BALOGH BÉLA

REALITATEA FINALĂ

Noua paradigmă a vieții eterne

Copyright © Balogh Béla 1999-2021

Realitatea Finală – Noua paradigmă a vieții eterne

ISBN 978-615-01-0838-4 (epub)

ISBN 978-615-01-0839-1 (pdf)

Copyright © Béla Balogh 1999-2021

E-mail: [email protected]

Editor: Fényrózsa Bt.

Homepage: www.baloghbela.hu, www.ultimaterealityworld.com

Traducere: © Rodica V. Kovacs 2010

CUPRINS

PREFAŢA AUTORULUI

PARTEA ÎNTÂI

Capcana iluziilor

Materia este materie?

Relativitatea ca unică unitate de măsură

Teoria Sferelor Înalte

Este creierul capabil să creeze gânduri?

Fenomene paranormale

Natura dovezii

„Zero” ca informaţie

Senzori interni nedependenţi de materie

Experienţe trăite în pragul morţii

Spaţiu şi timp iluzorii

Puterea creatoare a gândului

Celălalt nume al eternităţii

Vizitatori extratereştri?

Ultimul pas

PARTEA A DOUA

Tot ce-ai dori să ştii despre Univers...

Ce este credinţa?

Ego-ul şi Sinele Superior

Legea Iubirii

Acolo unde credinţa nu înseamnă nimic...

Sistemul autoreglator al Universului

Lumea astrală

Porţile Iadului

Instrumente sufleteşti?

Înţelepciunea cercului interior

Rolul îngerilor

Secretele Maeştrilor

Realitatea finală

Sfârşitul nopţii

*

Bibliografie

PREFAŢĂ

„E o mare taină faptul că inima omenească, deşi tânjeşte după acel Adevăr în

care îşi găseşte clar libertatea şi bucuria, totuşi, prima reacţie a oamenilor în

faţa Lui este ura şi frica.”

(Anthony de Mello)

În serile calde de vară, când îmi ridic ochi spre cerul înstelat, mă cuprinde o

senzaţie stranie. Strălucirea enigmatică a stelelor îmi provoacă, de fiecare dată,

gândul că universul este minunat, perfect structurat şi atât de imens, încât a-l

cuprinde cu privirea, a-l descoperi ori a-l înţelege în toată complexitatea lui este,

probabil, imposibil.

Imaginea stelelor îndepărtate îmi evocă deseori o amintire deosebită, din

copilărie…

Aveam doar opt ani când, oprindu-mă în mijlocul unei străzi clujene, am studiat

cu atenţie clădirile înconjurătoare, şi privind încă o dată la cerul spuzit de stele –

ca şi când abia atunci mi-aş fi dat seama că ceva „nu-i în regulă” –, cu o

inexplicabilă senzaţie de gol interior, dar şi cu o copilărească naivitate, mi-am

pus întrebarea: „Asta să fie tot? La atât s-ar rezuma întreaga lume? Imposibil!”

Mai târziu, când principiile concepţiei strict materialiste mi s-au fixat în

conştiinţă, am simţit că am primit explicaţii satisfăcătoare despre naşterea

stelelor, mişcarea planetelor şi transformarea continuă a mediului, fenomene care

pot fi considerate rezultate ale interacţiunii unor reacţii chimice şi efecte fizice.

Eram convins că legile fizicii, ale chimiei şi biologiei pot oferi pentru orice o

explicaţie logică şi – chiar dacă încă nu s-a ajuns la acel stadiu –, e doar o

chestiune de timp, şi vom avea răspunsuri la toate întrebările.

Peste ani, mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa. Nici legile fizicii, nici

cele ale chimiei nu pot oferi explicaţii pentru cele mai elementare manifestări

ale vieţii. Viaţa ne este coordonată de gândurile şi emoţile noastre, dar aceste

gânduri şi emoţii nu sunt măsurabile. Aparatele de măsură disponibile nu ne

dezvăluie dacă cineva se gândeşte, la un moment dat, la un elefant sau la un

magnific apus de soare. Nu avem cum măsura iubirea şi nici frica.

La început, am crezut că aceste lipsuri se datorează imperfecţiunii aparatelor de

măsură şi metodelor de abordare insuficient de elaborate. Mai târziu, când am

aflat mai multe despre precizia cu care fizicienii erau capabili să efectueze

măsurările, norii îndoielii au început să întunece cerul albastru al viziunii mele

materialiste despre lume.

Pe măsură ce m-am maturizat, am conştientizat faptul că există anumite legi

morale care coordonează viaţa noastră socială. În probleme de etică, legile şi

obiceiurile comunităţii, „vocea conştiinţei”, diferitele precepte ale numeroaselor

culte religioase sunt cele care ne influenţează deciziile şi comportamentul. În

diferite colţuri ale lumii, lucruri absolut diferite sunt considerate a fi corecte sau

incorecte. Când am încercat să cuprind şi să analizez aceste diferite coduri etice,

mi s-a dezvăluit treptat lumea credinţei şi a idealismului. Deosebit de revelator

mi s-a părut faptul că diferitele precepte şi învăţături ale unor religii diferite au o

bază comună, sau sistemul acestora este construit pe „porunci” foarte

asemănătoare.

Astfel, am abordat din două perspective diferite concepţiile existente la acel

moment despre natura Universului, precum şi studiul acelor legi care constituie

resortul manifestărilor ce ne afectează personal pe noi, oamenii. Numai că exista

un anumit aspect cu care nu mă puteam descurca nicicum.

Încercăm să cercetăm şi să înţelegem unul şi acelaşi Univers, dar prin abordări

diverse, din multiple perspective. Cum se poate, atunci, că – după atâtea studii şi

cercetări ştiinţifice, atâta filozofie şi atâtea „porunci divine” – nu s-a reuşit

crearea unui model teoretic al Universului, adică a unei viziuni despre lume în

care să încapă, în pace şi în armonioasă împletire, tot ceea ce înseamnă lumea şi

viaţa noastră? Undeva, foarte profund, simţeam – sau, poate, doar intuiam – că

trebuie să existe o teorie atotcuprinzătoare, care să aducă la un numitor comun

diferitele concepţii despre lume…

Intuitiv sau nu, deocamdată imaginea mea despre întregul unitar era doar

fragmentară şi de multe ori aveam senzaţia că ştiu prea puţin, cu toate că

volumul de informaţii de care dispuneam era şi aşa prea mare, pentru a le putea

organiza, luând în considerare fiecare detaliu, într-o formă sinoptică.

Între timp, îmi vedeam sistematic de munca mea de inginer constructor de

drumuri şi poduri, activitate care-mi solicita o mare parte din energie. Mi-a

rămas din ce în ce mai puţin timp la dispoziţie să mă gândesc la tainele

Universului, dar scânteia curiozităţii nu s-a stins pe deplin.

La treizeci şi trei de ani am reuşit să emigrez în Suedia şi aici am stabilit

contacte cu aşa-numiţii „iniţiaţi şi maeştri” – oameni care, în conştiinţa publică,

era catalogaţi drept „mistici”.

Aceşti „mistici” vorbeau despre „legi spirituale” universal-valabile, pe care este

imposibil să le eviţi, indiferent dacă crezi în ele, sau nu. Interesul meu a devenit

imens, mai ales că ei susţineau existenţa unei concordanţe între cele afirmate şi

rezultatele actuale ale cercetărilor ştiinţifice. La început, m-a cuprins o senzaţie

ciudată: „oamenii aceştia ştiu ceva ce noi, muritorii de rând, nu cunoaştem, sau

nu înţelegem cu adevărat”. Punând sub semnul îndoielii fiecare afirmaţie a lor,

m-am apropiat de învăţătura lor cu o foarte accentuată prudenţă.

Sincer vorbind, m-a frapat simplitatea cu care aceşti aşa-zişi „mistici” mi-au

schiţat liniile generale ale funcţionării şi esenţei Universului. În această

abordare, învăţătura lor nu avea nimic „mistic”. Ei afirmau: Universul este

cogniscibil, principiile funcţionării sale sunt inteligibile. Foloseau un limbaj mai

neobişnuit şi un sistem de simboluri mai puţin utilizat, dar corespondentele

acestor simboluri şi expresii există, pe de o parte, în fizică şi matematică, pe de

altă parte, în textele diferitelor religii.

După câţva ani de studiu, am ajuns la concluzia că aceşti aşa-numiţi „mistici”

posedau o cunoaştere deosebită despre structura şi modul de funcţionare a

Universului.

În vreme ce ştiinţa cercetează Universul din perspectiva materialităţii lui, iar

religiile au la bază preceptele referitoare la valorile umane şi etice, misticii

încorporează în viziunea lor despre lume şi explicaţia logică a unor fenomene pe

care oamenii le consideră, în general, inexplicabile, paranormale, rezultate ale

hazardului, sau pur şi simplu, „minuni”.

Numai că am descoperit un punct sensibil.

Între aceste trei domenii aproape că nu există comunicare!

Desigur, există unii fizicieni, ca de exemplu Fritjof Capra, care a descoperit

paralelisme esenţiale între fizică şi filozofia orientală, sau Paul Davies, care

afirmă că „…Universul pare să se manifeste conform unui anumit plan, sau unei

planificări anterioare.” De asemenea, este adevărat că sunt tot mai mulţi curajoşii

gânditori care îndrăznesc să se desprindă de acea direcţie a cercetării ştiinţifice,

care pare că a ajuns într-o fundătură. Aceştia, însă, nu sunt deocamdată capabili

să influenţeze în mod decisiv atitudinea majorităţii oamenilor de ştiinţă (am

întâlnit şi eu câteva exemplare), în conştiinţa cărora concepţia unui univers

material ce se dezvoltă la întâmplare este atât de puternic înrădăcinată, încât

încremenirea în propria lor viziune se aseamănă perfect cu fanatismul religios.

Iată-mă, deci, în faţa a trei modalităţi deosebite, propuse pentru cunoaşterea

Universului şi cunoaşterea de sine. Toate trei conţin informaţii preţioase, dar

separat, nici una dintre ele nu este suficientă pentru a da răspunsuri complete şi

complexe la întrebările privind structura Universului, modul său de funcţionare

sau principiile de bază ale vieţii.

Şi atunci s-a întâmplat ceva absolut ieşit din comun…

Exerciţiile mele fizice, mai mult sau mai puţin regulate, se reduceau la acea

jumătate de oră de alergat în păduricea din apropierea casei mele din Suedia.

Era o vreme minunată, soarele strălucea, iar eu alergam într-un ritm comod pe

cărarea acoperită de surcele, cu gândul la tainele modului de structurare şi

funcţionare a Universului…

Apoi, deodată am avut senzaţia că ştiu ceva. Am conştientizat, clar şi fără urmă

de îndoială, că ştiu răspunsul la una din întrebările mele. A fost o senzaţie

înălţătoare, dar n-am avut la dispoziţie prea mult timp să mă bucur de ea, căci a

sosit următorul răspuns….şi următorul…apoi altul…

La un moment dat, am simţit că trebuie să notez totul imediat, altfel voi uita sau

voi face confuzii. Am fugit acasă şi, aşa cum eram îmbrăcat, m-am aşezat la

birou şi-am început să consemnez cu febrilitate ideile care ţâşneau cu o tot mai

mare intensitate.

M-am străduit să scriu cât mai rapid, dar şi aşa mi-a fost greu să ţin pasul cu

avalanşa de idei care mă copleşea. Mâna mi s-a crispat de efort. Am consemnat

totul, fără a sistematiza ideile, fără să mă intereseze dacă frazele se succed

coerent, sau nu. Am umplut pagină după pagină…şi încă una…şi altă pagină…

Mâna mă durea cumplit, dar parcă pluteam pe o mare de bucurie inexplicabilă.

Simţeam că am găsit ceva ce căutasem de foarte multă vreme.

Această stare deosebită m-a ţinut mai bine de o jumătate de oră, apoi m-a părăsit

brusc.

Nu mi-au mai venit alte idei…

Am respirat uşurat, am lăsat stiloul din mână şi am început să adun foile cu

mişcări lente. Am citit aiurit ce scrisesem. În faţa mea se găsea, aşternut pe

hârtie, „principiul de funcţionare” a Universului. Deocamdată, cam „împrăştiat”,

ca o îngrămădire întâmplătoare de gânduri consemnate, dar esenţialul era acolo.

Iar „esenţialul” era de o simplitate şocantă. Pe de altă parte însă, părea a fi un

„concentrat” inadecvat consumului uman. Iar în al treilea rând, aveam în mână

un „rezultat” – dacă puteam să-l numesc astfel –, fără să fi parcurs pas cu pas

etapele premergătoare. Ba mai mult, atunci nici nu ştiam dacă există astfel de

etape!

Acest „rezultat” era atât de diferit de tot ceea ce ni s-a predat la şcoală şi de ceea

ce crezusem, până atunci, că ştiu despre Univers, încât l-am studiat de mai multe

ori nedumerit, câteodată copleşit de îndoială. Şi asta a durat săptămâni în şir.

Mi se părea logic, verosimil şi, într-un anumit sens, foarte simplu. Dar era de

necrezut!

– E posibil aşa ceva? – mi-am pus în final întrebarea din perspectiva inginerului.

– Oare nu se contrazice cu legile fizicii?

M-am apucat, şovăitor, să sistematizez informaţiile, gândindu-mă: chiar dacă

acesta ar fi adevărul, chiar dacă structura Universului este cu adevărat aceasta,

oare cine m-ar crede?

Sistematizarea şi elaborarea în detaliu a informaţiilor primite atunci a durat mai

mulţi ani. Mai întâi, am căutat contraargumente în ştiinţele naturii, apoi în fizică.

Mai târziu, m-am concentrat în a găsi acele contraargumente în învăţăturile

„iniţiaţilor”, în ştiinţele ezoterice.

Treptat, mi s-a conturat în faţa ochilor o imagine cu totul nouă despre lume, o

imagine a unui Univers care este inteligibil, cogniscibil şi, într-o anumită

măsură, explicit.

În această nouă viziune asupra Universului se regăsesc atât învăţăturile marilor

îndrumători spirituali care au influenţat hotărâtor istoria şi evoluţia morală a

omenirii, ca de exemplu Hermes, Krishna, Buddha şi Isus, cât şi rezultatele

ştiinţifice la care au ajuns savanţi de renume ai epocii noastre, cum ar fi Eistein,

Heisenberg sau Bell.

Fenomenele paranormale au încetat să mai fie paranormale, încadrându-se în

mod natural în această viziune, iar ceea ce inițiații numesc „legi sufleteşti

ineludabile” s-au dovedit a fi în deplină concordanță cu legile fizicii…

Aceasta carte a apărut prima data in 1999 in limba suedeză, si în 2001în limba

maghiară. 12 ani mai târziu putem spune ca avem la îndemână cel puțin două

rezultate științifice premiate cu premiul Nobel, care se încadrează perfect in

aceasta nouă viziune a lumii, si chiar o întăresc. Ester vorba de premiul Nobel in

medicină din 2009 si premiul Nobel în fizică din 2011. Mai detaliat in capitolele

următoare...

Am debutat în profesia de inginer ca și constructor de poduri. Într-un anumit

sens, și această carte este „un pod” care s-a construit nu pe deosebirile dintre

diferitele concepții despre univers, ci pe factorii congruenți, comuni și unificatori

ai acestor concepții.

Acest pod nu l-am construit eu.

Acest pod a existat dintotdeauna.

Eu m-am străduit doar să fac vizibili pilonii lui, pentru acei cititori care sunt

dispuşi să se elibereze din cătuşele tiparelor impuse de un anumit tip de educaţie

şi să se aventureze în punctul cel mai înalt al podului, de unde sunt vizibile

ambele maluri, hăul imens de dedesupt, dar şi înălţimile ce nu cunosc limite…

PARTEA ÎNTÂI

CAPCANA ILUZIILOR

„Când Kepler şi-a dat seama că rezultatele cercetărilor sale nu sunt în

concordanţă cu credinţa sa, a acceptat situaţia incomodă. A ales adevărul în

locul plăcutelor iluzii şi tocmai aceasta se poate numi sufletul ştiinţei.”

Carl Sagan

Se spune că cercetarea originii Universului şi căutarea sensului vieţii datează de

la începuturile omenirii.

Oare care dintre noi n-a fost frământat de întrebări de genul care-o fi scopul

vieţii, există sau nu viaţă dincolo de moartea trupului, există oare inteligenţă

universală şi conducere divină (Dumnezeu), sau toate sunt rezultatul legilor

termodinamicii şi ale jocului hazardului?

Ei bine, eu cred că răspunsurile sunt pregătite.

Există însă un factor ce zădărniceşte, iar şi iar, străduinţa noastră de a accede la

cunoaştere mai profundă.

Iluzia.

Iluzia este ceva ciudat, căci iată, captăm o informaţie prin propriile noastre

organe de simţ, informaţie care ne dă senzaţia realităţii şi pe care, de cele mai

multe ori, o acceptăm necondiţionat şi foarte rar o punem sub semnul întrebării.

O mare parte a iluziilor ne sunt comune şi e de înţeles că pe acestea le

considerăm ca aparţinând realităţii lumii noastre. Drept consecinţă, istoria

omenirii consemnează o mulţime de erori, unele tragice, altele comice.

Dacă trecem în revistă succint principalele momente ale gândirii şi evoluţiei

spirituale a omenirii, suntem tentaţi să zâmbim la presupunerea unor predecesori

ai noştri care au credeau că Pământul este ca o tipsie sprijinită pe spinarea a

patru elefanţi susţinuţi de o ţestoasă uriaşă. Aceştia explicau cutremurele prin

diferitele mişcări ale elefanţilor.

A durat multă vreme, până când s-a conturat, şovăitoare, ideea că Pământul este

rotund.

În 1492, Columb a pornit spre apus, dorind să ajungă în India. A ajuns numai

până la nişte insule din apropierea continentului american, dar – deoarece a

crezut că a atins ţărmurile Indiei – a dat băştinaşilor numele de „indieni”. Aşa

există azi indieni sud-americani , indieni nord-americani, dar indieni din India,

nu există. Făcând abstracţie de acest amănunt, acţiunii temerare a lui Columb i

se datorează faptul că, treptat, concepţia medievală despre forma plată a

Pământului a fost înlocuită de imaginea globului pământesc.

Dar adevărata schimbare s-a produs în conştiinţa omenirii. Pământul fusese

rotund şi până atunci…

Una dintre iluziile omenirii s-a destrămat, dar cu atât mai puternică s-a instaurat

alta.

Multă vreme a dominat părerea că Pământul este centrul Universului.

Pământenilor li se părea că trăiesc această certitudine în fiecare zi şi, dacă facem

abstracţie de ceea ce am învăţat noi la şcoală, atunci chiar că ai impresia,

indiferent în care punct al Pământului ai fi, că planeta noastră e nemişcată şi

toate celelalte corpuri cereşti se rotesc în jurul ei.

Nu cu multă vreme în urmă, punerea sub semnul îndoielii sau negarea acestei

iluzii constituia, pe drept cuvânt, un demers periculos. Galilei a fost constrâns de

către Inchiziţie să-şi renege convingerile. Exista, la vremea aceea, un precedent

cutremurător: predecesorul său, Giordano Bruno, care a rămas, până la sfârşit, de

neînduplecat în privinţa convingerilor sale. Adevărul ce i s-a dezvăluit nu era în

concordanţă cu preceptele Bisericii, în consecinţă Inchiziţia l-a condamnat la

moarte, prin ardere pe rug.

Toate acestea n-au schimbat, însă, cu nimic faptul în sine: Pământul n-a fost

nemişcat nici înainte de acest eveniment, şi a continuat să evolueze pe orbita sa

în jurul Soarelui şi după ce vântul a spulberat cenuşa rugului. Căci mişcarea de

rotaţie în jurul propriei axe, precum şi mişcarea orbitală a Pământului în jurul

soarelui nu sunt probleme de demonstraţie, ci de conştientizare, de recunoaştere

a faptului.

Omenirea a înlocuit din nou vechea viziune despre lume cu una nouă, dar

schimbarea s-a produs, şi de data aceasta, doar la nivelul conştiinţei…

Am atins un nivel mai elevat al conştientizării, dar cu preţul multor sacrificii. Nu

mai considerăm Pământul ca fiind centrul lumii, ba chiar a trebuit să renunţăm şi

la concepţia heliocentrică. S-a reuşit calcularea orbitelor planetare şi stelare cu

ajutorul legilor fizicii newtoniene, care şi-au ocupat, şi ele, locul lor în conştiinţa

omenirii. Materialismul bazat pe teorii demonstrabile a cucerit tot mai mulţi

adepţi, în detrimentul concepţiei bazate pe credinţă.

Calculele noastre s-au bazat pe bimilenarele axiome ale lui Euclid, fără a

presupune măcar existenţa altor tipuri de geometrie. După cum s-a dovedit mai

târziu, şi acest domeniu ne-a oferit câteva surprize.

Bolyai János a mai făcut un pas, punând bazele geometriei neeuclidiene,

conform căreia distanţa cea mai scurtă dintre două puncte nu este o dreaptă, dacă

mişcarea are loc pe o suprafaţă curbă, sau într-un spaţiu curbat.

Şi atunci a apărut Einstein, geniul, care a demonstrat că viziunea noastră despre

timp şi spaţiu este greşită.

Anterior, timpul era considerat absolut şi constant. În consecinţă, a fost dificilă

acceptarea ideii că timpul este elastic, cu toate că experimentăm deseori această

caracteristică a lui.

Teoria lui Einstein asupra relativităţii este greu accesibilă pentru majoritatea

oamenilor, iar savanţii contemporani cu el au primit-o cu circumspecţie.

(Premiul Nobel i-a fost acordat câţiva ani mai târziu pentru o altă descoperire,

care nu avea legătură cu relativitatea.) Einstein a reuşit să demonstreze teoria sa

asupra relativităţii atât prin calcule matematice, cât şi prin experienţe. Această

teorie constituie cea mai drastică intervenţie, din toate timpurile, în modul de a

gândi al omului. Dar, prin observaţiile sale, Einstein a mers şi mai departe. El a

observat că fiecare om vede lumea în mod unic, deci nu există doi oameni care

să vadă exact acelaşi lucru. Din această cauză, ceea ce noi numim realitate este,

pentru fiecare dintre noi, altfel decât „realitatea” celorlalţi. Ţinând cont că

lumina care se reflectă de pe obiecte nu parcurge un spaţiu identic spre receptorii

aflaţi la distanţe diferite, şi dorind să fim foarte exacţi, rezultă că realitatea

receptată nu este aceeaşi nici din punctul de vedere al momentului receptării.

Cine este mai aproape în spaţiu de un obiect, îl vede mai repede în timp, decât

cel aflat la o distanţă mai mare.

Deosebirea – zicem noi – este minimă, dar ea există. Altfel spus, nu există doi

oameni care să vadă, în acelaşi timp, din acelaşi punct, acelaşi lucru!

Şirul lung al descoperirilor ştiinţifice a contribuit în mare măsură la dezvoltarea

conştiinţei umane. Paralel cu ridicarea nivelului de conştiinţă, omul a cucerit

spaţiul aerian. Apoi spaţiul cosmic. Instrumentele şi aparatele de mare precizie

ne-au permis să studiem structura materiei şi pe cea a celulei vii, ceea ce a

condus la obţinerea de informaţii exacte în domeniul biologiei şi al medicinii.

Nenumăratele descoperiri ştiinţifice modifică permanent imaginea noastră despre

lume şi există semnale că ne raportăm altfel şi la semenii noştri. Este din ce în ce

mai agreată concepţia potrivit căreia violenţa nu este o metodă adecvată pentru

aplanarea conflictelor personale şi internaţionale. Încă nu s-a ajuns la stoparea

războaielor şi a acţiunilor violente, dar este cert faptul că încercările de a rezolva

conflictele internaţionale pe cale paşnică, prin dialog şi negociere, sunt din ce în

ce mai numeroase.

Desigur, acesta este doar un început. Imaginea omenirii ce trăieşte în pace şi în

deplină armonie cu natura este încă una de vis. Până la realizarea acestui vis,

avem de străbătut o cale lungă. Întrebările referitoare la naşterea Cosmosului şi

la rostul vieţii n-au încă un răspuns.

Teoria evoluţionistă despre lume n-a completat acea verigă lipsă în demonstrarea

ideii că omul şi maimuţele humanoide au un strămoş comun; funcţionarea

creierului uman este încă o enigmă; originea unor tipuri de radiaţie cosmică este

încă necunoscută şi neînţeleasă; stabilitatea concepţiei materialiste despre

univers este mereu pusă la încercare de apariţia unor fenomene, pe care noi – în

lipsa unei explicaţii logice -, le numim „paranormale”.

Ori de câte ori recunoaştem o iluzie comună, mai facem un pas spre cunoaşterea

realităţii. Paradoxal, de fiecare dată suntem convinşi că noua noastră imagine

despre lume este definitivă şi de nezdruncinat.

Ei bine, după cum ne vom da seama în curând, mai există câteva iluzii comune

care ne blocheză calea spre înţelegerea mai profundă.

Există încă multe aspecte care ne semnalizează că înţelegem greşit noţiunile de

timp, spaţiu, evoluţie, gravitaţie, funcţii ale creierului, dar mai ales pe cele de

„materie” şi „esenţă a sinelui nostru”

MATERIA ESTE MATERIE?

Ca un om care şi-a dedicat toată viaţa ştiinţei şi studiului materiei, pot să spun

că rezultatul cercetărilor mele despre atomi se rezumă la faptul că toată materia

îşi are originea şi există numai în virtutea unei forţe care aduce particula unui

atom la vibraţii şi menţine sistemul atomului unit. Noi trebuie să presupunem ce

se află în spatele acestei forţe; acolo este matricea care rezolvă întregul puzzle.

citat din Max Planck

Să începem cu materia, fiindcă, pentru percepţiile noastre cotidiene, aceasta

constituie cea mai sigură ancoră. Cui i-ar trece prin minte să se îndoiască de

existenţa şi realitatea materiei?!

Dar lucrurile nu sunt chiar atât de lipsite de echivoc.

