aştepte. Dar când s-a făcut ora 10, servitorii au intrat în panică şi au chemat un lăcătuş ca să deschidă uşa: doamna Zola horcăia pe pat; căzut în faţa ferestrei, Zola mai era cald, încă… La vederea hornului înfundat cu zgură, comisarul de Poliţie nu a avut nici o îndoială că era vorba de o intoxicare cu bioxid de carbon.
Jules Verne
Data morţii: 25 martie 1905 (la 77 de ani)
Cauza: criză de diabet
Locul: Boulevard de Longueville 44, Amiens (Franţa)
Înhumat: Cimitirul Madeleine, Amiens
Suferind spre sfârşitul vieţii de dureri cumplite de stomac, Jules Verne fusese sfătuit de medici să ţină o dietă lactată: „M-am întors în pruncie şi sug câte 3-4 litri de lapte pe zi…“ Privind, ca întotdeauna, spre viitor, anticipa: „Când vor putea chirurgii să înlocuiască un stomac bolnav cu un stomac de schimb?“
Jalnică bătrâneţe! Cataractă, reumatism, şi, ca să pună capac, o criză de diabet! Vestea bolii s-a răspândit şi agenţia Havas afişa, din oră în oră, în Piaţa Bursei, buletine de sănătate privind starea scriitorului.
Dacă pe cititorii lui îi întrista, moartea iminentă a lui Jules Verne era motiv de consternare şi îngrijorare pentru verii săi apropiaţi, care urmau să dea o petrecere de logodnă dificil de amânat…În ajunul petrecerii, după ce recomandase rudelor: „Fiţi buni“ şi după ce îşi sărutase soţia şi fiul, Jules şi-a pierdut cunoştinţa, nemaiputând să-l recunoască pe prietenul lui, editorul Pierre-Jules Hetzel, care tocmai sosise. Pe la orele 11, ultima depeşă a agenţiei Havas anunţa: „Celebrul romancier s-a stins liniştit din viaţă la orele 8 dimineaţa”.
George Sand
Data morţii: 8 iunie 1876 (la 72 de ani)
Cauza: ocluzie intestinală
Locul: Nohant (Franţa)
Înhumată: Nohant
„Îl am pe dracu-n burtă!“, spunea George Sand la apariţia primelor semne ale bolii. Pentru doctori, dracul s-a dovedit a fi o ocluzie intestinală care i-a pricinuit suferinţe atroce romancierei; mai mult, ea a resimţit această boală ca pe o umilinţă şi, în ultima noapte, şi-a chemat moartea, strigînd: „Moartea, Doamne-Dumnezeule, moartea!“, şi, la sfârşit: „Adio, adio, mor“, apoi o frază ininteligibilă care se termina cu „Lăsaţi verdeaţa…“
Antoine de Saint-Exupery
Data morţii: 31 iulie 1944 (la 44 de ani)
Cauza: doborât în misiune
Locul: deasupra Mediteranei
În ziua aceea de 31 iulie, „Saint-Ex“ - cum i se spunea - decola, la ora 8.30, de la Borgo, la sud de Bastia, la bordul avionului său Lightning 223, cu o misiune de recunoaştere fotografică deasupra Lyonului. Nu s-a întors la ora prevăzută, deşi timpul era excelent şi marea era calmă. A fost, oare, doborât în zbor avionul pilotat de el? Radioul german n-a dat nici un comunicat din care să reiasă că Luftwaffe ar fi doborât vreun aparat care să poată fi cel al lui Saint-Exupery. A avut o pană de oxigen? Avînd în vedere că la 30.000 de picioare o pană de oxigen de un minut e fatală şi că el consuma, de regulă, mult oxigen, mai ales după o noapte prea scurtă, ipoteza nu e de neglijat.
De altfel, cu câteva zile mai înainte, puţin lipsise să i se întâmple aşa ceva: la 10.000 m, o defecţiune a inhalatorului l-a obligat la un picaj pe verticală. A leşinat, dar şi-a revenit la 2.000 m şi a aterizat în ultimul moment.
„Revenirea asta e un miracol!“, îi scria unui prieten în ultima sa scrisoare, pe care o încheia cu o mărturisire: „Dacă voi fi doborît, nu regret nimic, absolut nimic. Viitorul cuib de termite mă înfioară, le urăsc însuşirile de roboţi. Eu, unul, eram făcut să fiu grădinar!“.
Nici epava aparatului, nici trupul pilotului nu au mai fost găsite, nici în 1944, nici în 1993, cînd Institutul Francez de Cercetare pentru Exploatarea Mărilor a studiat largul zonei Carqueiranne.
Ultimele biografii ale lui „Saint-Ex“ avansează alte ipoteze. Una dintre ele lasă să se înţeleagă că scriitorul, pradă unei crize mistice, s-ar fi retras sub o altă identitate la o mânăstire. O alta acreditează ipoteza sinuciderii, susţinută de adânca dezamăgire ce transpare din scrisori, de complicata sa viaţă personală, de o sănătate precară şi de teama de viitor.