Materia a constituit o preocupare majoră nu numai a filozofilor, ci şi a oamenilor

de ştiinţă contemporani. În antichitate se presupunea că există un fel de

minuscule „elemente de construcţie”, nedivizibile în părţi mai mici, şi că acestea

stau la baza alcătuirii lumii materiale. Cuvântul „atom”, de origine greacă, are

sensul de „indivizibil”. Azi se poate afirma c-a trecut vremea când atomul era

considerat un sistem indivizibil. În prima fază, s-a descoperit că atomul este

alcătuit dintr-un nucleu central, în jururl căruia gravitează electronii. Mai târziu a

devenit evident faptul că nucleul atomic este format din particule mai mici:

protonii şi neutronii. Dar fenomenul divizibilităţii nu se opreşte aici: şi aceştia

pot fi divizaţi în mezoni şi baryoni, care, la rândul lor, au în structură particule

elementare numite quarci.

În ce stadiu au ajuns cercetările?

„Elementele de structură a materiei nu mai sunt azi considerate ca fiind

particule cu densitate sau indestructibile. Particulele fără masă, cum sunt, de

exemplu, fotonii, prezintă caracteristici ale materiei, în schimb particulele-

perechi, cum sunt pozitronii şi electronii, pot fi transformaţi în totalitate în

energie radiantă. Particulele elementare, cum ar fi quarcii, nu au putut fi

observate în mod direct şi există probabilitatea ca acestea să nu permită

separarea, deci studierea lor ca fenomen de sine stătător”. (Tor Ragnar

Gerholm: Enciclopedia Naţională Suedeză)

„A fost nevoie să se renunţe la căutarea componentelor elementare de structură

a materiei, atunci când fizicienii au descoperit un număr atât de mare de

particule elementare, încât nu mai puteau fi încadrate în categoria celor

denumite „elementare”. Pe parcursul cercetărilor efectuate în ultimele decenii,

fizicienii au constatat o accentuată instabilitate a materiei, iar la nivel

subatomic s-a observat că materia nu există într-un spaţiu precis determinat, dar

manifestă tendinţa de a exista.” (Citat din „Mâini tămăduitoare”, cartea

Barbarei Ann Brennan, fizician, fostă colaboratoare a NASA Goddard Space

Flight Center)

Surprinzătoare concluzie! „Materia nu există în spaţiu precis determinat, dar

manifestă tendinţa de a exista.” Cu alte cuvinte, nu pot fi identificate particule

materiale! Dacă încercăm să descompunem materia în particule din ce în ce mai

mici, aceasta dispare la fel cum se volatilizează viaţa sub mâinile biologului care

o caută cu bisturiul.

Se ştie că lumina, în anumite circumstanţe, se comportă ca undă{1}, iar în alte

circumstanţe, prezintă caracteristici analoage cu cele ale materiei. Fizicienii au

descoperit că această neobişnuită natură duală este caracteristică şi acelui „ceva”,

pe care noi îl numim „materie”.

„Încă în 1925 s-a demonstrat că radiaţia electromagnetică se poate manifesta

asemenea unor unde , deoarece apare interferenţa{2} în situaţia în care

fasciculul întâlneşte ca obstacol un cristal. Acest fenomen a făcut posibilă

măsurarea lungimii de undă a unui electron. Aceasta s-a dovedit a fi identică cu

rezultatul calculelor efectuate anterior de Louis de Broglie. Deci electronul n-a

putut fi definit ca fiind „o mică bilă”,sau un obiect „material”. Devine evident

faptul că în lumea care ne înconjoară nici un obiect, de exemplu o minge de

fodbal, nu se manifestă, în nici o circumstanţă, ca o undă. Fotonii, electronii şi

atomii, care „nu sunt obiecte”, se manifestă ca şi când numai uneori ar fi

obiecte, adică numai uneori pot fi definiţi în funcţie de spaţiul ce-l ocupă, în

funcţie de formă, sau masă.

Alteori apare fenomenul de undă şi la fasciculele de fotoni (fascicul de lumină),

de electroni sau chiar de atomi. Electronul nu este undă, nici particulă. „El”

este un electron”. (Svensson,S. 1983)

Acest paradox este cel mai controversat mister al fizicii. În final, ce este tot ceea

ce ne

înconjoară? În principal, particule materiale care uneori manifestă caracteristici

de undă, sau unde care se comportă uneori ca materie? După părerea fizicienilor,

sunt adevărate ambele situaţii. Numai că experienţe cotidiene ne-au mai condus

şi altădată pe căi greşite…

De aceea, vom aborda esenţa problemei dintr-o perspectivă mai puţin obişnuită.

Ce s-ar întâmpla dacă am privi materia ca pe o manifestare de unde? Din punctul

de vedere al fizicii şi matematicii, posibilitatea e dată.

E = mc² stipulează formula binecunoscută a lui Einstein, concentrând principiul

relativităţii restrânse, unde E este energia, m – masa, iar c este viteza luminii în

vid. Formula arată ce cantitate de energie corespunde unei particule de masă m.

Asta înseamnă că aceste particule, percepute de noi ca fiind de natură materială,

sunt, de fapt, mici „pachete energetice”.

Conform principiului enunţat de Max Planck în 1900, energia particulelor

elementare este exprimabilă şi prin frecvenţă. Astfel, unde diferite ca tip şi plan

de oscilaţie corespund unor particule subatomice diferite.

Ceea ce noi numim „materie” se poate descrie ca fiind unde, dar nu orice fel de

unde, ci de un tip aparte şi foarte special: unde staţionare{3}.

Chiar dacă au această denumire, nu este vorba de ceva static. Se pot produce

unde staţionare în mod simplu, cu ajutorul unei coarde elastice mai lungi.

Să provocăm oscilaţii (vibraţii) în capătul liber al corzii (A) – fig.1. Propagânduse de-a lungul coardei, undele ajung în punctul fix (B), punct de refracţie, se

propagă apoi în direcţie inversă şi se întâlnesc cu undele ce continuă să vină

dinspre (A) spre (B). Configuraţia rezultată este diferită şi variabilă, cu excepţia

cazului în care, atingând o anumită frecvenţă, configuraţia de unde devine stabilă

ca formă. În această situaţie sunt observabile cele două caracteristici de bază ale

undelor staţionare.

Fig.1

În primul rând, se poate observa că diferitele segmente ale coardei vibrează

concomitent, şi nu unul după altul. Cealaltă caracteristică e observabilă în modul

de repartizare a punctelor de amplitudine. Anumite puncte sunt, practic, în

repaos, altele vibrează (oscilează) cu amplitudine maximă. Primele le numim

noduri, ultimele sunt denumite ventre.

Unde staţionare asemănătoare se creează în tubul de orgă, sau pe coarda unei

viori. În cazul tubului de orgă, undele staţionare sunt create de curenţii de aer, iar

în celălalt caz, chiar coarda viorii este cea care oscilează, producând undele.

În reprezentările a,b şi c din fig.3 se văd unde staţionare perfect simetrice, în

raport cu centrul, în vreme ce în reprezentările d, e şi f simetria e observabilă

numai în raport cu unul dintre diametre. Deci se poate afirma că undele

staţionare sunt caracterizate şi prin tipuri de simetrie, nu numai prin frecvenţă.

În ceea ce priveşte materia, nucleul atomic şi electronii, în anumite circumstanţe

experimentale, manifestă cert caracteristici ale undei.

În consecinţă, electronul poate fi definit şi ca undă staţionară. Figura 4. se poate

corela cu figura 2, care reprezintă undele staţionare create pe o coardă de vioară.

Dar apar câteva probleme.

Prima: aceste unde „stau”, deci sunt staţionare, doar atâta timp cât sunt

alimentate cu energie. Ni se pare normal, căci, dacă nu se cântă la vioară sau nu

se direcţionează curenţi de aer în tubul de orgă, nu se produc sunete.

Dar care e situaţia electronului? Dacă există posibilitatea de a fi studiat ca undă

staţionară, atunci cum de „stă”, fără a fi alimentat cu energie?

Care dintre cele două răspunsuri vi se pare mai plauzibil?

1. Electronul este un „perpetuum mobile”, ceea ce contravine legilor fizicii.

Sau…

2. Electronul are şi el nevoie de alimentare permanentă cu energie, pentru a-şi

păstra frecvenţa şi simetria.

Al doilea răspuns pare a fi răspunsul bun, mai ales având la îndemâna rezultatele

celor trei fizicieni, Saul Perlmutter (University of California Berkeley), Adam

G. Riess (Johns Hopkins University, Baltimore) si Brian P. Schmidt (Australian

National University) care au primit premiul Nobel pentru realizarea faptului, ca

universul este compus din 4% „materie” ( ceea ce cuprinde toate galaxiile cu

praful cosmic inclus ) iar 96% este „energie neagră” sau „materie invizibilă”. Cu

gândul ca aceasta energie poate fi sursa care susține vibrațiile electronilor,

protonilor si neutronilor, nu ar fi de mirare, ca pana in prezent savanții nu au

reușit sa oprească vibrația măcar unui singur electron „liber”...

A doua problemă este cel puţin la fel de complicată. Figura 4. reprezintă modelul

teoretic al electronului, ca undă staţionară. Reprezentarea este bidimensională,

dar în practică trebuie să ţinem cont de o realitate tridimensională; în consecinţă,

imaginile vor fi diferite, dacă privim electronul „dintr-o parte”, sau „de sus”.

(fig.5)

Uneori, aceste unde staţionare prezintă astfel de forme, încât devine dificilă

asocierea lor cu o oarecare traiectorie circulară, căci părţi ale acestor unde

staţionare nu conturează un model coerent. Desigur, electronul poate fi

considerat şi o particulă care se manifestă, cel mai probabil, în punctul cu cea

mai mare amplitudine a undei staţionare, dar fizicienii contemporani nu mai

insistă asupra acestui model.

Să comparăm această figură cu figura 3. Undele sunt caracterizate, după cum se

vede în ambele reprezentări, de numărul de oscilaţii (frecvenţă) şi de simetrie.

Undele staţionare din fig.5 nu reprezintă singurul tip de astfel de unde. Când

Schrödinger a studiat configuraţiile de unde ale celui mai simplu atom, cel de

hidrogen, care are un singur electron, relaţia pe care a obţinut-o a condus la

descoperirea unui întreg şir de forme diferite ale undelor staţionare. Figura 6.

prezintă o parte a acestor unde staţionare.

Schrödinger nu a fost, însă, sigur cu privire la ce este ceea ce se roteşte şi dacă

există, de fapt, ceva ce se roteşte în aceste unde staţionare. (Schrödinger, 1961)

Un atom poate să fie compus din numeroase unde staţionare. De exemplu, în

nucleul atomului stabil de ²³Na se găsesc 11 protoni şi 12 neutroni, ceea ce

înseamnă 23 de unde staţionare de tipuri şi frecvenţe diferite. În jurul nucleului

atomic gravitează 11 electroni. Rezultatul ar fi că atomul de natriu poate fi

descris şi ca un „pachet energetic” alcătuit din 34 de unde staţionare.

Atomii se pot organiza în molecule, moleculele sunt părţi ale materiei organice şi

anorganice, ceea ce înseamnă că o piatră, o floare, o maşină, chiar şi omul sunt

alcătuite din mulţimi complexe de unde staţionare.

Dar, şi astfel prezentate lucrurile, tot ciudate rămân, căci, pentru percepţia

noastră obişnuită, „unda” este cu totul diferită de „materie”. Şi cu toate acestea,

vom demonstra în cele ce urmează că sunt semnale că „particula materială” nu

există, ci unda staţionară este cea care, în cadrul anumitor experienţe, manifestă

caracteristici ale materiei!

Trebuie, mai întâi, să studiem locul acelei benzi de frecvenţă pe care o percepem

ca fiind materie, raportat la spectrul electromagnetic. Acest studiu este posibil cu

ajutorul aşa-numitei analize de spectru.

„A lumina un atom înseamnă a se crea posibilitatea ca anumiţi fotoni – a căror

energie este definită de numărul de oscilaţii, adică de lungimea de undă – să

interacţioneze cu atomul. Dacă această energie corespunde cu energia dintre

cele două nivele energetice diferite ale electronului, atunci apare un fenomen ce

are la bază rezonanţa{4}. Electronul captează energia fotonului, iar sistemul

astfel format îşi schimbă configuraţia undelor…Exact inversul acestui fenomen

se desfăşoară atunci când un electron, transpus într-un nivel energetic mai înalt,

cedează un foton şi revine la un nivel energetic mai scăzut.” (Svensson, S. 1983)

Din lungimea de undă a fotonului „înghiţit” sau cedat se poate stabili, cu mare

precizie, frecvenţa undelor staţionare ce alcătuiesc atomul Dacă am examina cu

acest procedeu toate materialele care ne stau la dispoziţie şi am compara

frecvenţele undelor staţionare cu spectrul electromagnetic, am observa că

„materia” corespunde unei largi „benzi de lungimi de undă”, care se extinde de

la lumina vizibilă până la limita superioară a radiaţiilor gama.(fig.7)

După toate acestea, se pare că există un răspuns la întrebarea de ce percepem ca

materie ceea ce, de fapt, este un sistem complex de unde. În 1925, fizicianul

austriac Wolfgang Pauli a demonstrat că, în structura unui anumit atom, nu pot

exista doi electroni absolut identici. Un electron ce posedă anumite caracteristici

exclude posibilitatea existenţei, în acelaşi atom, a unui alt electron cu aceleaşi

caracteristici. Această ipoteză a fost denumită principiul excluderii al lui Pauli şi

savantul a primit Premiul Nobel pentru enunţarea şi demonstrarea lui.

Ce se întâmplă atunci când încercăm să comprimăm doi atomi de acelaşi fel, de

exemplu, doi atomi identici de carbon? Dacă cei doi atomi sunt identici, atunci

înseamnă că există în structura lor electroni, protoni şi neutroni absolut identici.

Intrând în funcţiune principiul excluderii, undele statice de acelaşi tip şi de

energie identică vor manifesta, raportate unele la altele, caracteristici ale

materiei!

Acesta este „marele secret” al materiei!

Din experienţele noastre cotidiene constatăm că materia se manifestă cu totul

altfel decât lumina, sunetul sau undele radio, dar întrebarea- cheie este: raportat

la ce?

– Comparativ cu ce, sau altfel spus, raportat la ce facem deosebirea dintre

materie, lumină, sunet sau radiounde?

Răspunsul pare a fi simplu, de la sine înţeles.

– Raportat la organele noastre de simţ, precum şi la noi înşine. La suprafaţa

pielii, la plămâni, la organele noastre interne…

Aşa-numitul răspuns „de la sine înţeles” poate fi derutant. Corpul şi simţurile ne

dau, cu adevărat, informaţii despre natura materială a lumii care ne înconjoară.

Dar corpul nostru este alcătuit din aceleaşi elemente, din aceiaşi atomi (adică

unde statice) care sunt prezenţi în lumea din jurul nostru şi pe care îi asimilăm

prin hrană.

Deci, materia corpului nostru şi materia care ne înconjoară este, de fapt, acelaşi

tip de energie. Este clar că electronii, protonii şi neutronii apei sau carbonului

din corp nu se deosebesc prin nimic de acelaşi tip de particule ale apei şi

carbonului existenţi în afara corpului nostru.

Ori de câte ori percepem ceva ca fiind de natură materială, nu se întâmplă

altceva decât o comparare a două benzi identice de lungimi de unde! Comparăm

mulţimea undelor statice care alcătuiesc corpul nostru, cu mulţimea undelor

statice situate în afara corpului nostru. Cu alte cuvinte: comparăm niveluri de

energie apropiate. Corpul nostru dispune de un întreg sistem prin care efectuează

aceste comparări: vârful degetelor, întreaga suprafaţă a corpului, gura, organele

interne, căci şi respiraţia sau digestia fac parte din acest sistem.

Privită din acest punct de vedere, materia nu este altceva decât o bandă relativ

extinsă şi complexă de lungimi de unde, alcătuită din unde statice ce manifestă

caracteristici ale materiei doar atunci când această bandă de lungimi de unde este

comparată cu ea însăşi.

Ceea ce noi numim „materie” este doar o caracteristică. Desigur, ca orice

caracteristică, şi aceasta este relativă, deci nu este definitorie pentru un anumit

nivel energetic, ci pentru modul cum se comportă energia atunci când comparăm

benzi de lungimi de unde asemănătoare sau apropiate ca nivel de energie.

Atâta timp cât atomii din noi şi atomii din afara noastră conţin, în număr mare,

electroni, neutroni şi protoni cu aceeaşi structură, aceste unde staţionare,

raportate una la alta, prezintă caracteristici ale materiei şi par a fi, mai mult sau

mai puţin, modelabile. Perceperea materiei se schimbă însă în mod considerabil

în clipa în care reuşim să modificăm frecvenţa internă a unui obiect.

Utilizarea apei pentru o astfel de experienţă oferă un exemplu elocvent. Dacă

reuşim să diminuăm nivelul de energie al apei (adică diminuăm numărul de

oscilaţii ale undelor staţionare ce alcătuiesc atomii de oxigen şi hidrogen ai

moleculei de apă), atunci apa îngheaţă şi manifestă caracteristici de corp solid. În

caz contrar, dacă ridicăm frecvenţele interne ale particulelor, apa va fierbe şi se

va transforma în vapori. Prin vapori se poate trece mai uşor decât prin gheaţă.

Inspirăm şi expirăm vaporii, iar sub un anumit indice de concentraţie, nici nu-i

percepem.{5} Aici trebuie căutat „secterul” materiei, adică în relaţia reciprocă

dintre diferite nivele de energie, lungimi de unda, frecvente si simetrii. Totul

depinde de următorul aspect: ce la ce raportăm, ce cu ce comparăm. Astfel,

proprietatea numită „relativitate” se manifestă şi în ceea ce numim „perceperea

materiei”.

RELATIVITATEA CA UNICĂ UNITATE DE MĂSURĂ

„Cine are un ceas ştie ora exactă.

Cel care are două ceasuri este cuprins de îndoială.”

Anonymus

Deseori afirmăm că în Univers totul este relativ. Mult mai rar căutăm să

înţelegem ce se ascunde îndărătul acestei afirmaţii..

Cuvântul „relativ” este de origine latină şi are sensul de „cel care se raportează la

ceva”, „care e dependent de ceva”.

Ne cramponăm, uneori cu fanatism, de rezultatele obţinute prin măsurări, uitând

că orice măsurare, ca şi orice senzaţie transmisă de organele noastre de simţ –

care doar intermediază informaţiile despre mediul înconjurător –, sunt nişte

simple comparaţii! Locul, calitatea, dimensiunea, valoarea sau orice altă

coordonată a ceea ce percepem din univers le putem defini numai prin raportare

la altceva, sau comparare cu altceva. Bazându-ne pe astfel de comparaţii, noi

împărţim lumea, considerând-o ca fiind alcătuită pe de o parte, din materie, pe de

altă parte, din fenomene ondulatorii.

Primul contact cu lumea şi, poate, cel mai important pe care-l realizăm este prin

sunet. Auzim sunete fiind încă în stare fetală, în uterul matern.

Sunetele sunt, în mod, evident, unde, mai precis, unde sonore. Ştim că urechea

umană este capabilă să perceapă sunete din banda de frecvenţă cuprinsă între 16

şi 20.000 Hz. Timpanul captează semnalele sonore, sistemul anatomic al urechii

le transmite creierului, iar acesta le interpretează. Membrana timpanului are,

însă, un potenţial redus, nefiind capabilă să intre în rezonanţă cu undele de o

frecvenţă sub 16 Hz, respectiv cu cele de peste 20.000 Hz. În plus, această

apreciere este valabilă pentru cei cu un auz foarte fin. Astfel definim limita

inferioară şi cea superioară a benzii de frecvenţă numită de noi sunet, prin

raportare la facultatea noastră de a-l percepe, adică la audibilitate.

Desigur, şi aici este vorba despre o comparare. Comparăm capacitatea

timpanului de a intra în rezonanţă cu frecvenţele surselor de sunet exterioare.

Ceea ce se situează sub 16 Hz nu mai poate fi comparat cu oscilaţiile captate de

timpan. Acestea sunt undele infraacustice.

Undele sonore de peste 20.000 Hz se situează dincolo de limita superioară a

audibilităţii, deci a capacităţii timpanului de a intra în rezonanţă. Aceasta este

banda de frecvenţă a ultrasunetelor.

Se scrie frecvent despre faptul că liliecii sau câinii sunt capabili să audă

ultrasunetele, fiind vorba, în esenţă, despre adaptarea urechii la altă bandă de

frecvenţă. Ceea ce aude liliacul este ultrasunet doar raportat la capacitatea

urechii noastre. Raportat la capacitatea urechii liliacului, este un sunet ca oricare

altul!

Sunetele au o caracteristică deosebită, care poate constitui cheia tuturor tainelor

Universului.

Această cheie este camuflată în muzică…

Gama muzicală are la bază şapte note, a opta fiind corespondenta primei note,

dar de frecvenţă mai înaltă. Diferitelor note le corespunde un anumit număr de

oscilaţii (vibraţii). Cu cât numărul de oscilaţii este mai mare, cu atât sunetul este

mai acut. Do de jos nu este identic cu do de sus. Dacă se cântă o melodie cu o

octavă mai jos sau mai sus, ea poate fi totuşi, recunoscută.

Faptul că repetarea din octavă în octavă, pe o scară ascendentă, nu se sfârşeşte

la 20.000 Hz doar pentru că aici este limita superioară a perceperii de care e

capabilă urechea umană, devine o concluzie logică. Pentru liliac, aşa-numitele

„ultrasunete”, care se refractează întâlnind diferite gângănii, constituie o muzică

divină ce îi provoacă pofta de mâncare.

Repetarea din octavă în octavă nu este, după cum vom vedea, o carcateristică

proprie numai sunetelor.

Dacă descompunem lumina albă cu ajutorul unei prisme, obţinem culorile

curcubeului, adică cele şapte culori de bază ale spectrului. Aceste culori se

aranjează în ordinea crescătoare a numărului de oscilaţii; roşul are cel mai mic

număr de oscilaţii percepute de ochi, iar violetul, cel mai mare. Dacă dorim să

vedem ceva ce este situat în afara acestei benzi de lungimi de undă, atunci e

nevoie de instrumente mai sensibile decât ochiul uman. Dacă vrem să realizăm

nişte fotografii cu infraroşii, atunci e necesar să mărim numărul de oscilaţii

proprii radiaţiei termice, pentru a ajunge în banda de frecvenţă în care ochiul

percepe lumina. Dacă dorim să facem fotografii în zona ultravioletelor, atunci

trebuie să procedăm invers, să diminuăm numărul de oscilaţii al ultravioletelor.

Lumina de diferite lungimi de unde pare a fi de o anumită culoare doar raportată

la ochiul nostru, sensibilitatea acestui organ de simţ determinând, în final, cât şi

ce vedem. Diferitele culori se diferenţiază numai prin lungimea de undă, deci

prin număr de oscilaţii, or deducem de aici că aceste diferenţe ale numărului de

oscilaţii se manifestă şi dincolo de gama de frecvenţă a ultravioletelor, deci

trebuie să existe şi alte culori, „mai sus cu o octavă”… Cert este că, în cazul

luminii, noi vedem cu ochiul liber numai „o octavă”, dar această limită nu este a

luminii, ci a capacităţii ochiului uman de a o percepe. Dacă ochiul ar fi mai

sensibil, ar percepe banda de lungimi de unde a razelor ultraviolete tot în culori,

la fel cu cele ale luminii vizibile…

Deosebit de importante pentru noi sunt şi parfumurile şi gustul. Despre sunet şi

lumină afirmăm mai uşor că sunt de natură ondulatorie, iar gustul şi parfumul

par a fi din alt domeniu. Acestea sunt legate, în general, de ceva material şi le

considerăm caracteristici ale materiei. Dacă acceptăm că materia este, în fond, o

configuraţie de unde statice, definite prin simetrie şi număr de oscilaţii, atunci

pare logic ca şi gusturile şi parfumurile să fie sisteme de unde. Aceste unde

energetice le percepem cu ajutorul limbii şi al nasului, deşi – conform unei

emisiuni de televiziune-, japonezii au inventat un instrument pentru a detecta

care este cel mai puturos peşte. Suntem încă departe de a putea vorbi despre

„infra-parfumuri” sau „ultra-miresme”. O astfel de situaţie ar fi posibilă doar

dacă s-ar reuşi măsurarea unor miresme ce se manifestă dincolo de limitele

simţului nostru, numit „miros”.

Deci, această repetare „din octavă în octavă” este caracteristică sunetelor şi

luminii. Dar oare cine ar presupune că există ceva asemănător şi îm banda de

lungimi de unde considerată de noi a fi materia?

Şi cu toate acestea, există…

În tabelul lui Mendeleev, elementele sunt aranjate în şapte rânduri orizontale. De

ce se numeşte acesta tabel periodic?

Pentru că sunt observabile anumite repetări periodice ale caracteristicilor fizice

şi chimice ale elementelor.

Acest fapt se aseamănă în mod izbitor cu acelaşi fenomen, manifestat însă în

domeniul sunetelor şi al luminii.

E posibil oare ca şi materia să urmeze acelaşi model? Există oare materie şi „cu

o octavă mai sus”?

Poate că această ipoteză pare ridicolă, dar materia este alcătuită din unde statice

şi fiecare undă este caracterizată printr-un anumit număr de oscilaţii. De ce n-ar

exista acestea şi „cu o octavă mai sus”? Faptul că nu le percepem, sau le

percepem, dar nu ni se par de natură materială, se poate explica şi prin modul în

care informaţiile transmise creierului de către organele noastre de simţ se

cristalizează prin compararea unor unde de frecvenţe şi simetrii diferite.

Comparăm undele existente în afara corpului nostru cu undele ce alcătuiesc acest

corp. Nu este o pură întâmplare că cercetătorii nu au descoperit „paricule

materiale elementare”.

Totul depinde de cât de mare este diferenţa dintre nivelurile energetice sau de

frecvenţă pe care le comparăm.

Indiferent că este vorba de sunet, de radiounde, de raze de lumină sau de „unde

materiale”, dacă diferenţa de frecvenţă este destul de accentuată, aceste unde se

interferează. Putem observa, de exemplu, că pereţii casei nu constituie un

obstacol pentru radiounde. Noi considerăm pereţii ca fiind obstacole, în timp ce

radioundele nici nu percep aceşti pereţi, aşa că putem asculta radio chiar şi cu

uşile, ferestrele închise. Diferenţa dintre cele două benzi de frecvenţă –

radioundele şi peretele – este prea mare şi din această cauză nu prezintă, una faţă

de alta, caracteristici materiale. O aşa-numită cuşcă Faraday, construită din fibre

de oţel, constituie un obstacol de netrecut – deci, material –, atât datorită oţelului

din care este confecţionată, cât şi datorită structurii sale, astfel încât radioundele

nu pot pătrunde prin orificiile cuştii, deşi degetul nostru încape în ele.

Radioundele pot fi anihilate sau bruiate cu radiounde de frecvenţă asemănătoare,

deoarece acestea se comportă, prin raportare una la cealaltă, ca obstacol material,

asemenea unui perete, prin raportare la corpul uman.

Nu doar undele radio pătrund prin pereţi, ci şi sunetele. Cine are vecini, cunoaşte

acest fenomen.

Dacă am accepta că materia este alcătuită din mulţimi de unde statice, atunci ni

s-ar revela multe dintre tainele Universului.

Primul pas ar fi acceptarea faptului că nici o undă statică nu „stă” de la sine, cel

puţin în muzică, nu. Undele statice provocate în tubul de orgă sau pe coarda unei

viori „stau” doar până când sunt alimentate cu energie. Oare nu se întâmplă la

fel şi în cazul materiei?

Ar fi ciudat ca, în numele logicii, să folosim modele teoretice diferite pentru

fenomene asemănătoare din punct de vedere matematic, grafic şi fizic.

Dacă întregul Cosmos – înţelegând prin aceasta toate obiectivele astrofizice, deci

stele, planete, ş.a. – este alcătuit din unde statice, cum este posibil ca aceste unde

să persiste, fără a fi realimentate cu energie? Sau – dacă pentru a se menţine, în

circumstanţe optime, nici nu e nevoie de plus de energie –, unde este sursa care a

emis, a creat din start, aceste unde? Căci este clar:

Aşa cum nu pot fi create radiounde fără a exista un emiţător, tot aşa nu pot fi

create nici un fel de unde, fără o sursă de emisie!

Pentru mine a existat întotdeauna ceva stânjenitor în această abordare. Pe de o

parte, la şcoală ne-au învăţat că nu este posibilă construcţia unui perpetuummobile – într-un sistem închis –, pentru că ar fi în contradicţie cu legea

conservării energiei. Pe de altă parte, constat că în Univers totul, fără nici o

excepţie, se află în continuă mişcare, totul se roteşte, orbitează, vibrează, etc.

Asta n-ar constitui o problemă, dacă ar fi posibilă măcar stoparea mişcării unui

singur electron. Oscilaţia (vibraţia) însă nu încetează nici înspre limita de zero

absolut!

Ei bine, ori este vorba de un gigantic perpetuum-mobile – ceea ce ar fi în

contradictoriu cu legile fizicii –, ori această lume minunată este alimentată

cumva cu energie, aceasta creând şi apoi menţinând mişcarea lumii şi undele ei

statice, ceea ce înseamnă că Universul nu poate fi considerat ca un sistem închis.

În esenţă, asta ar însemna că fiecare electron, proton şi neutron, chiar şi întreg

Universul cunoscut de noi este creat şi „susţinut” de ceva. Deci trebuie să existe

undeva, „în fundal”, o astfel de sursă de energie ( şi aici mă gândesc la un nivel

de energie esenţial mai ridicat decât cel al materiei), sursă pe care am putea-o

numi „unitate de comandă”, iar existenţa ei ar constitui o explicaţie şi pentru

stabilitatea materiei.

Probabil există mulţi oameni care şi-au pus această întrebare. Problema constă

doar în faptul că o astfel de energie – care ar susţine Cosmosul cunoscut de noi şi

ar constitui explicaţia fenomenului de stabilitate a materiei – nu este măsurabilă.

Iar în lipsa unor estimări concrete, care fizician ar îndrăzni să decreteze că,

totuşi, o astfel de energie există?!

Ei bine, premiul Nobel in fizică in anul 2011 a adus o schimbare radicală in ceea

ce privește existenta unei energii deocamdată nemăsurabilă, dar calculabila.

Savanții au studiat supernove situate la mare distantă, si au ajuns la concluzia că

universul – contrar supozițiilor anterioare, care presupuneau o încetinire a

dilatării cauzata de gravitație - se dilată cu accelerare, deci cu o viteză din ce in

ce mai mare. Această energie enormă poate fi considerată ca susținătoare

continuă a vibrațiilor electronilor, protonilor si neutronilor...

S-ar ajunge, însă, mai aproape de o rezolvare a acestei probleme, dacă am studia

ce este, de fapt, măsurarea?

A măsura înseamnă a compara, şi nimic mai mult!

Măsurarea nu oferă valori absolute!

Orice măsurare este relativă!

Ceea ce măsurăm sunt unde definite prin număr de oscilaţii şi simetrie.

Cu ce măsurăm – adică instrumentul – este alcătuit tot din unde statice, definite

tot prin număr de oscilaţii şi simetrie.

Pentru o măsurare nemijlocită, directă este foarte important ca ceea ce dorim să

fie măsurat să aibă un corespondent în instrumentul cu care măsurăm, pentru a

avea cu ce compara obiectul pe care-l măsurăm. În acest mod, un instrument

poate fi corespunzător pentru măsurarea acelor frecvenţe ce sunt mai joase decât

frecvenţele materialelor din care este alcătuit instrumentul, sau sunt egale cu

acestea. În consecinţă, nu se pot măsura nemijlocit acele unde electromagnetice

sau unde statice care prezintă o frecvenţă mai mare decât nivelul energetic al

aparatului de măsură.

Dar frecvenţa radiaţiilor cosmice este mai înaltă decât frecvenţa aparatelor

noastre de măsură – ar putea spune cineva care aruncă măcar o privire asupra

tabelului ce cuprinde relaţiile dintre spectrul electromagnetic şi materie.

Cum este, totuşi, posibilă măsurarea unui segment din aceste radiaţii?

Fizicienii au rezolvat această problemă acceptând existenţa acţiunii radiaţiilor

cosmice asupra materiei. Dintre diferitele materiale, cristalele sunt cele care se

pretează cel mai bine la astfel de măsurări. Practic, deci, nu se măsoară radiaţiile

cosmice, ci efectul acestora asupra cristalelor. Acelaşi principiu stă la baza

diminuării frecvenţei radiaţiilor röntgen invizibile în frecvenţe mai joase –

imagini pe o peliculă de film, de exemplu, în cazul unei fracturi. Privind

pelicula, suntem conştienţi că imaginea nu este unul şi acelaşi lucru cu radiaţiile

röntgen, ci efectul acestora asupra peliculei sensibile la lumină. Se poate afirma

că imaginea imprimată pe peliculă este corespondentul analog al radiaţiei

röntgen într-o bandă de frecvenţă pe care ochiul nostru este capabil s-o perceapă.

Alte instrumente, ca de exemplu aparatul Geiger-Müller, măsoară radiaţiile

radioactive prin mijlocirea efectului de ionizare pe care îl au acestea asupra

anumitor gaze.

Dacă dispunem de atâta curaj, încât să îndrăznim a presupune, chiar în lipsa unor

rezultate de măsurare concretă, că există nivele energetice mai înalte decât

radiaţiile cosmice, următorul pas ar fi să reanalizăm fenomenul forţei

gravitaţionale dintr-un punct de vedere deosebit.

Ţinând cont că tot ce considerăm a fi materie în Cosmos este alcătuit din unde

staţionare, atunci gravitaţia nu prea poate fi altceva decât un fenomen de

rezonanţă. De ce ar fi atras un corp dens de un alt corp dens, dacă n-ar fi

alcătuite din unde electromagnetice care interacţionează unele cu altele prin

fenomenul de rezonanţă? Frecvenţele mai joase, cum sunt radioundele şi lumina

vizibilă, pot părăsi atmosfera pământească, fără a fi împiedicate de nimic.

Radiaţiile cosmice, având o frecvenţă înaltă şi o energie superioară, sunt capabile

să se deplaseze nestingherite printre aştri ce au o masă considerabilă şi, ceea ce

este foarte important, fără modificări în planul mişcării. Până şi apa este capabilă

să învingă gravitaţia când, mărindu-şi frecvenţa, se ridică sub formă de vapori

de apă, ca apoi, îndată ce se răceşte şi dobândeşte prin aceasta o frecvenţă mai

joasă, să cadă din nou, sub formă de ploaie.

Gravitaţie = Rezonanţă

Mai devreme sau mai târziu e necesar să ne punem inevitabila întrebare:

– Este posibil, oare, ca toate acele unde statice pe care noi le percepem ca fiind

materie să ia naştere ca efect al acţiunii unor niveluri energetice şi frecvenţe mult

mai înalte, adică al unor niveluri energetice atât de înalte, încât cu aparatele de

măsură tradiţionale – alcătuite din elemente materiale – să fie imposibilă

măsurarea lor? Se poate presupune că există în mod real niveluri energetice mai

înalte, care „susţin” întreaga lume materială?

Deocamdată suntem în măsură a prezenta trei argumente în susţinerea acestei

ipoteze:

1. Perpetuarea undelor statice care alcătuiesc materia.

2. Stabilitatea materiei.

3. Gravitaţia – în mod mijlocit, deoarece apariţia acestei forţe este condiţionată

de existenţa şi menţinerea undei materiale.

Cu acestea însă nu se încheie seria argumentelor.

TEORIA „SFERELOR ÎNALTE”

Dacă vrei să cunoşti secretul Universului, gândeşte în termenii energiei,

frecvenţei şi vibraţiei.

citat clasic din Nikola Tesla

Domeniul muzicii ne oferă un exemplu simplu şi clar.

Pe coarda unei viori sau în interiorul unui tub de orgă, producerea şi menţinerea

undelor statice este posibilă doar prin alimentarea continuă cu energie. Sunetul

emis are o frecvenţă relativ joasă, cel puţin prin raportare la frecvenţa undelor

statice ale materialului din care este instrumentul muzical. Un instrument

muzical este capabil să producă sunete. Un sunet însă nu e capabil să producă un

instrument muzical. Cu alte cuvinte: un nivel energetic mai înalt, caracterizat

printr-o frecvenţă înaltă corespunzătoare, este capabil să creeze un nivel

energetic mai scăzut, cu frecvenţă mai joasă. Un nivel de energie mai scăzut,

caracterizat de o joasă frecvenţă, nu este capabil în sine, în nici o circumstanţă,

să producă un nivel energetic mai înalt, cu o frecvenţă mai înaltă.

Considerând materia ca fiind suma undelor statice, devine logică presupunerea

că există un nivel de energie mai înalt, care produce şi menţine aceste unde.

Deja în 1944, la Florenţa, Max Planck a afirmat în prelegerea întitulată „Esenţa

materiei”:

„Domnilor! Ca fizician, deci ca un bărbat care şi-a dedicat întreaga viaţă

studiului ştiinţei raţionale, adică cercetării materiei, mă simt absolvit de

acuzaţia că aş fi un om naiv; în consecinţă, ca rezultat al cercetărilor mele,

declar cu toată responsabilitatea următoarele: Materia în sine nu există. Tot ce

considerăm materie se produce şi există prin intermediul unei anumite forţe;

această forţă provoacă oscilaţiile particulelor atomice şi menţine structura

atomului, asemenea unui minuscul sistem solar.”

În continuare, Max Planck desemnează ca posibilă sursă de energie un „spirit

inteligent”, dar – independent de faptul că această ipoteză se va dovedi a fi

adevărată, sau nu –, să căutăm o rezolvare a problemei cu ajutorul instrumentelor

de care dispune fizica.

Există oare posibilitatea să se manifeste aici acelaşi principiu ca şi în muzică,

unde o frecvenţă mai joasă, adică sunetul, este produsă de un obiect material –

instrumentul muzical – ce aparţine unei game de frecvenţă mai înaltă, deci

nivelul energetic mai scăzut există doar dependent de nivelul energetic mai înalt?

Unde ar fi de găsit, în acest caz, acel nivel de energie care este capabil de a

produce şi menţine un nivel energetic ca cel denumit materie, sau şi mai mult,

acel nivel foarte înalt de energie, care se constituie în radiaţii cosmice?

Fantezia umană nu cunoaşte limite.

Uneori apar gânditori îndrăzneţi care, nefiind mulţumiţi de perspectiva

contemporană asupra lumii, caută răspuns la întrebările lor în sfere mai înalte, în

lumi paralele, sau în alte dimensiuni. Aceste concepte, şi altele asemănătoare,

sunt obişnuite în lexicul literaturii ştiinţifico-fantastice, dar s-ar putea, totuşi, ca

fantezia să ne deschidă o posibilă altă cale.

Există modele matematice care calculează cu mai mult de trei dimensiuni, dar

nouă ne este, totuşi, imposibil să percepem altfel, decât tridimensional. Chiar şi

cea de a patra dimensiune, cum este socotit timpul de către unii, provoacă reale

probleme. Nu suntem capabili să vedem ceea ce s-a întâmplat doar cu câteva

minute înainte, sau ceea ce se va întâmpla mâine, ori peste un an. Şi dacă am

accepta timpul ca fiind a patra dimensiune, suntem dependenţi de memorie,

logică sau presupuneri, dacă dorim să realizăm o legătură cu aceasta.

În încercarea de a percepe alte dimensiuni, ne lovim de aceleaşi limite ca în

cazul măsurărilor cu instrumente specifice. Dacă există ceva în acel aparat de

măsură care să corespundă obiectului pe care dorim să-l măsurăm, atunci

compararea devine posibilă.

Numai dacă ar exista în noi ceva care să corespundă unei a patra sau a cincea

dimensiuni, atunci şi numai atunci am fi capabili să accesăm şi să percepem

aceste dimensiuni.

Pentru a înţelege toate acestea mai bine, să ne închipuim o lume alcătuită numai

din două dimensiuni, adică bidimensională. O astfel de lume este perfect plană.

Să ne închipuim că această lume este locuită de fiinţe inteligente, care sunt şi ele

bidimensionale. Creierul lor are doar lungime şi lăţime, înălţime nu. Dacă trasăm

o linie de marcaj între două astfel de fiinţe, această linie devine un obstacol pe

care ele nu-l pot trece, îl pot doar ocoli. Pentru ca aceste fiinţe să fie capabile de

a percepe o a treia dimensiune, ar fi necesar un creier tridimensional, care să

perceapă un punct în afara şi deasupra acestei lumi bidimensionale. Dar ele nu

au un creier tridimensional. De aceea nici măcar nu pot presupune existenţa

dimensiunii a treia. Corpul şi creierul lor sunt definite numai prin două

dimensiuni.

Ce s-ar întâmpla dacă, în lumea lor bidimensională, ar ateriza un obiect

tridimensional, să zicem, o navă spaţială?

Probabil că ar descoperi cele trei puncte pe „solul” lumii lor plate, ar considera

că acestea au ajuns acolo într-un mod „paranormal”, dar despre nava spaţială nar putea, în nici un caz, să-şi formeze o concepţie.

(Figura zâmbitoare este aşa, doar de dragul exemplului, căci într-o ipotetică lume

bidimensională, ochii şi gura ar trebui să fie undeva, pe linia cercului.)

Cred că noi suntem într-o situaţie similară în lumea noastră tridimensională, căci

există numeroase fenomene pe care le catalogăm a fi „paranormale”. Trăim întro lume tridimensională şi nu suntem capabili să ne alcătuim o viziune despre o a

patra, a cincea sau a şasea dimensiune, indiferent în câte dimensiuni calculează

matematicienii.

Sau suntem, totuşi, capabili de ceva asemănător, dar abordând altfel acest

aspect?

V-aş propune o variantă care v-ar direcţiona gândurile pe o altă orbită – o

variantă, care totodată este in perfectă concordanță cu propunerea lui Nikola

Tesla: „Dacă vrei să cunoşti secretul Universului, gândeşte în termenii energiei,

frecvenţei şi vibraţiei.”

Din moment ce deţinem deja informaţii despre spectrul larg al undelor

electromagnetice care alcătuiesc lumea noastră, să facem încă un pas îndrăzneţ şi

logic! În primul rând, să considerăm toate undele, adică sunetele, lumina,

mirosurile, materia şi toate tipurile de radiaţii ca alcătuind o unică şi largă bandă

de frecvenţă, a cărei limită inferioară şi superioară este determinată de organele

noastre de simţ şi de aparatele de măsură. Toate aceste unde aparţin lumii fizice

tridimensionale.

Să considerăm întregul spectru electromegnetic cunoscut – înţelegând aici şi

materia – ca fiind o singură „octavă”. Să presupunem apoi că totul se repetă – la

fel ca în muzică – „cu o octavă mai sus”. Să ne închipuim o întreagă lume

alcătuită din totalitatea mulţimilor de unde electromagnetice ce vibrează cu o

frecvenţă mai înaltă. La fel ca în cazul sunetelor care se repetă cu o octavă mai

sus, caracteristicile, chiar dacă nu rămân identice, sunt foarte asemănătoare.

Într-o „lume ce vibrează într-o octavă mai înaltă”, sistemul oscilaţiilor, prin

raportare unele la altele, face posibilă existenţa unei lumi foarte asemănătoare cu

cea pământească, deoarece diferitele tipuri de unde electromagnetice vor

manifesta, în raport unele cu altele, caracteristici la fel de relative.

Să denumim această lume „o sferă mai înaltă”.

Astfel, o lume existentă într-o sferă mai înaltă ar avea numeroase asemănări cu

binecunoscuta noastră lume pământească. Dacă ne putem imagina o astfel de

sferă cosmică existentă la un nivel energetic mai înalt, nu ni s-ar părea deosebit

ca şi aceasta să fie caracterizată de timp şi spaţiu. Ar exista chiar şi percepţia

materială, ţinând cont de faptul că aceasta nu este altceva decât senzaţia dată de

compararea undelor asemănătoare sau apropiate, adică o caracteristică relativă

rezultată din această comparare.

Singurul lucru care desparte sfera mai înaltă de lumea noastră fizică este nivelul

de energie, sau altfel spus, frecvenţa undelor electromagnetice. O sferă mai

înaltă şi lumea fizică pot ocupa unul şi acelaşi spaţiu.

Suntem, oare, capabili să ne imaginăm o astfel de lume, în care Soarele, planeta,

apa, florile, animalele şi toate construcţiile sunt alcătuite din unde

electromagnetice de o frecvenţă mai înaltă? Locuitorii sferei mai înalte, cu

trupurile lor existând la un nivel energetic mai înalt, precum şi cu ajutorul

organelor de simţ adecvate, stabilesc legături cu lumea exterioară, lume care

pare, bineînţeles, la fel de materială, prin raportare la nivelul lor de energie, ca şi

lumea noastră pământească, prin raportare la propriul nostru corp. Oare ce ar

impiedica principiul de excluziune al lui Wolfgang Pauli sa se manifeste si ontr-o

lume care vibreaza cu freventa mai inalta?

Şi totuşi noi nu percepem nimic din toate acestea.

O sferă cosmică existentă la un nivel energetic mai înalt se poate suprapune

lumii fizice, fără ca să se tulbure una pe alta. Acest fenomen nu se deosebeşte

prin nimic de cel al prezenţei permanente a radiaţiilor cosmice sau a

radioundelor, care ne înconjoară şi ne traversează lumea şi corpul.

Dragă Cititorule!

Dacă ţi-ai închide ochii, ţi-ai putea imagina toate acestea? Poţi să-ţi imaginezi un

întreg univers alcătuit din diferite niveluri de energie, adică din mai multe sfere

din ce în ce mai înalte, care se înterpătrund? Senzaţia materialităţii, şi acolo, ca şi

pe Pământ, se naşte din relaţia reciprocă a diferitelor niveluri energetice.

Dacă eşti capabil de asta, atunci eşti foarte aproape de a dobândi o nouă viziune

despre lume. O fiinţă bidimensională nu e capabilă să-şi imagineze o lume

tridimensională, iar o fiinţă tridimensională nu e capabilă să-şi imagineze o lume

cu patru dimensiuni, şi aşa mai departe. În măsura în care tu, dragă cititorule, ca

fiinţă inteligentă şi cu judecată, poţi să-ţi imaginezi o întreagă lume, o sferă

cosmică care vibrează cu o frecvență mai înaltă, care nu este situată într-o

inabordabilă dimensiune a patra sau a cincea, ci doar la un nivel de energie mai

înalt, atunci nu eşti doar o simplă fiinţă apărută incidental din materie, având o

limitată existenţă pământească.

Atunci eşti mai mult de atât… Mult mai mult…

Dacă în tine n-ar fi ceva care aparţine acestor sfere mai înalte, n-ai fi capabil să ţi

le imaginezi…

Desigur, chiar dacă existenţa unor sfere mai înalte ar constitui o explicaţie

acceptabilă pentru evoluţia lumii noastre fizice, ar fi prematur să tragem nişte

concluzii ferme.

Condiţia primordială a existenţei sferelor mai înalte o constituie necesitatea

existenţei undelor de o frecvenţă mai înaltă, cu un număr mai mare de oscilaţii,

adică a unor niveluri energetice pe care lumea materială nu este capabilă să le

producă.

Următorul fragment este un citat din cartea scrisă de Bahcall şi Ostriker, având

titlul „Probleme nerezolvate în astrofizică” (Bahcall & Ostriker: Unsolved

problems in astrophysics, 1997):

„Încă din1963 s-au recepţionat radiaţii cosmice de ordinul de mărime 10² eV.

Sunt foarte rare. Până în zilele noastre s-au înregistrat doar 8 evenimente care

corespund unei densităţi de fascicul de 0,5/ km²/ secol.

De curând s-a semnalat prezenţa a două radiaţii cosmice deosebite, a căror

energie depăşeşte ordinul de mărime 2 x 10² . Acestea sunt evenimente de

excepţie. Nu există un model plauzibil care ar putea explica o astfel de

acceleraţie. Datorită faptului că energia lor n-a fost diminuată nici de radiaţiile

cosmice de fundal 2,7K, punctul de emisie al acestor raze poate fi considerat la

distanţa de 100 Mpc{6} de galaxia noastră.

Dacă aceste radiaţii sunt protoni extragalactici, ceea ce e foarte probabil, atunci

ele nu sunt deviate de câmpul magnetic. În consecinţă, traiectoria ar trebui să

indice punctul lor de pornire. În apropierea presupusei traiectorii, nu există

surse astrofizice. Apariţia acestor radiaţii cu o energie atât de ridicată constituie

o enigmă, iar descifrarea acesteia va conduce la o fizică sau astrofizică

fundamental nouă.”

Există, deci, energii mai înalte, radiaţii sau unde caracterizate de o frecvenţă

foarte înaltă. Este adevărat că sunt fenomene foarte rar observabile, dar asta se

datorează şi instrumentelor de măsură. Deocamdată nu cunoaştem, însă, o sursă

de energie care să fie capabilă a produce astfel de radiaţii.

Or, condiţia primordială a existenţei unei unde este sursa de emitere.

Undele nu apar din nimic.

S-ar părea că sursa radiaţiilor cosmice de cea mai înaltă energie nu există în

lumea fizică cunoscută de noi.

Dar atunci, unde poate fi?

Desigur, în afara gamei de frecvenţă observabile şi măsurabile – mai exact –

deasupra acesteia.

Aparatele noastre de măsură devin mai precise în măsurări şi asta face posibilă

înregistrarea – chiar dacă mijlocită – a unor niveluri energetice din ce în ce mai

înalte. În schimb, habar nu avem de unde provin aceste radiaţii cu nivel energetic

extrem de înalt, iar în ceea ce priveşte modul în care sunt produse, nu s-a realizat

nici măcar un model teoretic plauzibil.

În consecinţă, mai putem adăuga trei puncte pe lista argumentelor care susţin

existenţa unui nivel energetic mai înalt în fundalul lumii materiale:

– Unul este existenţa radiaţiilor cosmice.

– Celălalt îl constituie acea capacitate a noastră de a ne imagina existenţa unei

sfere mai înalte.

Faptul că suntem capabili să ne imaginăm o sferă mai înaltă, să o gândim – mai

mult –, să ne formăm o viziune despre aceasta, pune serios la îndoială

tridimensionalitatea propriei noastre fiinţe, adică însăşi materialitatea ei şi, odată

cu acestea, tot ceea ce noi atribuim ca aparţinând organismului viu şi materiei.

ESTE CREIERUL CAPABIL SĂ CREEZE GÂNDURI?

„… când fenomene noi ne constrâng să ne schimbăm modul de gândire…, până

şi fizicienii cei mai progresişti sunt puşi într-o situaţie dificilă . Cerinţa de a-ţi

schimba modul de gândire îţi poate provoca senzaţia că-ţi fuge pământul de sub

picioare…Cred că nu trebuie să subapreciem aceste dificultăţi. Dacă omul a trăit

o dată experienţa disperării cu care unii savanţi, altminteri inteligenţi şi

prietenoşi, s-au opus schimbării modului lor de a gândi, nu-i rămâne decât să se

minuneze că astfel de revoluţii ştiinţifice au fost, totuşi, posibile.”

Werner Heisenberg

Oricât ar fi de greu să ne schimbăm modul de gândire, acesta este preţul pretins

de cercetarea ştiinţifică.

Nu pare a fi periculoasă şi chiar ar putea fi acceptată ipoteza că există energii

cosmice mai înalte, pe care încă nu am reuşit să le măsurăm. Dar presupunerea

că la nivele mai înalte există viaţă, ba mai mult, că propria noastră viaţă nu este

limitată doar la tridimensionalitate, este de cu totul altă natură.

Cert este că suntem înzestraţi cu o extraordinară fantezie. Dacă ne putem

imagina sferele mai înalte, atunci acestea există. Dar această existenţă este strict

condiţionată. Pentru a ne putea imagina o sferă mai înaltă, este necesar să existe

în noi ceva ce corespunde, prin analogie, acestei sfere mai înalte. O fiinţă

bidimensională nu este capabilă să conceapă o lume tridimensională, pentru că

acea de a treia coordonată nu există în „creierul” ei. În acelaşi fel, nici noi n-am

fi capabili să ne imaginăm o mai înaltă sferă cosmică, dacă existenţa noastră s-ar

limita numai la lumea tridimensională.