François Rabelais
Data morţii: 9 aprilie 1553 (la 58 de ani)
Cauza: boală neprecizată
Locul: strada Jardins-Saint-Paul nr. 8, Paris (Franţa)
Înhumat: Cimitirul Saint-Paul, Paris
Chinurile agoniei nu i-au tăiat lui Rabelais pofta de glume, de vreme ce - după cât se spune - când preotul parohiei, venit cu împărtăşania, l-a întrebat: „Iată Mîntuitorul nostru şi Stăpînul vostru, care binevoieşte să se scoboare până la a veni să te afle. Îl recunoşti?“, el, făcând aluzie la măgarul care l-a purtat pe Isus, a răspuns:
- Vai! Da, îl recunosc după dobitocul care îl poartă.
Iar pajului care tocmai intra, trimis de prietenul său, cardinalul du Bellay, să afle cum se mai simte: „Spune-i monseniorului în ce hal m-ai găsit. Se pare că o pornesc în căutarea cuiva sus-pus“. După care a cerut să fie lăsat să moară liniştit, ascuns de pologul patului său. „Trageţi cortina, farsa a luat sfârşit!“
Şi, ca o ultimă poantă, iată Testamentul său: „N-am un sfanţ; sunt dator vândut; ce rămâne, las săracilor“
Guy de Maupassant
Data morţii: 6 iulie 1893 (la 43 de ani)
Cauza: sifilis cu evoluţie neurotropă
Locul: Strada Berton nr.17 (azi Strada Ankara, Paris – Franţa)
Înhumat: cimitirul Montparnasse, Paris
„În sfârşit, am sifilis, din cel veritabil, nu vreun amărât de sculament, nu cristalina ecleziaştilor, nu burgheza creastă a cocoşului, nu leguminoasele conopide, nu-nu, am marele sifilis, cel de care a murit Francisc Întâiul. E o fală pentru mine, şi-i dispreţuiesc peste poate pe burghezi. Aleluia, am sifilis, gata cu teama că-l iau!“. Era în 2 martie 1877.
După 15 ani, sifilisul, alăturat eteromaniei, îl aducea pe Maupassant în pragul demenţei. Devenise irascibil, violent, megaloman; îşi pierdea şirul ideilor, avea halucinaţii, deliruri.
În ianuarie 1892 a încercat să se sinucidă, tăindu-şi gîtul. A fost internat la clinica doctorului Blanche, de unde nu avea să mai iasă. Demenţa progresa: se spăla cu apă de Evian de frica microbilor, se plângea că are sare în cap, vedea insecte colcăind în jurul lui, vorbea cu morţii, mai ales cu Flaubert şi cu fratele său, Hervé - care a murit tot nebun -, credea că are milioane, îi scria lui Leon al IlI-lea, îndemnându-l să dispună construirea de morminte cu tot confortul modern ş.a.
În ultimele 6 luni de viaţă, Maupassant şi-a petrecut mai tot timpul vorbind cu peretele din faţa lui. Crizele de convulsii deveniseră tot mai dese, o dată chiar încercînd să omoare un alt bolnav cu o bilă de biliard.
Pe 28 mai, după o astfel de criză, a intrat în comă. A murit pe 6 iulie, după ce, revenindu-şi pentru câteva clipe, a murmurat: „Tenebre, oh, tenebre“.
Victor Hugo
Data morţii: 22 mai 1885 (la 83 de ani)
Cauza: congestie pulmonară
Locul: Strada Eylau 130 (astăzi, Strada Victor Hugo 50), Paris (Franţa)
Înhumat: Pantheonul din Paris
După un dineu, ţinut în ziua de 14 mai, în onoarea domnului de Lesseps, Victor Hugo a făcut o congestie pulmonară, care, în foarte scurt timp, s-a dovedit fatală. Deşi doctorii şi rudele nu recunoşteau, în prezenţa lui, gravitatea situaţiei, Hugo a ştiut ce avea să urmeze şi şi-a aşteptat moartea cu mult calm.
Pe 20 mai, abia mai având putere să ţină pana în mână, a scris aceste ultime cuvinte: „A iubi înseamnă a acţiona“. În noaptea dinaintea sfârşitului, delirând, printre fraze fără şir, în franceză, spaniolă şi chiar latină, Hugo a rostit celebrul vers, considerat - fără temei - ca fiind ultimele sale cuvinte: „Aici e bătălia dintre zi şi noapte“. În realitate, ultimele sale cuvinte au fost: „Adio, Jeanne!“, adresate nepoatei sale, iar, apoi, spre orele 7,00 dimineaţa: „Despărţire…“. Testamentul său a fost scurt şi precis: „Las 50.000 de franci săracilor. Doresc să fiu dus la cimitir cu dricul lor. Refuz slujba tuturor bisericilor; cer o rugăciune din partea tuturor sufletelor. Cred în Dumnezeu“. La 31 mai, dricul săracilor, tras de doi cai şi urmat de mii de persoane, a dus la Pantheon rămăşiţele sale pământeşti.