Creierul uman este extrem de complicat, dar, cu toate acestea, are un nivel

energetic relativ scăzut, fiind alcătuit din simple elemente „terestre”. Dacă

existenţa şi perspectivele noastre ar fi determinate de frecvenţa relativ scăzută a

creierului, adică de elementele materiale care-l alcătuiesc, atunci n-am avea nici

o posibilitate de a percepe sau a presupune că există ceva în afara acestei benzi

de frecvenţă. Materia poate fi definită ca mulţime a undelor statice cu o

frecvenţă cuprinsă între cea a luminii vizibile şi limita superioară a radiaţiilor

gama. Dacă în noi n-ar exista niveluri de energie şi frecvenţe mai înalte decât

cele amintite, atunci n-am putea nici măsura, nici studia energiile de tipul

radiaţiilor cosmice, din simplul motiv că nici nu am fi conştienţi de existenţa lor.

Toate acestea conduc la o întrebare extrem de interesantă: presupunerea că

gândurile noastre sunt produse de creierul alcătuit din elemente materiale

corespunde într-adevăr realităţii?

E = mc²

Conform formulei lui Einstein, şi materia este energie. (De aceea suntem

capabili să preluăm energie de la materie.)

Întreg Universul, înţelegând prin asta planetele, stelele, galaxiile, pulsarii{7},

quasarii{8} şi misticele găuri negre, nu este altceva decât energie. Nu avem nici

un motiv să presupunem că, eventual, gândul ar fi altceva.

Numai că, dacă şi gândul este energie, ar trebui să existe şi o frecvenţă care să-i

corespundă. Cu alte cuvinte: ceea ce este produs de lumea materială ar trebui să

fie măsurabil cu instrumente materiale.

Situaţia referitoare la gând este, în linii mari, ca şi cea a radiaţiilor cosmice. Se

pot măsura numai pe baza efectelor intermediate, mijlocite, în mod direct, nu.

Presupunând că gândurile noastre ar fi „produse materiale”, undele

electromagnetice corespunzătoare gândurilor ar trebui să fie măsurabile, cu

ajutorul instrumentelor adecvate, în intervalul cuprins între undele radio şi limita

superioară a radiaţiilor gama.

Cel mai bun rezultat în măsurarea funcţiilor creierului s-a obţinut, până acum, cu

ajutorul encefalogramului. Instrumentul se conectează, cu ajutorul unor

electrozi, la pielea capului, iar aceşti electrozi înregistrează schimbările survenite

în undele electromagnetice ale creierului. Rezultatul este apoi transpus în formă

grafică de un alt component al aparatului.

Se poate citi, din diagrama obţinută, cine la ce se gândeşte? Nici vorbă!

Aparatul semnalează că are loc o activitate, dar că omul testat se gândeşte la un

şoricel sau la un elefant, rămâne secretul acestuia.

În ultimii ani, câţva fizicieni în colaborare cu medici au pus la punct un aparat de

„detectat minciuni”, cu ajutorul căruia se poate stabili, relativ corect, dacă cineva

spune adevărul, sau minte. Aparatul poate fi, însă, indus în eroare, de aceea

multe instanţe judecătoreşti nu admit aceste investigaţii ca probă la dosar. Cât

despre a se afla, cu ajutorul acestui aparat, cine la ce se gândeşte, nici nu se pune

problema.

Am întâlnit deseori şi părerea că gândurile sunt unde electromagnetice de foarte

joasă energie şi nu s-a inventat încă instrumentul destul de sensibil ca să o poată

înregistra. Asta mi-a trezit curiozitatea…

„Încă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a presupus că gândurile sunt unde

electromagnetice purtătoare de informaţii, produse de creier. Prin anii ’30, un

grup de savanţi sovieticii, condus de fiziologul Leonid Vassiliev, a examinat atent

această ipoteză. Au lucrat cu trei subiecţi, cărora li s-a indus, de la distanţă,

prin sugestie telepatică, starea de somn hipnotic, şi tot de la distanţă, au fost

scoşi din această stare. După ce această metodă, numită „hypnogenă” a fost

aplicată în repetate rânduri cu succes, atât subiecţii, cât şi emiţătorul sugestiei

hipnotice au fost izolaţi în câte o încăpere din plumb, care, asemenea unei cuşti

Faraday, era menită a constitui un obstacol în calea presupuselor unde

electromagnetice. Spre marea surpriză a cercetătorilor, experimentul a

funcţionat pe mai departe. Aceste rezultate au fost făcute publice pentru prima

oară în 1959, după detensionarea politică. Interesul stârnit a fost exprem de

mare, mai ales că savanţii au relatat şi despre experimente încununate de

succes, efectuate în condiţiile în care între emiţător şi receptori a existat o

distanţă de 1700 km ( distanţa dintre Sevastopol şi Leningrad). Cercetătorii

sovietici au dovedit, prin aceste experimente, existenţa unei anumite influenţe

psihice de la distanţă, pe care au numit-o „bioinformaţie”, dar au subliniat

faptul că ei, materialişti fiind, nu pot interpreta fenomenul de transmitere a

gândurilor decât exclusiv ca un proces energetic. Au recunoscut, în schimb, că

acea ipoteză conform căreia creierul ar funcţiona ca un aparat de radio este

exclusă. La scurt timp după această comunicare, la Universitatea din Leningrad

a luat fiinţă o catedră de bioinformaţie, care avea ca obiectiv cercetarea

posibilităţii de transmitere a informaţiei prin telepatie. Cu punerea în practică a

acestei posibilităţi s-a ocupat şi căpitanul navei spaţiale Apollo 14, dr. Mitchell,

care a încercat să transmită gânduri, ca o staţie de emisie telepatică, spre patru

persoane sensibile, aflate la Chicago.” (Bender, H. 1976)

Conform experimentelor efectuate de savanţii sovietici, gândul străbate prin

pereţii camerei din plumb, ajungând şi la „receptorul” situat la 1700 km distanţă.

În cazul navei Apollo 14, în experimentele efectuate de dr. Edgar D. Mitchell,

distanţa a fost de 250.000 km. (Sherman & Wilkins, 1974)

În zilele noastre, camerele din plumb sunt folosite la protecţia împotriva

radiaţiilor radioactive puternice.

Întrucât gândurile se pot infiltra prin pereţii unei astfel de camere, acestea trebuie

să aibă ori o energie cu mult mai mică, de exemplu cea a razelor infraroşii, adică

a căldurii, care n-ar putea, însă, străbate distanţa de 1700 km, pentru a ajunge la

„receptor”, ori este vorba despre un nivel energetic mult mai înalt decât cel al

radiaţiei radioactive. Astfel, presupunerea că gândurile ar fi unde

electromagnetice slabe, de mică energie, se exclude. Undele gândurilor pot fi

considerate oricum, numai slabe, nu.

În felul acesta, nu ne mai rămâne decât să cercetăm metodic fiecare segment al

spectrului electromagnetic cunoscut, ca să stabilim care este acel segment ce

corespunde frecvenţei gândurilor.

* Pe baza rezultatelor obţinue de savanţii sovietici, se pot elimina segmentele

inferioare ale spectrului, deci radioundele, undele TV şi undele radar, pentru că

acestea nu sunt capabile să pătrundă prin pereţii camerei din plumb. Dacă

frecvenţa gândurilor ar aparţine, totuşi, vreunui segment amintit, atunci ar fi fost

posibilă detectarea lor cu un aparat de măsură, apoi transformarea lor în sunete şi

imagini, în acelaşi mod în care se întâmplă cu emisiile radio şi TV. Din păcate, în

aceste segmente nu s-au găsit dovezi măsurabile ale existenţei gândurilor.

* Următorul segment este cel al radiaţiilor infraroşii, sau al radiaţiei termice.

Este vorba despre aceeaşi rază infraroşie, cu care funcţionează telecomenzile

aparatelor noastre electronice. Dacă gândurile ar aparţine acestei benzi de

lungimi de unde, am reuşi poate să schimbăm canelele TV doar cu puterea

gândului, sau, cel puţin, am bruia telecomanda. Este adevărat că procesul de a

gândi presupune manifestarea energiei termice, în anumite zone ale creierului.

La fel, şi procesoarele calculatoarelor dezvoltă energie termică, atunci când sunt

suprasolicitate în rezolvarea unor operaţii. Dar, din acestă energie termică

produsă este imposibil de stabilit ce operaţie efectuează procesorul, sau

creierul.

* Care este situaţia cu banda de lungimi de unde a luminii vizibile? Este vizibilă.

Cu toate acestea, nu vedem nici un gând, nici o idee.

* Dacă gândurile ar exista în banda de unde ultraviolete, poate n-ar trebui să

facem niciodată plajă, ca pielea să devină de culoarea ciocolatei. Pe de altă parte,

în zilele noastre această bandă de lungimi de unde se poate măsura şi fotografia,

dar semnale ale gândurilor, sau ideilor nu s-au găsit nici aici.

* Radiaţiile röntgen se poat măsura cu dispozitivul Geiger-Müller şi prin alte

metode, dar creierul nu emite radiaţii radioactive. Radiaţiile röntgen sunt

dăunătoare organismului viu, astfel ar fi ciudat ca gândurile să fie produse de

creier într-o frecvenţă care distruge materia vie, distrugându-se, în final, şi pe

sine.

* Radiaţiile gama sunt, de asemenea, dăunătoare organismului, ceea ce exculde

posibilitatea ca astfel de radiaţii să fie produse de creier.{9}

* Mulţimea complexă a undelor statice percepute ca materie aparţin acelor

segmente ale spectrului electromagnetic care se extind de la lumina vizibilă,

până la limita superioară a radiaţiilor gama. Şi acestea pot fi excluse, deoarece,

în caz contrar, creierul ar produce gânduri sub formă de obiecte materiale solide.

* Energia radiaţiilor cosmice este mult mai ridicată decât energia considerată, în

mod

obişnuit, a fi materie. Nu există pe Pământ nici un singur element capabil să

emită radiaţii cosmice. Ar fi ridicol să presupunem că creierul este capabil să

emită frecvenţe care, uneori, depăşesc chiar şi capacitatea stelelor.

În consecinţă, dacă cineva doreşte să-şi păstreze gândurile secrete, nimic nu-l

împiedică. Dacă gândurile ar fi măsurabile, de ce-ar mai fi nevoie să se apeleze

la torturi, schingiuiri în timpul unor interogatorii, sau de ce-ar fi nevoie de „serul

adevărului”? Gândul, în schimb, există, chiar dacă toate încercările noastre de a-l

detecta şi măsura au fost sortite eşecului. Gândul nu este o stare interioară

confuză, neclară, ci se manifestă sub forma unor imagini interioare bogate în

culori şi detalii, sub forma unor soluţii tehnice sclipitoare, care apoi, dacă asta o

dorim, se transformă în obiecte, agregate, literatură şi filozofie. Noi putem

exprima totul, dacă o dorim. În schimb, nu există posibilitatea să stabilim, fără

urmă de îndoială, cine la ce se gândeşte.

Preocuparea pentru modul de producere a gândului i-a determinat pe savanţi să

cerceteze toate benzile de frecvenţă, nu în ultimul rând, în scopuri militare. Toate

segmentele cunoscute până acum pot fi, în mod cert, excluse.

În ce direcţie s-ar mai putea îndrepta cercetările? Unde să căutăm sursa de

emitere a gândurilor? Eu cred că a rămas o singură posibilitate, şi anume aceea

că gândul există la o frecvenţă mult mai ridicată decât cea pe care aparatele

noastre o pot accesa. Se pare că cercetătorii sovietici au elaborat o formulare

corectă atunci când au afirmat că transmiterea telepatică de informaţii este un

fenomen de natură energetică, căci tot ce cunoaştem este, de fapt, energie.

Încercările eşuate de a măsura gândul conduc la concluzia că acesta – ca forţă ce

organizează, coordonează şi sistematizează – ar trebui căutat în afara spectrului

electromagnetic cunoscut.

Am fost curios la ce rezultate au ajuns medicii şi cercetătorii funcţiilor creierului,

aşa că am răsfoit câteva cărţi de specialitate cu această temă. Fiind inginer, sunt

obişnuit să fac calcule precise. Când am calculat puterea de rezistenţă a structurii

unui pod, niciodată n-am îndrăznit să afirm că „probabil va rezista” la o sarcină

de o anumită mărime. Sigur că acestei abordări îi datorez intensitatea surprizei ce

m-a cuprins, atunci când, în cărţile despre cercetări legate de creier, am găsit,

repetându-se la nesfârşit, formulări de genul „poate”, „probabil”, „ încă nu ştim,

dar cercetările continuă”.

Neurologul Lars Orson, profesor la Universitetea din Stockholm, afirmă , în

legătură cu cercetările despre creier, următoarele:

„Metodele cu care am cercetat structura, biochimia şi modul de funcţionare al

creierului au fost destul de dure. Totul s-ar putea compara cu un aparat de

radio. Închipuiţi-vă că este pentru prima oară când aveţi în mână un aparat de

radio şi aţi încerca să-l studiaţi aşa cum procedăm noi cu creierul. Un

biochimist l-ar face bucăţi, l-ar măcina până ar obţine o pulbere, pentru a putea

stabili în ce procent conţine cupru, fier, aluminiu, siliciu, materiale plastice,

ş.a.m.d. Un fiziolog ar introduce în el un electrod de grosimea unui stâlp ce

susţine cablurile telefonice, pentru a detecta bruiajele electromagnetice. Eu sunt

histolog, adică studiez ţesuturile organice. Deci, eu aş injecta, probabil,

parafină în acest radio, l-aş tăia în felii micrometrice, pe care le-aş studia la

microscop. Desigur, din rezultatele obţinute în urma acestei cercetări de grup,

am avea multe de învăţat, dar e puţin probabil că am înţelege că aparatul de

radio primeşte informaţia din exterior, sub formă de unde, pe care le transformă

apoi în conversaţii şi muzică.” („O carte despre creier – 32 de cercetători

suedezi, despre creier şi maladiile acestuia”, 1995)

Ei bine, se pare că şi alţii s-au gândit că creierul primeşte informaţiile „din

exterior”. De ce n-ar funcţiona ca o antenă? Din acest punct de vedere,

comparaţia făcută de profesorul Lars Orson este genială.

Ştiinţa se îmbogăţeşte aproape zilnic cu noi şi noi rezultate în domeniul

cercetării creierului. Cu toate că mai sunt întrebări la care cercetătorii nu au găsit

încă răspunsuri, există câteva puncte cu care toţi sunt de acord.

* Conform rezultatelor cercetărilor ştiinţifice actuale, gândul nu poate fi localizat

în creier. Este posibilă numai determinarea unor zone mai mult sau mai puţin

active. (Luria, 1980)

* Nu se poate afirma că anumite zone ale creierului coordonează anumite funcţii

ale corpului. Nu există vreo parte a sistemului nervos care să coordoneze în sine

o anumită funcţie. În anumite circumstanţe, un ţesut nervos poate participa la

coordonarea unei funcţii cu totul diferite. Se spune că structurile cerebrale îşi

interferează funcţiile. În cazul unui accident, partea rămasă intactă preia, deseori,

funcţiile părţilor lezate. (Filipov, 1951, 1957; Luria, 1980; Hess, 1954)

* Celulele cerebrale nu se mai înmulţesc, după o anumită vârstă. După vârsta de

20 de ani, nu se mai formează celule noi care să înlocuiască celulele moarte. În

decurs de 50 de ani, creierul uman pierde din greutatea sa iniţială de aprox. 1400

de gr, cam 200 de gr.(aprox.14%).

* Numărul celulelor cerebrale este evaluat la zece miliarde. Dintre acestea, în

fiecare zi, un număr cuprins între zero şi 50.000 de neuroni se distrug.

Distrugerea este mai lentă în anii tinereţii şi mai rapidă la bătrâneţe. Până la 70

de ani, mai rămân în viaţă cam 90% dintre neuroni.(Sjöden, 1995)

Moartea neuronilor înseamnă distrugerea a 25.000 de celule nervoase, în medie,

pe zi, adică aproximativ nouă milioane de celule, pe an. Cu toate acestea, nu

uităm care ne este numele, sau adresa. Dacă aceste informaţii ar fi stocate în

creier, atunci ar trebui să se manifeste lacune severe, ori de căte ori moare o

celulă nervoasă. Atunci ar fi ceva obişnuit ca cineva care locuieşte, de exemplu,

la nr.17, să uite brusc acest număr şi să-şi caute căminul la nr. 1 sau 7.

S-ar putea ca să nu fie acesta cel mai potrivit mod de abordare, dar indiferent de

asta, dacă informaţia ar fi stocată în celule care apoi sunt distruse, atunci n-ar

exista posibilitatea ca, mai târziu, să ne amintim informaţia ce ne-a scăpat,

pentru o vreme. Desigur, pot exista „cópii de siguranţă”, adică, să presupunem că

aceeaşi informaţie este stocată în mai multe locuri. Aceasta ar explica multe

lucruri. Transferul, salvarea şi reinstalarea informaţiei în celulele sănătoase

presupune existenţa unui program coordonator de înaltă complexitate. (În lumea

calculatoarelor, există deja astfel de programe.) Deci toate acestea nu sunt

excluse, dar presupun posibilitatea ca creierul să „scrie” el însuşi acest „program

de ordine”, pe care apoi să-l execute, în scopul menţinerii sale şi a întregului

corp într-o stare cît se poate de bună.

Dacă facem o încercare de a nu ne pierde în amănunte şi procedăm la studiul, în

linii generale, al procesului conturat de concepţia materialistă despre lume, vom

obţine următoarea reprezentare:

– din materia neînsufleţită, ca şi consecinţă a evoluţiei, a apărut viaţa, care s-a

dezvoltat în sisteme de celule de o complexitate atât de accentuată, cum este, de

exemplu, creierul uman;

– acest creier îşi scrie propriile programe, pe care le şi execută;

– creierul se dezvoltă, creşte, ca apoi, după un anumit timp, să acţioneze în mod

ciudat, în direcţia propriei descompuneri şi autopustiiri;

– cu alte cuvinte, avem în faţă un sistem capabil de autogestiune, care evoluează

în sens contrar celui de al doilea principiu de bază al termodinamicii,

entropia{10} ;

– toate acestea se produc doar cu scopul ca, după un timp, „să se răzgândescă”

şi, supunându-se în cele din urmă legii entropiei, să piară.

Folosind calculul probabilităţilor, ar părea acceptabilă afirmaţia că, apărând din

materie anorganică, viaţa s-a organizat în celule vii. Ar fi acceptabil şi faptul că o

astfel de dezvoltare este în contradicţie cu principiul entropiei, dar cu o singură

condiţie: că aceasta este doar o manifestare incidentală în Univers şi nu este

deloc caracteristică pentru întreg Universul.

Posibilitatea ca viaţa să fi apărut în astfel de condiţii se poate stabili prin calculul

probabilităţilor.

Numai că apar şi aici câteva probleme.

Chiar şi în cele mai elementare unicelulare vii, care se înmulţesc prin metode

primitive, există dubla spirală a ADN-ului, care se constituie din aproximativ

100.000 nucleotizi. Fiecare nucleotid este alcătuit din 30-40 de atomi, ordonaţi

după o schemă precisă. La aceştia se mai adaugă câteva proteine, necesare în

procesul hrănirii, şi a dublă membrană celulară.

Pentru a se ajunge la un astfel de rezultat, este necesar un mare număr de reacţii

chimice, care contribuie la eliminarea stării de dezordine, conduce la instalarea

progresivă a ordinei, diminuând continuu entropia internă a sistemului. Dacă

toate acestea sunt supuse hazardului (întrucât este prematur să vorbim despre un

proces de autodezvoltare, atâta timp cât celula nu s-a format şi n-a devenit aptă

de a funcţiona), se pune întrebarea:

– Cât de mare este probabilitatea ca un şir atât de complex de reacţii chimice să

se producă, la întâmplare, într-o ordine atât de strictă?

După părerea unor matematicieni şi fizicieni, această probabilitate este extrem de

mică. Fred Hoyle, astronom englez, afirma că „Probabilitatea ca, din materie

neînsufleţită, să se formeze o celulă vie este mai mică decât probabilitatea ca un

uragan, care mătură un maidan cu fier vechi, să asambleze un avion

funcţionabil.” (Hoyle, F. 1983)

Ipoteza că viaţa s-a creat din materie anorganică, din pură întâmplare, nu este

demonstrată şi, în plus, este o premisă cu minimă probabilitate. Biologul italian

Giuseppe Sermonti este de părere că şi următoarele presupuse etape sunt neclare.

Căci e greu de crezut ca hazardul şi selecţia naturală să fi condus la apariţia unui

dinosaur, pornind de la o amibă{11} .

Dar asta nu e încă totul! Să acceptăm, totuşi, premisa că celula vie poate apărea

şi incidental şi să vedem care ar fi paşii următori.

Ordinea internă a unui organism se stabileşte într-o singură celulă, care apoi se

înmulţeşte prin diviziune. Aceste celule ce se divid pot atinge gradul de

organizare ce-l admirăm la creier. (Toate acestea se petrec în contradicţie cu

principiul entropiei.) În zilele noastre se afirmă că orice informaţie este codată în

structura ADN-ului. Materia neînsufleţită s-a organizat în organism viu, s-a

dezvoltat şi apoi i s-a format conştiinţa, adică acel ceva care lipseşte din şirul

elementelor componente. Organismul viu şi-a dezvoltat şi un instinct de

supravieţuire, căci nu există vietate care ar dori să moară.

Iar acum trebuie să ne confruntăm cu o enigmă!

Cum de se poate întâmpla ca această structură minunată, care a reuşit să se

desprindă din stadiul de materie neînsufleţită şi să se autopropulseze până la

complexitatea stadiului de creier şi corp fizic, nu reuşeşte să-şi păstreze această

complexitate în timp?

Undele statice care alcătuiesc materia nu cunosc îmbătrânirea. Deci, secretul

îmbătrânirii trebuie căutat în principiul organizator, adică în programul de

menţinere a vieţii. În pofida dorinţei de a trăi şi a instinctului de supravieţuire,

orice vieţuitoare îmbătrâneşte şi piere! O fiinţă înzestrată cu conştiinţă, cu un

instinct de supravieţuire puternic şi cu o profundă teamă de moarte, de ce nu e

capabilă să se programeze pentru viaţă veşnică? Chiar dacă atingerea acestui

stadiu n-ar fi posibilă pentru fiecare individ, dar măcar ici-colo tot ar trebui să

apară câte unul care a reuşit să se adapteze, cel puţin în acest sens.

Desigur, s-ar putea ca aceasta să nu depindă de individ, ci de sistemul ecologic,

de comunitate, de societate. Dar atunci trebuie să existe o „punte de comandă”

situată deasupra intereselor individuale, o coordonare mentală pe care indivizii

nu o conştientizează (cinste excepţiilor!).

Luînd în considerare toate acestea, pare că teoria evoluţionistă – cel puţin în

forma pe care o are acum – este destul de şubredă.

În acelaşi timp, există o întreagă gamă de fenomene care conduc la concluzia

următoare: conştiinţa nu este dependentă de materie şi nu este o manifestare

legată de materialitate. Aici s-ar putea aminti telepatia, hipnoza, clarviziunea,

ş.a.

Pentru a experimenta aceste fenomene, este absolut necesar un nivel energetic

mai înalt. Acestora nu le este, pur şi simplu, suficientă acea cantitate de energie

care se eliberează în urma reacţiilor chimice, în creier.

Hipnoza este un fenomen cunoscut. Aş putea aminti numele unor medici, sau

titlurile unor lucrări elaborate de psihologi, dar sunt în fericita situaţie de a avea,

în acest domeniu, experienţă personală.

Aveam numai 26 de ani, când, ca proaspăt absolvent cu diplomă de inginer, am

fost repartizat la Carei. Aici l-am cunoscut pe Doru Busca, tânărul antrenor de

judo, care – după cum am constatat mai târziu –, se pricepea foarte bine la

hipnoză. După o anumită perioadă de timp, m-a învăţat şi pe mine metodele pe

care le ştia. ( Nu doresc să detailez, în cartea de faţă, aceste metode.) Întâi m-am

convins de realitatea fenomenului. Mai târziu – datorită dorinţei nestăpânite de a

experimenta – am acumulat experienţe proprii despre posibilităţile şi pericolele

pe care le implică hipnoza. Un lucru e sigur: telepatia sau transferul de gânduri

de la hipnotizator la hipnotizat este, fără nici un dubiu, demonstrabilă.

Existenţa fenomenului de telepatie a fost acreditată prin multiple experienţe

încununate de succes, în întreaga lume. Au fost consemnate rezultate pozitive în

America, de către cercetătorii de la Princeton University, dar există numeroase

alte surse, ca de exemplu:

Radin, D. 1995; Vassy, Z. 1991; Bem, D.J. & Honorton, 1994; Child, I.L. 1985;

Eysenk, H.J. 1957; Jahn; R.G. 1986; Radin, D.I. & Nelsson, R.D. 1989.

Cei care au avut rezultate remarcabile în studiul clarviziunii sunt fizicienii

Harold Putthoff şi Russel Targ, de la Stanford Research Institute. (Putthoff &

Targ, 1980)

Fenomenul clarviziunii se manifestă prin capacitatea unora de a percepe locuri,

evenimente sau persoane situate la mare distanţă. Deci nu trebuie să ne bazăm

doar pe cele afirmate de amatori sau mediumuri greu controlabile, căci

rezultatele consemnate provin de la fizicieni de renume, cercetători ai unor

laboratoare universitare din lume.

Chiar dacă am omite, să zicem, rezultatele pozitive ale cercetărilor efectuate de

Putthoff şi Targ ( această acţiune le reuşeşte destul de bine acelora care nu doresc

să-şi schimbe modul de a gândi), există renumitul caz al lui Edgar Cayce, care a

zguduit lumea medicală prin diagnosticele sale precise.

Edgar Cayce a umblat la şcoală numai şase ani, iar despre anatomie şi medicină

habar n-avea. Şi totuşi, aflat într-o stare modificată de conştienţă, asemănătoare

visului, a fost capabil să stabilească peste 6000 de diagnostice precise, pe baza

unor însemnări. În multe cazuri, a recomandat şi metoda de tratament şi a

denumit medicamentele potrivite. A precizat toate acestea cunoscând numai

numele şi adresa bolnavului. Bolnavii se aflau în acest timp la sute de kilometri

distanţă, iar Edgar Cayce nici nu s-a întâlnit cu ei. (Stearn, J. 1967)

În afară de rezultatele experienţelor efectuate de Putthoff şi Targ şi consemnările

despre capacitatea ieşită din comun a lui Edgar Cayce, există atât de multe

relatări ale bolnavilor care au supravieţuit morţii clinice, încât s-ar putea alcătui

tomuri întregi. Asupra acestora mă voi opri mai târziu.

Se pare că telepatia este un fenomen întâlnit şi în lumea animală, poate chiar mai

accentuat manifestat decât la oameni.

Mi-a plăcut întotdeauna să urmăresc documentarele şi imaginile extraordinar de

frumoase ce aveau ca temă lumea subacvatică. M-a fascinat mişcarea

sincronizată a roiurilor formate din mai multe zeci de mii de peşti, capacitatea

lor de a schimba, toţi deodată, direcţia. Oare cum de reuşesc s-o facă atât de des

şi cu atâta precizie? E puţin probabil că-şi vorbesc…

Am văzut roiuri dense de peşti mici luând, în deplasarea lor, forma unui peşte

uriaş. Asta înseamnă că în conştiinţa fiecărui membru al roiului exista imaginea

„peştelui mare”, ca simbol al siguranţei, şi fiecare avea imprimat locul pe care

trebuie să-l ocupe în această formaţie.

Ţinând cont de toate acestea, pare simplă ecuaţia logică, exprimabilă în trei

puncte:

1. Pentru transferul de energie şi telepatie nu este suficientă energia rezultată din

reacţiile chimice şi exprimabilă în electron-volţi, pe care sunt capabile să o

producă celulele creierului.

2. Dacă gândul este combinat din niveluri energetice mai înalte şi aceste unde

sunt produse ale materiei, atunci acestea ar trebui să fie măsurabile cu aparatele

de măsură, alcătuite şi ele din elemente ale materiei.

3. Dacă, însă, este vorba de energii înalte, care nu pot fi măsurate cu

instrumentele specifice, atunci nu ne rămâne decât să presupunem că energia

gândului este chiar mai înaltă decât cea a radiaţiilor cosmice.

Rezultatele experienţelor, fenomenele care ne înconjoară, precum şi logica ne

îndrumă în aceeaşi direcţie:

Nici creierul, și nici un alt organ biologic

nu este capabil să creeze gânduri!!!

Capacitatea de a gândi şi conştiinţa nu sunt legate de materie. Explicaţia

existenţei acestora – la fel ca în cazul undelor statice care alcătuiesc materia –,

trebuie căutată la alte niveluri energetice, în sfere mai înalte.

În acest caz, însă, actuala concepţie despre evoluţie devine inoperantă şi

ajungem la un punct de răscruce surprinzător: dacă gândurile şi sentimentele nu

sunt produse ale corpului fizic, atunci existenţa acestora nu depinde de existenţa

corpului fizic, de viaţa sau moartea acestuia!

Corpul şi creierul sunt doar „aparate de recepţie”. Emisia continuă şi după ce

receptorul a fost distrus. Gândul ce fiinţează în niveluri energetice mai înalte nu

depinde de starea creierului existent la un nivel de energie mai scăzut. Deci,

gândurile şi sentimentele noastre „supravieţuiesc” corpului fizic. Acelaşi lucru

este valabil şi pentru amintirile noastre, întrucât şi ele sunt, de fapt, gânduri.

În circumstanţele date, nu mai are rost întrebarea: „dacă creierul nu este capabil

de a produce gânduri, atunci cine sau ce le creează?”

Dacă energia de slabă calitate nu este capabilă să creeze de la sine energie de

calitate mai înaltă – nici chiar cu ajutor uman, numai în condiţiile în care energia

întregului sistem scade –, în timp ce această înaltă energie (şi calitatea ei) totuşi

există, atunci întreg procesul trebuie să se desfăşoare invers!

În aceste condiţii, frecvenţa mai înaltă, energia de înaltă calitate este cea care are

capacitatea să producă energia mai joasă şi schimbările acesteia.

Cu alte cuvinte, nu creierul este cel care produce gânduri. Creierul este capabil

să producă numai unde electromagnetice şi termice, care sunt măsurabile cu

instrumentele de măsură cunoscute.

Aici trebuie să se întâmple toate invers!

În realitate, gândul este cel care are capacitatea de a produce undele statice ce

alcătuiesc materia, spectrul electromagnetic cunoscut de noi ca fiind lumea fizică

şi, desigur, corpul fizic şi creierul.

Dr.Elisabeth Blackburn a primit premiul Nobel pentru recunoașterea si dovedirea

faptului, că un om intr-o stare de conștiință meditativă poate să producă

schimbări in corpul său la nivel de gene...

Recunoaşterea acestui aspect poate constitui un moment plin de dramatism

pentru un adept convins al concepţiei materialiste, deoarece această abordare

desfiinţează, într-o clipă, teoria apariţiei şi dezvoltării vieţii sub semnul

hazardului, în plus, toate teoriile legate de naşterea Universului îşi pierd orice

valoare.

Intre timp apar savanți, ca Prof. Dr. Freund Tamás, neurobiolog membru al

Academiei de Știință Maghiare, renumit cercetător al creierului uman, cine are

curajul să afirme si să publice următoarele:

„Dacă un neurobiolog își dă seama, cum funcționează rețelele neuronale, va fi

foarte dificil sa-si imagineze, in ce mod ar putea apare gânduri noi, precum si

cum ar putea aceste rețele neuronale sa-și pună întrebări despre sensul vieții.

Cum ar putea creierul, ca produs al evoluției – fie această structură oricât de

complexă – să producă o entitate nematerială, pe care o putem numi minte,

conștiință de sine, voință libera, suflet, dar mai degrabă o combinație a

acestora, care să acționeze în calitate de controlor asupra rețelei de neuroni

care i-a dat naștere. Pentru mine este mai ușor să-mi imaginez creierul, ca

vârful evoluției materiale, care a devenit utilizabil pentru spiritul creator să se

manifeste in lumea materială, și mai cu seamă pentru celelalte suflete.”

Sursa:https://librarius.hu/2015/05/06/freund-tamas-szerint-az-ateista-tudosokertelmetlen-hiedelemrendszerben-elnek/ Traducerea autorului.

Dar să privim lucrurile mai degrabă sub aspectul noilor posibilităţi oferite de

această abordare: dacă gândul este cel care creează materia, atunci devine de

înţeles faptul că există posibilitatea de a acţiona, cu puterea gândului, asupra

energiei mai joase şi putem modela lumea fizică. Se va face lumină şi în

problema mecanismului presupus de fenomenul înţelegerii. Se ajunge la o

explicaţie acceptabilă a capacităţilor manifestate de unii joghini orientali de a-şi

suspenda, sau cel puţin, diminua drastic, funcţiile vitale, timp de mai multe zile.

Şi ei cred, de asemenea, că cea care domină trupul este conştienţa, şi nu invers.

Devine explicabilă şi de înţeles şi acea capacitate a unor călugări tibetani de a

produce acele radiaţii termice în corpul lor, care usucă pătura udă ce le acoperă

trupul gol, în vreme ce ei şed nemişcaţi în aerul nopţii, la multe grade sub zero.

Oamenii de ştiinţă au fost mereu preocupaţi de studiul acestor fenomene,

emisiuni de radio şi televiziune le-au prezentat ca pe nişte curiozităţi, dar o

explicaţie plauzibilă despre ele nu am auzit până acum.

Ajungem să înţelegem şi faptul că suntem capabili să percepem niveluri de

energie mai înalte decât cel al materiei. Pentru aceasta, este absolut necesar să

existe în noi ceva ce corespunde acestor frecvenţe înalte.

Cât de surprinzătoare este lumea! Căutăm cu disperare surse exterioare de

energie şi nu observăm, nu înţelegem ce enormă sursă de energie există în noi

înşine…

Nu este necesar să presupunem existenţa unei forţe supranaturale, deoarece se

pare că această forţă este în noi şi este la dispoziţia noastră (e o altă problemă,

cum şi în ce scop o folosim).

Gândul ar trebui să existe, de fapt, ca resort al fiecărei manifestări din lumea

fizică. „În spatele” oricărui mineral, organism viu sau om ar trebui să existe acea

„unitate de coordonare”, ce aparţine sferei mai înalte, căci doar nivelul energetic

al acestei sfere este capabil să creeze şi să menţină ceea ce numim lumea fizică.

O sferă mai înaltă – un Univers care este alcătuit din unde electromagnetice de

o frecvenţă înaltă, cu toată frumuseţea lui, cu galaxiile, stelele şi planetele sale –

nu este, deci, o ficţiune, ci o premisă necesară şi obligatorie a existenţei lumii

materiale!

FENOMENE „PARANORMALE”

N-ar fi de mirare dacă mulţi ar crede că exsitenţa sferelor mai înalte este doar

fantezie sau rezultat al „gândirii ştinţifico-fantastice” şi că n-are nimic de-a face

cu „realitatea”. Orice om raţional doreşte dovezi indiscutabile, înainte de a

include această ipoteză în complexul viziunilor sale despre lume.

Dacă ne gândim acum la metodele prin care încercăm să accedem la cunoşterea

lumii care ne înconjoară, ne dăm seama că, de cele mai multe ori, suntem tentaţi

să restrângem sfera cercetărilor ştinţifice la nivelul cel mai scăzut al percepţiilor

noastre, adică la ceea ce numim lumea materială! Pretindem constant dovezi

materiale, ceea ce înseamnă că ne limităm la cele care se manifestă doar într-o

bandă de frecvenţă extrem de îngustă, chiar dacă aceste dovezi există, dar nu

acolo! Dar noi ne încăpăţânăm să aşteptăm explicaţii referitoare la toate

fenomenele exclusiv în această bandă de frecvenţă şi ne simţim dezamăgiţi, de

îndată ce nu reuşim să transpunem ceva în zona percepută de organele noastre de

simţ, adică în lumea fizică. Dacă, din întâmplare, percepem numai o parte a unui

fenomen, adică organele noastre de simţ percep numai anumite componente,

anumite vibraţii ce produc sau alcătuiesc acel fenomen, îl catalogăm drept

„paranormal”.

„Paranormal” poate fi catalogat orice fenomen sau obiect pe care nu suntem

capabili să-l înţelegem sau să-l măsurăm.

Printre cele mai des întâlnite sunt acele fenomene luminoase care-i nedumiresc

pe savanţi, care sunt considerate de către mulţi semnale ale unor nave spaţiale

extraterestre, dar nu sunt rare nici presupunerile că ar fi vorba despre fantome,

spirite, etc.

Dacă pornim de la ipoteza că sferele mai înalte există cu adevărat, atunci aceste

fenomene nu trebuie considerate ca fiind paranormale. În astfel de cazuri, mare

parte a fenomenului respectiv se manifestă într-o bandă de fercvenţă a unor sfere

atât de înalte, încât nu sunt accesibile simţurilor noastre, sau aparatelor de

măsură, dar anumite componenete ale fenomenului întrepătrund sfere mai joase

şi par „a spânzura” în sfera percepută de organele noastre de simţ. Să ni le

închipuim ca pe zgomotul avionului ce zboară deasupra norilor, atâta doar că, în

acest caz, nu norii sunt cei care ne împiedică să percepem totul, ci limitele

organelor noastre de simţ.

Acea zonă pe care n-o putem „pipăi” cu organele noastre de simţ o încredinţăm

instrumentelor de măsură. Ar trebui să ţinem cont de faptul că, din start, aceste

aparate includ doi factori de limitare. Unul este chiar materialul din care este

făcut instrumentul. Celălat factor este însuşi gândul inventatorului acestui aparat,

pentru că acesta defineşte de la început ce şi cum va măsura instrumentul

respectiv.

Luând în considerare toate acestea, cele mai multe fenomene considerate a fi

paranormale sunt argumente în plus în favoarea existenţei sferelor mai înalte.

NATURA DOVEZII

Gândurile şi emoţiile nu pot fi măsurate nemjlocit. Efectul gândului asupra

materiei – chiar dacă există –, nu este un fenomen acceptat şi recunoscut ca

atare.

În fosta URSS, cele mai incredibile capacităţi psihokinetice i-au fost atribuite

Ninei Kulaghina, care le-a demonstrat, se spune, şi în circumstanţe controlate de

avizaţi. Era capabilă să deplaseze obiecte mai mici la distanţă de aproximativ un

metru şi să provoace anomalii în funcţionarea busolei. Toate acestea, numai cu

puterea gândului. Şi-a demonstrat capacităţile exercitând „presiuni” asupra

obiectelor confecţionate din diferite materiale, ca de exemplu, plastic, metal,

fibre textile.

Una din demonstraţii a realizat-o şezând la doi metri distanţă de un acvariu din

sticlă; ea a separat albuşul de gălbenuşul unui ou ce plutea în saramură şi le-a

unit apoi, la loc. Determinările ştiinţifice realizate în timpul experimentelor au

demonstrat că pulsul ei ajunsese la 240 de bătăi pe minut. Faţa ei oglindea toate

semnele concentrării intense şi, pe parcursul unei singure demonstraţii, a slăbit

mai mult de 1 kg, „ca şi cum ar fi transformat o parte a corpului ei în energie”.

Electroencefalograma a consemnat o activitate extrem de puternică în zona

creierului care coordonează vederea, iar detectorii de câmpuri magnetice au

semnalat pulsaţiile câmpului magnetic din jurul mediumului, apoi accentuarea

intensităţii câmpului în direcţia în care acesta privea. (Fresling, P. 1994)

Lumea ştiinţifică nu acreditează fenomenele de acest gen. Nu suntem încă

pregătiţi să acceptăm că se pot deplasa obiecte numai cu puterea gândului.

Dar de ce acceptăm, totuşi, că emoţiile şi gândurile, pe care instrumentele

noastre nu le pot măsura, există?

Pentru că existenţa gândurilor a trăit-o, ca experienţă, fiecare dintre noi, fără nici

o excepţie, şi acest fapt face inutilă orice demonstraţie venită din afară!

Dar asta pune sub semnul întrebării tocmai natura dovezii atât de dorită de noi!

Existenţa gândurilor nu depinde de demonstraţii exterioare, ci este o trăire

lăuntrică, bazată pe experienţă proprie. În schimb, gândul – orice am dori să

demonstrăm –, este punctul de pornire al oricărei alte demonstraţii.

Prin demonstraţii exterioare, în circumstanţe adecvate, se poate dovedi orice,

chiar şi opusul afirmaţiei făcute anterior. (Dacă nu ne reuşeşte, apelăm la un

avocat!)

În fond, ce este acel ceva ce-l numim „dovadă”?

Rezultatul unei măsurări ce oglindeşte corespondenţa dintre anumite lucruri

poate fi adevărat, dar interpretarea acestui rezultat depinde întotdeauna de

concepţia noastră despre lume. Iar această concepţie se află ascunsă în gândurile

noastre şi din când în când – cel puţin asta ne-o demonstrează istoria –, această

concepţie se schimbă în mod radical.

„ZERO”

, CA INFORMAŢIE

Concepţia noastră despre lume este în continuă schimbare. Se îmbogăţeşte

mereu, uneori doar cu o anumită nuanţă a lucrurilor, alteori cu mari şi decisive

descoperiri. Nimeni nu poate afirma că „văd lucrurile exact ca acum zece,

douăzeci de ani”.

„Rezultate ştiinţific acreditate” demonstrează aceeaşi tendinţă. Se-ntâmplă să

considerăm ceva, la un moment dat, ca fiind un adevăr de nezdruncinat, susţinut

ştiinţific din toate punctele de vedere, ca mai târziu, din perspectiva unei noi

descoperiri ştiinţifice, totul să se destrame.

Datorită ritmului atât de susţinut al epocii noastre, se întâmplă din ce în ce mai

des să ne debarasăm, zâmbind cu indulgenţă, de ceea ce mai ieri consideram a fi

„un adevăr ştiinţific de necontestat”.

Desigur, acesta este şi un semnal pozitiv care demonstrează că ştiinţa, care este o

parte a unei conştiinţe universale foarte elevate, se dezvoltă continuu, având

drept rezultat o mai diversificată gamă a conexiunilor noastre la cunoaşterea

universală.

Un adevăr „adevărat” trebuie să reziste oricărei încercări! Atâta timp cât aceasta

nu funcţionează, înseamnă că am pierdut ceva din vedere.

M-am întrebat şi eu, oare ce-o fi acel ceva pe care cercetătorii noştri îl pierd din

vedere?

Cercetătorii ţin cont de toate datele, le compară, le controleată… Nu omit

nimic… Nimic…

Şi atunci am conştientizat răspunsul, ca pe o explozie de lumină. Da! Tocmai

asta este ceea ce nu punem la socoteală! Nimicul! Nimicul nu-l băgăm în seamă!

Zero-ul!

Nu acordăm atenţie acelui domeniu din care nu primim nici o informaţie, cu

toate că azi deja suntem conştienţi că lipsa informaţiei este cel puţin la fel de

semnificativă ca şi informaţia în sine.

Dezvoltarea tehnicii ne facilitează din ce în ce mai mult acumularea de

experienţe din domeniul verosimilului, căci suntem acum în stare să ne

construim noi „iluzii” cu ajutorul calculatorului, adică suntem capabili a crea

aşa-numita realitate virtuală. Pentru aceasta, însă, este necesară tehnica digitală,

care ne-ar putea ajuta şi la descifrarea tainelor Universului.

Televizor digital, aparat de fotografiat digital, aparat video digital, înregistrare

digitală a muzicii, comunicare digitală – sunt denumiri şi sintagme ce aparţin

unei familii lexicale devenită foarte familiară pentru toţi, în ultima vreme. În

esenţă, toate acestea au la bază principiul sistemului binar de codare a

informaţiilor. Atât sunetul, cât şi imaginea pot fi descompuse în şiruri de „unu”

şi „zero”, adică de „informaţii” electromagnetice şi „absenţa informaţiei”.

Această modalitate necesită o tehnică electronică avansată, cu ajutorul căreia se

realizează această scindare şi codificare. După ce s-a creat imaginea, sau s-a

pornit transmisia sonoră, e necasar încă un instrument electronic, încă un

calculator care să transforme şirurile lungi de „unu” şi „zero”-uri, adică

alternanţele particulare ale informaţiei şi absenţei acesteia, în semnale, sunete şi

imagini perceptibile şi înţelese de noi. Pentru a ne forma o imagine completă, nu

este suficientă, deci, doar „informaţia”; prezenţa elementului complementar,

adică a „absenţei informaţiei”, este la fel de necesară.

Toate acestea sunt clare şi necontestate în lumea tehnicii, a electronicii. Din

păcate, situaţia nu este aceeaşi pe tărâmul cercetării ştiinţifice. Savanţii îşi

construiesc demonstraţiile pe dovezi strict materiale, pe rezultate precise ale unor

măsurări foarte exacte. Dacă am gândi „digital”, ne-am da seama imediat că

aproape toate aceste demonstraţii au la bază şiruri de „unu”, adică „informaţia”,

şi tot ce nu se poate măsura este considerat neglijabil, lipsit de importanţă, sau

irelevant pentru rezultatul final. În felul acesta, „zero”-ul, „absenţa informaţiei”

– adică jumătate din cantitatea totală a informaţiei – este, practic, aruncată la

gunoi.

Sunt domenii în care toate încercările de măsurare sunt sortite eşecului,

instrumentele nu indică nimic, ori tocmai aceasta este cea mai importantă

informaţie, lăsată însă în afara calculului. „Zero”-ul.

Cea mai importantă „absenţa a informaţiei”, sau informaţie-zero constă în

neputinţa de se a măsura gândul. Acelaşi lucru se întâmplă şi când e vorba de

sentimente şi emoţii. Practic, nu avem nici o dovadă materială care să ateste

existenţa sentimentelor sau a emoţiilor. Oare asta înseamnă că iubirea, frica sau

ura nici nu există? Dacă iubirea ar fi măsurabilă, n-ar fi necesar să întrebăm

zilnic de la persoana iubită „Mă iubeşti?” Cât de simplu ar fi dacă am avea un

aparat de măsură pe care, asemenea unui termometru, l-am pune sub limbă şi am

putea constata imediat nu numai dacă ne iubeşte, ci şi cu ce intensitate!

Este adevărat, suntem capabili să măsurăm schimbările biologice survenite în

corpul nostru, putem afla nivelul glicemiei sau al adrenalinei, dar – bazându-ne

numai pe aparatele de măsură –, suntem incapabili să constatăm dacă persoana

examinată simte frică, sau iubire.

Testările de acest tip au fost numeroase, mai ales în rândul piloţilor participanţi

la curse automobilistice. S-au făcut încercări de interpretare a datelor oferite de

aparatele de măsură şi s-a concluzionat că subiectul experimentului simte frică.

Pilotul testat a afirmat, însă, că a simţit o stare foarte plăcută, euforică. Există,

deci, o deosebire esenţială între starea trăită şi modul în care se interpretează

rezultatele măsurării.

Datorită faptului că „zero”-ul este omis, neluându-se în considerare ca rezultat al

unei măsurări, se renunţă la acea parte a informaţiei care ar contribui la corecta

interpretare a informaţiei, în ansamblul ei. Aceasta este cauza scurtei valabilităţi

pe care o are fiecare dintre „adevărurile” noastre ştiinţifice.

„Zero”-ul, ca informaţie în cercetarea ştiinţifică este deosebit de important, mai

ales dacă dorim să dobîndim o cunoaştere completă şi accesibilă fiecăruia despre

noi înşine şi despre Universul care ne înconjoară.

SENZORI INTERNI NEDEPENDENŢI DE MATERIE

Într-o superbă după-amiază de vară, pictorul spaniol El Greco a primit vizita

unui prieten. Spre marea surprindere a acestuia, pictorul era într-o încăpere

întunecată, cu ferestrele acoperite de draperii groase.

– Vino afară la soare! – l-a îndemnat musafirul.

– Nici vorbă – răspunse El Greco. Lumina soarelui ar tulbura lumina care-i

înlăuntrul meu…

Fiecare undă statică, pe care noi o percepem ca fiind materie, trebuie să aibă un

corespondent într-o sferă mai înaltă, care o susţine. Continuând pe această cale,

pare logic să presupunem că şi corpul fizic – în întregul său –are un

corespondent într-un nivel de energie mai înalt. Acest corespondent ar putea fi

înţeles ca „o schiţă” a corpului fizic.

La urma urmei, dacă universul constă din numai 4% materie, si 96% energie,

acest raport trebuie sa fie adevărat si in cazul unui om. In acest caz corpul fizic

este numai 4%, iar gândurile si sentimentele, energia, care susține si organizează

corpul uman 96%.

După toate acestea, ar fi de aşteptat ca şi funcţiile corpului, sau chiar şi organele

interne să aibă corespondenţe în sfere mai înalte.

Studiind mai îndeaproape acest subiect, am putea concluziona că există, întradevăr, astfel de „organe interne”. Până acum, existenţa era considerată a fi

dependentă de funcţiile creierului. Dar nu există nici o dovadă că creierul poate

gândi şi, luând în considerare legile fizicii, ar fi chiar imposibil să manifeste o

astfel de capacitate. Apare astfel necesitatea abordării problemei din alte puncte

de vedere, fie şi numai pentru a explica fenomenele numite „ochi lăuntric” şi „

voce interioară, auz lăuntric”.

Beethoven a compus Simfonia a IX-a ghidat fiind de acest auz interior, căci din

punct de vedere medical, era complet surd. Atingând cu mâna un bloc de

marmură, Michelangelo „simţea” ce statuie este „ascunsă” în el. Pictorul sau

desingerul se folosesc, de asemenea, de „ochiul lăuntric” atunci când modelează

materialele, desenează formele după imaginea care există deja în interiorul său.

Să fie vorba despre senzori ce aparţin sferelor mai înalte?

Pentru a vedea, este necesară lumina.

Fără lumină, nu există imagine.

Desigur, şi pentru vederea interioară este necesară lumina, dar nu e vorba despre

acea lumină care ne înconjoară în lumea fizică. Ar fi logic să presupunem că

vederea interioară e stimulată de o lumină ce aparţine sferelor mai înalte.

Aceasta nu depinde de ochiul fizic, nici de lumina din lumea fizică, pentru că

suntem capabili să evocăm un chip iubit şi cu ochii închişi, putem crea şi

imagini, forme… E chiar mai uşor cu ochii închişi…

Vederea şi vocea interioară nu sunt privilegii doar ale pictorilor şi muzicienilor.

Toţi am trăit experienţa viziunilor interioare, a vocilor, sau chiar a gustului şi

parfumurilor interioare. Nu pare extraordinar nici faptul că aceste capacităţi le

manifestăm şi în vise. Visul ne mai îmbogăţeşte palmaresul capacităţilor: şi în

vis avem corp fizic!

Devine inevitabilă întrebarea: este oare posibil ca în timpul visului să ne

conectăm la o sferă mai înaltă, cam la fel ca atunci când comutăm pe un alt post

la radio? Se poate întâmpla ca, în vis, să ne acordăm la un corp energetic existent

într-o sferă mai înaltă, pe care-l percepem, în raport cu acel mediu, ca fiind un

corp fizic?

Un lucru este sigur. Atâtta timp cât ne aflăm în acea „lume de vis”, percepem

mediul înconjurător ca fiind de natură fizică şi suntem siguri că acea lume este

reală şi adevărată.

Aceeaşi impresie o avem şi despre lumea fizică, în starea de veghe, de trezie.