În 1877, un ziar american anunţa, cu un avans de 8 ani, moartea lui Victor Hugo. Falsa ştire nu a fost dezminţită niciodată în coloanele ziarului, care, în momentul adevăratei morţi a scriitorului, a publicat, cu mândrie: „Noi am anunţat primii moartea lui Victor Hugo…“
Gustave Flaubert
Data morţii: 8 mai 1880 (la 59 de ani)
Cauza: congestie cerebrală
Locul: Croisset (Franţa)
Înhumat: Rouen (Franţa)
Crizele îngrozitoare de epilepsie pe care le avea l-au silit pe Flaubert să se retragă la Croisset, unde trăia ca un sihastru - singur cu opera lui. Orice ar spune Edmond de Goncourt şi Maxime du Camp, Flaubert nu a murit de epilepsie. Mare mâncău, fumător înrăit, băutor fără măsură de cafea şi alcool, dedicat lucrului - „nu cred în glorie şi, totuşi, mă omor pentru ea“ -, Flaubert a fost răpus de clasica congestie cerebrală, care curmă, deseori, zilele bolnavilor de arterioscleroză.
De altfel, cu trei săptămîni înaintea morţii, scria: „Am obosit să trăiesc, totul mă irită, totul mă apasă. Un atac ca lumea ar fi binevenit“.
În dimineaţa zilei de 8 mai, după o baie prea fierbinte, se simţi rău. Se întinse pe divanul din camera sa. Bucătăreasa îl auzi rostind fraze fără şir, după care marele scriitor îşi pierdu cunoştinţa: „Rouen… Nu suntem departe de Rouen… Eylau, haideţi, căutaţi… aleea… o cunosc“.
La cimitirul din Rouen, groparii n-au făcut bine măsurătorile. Sicriul uriaşului normand era prea lung ca să încapă în groapă. În faţa asistenţei încremenite, manevrară sicriul în fel şi chip, până se înţepeni, cu capul în jos. Nu mai putea fi nici ridicat, nici coborât. Groparii se speteau, înjurau. Scos din sărite, Zola strigă: „Destul!“. Îl lăsară aşa: preotul stropi sicriul recalcitrant cu apă sfinţită şi toată lumea plecă…
Voltaire (François-Marie Arouet)
Data morţii: 30 mai 1778 (la 83 de ani)
Cauza: infecţie urinară
Locul: Strada Beaune (azi, Quai Voltaire nr. 27, Paris (Franţa)
Înhumat: Panteon, Paris; inima lui Voltaire se află în statuia care-i poartă numele, sculptată de Jean-Antoine Houdon (1741-1828), din Biblioteca Naţională, Paris
Într-o epistolă din 26 mai, Voltaire îi scria medicului său: „Pacientul din strada Beaune îşi cere iertare pentru că vă dă atâta bătaie de cap cu hoitul său…“. Suferind de o infecţie a vezicii şi de retenţie urinară, se afla într-o stare vrednică de milă.
Pe 29 mai, preotul de la Saint-Sulpice, abatele Gautier, a venit să-şi vadă enoriaşul şi a încercat să-l facă să se dezică de convingerile sale, pentru a-l spovedi. Când însă îl invocă pe Isus, Voltaire l-a oprit: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi vorbiţi de omul acela!“. Dacă spusele doctorului Théodore Tronchin sunt adevărate, agonia pacientului său, căzut pradă demenţei, disperării şi spaimei, a fost oribilă.
Pe 30 mai, la orele 10 seara, bolnavul aproape că nu mai avea puls. Tronchin îi fricţionă tâmplele. Voltaire a deschis ochii şi a spus: „Lăsaţi-mă să mor“ şi, la orele 11, după ce a scos un urlet „cumplit, înspăimântător, care nu se mai termina“, ceva de necrezut pentru cineva atât de slăbit, s-a stins.
Marcel Proust
Data morţii: 18 noiembrie 1922 (la 51 de ani)
Cauza: pneumonie
Locul: Strada Hamelin nr. 44, Paris (Franţa)
Înhumat: cimitirul Pere-Lachaise, Paris
Era pe la sfârşitul lui octombrie, când, întorcându-se de la o serată care avusese loc la Beaumont, Proust a răcit şi a făcut o bronşită. Doctorul Bize l-a asigurat că se va vindeca repede, dar numai dacă va înceta să lucreze un timp şi dacă se va hrăni bine.
Proust a făcut exact contrariul: a terminat romanul Captiva, din cartea-fluviu „În căutarea timpului pierdut“ şi a revăzut un alt roman - Fugara. Pneumonia s-a declanşat la 8 noiembrie, dar Proust a refuzat şi de această dată să urmeze sfatul doctorului, trimiţând „la toţi dracii“ reţetele doctorului Bize.
Proust a lucrat chiar şi înainte de a închide ochii, dictându-i Célestei corecturile la nuvela „Moartea lui Bergotte“, căci ştia prea bine ce înseamnă agonia. Dimineaţa, a trimis un servitor la Ritz, după bere rece, adăugând:
„Va fi şi cu berea, ca şi cu restul vieţii mele. Va veni prea târziu!”.
A murit la ora 5.30, cu ochii larg deschişi.