Singura deosebire care ni se pare importantă este aceea că, în stare de trezie,

suntem conştienţi de interdependenţa şi continuitatea evenimentelor. De cum ne

trezim, ne putem continua activitatea de acolo de unde am întrerupt-o. Pot

interveni, desigur, evenimente neaşteptate, ca de exemplu catastrofe naturale,

război, boală, sau accidente care să întoarcă totul pe dos într-o clipă, iar acest fel

de schimbări „de zi” le percepem ca fiind la fel de rapide şi imprevizibile, ca şi

acelea pe care le experimentăm în aşa-numita „lume a visului”.

Există anumite fenomene – foarte mulţi au relatat despre trăiri asemănătoare –,

care sugerează că trecerea din starea de veghe în starea de vis este, într-adevăr, o

acordare la o sferă cosmică mai înaltă.

Când visul ne este întrerup de vreun zgomot sau eveniment exterior, suntem

capabili ca într-o clipă să ne reacordăm la corpul fizic. Mulţi oameni trăiesc

această reconectare ca pe o senzaţie de prăbuşire bruscă de la înălţimi uluitoare.

Această stare nu are, însă, consecinţe neplăcute, în afară de trezirea instantanee

şi accelerarea bătăilor inimii, mai ales că „aterizarea” are loc, de obicei, în

moliciunea patului.

Se întâmplă de multe ori să visăm că ne înălţăm, sau zburăm, doar pentru că asta

dorim. Experienţele de acest fel sunt mai numeroase în copilărie, dar nici în anii

maturităţii nu sunt neobişnuite.

Toate acestea să fie produse de modul în care funcţionează creierul? E puţin

probabil. Dacă creierul nu este capabil să producă gânduri, atunci nu e capabil să

producă nici vise.

Somnul şi visul sunt considerate astăzi stări modificate ale conştienţei. Ce se

întâmplă oare atunci când se produce moartea corpului fizic? Ce se întâmplă cu

amintirile noastre, cu sentimentele, cu viziunile şi vocile interioare, sau

corespondentul din sfere mai înalte al corpului nostru fizic? Toate aceste trăiri,

atât de reale pentru noi, dar imposibil de detectat cu aparatele de măsură ale

fizicienilor, pur şi simplu dispar în momentul morţii corpului fizic?

Dacă admitem că toate acestea nu sunt produse de corpul fizic, atunci întreaga

perspectivă se schimbă.

În această situaţie, gândurile pe care le-am avut „eu”, emoţiile, sentimentele pe

care le-am trăit „eu” supravieţuiesc morţii fizice a corpului, indiferent dacă „eu”

cred în asta, sau nu.

Energia nu poate fi nimicită sau re-creată, deci cei mai mulţi ar trebui să admită

că sentimentele şi gândurile sunt energie şi – ca energie – ele supravieţuiesc şi

după moartea corpului fizic. Există, însă, controverse privind următorul aspect:

în ce măsură această energie poate fi considerată ca fiind viaţă? Pentru a

considera această stare ca fiind viaţă, este necesară existenţa, într-o sferă mai

înaltă, a unui corp înzestrat cu senzori funcţionabili.

Apare, deci, întrebarea: posedăm într- adevăr un astfel de corp de energie, ce

aparţine unei sfere mai înalte şi este înzestrat cu senzori potriviţi?

Nu doresc să fac trimiteri la nici un precept religios, deoarece simt că esenţa

problemei nu este dacă credem în asta, sau nu. Studiind problema din

perspectiva fizicii, am impresia că fenomenul denumit de noi „moarte” este

caracteristic numai corpului fizic. Se poate compara acest fenomen cu

distrugerea unui radioreceptor: puţini mai cred astăzi că nimicirea unui aparat de

radio înseamnă şi încetarea transmisiunii.

Nu am nici o clipă intenţia de a subaprecia frica de moarte sau durerile fizice

care, uneori, o preced, dar, făcând abstracţie acum de ele, există probabilitatea ca

viaţa noastră să se desfăşoare mai departe, într-o sferă cosmică superioară.

Trebuie doar să ne acordăm la această lume existentă la un nivel energetic mai

înalt.

Moartea corpului fizic e urmată de descompunera acestuia. Materia complex

organizată se descompune în elementele sale componente, dar acest proces nu

influenţează acei constituenţi ai noştri care există la niveluri energetice mai

înalte. Energia inteligentă, care produce undele statice percepute de noi ca fiind

materie şi care a menţinut aceste unde sub forma unui corp fizic, trebuie să

existe pe mai departe. Desigur, acest aspect se poate discuta şi din punct de

vedere religios, dar părerea mea este că aceasta nu e o problemă de credinţă.

Bine ar fi să considerăm această continuare a vieţii într-o sferă cosmică mai

înaltă ca pe o lege a fizicii, dar şi a vieţii. Astfel înţeleasă, această lege,

asemenea legii gravitaţiei, acţionează asupra tuturor, indiferent că este creştin,

musulman sau budhist. Aş spune chiar că nu face excepţie nici cu cei mai

încrâncenaţi adepţi ai materialismului. Şi, desigur, este valabilă în cazul tuturor

vieţuitoarelor, înţelegând şi animalele, plantele, unicelularele vii. Şi este valabilă

şi în cazul „materiei”…

După aşa-numita moarte, ar trebui să luăm cu noi gândurile, sentimentele şi toate

amintirile, adică toate acele vibraţii care n-au aparţinut niciodată corpului fizic.

Sunt destui cei care au suferit moarte clinică, constatată medical, şi totuşi s-a

reuşit, în scurt timp, readucerea lor la viaţă. Unii dintre aceşti pacienţi au trăit

„experienţe în pragul morţii”, putând apoi relata despre ceea ce ne aşteaptă

„dincolo”. Ar trebui să privim aceste relatări mai atent. S-ar putea, prin

intermediul lor, să primim răspunsuri la cea mai importantă şi controversată

problemă: există într-adevăr viaţă după moarte? Există viaţă omenească în sfere

mai înalte?

EXPERIENŢE TRĂITE ÎN PRAGUL MORŢII

Stările trăite în pragul morţii constituie o temă actuală şi de larg interes. Nu

există nici o îndoială că aceste experienţe sunt foarte reale pentru cei care,

revenindu-şi după starea de moarte clinică, vorbesc despre ele. Dar persistă o

dilemă: sunt aceste stări amintiri reale din „călătoria de dincolo”, sau sunt create

de creierul muribund, suferind de lipsă de oxigen? Desigur, dacă admitem că

creierul nu este capabil să creeze gânduri, atunci şi aceste stări pot fi interpretate

din altă perspectivă. Şi poate, concomitent, s-ar găsi răspuns la o altă întrebare

rămasă deschisă.

Cum este capabil cineva care, conform criteriilor ştiinţei medicale, este declarat

a fi în stare de moarte clinică, să relateze despre mişcări, evenimente care s-au

petrecut în timp ce se afla în acea stare, în încăperea respectivă şi, uneori, în

afara ei?

Dacă comparăm această capacitate cu clarviziunea, fenomen studiat de cei doi

fizicieni, Harold Putthof şi Russel Targ, sau cu harul lui Edgar Cayce de a stabili

diagnostice precise de la distanţă, ajungem la aceeaşi concluzie: manifestarea

conştienţei nu se limitează la creierul alcătuit din elemente materiale şi, după

toate indiciile, nu e dependentă de starea acestuia. Acest lucru este greu de

admis, dacă se iau în considerare numai teoriile evoluţioniste, căci subminează

tot ce este bazat pe concepţia materialistă despre lume. Dar cert este că relatările

oamenilor care au trăit experienţa morţii clinice conţin, uneori, detalii pe care nu

le-ar fi putut percepe – din cauza poziţiei corpului – nici în starea cea mai

deplină de conştiinţă de sine. Unii descriu, de exemplu, motivul geometric al

podelei din sala unde au fost aduşi pe targă, după ce şi-au pierdut cunoştinţa..

Alţii evocă evenimente care, la timpul respectiv, au avut loc pe culoar sau în

curtea clinicii! Ştiinţa medicală a înregistrat mai multe mii de astfel de cazuri, cu

documentele de rigoare, care susţin partea de început a acestor relatări – adică

partea ce putea fi controlată prin mijloace fizice –, dar se pare că nu suntem încă

în stare să acceptăm existenţa acestui fenomen, până când nu-i găsim o

explicaţie logică, sau… până nu-l trăim ca experienţă proprie.

Unul din cercetătorii entuziaşti ai experienţelor trăite în pragul morţii este

Raymond A. Moody, medic specializat în psihiatrie şi neurologie. Depăşind

prejudecăţile şi teama de ridicol, el a adunat relatările a peste o mie de oameni

care, la spital sau în timpul unui accident, au ajuns foarte aproape de moarte.

Relatările aparţineau unor indivizi din categorii sociale diferite, care erau de

religii diferite şi de aceea a fost surprinzător faptul că aceste descrieri erau foarte

asemănătoare. Dacă, însă, analizăm evenimentele din perspectiva existenţei unei

sfere mai înalte, atunci această asemănare nu este surprinzătoare, ci normală.

În cele ce urmează, voi cita câteva fragmente, mai precis, relatări personale, din

cartea lui Raymond A. Moody, „ Viaţă după moarte”:

O femeie şi-a amintit următoarele:

„Cam acum un am, am ajuns în spital cu probleme de inimă. A doua zi după

internare, culcată fiind pe patul de spital, am simţit o durere acută în coşul

pieptului. Am apăsat butonul de lângă pat, pentru a chema asistentele medicale

în ajutor. Mă simţeam foarte incomod aşa, culcată pe spate, deci am încercat să

mă întorc pe o parte, dar mi s-a oprit respiraţia şi bătăile inimii au contenit. În

acea clipă am auzit strigătul asistentei: „nu-i bate inima!”. Între timp, am simţit

cum îmi părăsesc corpul. Am alunecat între pat şi saltea. Se părea că voi ajunge

pe podea, alunecând peste bară. Apoi, încet, am început să mă înalţ.

Vedeam intrând tot mai multe asistente în cameră. Erau vreo duzină. L-au

chemat pe medicul meu, care tocmai făcea vizita prin saloane, şi l-am văzut

intrând şi pe el. M-am mirat ce caută el acolo.

Am ajuns tot mai sus, aproape de candelabru, la tavan m-am oprit şi, plutind

acolo sus, i-am privit.

Mă sisţeam ca o fiţuică de hârtie, pe care cineva a suflat-o până în tavan. Am

văzut cum încercau să mă readucă la viaţă.

Mi-am văzut, clar şi desluşit, corpul zăcând pe pat. Toţi stăteau în jurul patului.

Am auzit că o asistenta a zis: „O, Doamne, a murit!”. Unul dintre ei s-a aplecat,

ca să-mi facă respiraţie gură la gură. I-am văzut capul şi părul tuns scurt de la

ceafă. Această imagine n-am s-o uit niciodată. Apoi au împins acolo aparatul şi

am văzut cum îmi fixează electrozii pe piept. Când au acţionat cu şocul electric,

am văzut cum mi se zbate trupul şi am auzit scrâşnetul oaselor. Asta a fost cel

mai groaznic.

Când cei de jos îmi loveau braţele şi pieptul, îmi masau picioarele, m-am

gândit: oare de ce s-or fi obosind degeaba, doar eu mă simt foarte bine”.

Din relatarea de mai sus reiese că funcţiile urechii şi ochiului sunt preluate, în

starea de moarte clinică, de corespondentele lor interioare: auzul şi ochiul

lăuntric. Acelaşi lucru este valabil pentru întregul corp.

Dr. Moody nota în continuare:

„Majoritatea martorilor mei declară că, după eliberarea din corpul lor fizic, sau transferat într-un alt corp, ceea ce a însemnat un stadiu nou şi noi dificultăţi

pentru ei. În definirea noului corp în care au ajuns după moarte, cele mai mari

dificultăţi au apărut din cauza lipsei cuvintelor potrivite. Aproape toţi care au

vorbit despre acest corp, au ajuns la un punct al descrierii în care s-au

împotmolit şi au recunoscut apoi sincer: „Nu pot să-l definesc”, sau alte

declaraţii de acest fel. În orice caz, relatările despre corpul ce pluteşte prin

cameră coincid. Cu toate că cei întrebaţi au folosit cuvinte şi comparaţii diferite,

acestea au transmis sensul aceleiaşi noţiuni. În relatări diferite, prin cuvinte

diferite, s-au descris aceleaşi caracteristici ale noului corp. Care sunt

caracteristicile acestuia reiese clar din cele declarate de doi martori ai mei. Ei îl

numesc „corp spiritual”. În cele ce urmează, îl voi numi şi eu la fel”.

Una dintre relatări este următoarea:

„Când mi-am părăsit corpul fizic, mi s-a părut că am ajuns într-un alt corp. Nu

am simţit că m-aş fi dizolvat în nimic…Celălalt era tot corp, dar nu corp

omenesc obişnuit, se deosebea cumva de acesta. De fapt, nu era identic cu

corpul omenesc, iar pe de altă parte nu avea consistenţă materială…Ei bine,

avea formă, dar nu avea culoare. Ţin foarte bine minte că mai aveam mâini. Nu

pot să le descriu. Atunci m-au fascinat mai tare evenimentele din jurul meu –

vederea trupului meu culcat –, aşa că abia de m-am gândit la ce fel de corp o fi

cel în care am ajuns. Toate acestea s-au petrecut foarte repede, timpul nu conta,

deşi avea, oarecum, importanţă. De îndată ce omul se elberează din corp, se

pare că totul se accelerează.

Îmi amintesc cum m-au dus în sala de operaţii. Următoarele ore au adus criza.

În acel timp m-am desprins de corpul meu şi apoi m-am reîntors în el. Am

urmărit totul dintr-un punct aflat deasupra corpului meu fizic. Am avut corp şi

atunci, dar nu era corp fizic, ci un fel de alcătuire, s-ar putea numi câmp de

forţe. Dacă ar fi să-l descriu în cuvinte, aş spune că, contrar corpului fizic, era o

fiinţare spirituală, transparentă. Cu toate acestea, am putut să deosebesc diferite

părţi ale acesteia.”

Unul dintre aspectele cele mai interesante este relatat de un bărbat care, în urma

unui accident, şi-a pierdut un picior şi atunci s-a instalat starea de moarte clinică.

Asta a ştiut-o şi el, căci a văzut totul clar, de la o anumită distanţă, atunci când

un medic i-a controlat trupul, şi totuşi a făcut următoarea afirmaţie în legătură cu

starea din afara corpului:

„Puteam să-mi simt corpul – era intact. Ştiu exact. Mă simţeam foarte bine, de

parcă aş fi avut toate membrele, deşi nu era aşa.”

Un astfel de caz pare a susţine concluzia că moartea corpului, sau amputarea

anumitor părţi ale acestuia, nu poate influenţa acele „componente” ale noastre,

care aparţin, de la începuturi, sferei mai înalte. Deci, moartea nu înseamnă

sfârşitul vieţii. Se poate ajunge la această concluzie şi printr-un demers logic,

studiind mai profund tainele fizicii, dar dovada finală şi decisivă – experienţa

trăită personal – este tot în noi.

Când cineva îşi părăseşte corpul fizic, ajunge într-o stare intermediară. Poate fi o

senzaţie de prezenţă concomitentă în două lumi. După aceea are loc „acordarea”

la corpul de energie, iar omul se poate trezi într-un mediu ce se aseamănă relativ

cu cel pământesc. Această lume este percepută la fel de reală şi materială, prin

raportare la corpul de energie, ca lumea fizică, prin raportare la corpul fizic.

Iată o altă relatare dintre cele consemnate de dr. Moody:

„În urma unui atac de cord, m-am trezit dintr-o dată într-un gol întunecat şi am

ştiut că mi-am părăsit corpul fizic şi am murit. „Doamne, Dumnezeule, eu am

făcut întotdeauna cum am ştiut mai bine şi cum mi-a dictat conştiinţa, rogu-te,

ajută-mă!” – a fost gândul care m-a străbătut. În acelaşi timp, am ieşit din

întunecime. Totul a devenit gri-deschis în jurul meu şi eu doar pluteam sau

plonjam prin ceaţa sură, către ceva întrezărit în depărtare, în faţa mea. Mă

deplasam cu o viteză atât de mare, încât ar fi fost peste putinţă s-o fac din

propriile mele puteri. Când am ajuns foarte aproape, am văzut prin ceaţă: am

zărit oameni, care aveau aceeaşi formă ca cei de pe pământ. Am văzut şi

clădirile în care se găseau.

Totul era scăldat într-o lumină strălucitoare, o nuanţă de auriu profund, care se

vălătucea, dar altfel decât auriul de pe pământ. Când m-am apropiat, m-a

cuprins o stare de bunăvoinţă, un sentiment pe care nu-l pot reda în cuvinte

omeneşti. Dar nu sosise timpul încă meu, nu venise vremea să trec prin această

ceaţă. Dincolo de ceaţă, l-am zărit pe unchiul Carol venind spre mine. El murise

mai devreme. M-a oprit şi mi-a poruncit: „Întoarce-te! Nu ţi-ai terminat treaba

pe pământ. Du-te înapoi!” N-am vrut să mă întorc, dar n-am putut face altfel. În

aceeaşi clipă, am ajuns din nou în corpul meu.

Am simţit o durere îngrozitoare în piept şi am auzit vaietul băieţelului meu .

„Dragă Dumnezeule, adu-o înapoi pe mămica mea!”

Un alt aspect comun al experienţelor trăite în pragul morţii este întâlnirea, în

extrem de multe cazuri, cu fiinţa de lumină. Trăsăturile şi forma exactă a acestei

fiinţe existente în corp de lumină sunt greu de perceput de către individul abia

acordat la sfera mai înaltă, dar prezenţa sa şi comunicarea dintre ei este un fapt

constatat. Întâlnirea cu această fiinţă de lumină a provocat cea mai zguduitoare

emoţie, dintre toate cele trăite în braţele morţii:

„M-am sculat şi am ieşit în hol după ceva de băut – relatează unul din bolnavii

lui Moody.

După cum am aflat mai târziu, aceasta a fost clipa în care mi s-a perforat

apendicele. M-a cuprins o mare slăbiciune şi m-am prăbuşit. Atunci am simţit că

plutesc şi că fiinţa mea adevărată pendulează din şi în trup şi am auzit o muzică

minunată. Pluteam în hol, apoi, prin uşă, am ajuns pe terasa cu grilaj. Am

observat că în jurul meu era un fel de norişor, mai exact, că se formează o ceaţă

roşiatică. Am trecut de grilaj, de parcă nici n-ar fi existat. Apoi, mai departe,

mai sus, prin lumina cristalină, albă şi strălucitoare ca zăpada. Era minunată şi

atât de strălucitoare, atât de luminoasă şi de irizantă, dar nu mi-a rănit ochii. O

astfel de lumină nici nu poate fi descrisă aici, pe Pământ. Lumina nu se vedea ca

şi când ar fi fost o persoană, dar nu aveam nici o îndoială că era o fiinţă cu

personalitate. Era lumina iubirii şi înţelegerii perfecte. Apoi am conştientizat

venind un gând: „Mă iubeşti?” N-a fost, propriu-zis, o întrebare, ci numai am

gândit că Fiinţa a vrut să-mi comunice: „Dacă mă iubeşti cu adevărat, atunci

întoarce-te şi termină ceea ce ai început în viaţă”. În tot acest timp am simţit că

mă împresoară o iubire şi o compasiune covârşitoare.”

Cine ar putea fi această Fiinţă de Lumină şi ce scop ar putea avea? Oare una şi

aceeaşi Fiinţă de Lumină întâmpină pe fiecare în parte, sau oameni diferiţi sunt

întâmpinaţi de diferite fiinţe de lumină? Vom afla în curând…

Dar până atunci, să vedem o altă relatare, a unui alt pacient al dr. Moody:

„Ştiam că am murit şi că nu mai pot face nimic, căci nici glasul nu mi l-a auzit

nimeni…Eram în afara trupului meu, fără nici o îndoială. Vedeam cum e întins

pe masa de operaţie. Sufletul îmi era in exterior. La început, această constatare

m-a înspăimântat, dar a apărut apoi lumina extraordinară. Întâi a fost o

pâlpâire neclară, transformându-se apoi într-o rază de intensitate enormă – s-a

produs o saturaţie de lumină, dar nu ca a unui reflector, ci pur şi simplu era

foarte multă lumină. Simţeam clar că emana căldură. Lumina era de un alb

gălbui, dar mult mai mult decât alb... Extrem de luminoasă, pur şi simplu, de

nedescris. Deşi părea că umple totul, am putut desluşi mediul înconjurătorr:

sala de operaţii, medicii, asistentele, chiar totul. Nu era orbitoare, vedeam

limpede. Când a apărut lumina, n-am ştiut ce se întâmplă, dar apoi m-a întrebat

dacă sunt pregătit pentru a muri. Mi se părea că vorbesc cu un om – dar om nu

era acolo. Lumina a fost cea care a vorbit cu mine, cu voce sonoră.

Între timp, cred că vocea a ţinut cont de faptul că nu eram pregătit să mor. Ştiţi,

asta a făcut-o ca să mă pună la-ncercare. Din momentul în care Lumina a

început să-mi vorbească, m-am simţit nespus de bine. Iubirea pe care o emana

este, pur şi simplu, imposibil de imaginat şi de descris. Şi, hotărât, avea simţul

umorului, este absolut cert.”

Semenii noştri reveniţi cu amintiri conştiente din această stare îşi schimbă, în

cele mai multe dintre cazuri, raportarea la moarte. În ei nu mai există frica de

moarte, ci numai iubire şi o nemărginită încredere în inteligenţa incomensurabilă

a Universului.

Toate acestea nu se întâmplă doar pentru că cineva aşa crede sau asta declară. În

clipa în care conştientizăm că „moartea” corpului fizic nu influenţează corpul

nostru existent într-o gamă de frecvenţă mai înaltă, nici sentimentele şi nici

amintirile noastre, realizăm un pas uriaş înspre cunoaşterea Universului şi a

noastră, ca parte din el.

Isus spunea, cu 2000 de ani în urmă:

„Duhul e acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic…” (Evanghelia după

Ioan, 6: 63){12}

Ar trebui, poate, să ne punem întrebarea: despre ce ne vorbea această învăţătură

a lui Isus? Despre religie, sau despre fizica mai înaltă a Universului?

SPAŢIU ŞI TIMP ILUZORII

„Diferenţa dintre trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie, chiar dacă e atât de

stăruitoare”. Albert Einstein, 1955

Dintre cei care au trăit anumite experienţe în pragul morţii şi au răspuns la

întrebări, mulţi au relatat că „dincolo” timpul trece cu totul altfel. Părea că nu

este real, şi totuşi era. Aceste relatări ne conduc, din nou, la problema timpului şi

spaţiului, adică la cea mai profundă enigmă a fizicii, de la Einstein încoace.

Când vrem să măsurăm ceva, nu avem un etalon absolut de comparare.

Unităţile noastre de măsură sunt definite pe bază de convenţii, de acceptare

unanimă, pentru ca apoi, toate valorile altor lucruri să le stabilim în funcţie de

aceste etaloane, prin comparare cu ele. Acest procedeu nu se aplică doar pe piaţa

valutară, sau cea imobiliară, ci şi la noţiuni de bază, cum sunt timpul şi spaţiul.

Timpul este poate cel mai însemnat factor dintre cei care ne determină modul de

a gândi. Unitatea de bază a timpului este secunda, dar cât durează o secundă?

Pe vremuri, calculele se făceau în funcţie de rotaţia Pământului în jurul axei sale.

Se considera că Pământul efectuează o rotaţie completă în 86.400 de secunde (60

secunde x 60 minute x 24 ore).

Mai târziu s-a descoperit că rotaţia Pământului nu este uniformă. Diferenţa este

de circa 1 miime de secundă într-un secol. Asta nu pare mult, dar în 1967

savanţii au studiat posibilitatea unei alte baze de raportare. Se ştia că atomii emit

unde electromagnetice, adică manifestă o continuă şi specifică oscilaţie. S-a fixat

ca 1 secundă să corespundă cu oscilaţia de 9.192.631.770 a atomului de cesiu.

Această unitate este folosită în zilele noastre în ceasurile atomice, acesta este

etalonul, „standardul”, deci convenţia internaţională cu privire la secundă.

Cealaltă noţiune ce ne influenţează modul de a gândi este spaţiul. A fost nevoie,

şi în acest caz, de un etalon. În trecut, au fost considerate unităţi de măsură ale

spaţiului anumite părţi ale corpului. Lăţimea degetului mare era „policarul”,

lungimea tălpii, „picior”, etc. Mai târziu, în 1799 , în Franţa, s-au stabilit mai

multe convenţii, acceptate de mai multe ţări. Sistemul anterior, imprecis şi

nesigur, a fost înlocuit cu metrul, unitate având submultipli în baza 10. Ideea

iniţială a fost că 1 metru ar fi a 1/10.000.000 parte din distanţa dintre Polul Nord

şi ecuator. Mai târziu s-a dovedit că există o eroare de calcul, iar etalonul astfel

stabilit nu era nici practic.

S-a turnat o bară metalică, dintr-un aliaj de iridiu şi platină, depusă spre păstrare

la Paris. Nici aceasta nu s-a dovedit potrivită, întrucât metalele se deformează

sub influenţa schimbărilor de temeperatură. Între 1960 şi 1983, varianta oficială

a definiţiei metrului a fost: lungimea de undă a unei anumite radiaţii luminoase,

emisă de krypton-68, înmulţită cu 1.650.763.730. Apoi s-a renunţat şi la asta.

Ultima definiţie sună astfel: 1 metru este distanţa parcursă de lumină în vid, întrun interval de timp de 1/ 299.792.458 dintr-o secundă.

Dacă încercăm să formulăm concluzii la demersul descris, constatăm existenţa

unor ciudăţenii. Avem la dispoziţie nişte unităţi de măsură ale timpului şi

spaţiului, rezultate în urma unor alegeri arbitrare. Definiţia lor a fost modificată

de mai multe ori, ca în final să concentrăm cele două noţiuni într-o singură

formulă, raportându-le la lumină:

„Un metru este distanţa pe care o parcurge lumina în vid în intervalul de timp

egal cu 1 / 299.792.458 din secundă.”

Lumina a încurcat apoi socotelile cum scrie la carte, demonstrând că nici spaţiul,

nici timpul nu sunt aşa cum ni le închipuim noi. Se pare că un ceas aflat în

mişcare merge mai încet decât un ceas aflat în repaus (dar ce înseamnă „aflat în

repaus”?), iar obiectele se deformează în direcţia de mişcare a lor (dar

comparativ cu ce sunt considerate a fi în mişcare?).

Însuşi Einstein a ajuns la concluzia că timpul este o iluzie. El a fost de părere că

spaţiul nu poate fi delimitat de timp. Împreună, acestea constituie o unitate

numită „spaţiu-timp”. Dacă timpul este o iluzie, atunci şi spaţiul, şi spaţiul-timp

sunt tot iluzii. Această ipoteză nu este foarte cunoscută, probabil şi pentru că

modul în care noi percepem timpul şi spaţiul nu-l putem numi iluzoriu. Există, în

schimb, o posibilitate de abordare care ne-ar aduce mai aproape de realitate.

O iluzie nu este altceva decât o formă-gând.

Să încercăm să contemplăm lumea considerând spaţiul-timp o realitate creată de

gând. (Apelând la limbajul folosit în lumea calculatoarelor, s-ar putea numi

„realitate virtuală”.)

În acest caz, inclusiv orice obiect material aflat într-un spaţiu este, de asemenea,

o realitate creată de gând. Mergând mai departe, planeta, stelele, plantele,

animalele şi propriul nostru corp fizic sunt existenţe create de gând. Ipoteza lui

Einstein este mult mai uşor de acceptat, cu premisa că creierul nu este capabil să

producă gânduri, dar nivelul de energie al gândurilor este capabil să producă

banda de lungimi de unde percepută de noi ca fiind materie.

În loc să definesc timpul şi spaţiul ca fiind iluzii, voi folosi, în continuare,

sintagma „construcţie mentată”.

Desigur, chiar dacă ar fi aşa – adică, timpul şi spaţiul să fie construcţii mentale –,

tot nu putem face abstracţie de acele descoperiri fundamentale şi revoluţionare

ale fizicii, care constituie baza cercetărilor ştiinţifice. S-ar putea ca timpul şi

spaţiul să fie doar construcţii mentale, dar ele funcţionează după anumite legi.

Există şanse să putem explica şi înţelege majoritatea fenomenelor care ne

înconjoară, cu ajutorul lor.

Adică, nu…

Rezultatele măsurărilor sunt, foarte probabil, corecte. Numai că interpretarea

acestor rezultate depinde de concepţia despre lume. Dacă viziunea noastră

despre Cosmos nu coincide cu principiul real pe baza căruia funcţionează

Universul, atunci şi rezultatul cel mai exact îl putem interpreta greşit. Iată câteva

exemple:

1. Principiul întâi al termodinamicii, sau legea conservării şi transformării

energiei.

2. Teoria relativităţii restrânse a lui Einstein (1905).

3. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg, precum şi predicţiile imuabile ale

mecanicii cuantice (1927).

4. Teorema lui Bell (1964), pe care Greenberger, Horne şi Zeilinger au dezvoltat-

o între 1989–1991.

Toate acestea au o certă legătură cu spaţiul şi timpul. Dacă dorim să mergem mai

departe, trebuie să facem faţă unor cerinţe foarte complexe. O nouă viziune

despre lume nu poate anula rezultatele cercetărilor anterioare, care atunci s-au

dovedit a fi corecte…

1. Să începem cu legea conservării energiei. Conform acestei legi, energia nu

poate fi creată, nici distrusă. Singurul lucru ce-l putem face este să transformăm

o formă de energie în altă formă de energie.

Cum se aplică asta în practică? Conform fizicii, întregul Univers este alcătuit

din energie. Această energie este indestructibilă şi imposibil de re-creat. Dacă

am dori să exprimăm acest lucru prin factorul timp, am putea spune: Universul

există, a existat dintotdeauna şi va exista mereu, indiferent câte miliarde de ani

au trecut ….de când?

Ei, poftim! Doar conform celor enunţate de legea conservării energiei, Universul

nu poate avea „zi de naştere”! A măsura timpul înseamnă a măsura distanţa pe o

dreaptă infinită.

La dimensiuni locale, are rost, dar este fără sens, pentru dimensiuni enorme. Nici

crearea lumii de către Dumnezeu, nici „Big Bang”-ul (presupusa explozie

primordială de energie) nu sunt argumente destul de puternice, pentru a constitui

punctul zero al timpului!

În viaţa cotidiană sigur că putem măsura timpul, dar n-ar trebui să uităm

niciodată că totul se bazează doar pe o convenţie. Doar schimbăm ora de iarnă

cu ora de vară, fără a tulbura ordinea Universului.

Am auzit odată o istorioară despre un om de afaceri care zbura deasupra

oceanului, dinspre Londra, spre New York. Deodată, şi-a amintit că a uitat să

dea un telefon important. Neliniştit, a întrebat-o pe stewardesă:

– Scuzaţi-mă, cât e ora?

– Habar nu am – se auzi surprinzătorul răspuns.

– Vă rog, nu glumiţi cu mine, – zise omul de afaceri, abia stăpânindu-şi

nervozitatea. – Pentru mine este foarte important! Cât e ceasul?

– Unde? La Londra, sau la New York?

2. Teoria relativităţii restrânse elaborată de Einstein contopeşte timpul şi spaţiul

într-o singură unitate. Aceasta este unitatea spaţiu-timp. În mod destul de ciudat,

această teorie nu pune în discuţie lucruri relative, ci un aspect pe care noi îl

considerăm constant: viteza luminii. Viteza luminii în vid – chiar dacă nu cu o

strictă precizie - este de 300.000 km/secundă. În cartea sa „Maestri dansatori

Woo Li”, Garry Zukav scrie, într-un stil accesibil şi amuzant, despre problemele

ivite în legătură cu viteza luminii.

„Fizicienii au observat, pe parcursul experienţelor legate de viteza luminii, un

fenomen deosebit. Vitezei luminii nici că-i pasă de legile mecanicii clasice

referitoare la transformare.

Desigur, asta este imposibil, şi totuşi, toate experienţele au dovedit contrariul.

Viteza luminii pare a fi cel mai de neînţeles fenomen care a fost descoperit

vreodată. Asta, pentru că nu se schimbă niciodată.

– Deci, aşa! Lumina se deplasează mereu cu aceeaşi viteză, zicem noi. – Şi ce-i

cu asta?

– Ei, ei, tu nu înţelegi esenţa problemei – s-ar fi revoltat vreun fizician

deznădăjduit, prin anii 1887. – Problema e că, indiferent de circumstanţele

măsurării, indiferent de viteza de deplasare a celui care măsoară, viteza luminii

este întotdeauna 300.000 km./secundă.

– Şi asta-i rău? – întrebăm noi, simţind că e vorba despre ceva ieşit din comun.

– Cât se poate de rău! – răspunde fizicianul. E imposibil. Uite – zice el,

încercând să-şi păstreze calmul –, imaginează-ţi că avem în faţa noastră un bec

electric, aflat în repaus. Lumina se aprinde şi se stinge, iar noi măsurăm viteza

luminii emise de bec. Ce crezi, ce valoare are?

– 300.000 km./secundă – răspundem –, adică viteza luminii.

– Corect! – răspunde fizicianul, cu mimica unui atoateştiutor, încât începem să

ne simţim puţin ciudat. – Acum imaginează-ţi că becul, sursa de lumină, este tot

în repaus, în timp ce noi ne deplasăm spre el cu o viteză de 200.000 km./s. Ce

rezultat vom primi, dacă măsurăm viteza luminii?

– 500.000 km./s – răspundem noi –, adică viteza luminii (300.000 km./s), plus

viteza cu care ne deplasăm noi (200.000 km/s). Aceasta este metoda de calcul

tipică mecanicii clasice.

– Greşit! – strigă fizicianul. – Tocmai asta-i problema luminii! Viteza ei rămâne

pe mai departe de 300.000 km./s.!

– Ia stai puţin, – zicem noi. – Asta nu-i posibil. Adică, dacă becul e în stare de

repaus, iar noi suntem tot în stare de repaus, atunci viteza fotonilor emişi de bec

este exact aceeaşi ca şi atunci când noi ne apropiem, cu mare viteză, de sursa de

lumină? Asta nu-i normal!

Când fotonii părăsesc becul, o fac cu o viteză de 300.000 km./s. Dacă ne mişcăm

şi noi – în sens opus lor –, viteza măsurată ar trebui să fie mult mai mare. De

fapt, ar trebui să fie suma dată de viteza fotonilor plus viteza noastră de

deplasare înspre ei. Deci, viteza măsurată ar trebui să fie 300.000 km/s +

200,000 km./s.

– Corect, – zice prietenul nostru –, dar totul se petrece altfel! Viteza rămâne, pe

mai departe, 300.000 km./s, ca şi cum noi ne-am afla, în continuare, în stare de

repaus.

Scurtă pauză, pentru a putea aprofunda informaţia.

– Să discutăm situaţia opusă celei precedente. Presupunem că sursa de lumină

este în repaus, iar noi de îndepărtăm de aceasta cu o viteză de 200.000 km./s. Cu

ce viteză se deplasează acum fotonii?

– Cu 100.000 km./s.? – întrebăm noi, plini de speranţă. – Viteza luminii, minus

viteza noastră de deplasare în sens opus, încercînd să ne depărtăm de fotonii ce

se apropie.

– Greşit! Din nou, greşit! – strigă iar prietenul nostru. – Aşa ar trebui să fie, dar

nu-i! Viteza fotonilor este, în continuare, de 300.000 km./s.

– Asta-i aproape incredibil! Vrei să spui că, dacă sursa de lumină este în repaus

şi noi măsurăm viteza cu care fotonii părăsesc această sursă, în timp ce şi noi

suntem în repaus, această viteză este aceeaşi cu viteza pe care o au fotonii,

atunci când noi ne deplasăm înspre sursa de lumină, cu mare viteză, sau când ne

îndepărtăm de ea, tot cu viteză mare? În toate cele trei situaţii, obţinem acelaşi

rezultat?

– Exact – răspunde fizicianul –, 300.000 km./s.

– Ai dovezi în această privinţă?

– Din păcate, am. Doi fizicieni americani, Albert Michelson şi Edward Morley

tocmai au încheiat un set de experienţe care dovedesc faptul că viteza luminii –

indiferent de mişcarea observatorului – este constat aceeaşi. Nu se poate să fie

astfel, şi totuşi este. E absolut de neînţeles.”

După explicaţia intuitivă a lui Garry Zukav, cred că problema ar trebui abordată

şi dintr-o altă perspectivă.

Ce s-ar întâmpla dacă am accepta că rezultatele măsurărilor sunt valabile?

Ar fi posibil ca mişcarea percepută de noi să nu se manifeste în acel cadru pe

care noi îl numim spaţiu?

Dacă luăm ca punct de pornire rezultatele obţinute şi raportăm mişcarea noastră

la mişcarea fotonilor, singura concluzie logică este următoarea: raportat la fotoni

– deci, la lumină –, în Univers totul este nemişcat!

Dacă raportăm mişcarea la lumină, atunci în întregul Univers nimic, dar absolut

nimic nu mişcă!

Sunt pe deplin conştient că această afirmaţie a mea contrazice experienţele

noastre cotidiene şi nu doresc să susţin că senzaţia de mişcare, trăită zi de zi, nu

ar fi reală. Bănuiesc doar că această mişcare este de cu totul altă natură, adică

este un fenomen mental. Această perspectivă s-ar potrivi exact cu afirmaţia lui

Einstein, conform căreia timpul şi spaţiul sunt doar construcţii mentale. În plus,

s-ar putea ca în acest caz să se clarifice din ce cauză emoţiile psihice

influenţează în aşa măsură senzaţia noastră de trecere a timpului. După părerea

lui Einstein, dacă petrecem două ore cu o fată, ni se pare că au trecut doar câteva

minute, pe când, dacă şedem un minut pe soba fierbinte, ni se pare că au trecut

cel puţin două ore.

Ei bine, dacă timpul şi spaţiul – cu tot ce e materie în acest spaţiu – este o

construcţie mentală, atunci orice mişcare ce are loc în acest spaţiu ar trebui să fie

tot o construcţie mentală.

Există un aspect care susţine această ipoteză şi acesta aparţine, în mod

surprinzător, fizicii cuantice.

3. Dacă accepţiunile actuale despre timp şi spaţiu sunt greşite, ar trebui ca

rezultatele cercetărilor ştiinţifice să scoată în evidenţă acest fapt. Adevărul este

că viteza luminii nu este singura piatră de încercare a demersurilor noastre.

Fizica şi tehnica cuantică dezvoltată de Wernwr Heisenberg a contribuit, cu o

mare exactitate statistică, la descrierea evenimentelor lumii, dar nu a oferit

răspuns la întrebările fizicienilor. Ori de câte ori cercetătorii au pus o întrebare,

fizica cuantică a răspuns cu un paradox. Prezentăm, în cele ce urmează, o astfel

de situaţie.

În mecanica clasică, un corp sau o particulă este definită cu ajutorul spaţiului şi a

impulsului său. Principiul lui Heisenberg stabileşte că – indiferent de gradul de

precizie al instrumentului de măsură –, nu este posibilă definirea concomitentă,

în acelaşi timp, a locaţiei şi impulsului unei particule (de exemplu, ale unui

electron). Cu alte cuvinte, dacă putem defini locul exact al electronului, atunci

nu putem şti de unde a ajuns acolo. Dacă, însă, se micşorează orificiul tunului

electronic prin care se emit electronii, ştiind mai precis de unde porneşte acel

anumit electron, atunci este imposibil de stabilit cu precizie în ce loc va apărea

el. Se poate calcula doar probabilitatea ca acesta să apară într-un anumit loc.

Traiectoria unui obiect mai mare, de exemplu al unei mingi aruncate, se poate

calcula fără dificultate, dar aceste calcule sunt ineficiente în cazul aşa-numitelor

particule elementare.

Această descoperire a fost făcută publică în 1927, sub denumirea de „principiul

incertitudinii” al lui Heisenberg. Acesta a ajuns la concluzia că în fizica

particulelor se poate aplica doar calculul probabilităţilor, iar acesta dă

posibilitate apariţiei unor evenimente imprevizibile..

Einstein avea altă părere despre „ imprevizibil”, „întâmplător”. El a afirmat la un

moment dat: „Dumnezeu nu joacă jocuri de noroc”.

Pentru mine a fost destul de dificil să mă împrietenesc cu acest principiu al

incertitudinii, elaborat de Heisenberg. Dacă ceea ce numim noi spaţiu este

independent de gândurile noastre, atunci din ce cauză nu se poate stabili

traiectoria unui electron între două puncte oarecare?

Pe de altă parte, ce se întâmplă dacă şi în acest caz ne străduim să potrivim nişte

rezultate de măsurare corecte la o teorie eronată? Care ar fi condiţia necesară

pentru a putea urmări traiectoria unui electron între două puncte? Poate că

această condiţie ar fi ca această traiectorie să existe într-un spaţiu real, a cărui

existenţă să nu fie dependentă de gând. Dar există oare un astfel de spaţiu?

Practic, electronul poate fi studiat într-un singur punct, într-un anumit moment.

Dacă ar exista două, trei sau mai multe puncte între care electronul s-ar putea

deplasa, atunci ar trebui să fie posibilă stabilirea traiectoriei sale. Dacă astfel de

puncte nu există şi spaţiul este într-adevăr o construcţie mentală, atunci

fenomenul devine mai inteligibil. Atunci devine limpede şi motivul pentru care

nu se pot identifica „pariculele materiale”, căci existenţa acestora într-o realitate

independentă de conştiinţa noastră ar presupune existenţa – tot independentă de

conştiinţa noastră – a unui spaţiu.

Apoi m-am gândit din nou la viteza luminii, care rămâne constantă, indiferent de

circumstanţele în care este măsurată. Dacă nu există în Univers măcar două

puncte reale – nedependente de gândurile noastre –, atunci ar fi de înţeles şi

faptul că, prin raportare la fotoni, noi nu ne mişcăm deloc. Nu avem unde!

Descoperirile lui Einstein şi Heisenberg sunt, fiecare separat, valabile şi corecte,

dar ele nu pot fi aduse la un numitor comun, decât dacă acceptăm că spaţiul,

timpul, precum şi senzaţia mişcării trăite de noi sunt construcţii mentale.

După cum şi creierul este la fel.

Dacă alegem să continuăm acest demers, trebuie să ne punem întrebarea eretică :

dacă Universul este o construcţie mentală, e sigur oare că aşa-numita viteză a

luminii este cea mai mare în Univers?

Ce înseamnă viteza în condiţiile în care spaţiul ce ar trebui străbătut există doar

în gând? Oare gândul în sine nu posedă un nivel energetic de natură să poată

„vizualiza” întreaga construcţie? Căci, în acest caz, ar exista posibilitatea ca

informaţia – (cu viteza gândului?) – să ajungă imediat oriunde!

Sunt încă foarte numeroase întrebările care aşteaptă răspuns, iar unele dintre ele

ne iau prin surprindere. E nevoie de foarte multă activitate de cercetare, de un

nou mod de a gândi şi, de asemenea, de fizicieni capabili să renunţe la

cramponarea de concepţiile considerate sigure până acum, pentru a pătrunde în

necunoscut. Există semnale încurajatoare că acest proces a început.

Concepţia despre lume se schimbă. Puţini sunt aceia care urmăresc această

schimbare dramatică, iar această temă este, după părearea lui Garry Zukav, atât

de incomodă, încât mulţi fizicieni nici nu au abordat-o.

Noua descoperire a noii epoci are loc în 1964, când sunt date publicităţii

rezultatele cercetărilor lui John Bell…

4. Rezultatele sunt cunoscute sub denumirea de „teorema lui Bell”.

Fizicianul american Henry Stapp, în studiul său realizat cu sprijinul „U.S.Energy

Research and Developpement” în 1975, făcea următoarea afirmaţie:

„Teorema lui Bell este cea mai zguduitoare descoperire a ştiinţei.”

Fără să intrăm în detalii, teorema lui Bell s-ar putea rezuma astfel: între anumite

fenomene din lumea particulelor elementare sunt posibile relaţii care se pot

explica doar cu o expansiune a informaţiei mai rapidă decât viteza luminii.

„Interacţiunile cuantice ce depăşesc viteza luminii ar putea, la o analiză mai

superficială, să ofere explicaţii pentru unele fenomene psihice. Telepatia, de

exemplu, se manifestă, deseori,ca fenomen instantaneu. De la Newton încoace,

fizicienii au eliminat studiul fenomenelor parapsihice. Cert este că cei mai mulţi

fizicieni nici nu cred în existenţa acestor fenomene. Sub acest aspect, teorema lui

Bell ar putea fi ca şi un cal troian în tabăra fizicienilor. În primul rând, pentru

că aceasta demonstrează că teoria cuantică presupune existena unor interacţiuni

care se aseamănă cu comunicarea telepatică, în al doilea rând, pentru că oferă

acel tip de abordare matematică a problemei, care implică participartea

fizicienilor la discutarea unor fenomene în a căror existenţă – ce ironie a sorţii!

– ei nu cred.” (Zukav, G. 1981)

Există, deci, anumite interacţiuni între acele unde pe care noi le numim particule

elementare, iar informaţiile se propagă în mod direct de la o particulă la alta.

Acest fenomen nici nu pare atât de neobişnuit, dacă privim Universul ca fiind o

construcţie mentală, în care nu există spaţiu real, nici distanţă reală pe care

informaţiile ar trebui s-o parcurgă. Teorema lui Bell s-a limitat la o singură

pereche de fotoni, iar fizicienii au afirmat la început că asta nu are importanţă,

deoarece nu avem posibilitatea ca semnalul considerat a fi informaţie să-l

trimitem mai departe cu o viteză mai mare decât cea a luminii.

Schimbarea dramatică în această abordare a provocat-o Dr.Günter Nimtz,

profesor la Universitatea din Köln, când a făcut publice rezultatele grupului de

cercetători condus de el. Dr. Günter Nimtz este de părere că există posibilitatea

de a transmite informaţii cu o viteză mult mai mare decât viteza luminii. S-a

realizat astfel, cu ajutorul unor microunde modulate transmiterea Simfoniei 40 a

lui Mozart printr-un obstacol (material) cu grosimea de 11,4 cm, cu o viteză de

4,7 ori mai mare decât viteza luminii.

Alţi cercetători, cum ar fi Raymond Chiao, Aephraim Steinberg şi Paul Kwiat,

de la Universitatea californiană Berkeley, au făcut comunicări despre existenţa

unor fotoni care se deplasează cu o viteză de 1,7 mai mare decât cea a luminii.

Dr. Nimtz şi-a încheiat cercetările legate de microunde în 1992. Sunt savanţi care

afirmă că un obstacol având grosimea doar de 12 cm este neglijabil, dacă avem

în vedere transmiterea de informaţii la mare distanţă. Alţii sunt preocupaţi de

întrebarea dacă Simfonia 40 a lui Mozart se poate sau nu considera un semnal.

Ferenc Krauss, de la Universitatea Tehnică din Viena, a semnalat, de asemenea,

că rezultatele pe care le-a obţinut în măsurări confirmă supoziţia că 300.000

km/s nu este viteza maximă a luminii.(1995)

Se fac paşi noi şi încă nesiguri pe această cale, dezvăluindu-ni-se că ne lăsăm

foarte cu greu convinşi în a accepta că 300.000 km/s nu este viteza cea mai mare

din Univers. Azi nu suntem încă în măsură să precizăm care ar fi limita

superioară a vitezei. Nici nu este foarte sigur că demersurile noastre trebuie să se

concentreze asupra vitezei, într-un Univers care, după toate probabilităţile, este o

construcţie mentală. Desigur, aceasta este doar părerea mea personală, dar întrun astfel de Univers ar fi normal ca viteza gândului să fie mai mare. Poate nici nar trebui numită „viteză”, căci spaţiul pe care-l străbate există, de asemenea, doar

în gând. Aşa ar deveni absolut inteligibile comunicarea telepatică, cunoaşterea

instantanee, precum şi faptul că în Univers toate informaţiile ne sunt la

dispoziţie. Putem accesa oricând, oriunde, orice gând, sau idee. Problema constă

mai ales în definirea domeniului care ne interesează şi în modul în care suntem

capabili a recepta un anumit tip de „transmisie”, transformând-o apoi, cu ajutorul

creierului, într-o realitate cotidiană. Iar această „realitate” este, pentru fiecare

dintre noi, alta…

Oricum, vraja s-a destrămat. Magica limită superioară de 300.000 km/s a fost

depăşită. Viteza luminii în vid nu mai poate fi considerată ca cea mai mare viteză

existentă în Univers. Cercetările profesorului Nimtz demonstrează că şi

informaţia poate fi transmisă cu o viteză mai mare decât cea a luminii, fără ca

această informaţie să ajungă, aşa cum s-a presupus până acum, undeva în trecut

sau în viitor. Cu cât este mai rapidă transmisia de informaţii, cu atât ajungem mai

aproape de sensul expresiei că „totul se întâmplă ACUM”.

Ceea ce constituie un teren nesigur şi nou pentru cercetători, pentru mamele

sensibile a fost întotdeauna de la sine înţeles şi la îndemână. O mamă simte

imediat dacă i s-a întâmplat ceva rău copilului său. Unii se trezesc în toiul nopţii,

în momentul morţii vreunei rude, iar alţii, mai ales gemenii, sunt capabili chiar

să simtă ceea ce se întâmplă cu celălalt frate. Iar faptul că sunăm la o cunoştinţă

care ne declară că tocmai în acel moment se gândea la noi ni se pare deja ceva

obişnuit.

Puneţi-vă mâna pe inimă! Nu-i aşa că acolo, în interior, fiecare ştim că viteza

gândului este mai mare decât cea a luminii? Dar dovada nu există în exterior, ci

în noi înşine.

Cele mai însemnate descoperiri ale fizicii, faptul că suntem incapabili de a

măsura gândurile, precum şi experienţele trăite în vis şi în pragul morţii indică

toate o posibilă concluzie: concepţia noastră despre timp şi spaţiu este greşită.

Spaţiul şi timpul sunt construcţii mentale, ele existând dependent de conştiinţă şi

de starea de conştienţă şi, într-un anumit sens, sunt la fel de iluzorii ca şi locul

Pământului în Univers.

În consecinţă, a mai rămas un singur domeniu pe care să-l mai studiem:

conştiinţa şi puterea gândului.

PUTEREA CREATOARE A GÂNDULUI

A fost odată un tânăr arcaş, care câştigase mai multe întreceri de tragere cu

arcul. Auzise el că există un bătrân maestru Zen, care mânuieşte arcul cu multă

dibăcie. Având încredere în măiestria sa, dar animat fiind şi de o anume senzaţie

de superioritate, tânărul l-a provocat la întrecere pe bătrânul maestru. Arcaşul

cel tânăr era într-adevăr foarte dibaci. Prima săgeată s-a înfipt chiar în mijlocul

ţintei, iar a doua săgeată a despicat-o pe prima.

– Aş vrea să văd dacă eşti în stare să faci ceva asemănător – îi zise el

bătrânului.

Maestrul nu şi-a pregătit arcul. I-a cerut tânărului să-l urmeze în munţi. Fiind

curios din fire, tânărul l-a însoţit, până au ajuns la o prăpastie adâncă. Peste

prăpastie, singura punte era un trunchi de copac. Bătrânul a păşit pe trunchiul

alunecos şi instabil, oprindu-se, liniştit şi senin, deasupra hăului ce se căsca

dedesupt. A ales apoi un copac îndepărtat şi a tras spre el, cu mare precizie, o

săgeată.

– Acum e rândul tău – zise el, coborând sprinten de pe trunchi.

Tânărul a privit îngrozit în prăpastie. Nu se simţea în stare să păşească

deasupra hăului. Maestrul i-a spus:

– Stăpâneşti bine arcul, dar nu eşti în stare să stăpâneşti gândul care face să

zboare săgeata.

(Povestire Zen)

Povestirile Zen există de mai multe secole şi au fost cunoscute încă din anii

1200. Maestri Zen ştiau foarte bine ce important este să-ţi ţii gândurile sub

control, înainte de a încerca să controlezi circumstanţele exterioare, dar

stăpâneau – după cum reiese din unele povestiri – şi profunde cunoştinţe despre

natura adevărată a Universului.

„Odată, doi oameni vorbeau despre un steag ce flutura în vânt.

– De fapt, vântul este acela care se mişcă – afirmă unul, dar celălalt n-a fost de

acord cu el.

– Nu – zise acesta –, steagul este cel care se mişcă cu adevărat.

Un maestru Zen aflat în trecere, a devenit atent la discuţia lor şi a intervenit:

– Nici steagul nu se mişcă, nici vântul – zise el. – În realitate, spiritul este cel

care se mişcă.”

Deci, cunoaşterea faptului că Universul este o construcţie mentală nu este de

dată recentă, dar cu toate acestea, nu este mai puţin tulburătoare. Acest aspect a

fost cu totul de neînţeles pentru predecesorii noştri – cu puţine excepţii –, dar şi

pentru noi e greu de acceptat. Încercăm să pricepem realitatea prin intermediul

puterii gândului, dar cei mai mulţi considerăm lumea şi toate „evenimentele

exterioare” ca fiind absolut independente de lumea gândurilor noastre.

Ei bine, nu aşa stau lucrurile.

Viziunea noastră interioară despre lume îşi pune amprenta pe fiecare teorie ce-o

emitem. Teoria nu este altceva decât o construcţie mentală. În urma observării

atente, ne formăm o concepţie, o teorie a cărei valabilitate încercăm apoi s-o

demonstrăm. Einstein i-a atras atenţia lui Heisenberg că o astfel de metodă

ascunde multe capcane (Heisenberg, W. „ Partea şi întregul”), dar cum s-ar putea

evita capcanele ascunse în chiar modul de a gândi? Şi, de altfel, unde-i aici

capcana?

Imaginea devine din ce în ce mai clară.

Dacă Universul este alcătuit din energie, iar energia de calitate scăzută se supune

puterii gândului, atunci orice experiment cu care se încearcă demonstarea unei

teorii pare a fi o formă de maraton. Gândurile fixeză de la început care sunt acele

rezultate pe care le căutăm pentru a ne susţine teoria şi cum ar trebui aceasta

demonstrată. Experimentele şi rezultatele obţinute de noi sunt tot construcţii

mentale, de aceea ele se vor ivi în conformitate cu scopul dinainte propus şi se

vor alcătui într-o listă de aşa-numite dovezi În final, obţinem acele rezultate pe

care ni le-am propus dinainte, ca scop al efectuării experimentului. În felul

acesta este foarte uşor să gândeşti noi adevăruri, să le descoperi, apoi să le

demonstrezi.

Numai că între adevăr şi realitate există o mare deosebire.

Atunci când, după descoperirea lui, finalizăm demonstrarea unui adevăr, îl

aruncă la coş, pornind în căutarea altuia nou.

Iată capcana!

Într-un Univers construit şi condus de gând, totul se poate dovedi – mai exact tot

ceea ce nu este în contradicţie cu adevărata natură a acestuia.

Ne lovim de obstacole de netrecut, ori de rezultate dificil de interpretat doar

atunci când elaborăm teorii ce sunt în contradicţie cu însăşi natura Universului.

Iar capcana constă în aceea că noi – în pofida rezultatelor lipsite de sens –,

continuăm să fim convinşi că teoria e corectă şi ne străduim din răsputeri, cu

preţul oricărui compromis, să o modelăm în aşa fel, încât să corespundă

concepţiei noastre despre lume. Nici nu ne trece prin minte să presupunem că,

poate, am pornit de la o premisă eronată şi că ar fi posibil ca definiţiile noastre

despre materialitatea Universului, despre spaţiu şi timp să fie fundamental

greşite.

S-a demonstrat prin măsurări că, în raport cu fotonii, nu ne-am deplasat nici un

milimetru, iar acest rezultat a condus la teoria relativităţii. S-a stabilit că

electronul nu este măsurabil, într-un moment anumit, decât într-un singur punct

(mai precis, într-un spaţiu foarte strict delimitat) şi că traiectoria acestuia între

două puncte alese de noi nu este detectabilă. Fenomenul a fost adaptat concepţiei

noastre despre lume şi astfel a apărut principiul incertitudinii al lui Heisenberg.

Se pare că ne cramponăm atât de puternic de concepţia ce o avem despre lume,

încât suntem gata de orice compromis. Acceptăm cele mai puţin plauzibile

premise, ca de exemplu aceea că viaţa a apărut din materia neînsufleţită, în mod

aleatoriu. Acceptăm ideea gândului creat de organismul viu, material, cu toate că

suntem incapabili a măsura gândul; punem sub semnul întrebării existenţa

telepatiei şi a clarviziunii, doar pentru că modul lor de manifestare nu concordă

cu viziunea materialistă despre viaţă şi încă există mulţi care depun eforturi

pentru a înţelege cum poate creierul (!!!) să înregistreze informaţii din mediul

înconjurător, sau chiar cel exterior salonului, atunci când omul este în starea de

moarte clinică.

Procedăm în acest mod, pentru a nu fi nevoiţi să ne schimbăm convingerea ce o

avem despre natura lumii în care trăim, deci – de fapt –, să nu schimbăm

imaginea mentală interioară deja existentă.

Experimentele şi experienţele efectuate, succesele şi chiar insuccesele

înregistrate în cercetările noastre pentru cunoaşterea şi înţelegerea Universului

ne apropie de realitate, dar fiecare teorie nouă, necesară a fi demonstrată, este o

atenţionare în plus: Universul este un ocean flexibil de energie, care se

modelează după puterea gândului şi face posibil orice, cu excepţia acelor lucruri

care se opun naturii sale adevărate.

Căci Universul – în ceea ce priveşte natura lui – pare să fie, conform tuturor

particularităţilor manifestate, o gigantică şi minuţios elaborată construcţie

mentală, în consecinţă, nedependentă de conştiinţa noastră, şi care, în

accepţiunea clasică a termenilor, nu este definită prin timp şi spaţiu. În acest

Univers, dovada decisivă o constituie întotdeauna trăirea personală, iar aceasta

este, pentru fiecare dintre noi, unică în felul ei.

Cu alte cuvinte: realitate obiectivă, independentă de cel care o observă, nu

există.

În cartea sa „The world as I see it” (Lumea, cum o văd eu), Einstein face

următoarea afirmaţie: „Gândirea limpede şi logică nu poate conduce la

cunoaşterea lumii empirice. Tot ce cunoaştem despre realitate începe cu

experienţa trăită şi se termină cu experienţa trăită. Acele concluzii care sunt

rezultatul gândirii logice nu conţin nimic despre realitate.”

Să pornim de la premiza că orice fenomen pe care îl percepem ca aparţinând

lumii materiale este o mulţime a imaginilor-gând proiectate în afară, iar aceste

proiecţii se manifestă – pentru omul acordat la frecvenţa lumii materiale – ca

spaţiu exterior şi fenomene exterioare.

La cinematograf sau în faţa aparatelor TV suntem pe deplin conştienţi că

imaginile bidimensionale pe care le vedem nu reprezintă realitatea.. Pe acelaşi

ecran cinematografic, sau acelaşi ecran de televizor se poate proiecta orice.

Dar ce se întâmplă atunci când părăsim sala de cinematograf, sau ne ridicăm din

faţa televizorului?

Atunci considerăm imaginile tridimensionale, împreună cu mulţimea

informaţiilor transmise de organele noastre de simţ, ca fiind însăşi realitatea de

neclintit.

În măsura în care Universul este o construcţie mentală, şi senzaţiile trăite de noi

sunt tot construcţii mentale. Asta înseamnă că tot ceea ce omul consideră ca fiind

realitate poate fi schimbat doar schimbându-şi calitatea gândurilor. Dacă acest

lucru este adevărat, atunci apare posibilitatea de a schimba o anumită realitate

tridimensională într-o altă realitate tridimensională. Individul ar percepe-o şi pe

aceasta ca pe o realitate. Dacă această posibilitate nu se manifestă concret,

înseamnă că întregul proces mental este eronat.

Există, oare, posibilitatea ca realitatea tridimensională a unei persoane, cu

întregul pachet de stări şi experienţe, să fie înlocuită cu o altă realitate? Se poate

întâmpla ca persoana să simtă şi să vadă cu totul altceva decât ceilalţi oameni din

jurul său?

Răspunsul este: da!

Nu avem nevoie de nimic altceva decât de un hipnotizator îndemânatic. Acea

persoană care este sensibilă la gândurile emise de un hipnotizator, se poate

„trezi”, de la o clipă la alta, într-o altă realitate. Persoana hipnotizată nu va vedea

sau simţi ceea ce văd sau simt ceilalţi, ci ceea ce îi transferă hipnotozatorul în

conştiinţă. Va fi convinsă că ceea ce vede şi simte este realitatea. Iar pentru acel

individ, în acel moment, chiar că aceea este realitatea!

Experimentele de acest tip ne dezvăluie ce influenţă covârşitoare are asupra

noastră puterea gândurilor, care modelează mediul nostru ambiant, perceput fiind

de noi ca realitate.

În domeniul hipnozei, şi eu am învăţat anumite elemente de bază şi am realizat şi

câteva experimente. Am cunoştinţe şi experienţe limitate în acest domeniu, dar

sunt totuşi suficiente, pentru a nu fi nevoit să mă bazez în exclusivitate pe

relatările altora. Am experimentat faptul că pe mâna persoanei hipnotizate apare

o pată roşie, doar pentru că, în starea de hipnoză, primeşte informaţia că mucul

unei ţigări aprinse i se apropie de piele.

Nu oricine poate fi hipnotizat, ar putea afirma scepticii şi ar avea dreptate. Ce se

întâmplă atunci când lipseşte hipnotizatorul şi noi ne proiectăm în afară propriile

noastre gânduri?

Imaginaţi-vă doi oameni care se plimbă în parc. Unul dintre ei adoră câinii.

Celălalt – probabil datorită unei experienţe negative din copilărie – simte o

adevărată groază la vederea lor.

Cei doi observă în acelaşi moment un câine ce se îndreaptă spre ei. Oare cei doi

văd acelaşi câine?

În ceea ce priveşte mărimea şi culoara câinelui, cei doi s-ar putea să fie de acord,

dar nici măcar acest aspect nu este sigur, căci cel căruia îi este teamă şi groază, sar putea să-l vadă mai mare şi mai întunecat. Dar e sigur că emoţiile trăite în

momentul întâlnirii cu câinele de fiecare dintre cei doi plimbăreţi vor fi de natură

cu totul deosebită. Emoţiile şi experienţele trăite anterior, precum şi reacţiile

prestabilite în mod conştient sau conturate în subconştient, vor stabili natura

trăirii evenimentului: unul dintre oameni va trăi o stare de nespusă bucurie,

celălalt va fi stăpânit de tremur şi groază. S-ar putea crede că cei doi oameni văd,

de fapt, doi câini diferiţi. Un observator neutru ar fi convins că este vorba despre

un singur câine care aleargă spre cei doi, uitând, însă, că ceea ce vede el este o a

treia „variantă” a aceluiaşi câine.

Cred că s-ar putea risca afirmaţia că fiecare dintre noi trăieşte în propria sa

realitate, în lumea propriilor sale gânduri.

Se pare că suntem gata să acceptăm lumea exterioară ca fiind realitate, dar

credinţa lăuntrică şi speranţele interioare îşi pun amprenta pe toate trăirile

noastre. Realitatea exterioară are, desigur, numeroase aspecte pe care cei mai

mulţi dintre noi le percep în acelaşi mod. Dar această parte constituie doar o

secvenţă a întregului fenomen. Complexitatea fenomenului, în totalitatea lui, este

o trăire foarte personală şi diferă de la un individ la altul. Cu toate acestea,

suntem înclinaţi să aducem la un numitor comun întregul pachet al percepţiilor

despre lumea fizică. Mai întâi ne punem de acord cu aspectele fenomenului pe

care le percepem în mod asemănător, apoi desprindem această parte de restul

trăirilor care aparţin aceluiaşi fenomen, şi o denumim „realitate obiectivă”.

Şi totuşi ni se întâmplă deseori să nu credem ceea ce vedem, ci să vedem ceea ce

credem.

Acelaşi bărbat este văzut ca tată, de copilul său, ca iubit, de o femeie, ca

potenţial infractor, de către un poliţist şi ca un bolnav, de un medic. Şi toţi au

dreptate, desigur, fiecare din punctul său de vedere.Dar, pentru că noi nu

observăm decât o parte a fenomenelor ce se petrec în jurul nostru, ajustând-o şi

pe aceasta la aşteptările noastre lăuntrice, până şi acea parte va fi deformată.

Un alt aspect la fel de interesant este faptul că, în această construcţie mentală

proiectată spre exterior, nu putem experimenta decât acele aspecte care

corespund cu ceva deja existent în interiorul nostru.

Să ne imaginăm următoarea situaţie.

Avem de făcut nişte cumpărături urgente şi brusc ne vine o idee: să cerem

maşina de la o cunoştinţă. Deoarece „în faţa ochilor minţii” ni se arată doar

scopul important al drumului ce-l avem de făcut, nu verificăm atent maşina.

După ce ne-am făcut cumpărăturile, la ieşirea din magazin observăm că parcarea

plină de maşini se întinde pe mai multe sute de metri. Nu suntem capabili, din

păcate, să ne amintim cum arată maşina şi nici locul unde am parcat. O situaţie

jenantă, nu-i aşa? Fără îndoială, dar ceea ce nu ne este fixat în conştiinţă, pentru

noi nu există.

Îmi aduc aminte de multe ori de o experienţă trăită la Bucureşti, în 1975, pe când

eram în armată. Într-o dimineaţă senină de vară, după ce sunase adunarea, am

zărit pe cer un obiect de forma unui glob strălucitor, ce a fulgerat cu o viteză

uluitoare peste capetele noastre, dinspre vest spre soarele ce tocmai răsărea.

Apoi am observat ceva şi mai interesant, căci obiectul – cu toate că îl vedeam

acum „din spate” şi se deplasa în direcţia Soarelui –, avea în continuare o

strălucire proprie argintie. Totul a durat doar cîteva secunde şi eu l-am tras de

mânecă pe sublocotenentul de lângă mine, zicându-i agitat:

– Ai văzut?! Ce-a fost asta?!

– Avion.

– Cum să fi fost avion? Nici zgomot, nici aripi ş-apoi viteza asta uluitoare! Avea

şi lumină proprie!…

Sublocotenentul a dat din umeri şi mi-a răspuns cu un calm stoic:

– Atunci, n-a fost avion.

Poate cea mai minunată caracteristică a Universului constă în faptul că este

capabil să se modeleze după modul de a gândi al fiecărui om. Noi creăm şi

atragem spre noi tot ceea ce alcătuieşte mediul ce ne înconjoară, dar nu vedem

din acesta decât atât cât ne permite nivelul nostru de conştienţă. Omul aflat la un

nivel inferior al conştienţei este predispus să considere că „realitatea” lui

personală este adevărul absolut. Cei mai mulţi sunt absolut convinşi că ei au

dreptate, ceea ce este adevărat, dar numai într-un anumit sens.

Şi astfel, iluzia este perfectă.

Şi discuţiile şi certurile sunt nenumărate şi interminabile.

Acum trăiesc pe Pământ mai mult de şapte miliarde de oameni şi cei mai mulţi

sunt convinşi că viaţa este aşa cum o văd ei. Şapte miliarde de viziuni despre

lume – numai pe Pământ! E greu şi numai de imaginat! Fiecare crede în adevărul

său, indiferent că trăieşte în lumea calculatoarelor, sau în jungla amazoniană. Din

păcate, există foarte mulţi a căror viziune despre lume este atât de îngustă, încât

îşi limitează accesul la propriile lor şanse.

Despre ce şanse, sau posibilităţi e vorba?

Despre folosirea nelimitată a forţei creatoare a gândului, într-un Univers care se

supune puterii gândului. Despre posibilitatea de a schimba foarte multe în noi

înşine şi în ceea ce ne înconjoară, doar prin schimbarea modul nostru de a

gândi.

În mod ciudat, strămoşii nostri ştiau mai multe despre aceste lucruri. În Egiptul

antic, iluzia era numită „vălul lui Isis” care ascunde realitatea de ochii oamenilor.

În India se vorbeşte şi azi despre „vălul maya”. Acelaşi termen a fost folosit şi de

civilizaţia sud-americană Maya.

Cuvîntul „maya” are sensul de „vrajă”.

Există, deci, un văl nevăzut pe care-l creăm noi înşine şi care ascunde privirilor

şi înţelegerii noastre imaginea completă. Ceea ce vedem noi este doar acest văl,

adică o minusculă parte a imaginii, şi aceea distorsionată de speranţele şi

prejudecăţile personale.

Realitatea înseamnă mult mai mult decât atât.

Din fericire, avem la dispoziţie timp din belşug pentru a înţelege acest lucru…

CELĂLALT NUME AL ETERNITĂŢII

Dacă spaţiul şi timpul sunt construcţii mentale şi noi, oamenii, avem un rol activ

în crearea lor, aceasta ar putea însemna că, de fapt, existăm în afara spaţiului şi

timpului? Poate însemna că tot ceea ce trăieşte are, într-o sferă mai înaltă, viaţă

veşnică?

Conform definiţiei sale, eternitatea este existenţă fără sfârşit, numai că ceea ce

nu are sfârşit nu poate avea nici început… Asta înseamnă că eternitatea este

existenţă fără început şi fără sfârşit, asemenea unei drepte infinite. În absenţa

timpului şi spaţiului absolut – adică a timpului şi spaţiului ce-ar exista

independent de gândurile noastre –, eternitatea nu mai pare a fi o aspiraţie de

neatins, ci starea naturală a Universului.

În zilele noastre nu mai au valoare acele experienţe şi teorii care nu pot fi

exprimate şi prin calcule matematice. Hermann Minkowsky, profesorul de

matematică al lui Einstein, entuziasmat de teoria relativităţii restrânse, a demarat

o activitate de cercetare ştiinţifică deosebit de interesantă.

„Rezultatul activităţii sale pasionante, menite a revoluţiona ştiinţa este o simplă

diagramă în care relaţiile dintre trecut, prezent şi viitor sunt exprimate

matematic. Cel mai incitant rezultat desprins din această diagramă ce

concentrează o cantitate uriaşă de informaţii este că întreg trecutul şi întreg

viitorul fiecărui individ în parte se întâlnesc necontenit şi veşnic într-un singur

punct, acesta fiind ACUM. În plus, ACUM-ul fiecărui individ poate fi localizat

tot într-un singur punct şi niciodată nu e posibil de a exista în alt loc, iar acesta

este AICI ( indeferent de poziţia cercetătorului).” (Zukav, G. 1981)

În 1908, Minkowsky a descris în cuvinte viziunea sa:

„După toate acestea, spaţiul şi timpul sunt constrânse, fiecare în parte, să se

transforme în umbre. Doar o combinare specială a acestora ar putea păstra o

realitate nedependentă”.

Iar această afirmaţie este demonstrată matematic.

Pentru noi există un singur timp: eternul acum. Pentru noi există un singur

spaţiu: aici. Oriunde ai fi, orice ai face, de fiecare dată este adevărată

afirmaţia:”Eu acum sunt aici.”

ACUM este celălalt nume al eternităţii.

EU ACUM SUNT AICI.

Aceasta este baza şi punctul de pornire al oricărei existenţe şi se pare că nu

există nimic care să-i modifice valabilitatea. Şi înseamnă, în acelaşi timp că EU

exist, într-un anumit mod, în afara timpului şi spaţiului, căci timpul şi spaţiul EU

le creez, cu ajutorul gândurilor mele. Înseamnă, de asemenea, că EU sunt capabil

să manevrez şi să folosesc aceste gânduri, în consecinţă acest EU trebuie să

existe la un nivel energetic sau de conştienţă mai înalt decât cel al gândurilor,

deci la un nivel ce are o frecvenţă mai înaltă.

VIZITATORI EXTRATEREŞTRI?

În accepţiunea noastră despre lume se extinde părerea că există civilizaţii

dezvoltate şi pe alte planete, iar oamenii de ştiinţă sunt serios preocupaţi de

posibilitatea stabilirii unor contacte cu astfel de civilizaţii.

Cunoscutul astronom american Carl Sagan (1934–1996) şi-a exprimat deseori,

plin de optimism, convingerea că este posibilă stabilirea de contacte cu civilizaţii

extraterestre, fără a uita să ne atragă atenţia asupra obstacolelor şi limitelor pe

care le constituie, în acest proces, modul nostru de gândire.

„Suntem asemenea unui trib ce trăieşte într-o vale greu accesibilă din Noua

Guinee şi care comunică cu locuitorii celorlalte văi cu ajutorul tobelor şi

curierilor. Dacă i-am întreba pe aceştia cum îşi imaginează posibilităţile de

comunicare cu o civilizaţie foarte avansată,ar propune folosirea unor tobe

uriaşe şi a unor curieri iuţi de picior.Nu şi-ar putea imagina o tehnologie atât de

avansată, încât să depăşească actuala lor capacitate de înţelegere, cu toate că

deasupra lor, în jurul lor şi chiar prin ei trec permanent unde ce sunt semnale

ale comunicării extinse prin radio, sau cablu.

Noi suntem atenţi la tobele galactice, dar poate omitem să luăm în considerare

reţeaua galactică prin cablu. Probabil am putea capta semnalele toboşarilor din

valea unei galaxii apropiate, adică ale unei civilizaţii doar cu puţin mai

dezvoltată decât a noastră. Dar civilizaţiile mult mai avansate vor rămâne, în

continuare, ascunse în timp şi spaţiu perceperii noastre.Chiar dacă se

preconizează în viitor o comunicare radio galactică extrem de sofisticată,

existenţa civilizaţiilor foarte avansate o vom considera doar o legendă

neverosimilă.”

Eu sper să nu fie aşa.

În timp ce scriam această carte, mi-au venit nişte idei interesante, pe care aş dori

să ţi le împărtăşesc şi ţie, dragă Cititorule. Acestea, desigur, nu sunt de natură

ştiinţifică, căci nu am o pregătire de specialitate în domeniu. În cel mai bun caz,

aceste idei vizează realitatea. Şi dacă nu, poate le vor fi de ajutor cuiva în

elaborare unor noi idei sau perspective, pentru o viitoare cercetare…

În momentul când acceptăm că spaţiul şi timpul nu sunt altceva decât construcţii

mentale, ar trebui să schimbăm şi modul în care ne imaginăm o călătorie

interplanetară. N-ar avea nici un sens să calculăm în ani-lumină distanţa până la

cea mai apropiată planetă locuită. Într-un Univers care este, într-adevăr, o

construcţie mentală este posibil de imaginat o călătorie într-o sferă mai înaltă, la

un nivel energetic mai înalt, unde timpul şi spaţiul nu sunt determinante. Dacă

dorim să vizităm planete îndepărtate, soluţia ar trebui căutată în nivelul energetic

mai înalt al unei sfere mai elevate.

În sistemul de comunicaţii pământesc s-a ajuns la ceva asemănător. Viteza

sunetului în eter este doar de 340 m/s, dar, datorită transformării acestor sunete

de joasă frecvenţă, în unde electromegnetice cu o frecvenţă mai înaltă (radio,

telefon), apoi retransformării lor regresive, s-a reuşit transmiterea sunetelor

originale spre sursă cu o viteză mărită de 900.000 de ori.

Aceaşi tendinţă este observabilă şi în electronică. Calculatoarele, aparatele TV şi

telefoanele mobile, cu fiecare nouă generaţie presupun tot mai puţine materiale,

dar o frecvenţă din ce în ce mai înaltă, pentru obţinerea unei comunicări mai

rapide şi mai clare.

Cât despre călătorie, trebuie să subliniem că azi ne deplasăm datorită unei forţe

cu care învingem altă forţă. În cazul autovehicolelor, trebuie depăşită inerţia şi

forţa de frecare, iar navele spaţiale au de învins forţa gravitaţională. Dar inerţia,

forţa de frecare şi cea gravitaţională sunt rezultate ale puterii creatoare a

gândului. Însăşi materia – altfel spus, acele unde staţionare pe care le percepem

ca fiind de matură materială – este produs al forţei creatoare a gândului.

Gândurile neconştiente par a fi capabile să susţină, fără nici o dificultate,

funcţionarea corpului nostru, adică să îndeplinească sarcini pe care gândurile

conştiente n-ar fi capabile să le rezolve. Toate semnalele ne îndreptăţesc să

credem că puterea gândului inconştient (în sensul a ceea ce noi nu

conştientizăm) este mult mai mare. (De asta o fi atât de greu să scăpăm de cele

câteva kilograme în plus? Noi încercăm să ne influenţăm corpul în mod

conştient, în vreme ce gândurile din inconştient, mult mai puternice, menţin o

anumită stare?)

Când încercăm să influenţăm mediul nostru ambiant, pare că avem succes, dar

cu ce preţ? Desigur, este posibilă ridicarea nivelului energetic al unui lucru sau

fenomen şi, prin aceasta şi a frecvenţei sale, dar acţiunea presupune scăderea

calităţii energiei în întregul sistem. Poate cel mai elocvent exemplu este cazul

măririi vitezei particulelor, acţiune care are ca scop tocmai ridicarea nivelului

energetic al particulelor. Încercăm să menţinem câţiva electroni pe o traiectorie

circulară, fenomen ce consumă energie electrică într-o cantitate care ar permite

iluminatul unui întreg orăşel. Apoi, această acţiune mai presupune o echipă de

cercetători, o armată de tehnicieni şi toate acele instrumente şi clădiri care sunt

indispensabile funcţionării sistemului. Oare nu este eronată ipoteza care a

condus la apariţia acestor construcţii gigantice? (Le numesc „gigantice” în

comparaţie cu microscopicii electroni, dar şi datorită discrepanţei dintre

cantitatea de energie folosită şi rezultatul obţinut.)

Fiecare nouă descoperire sau convingere ne schimbă şi ne îmbogăţeşte starea de

conştienţă, precum şi viziunea ce o avem despre Univers. Poate că e necesar să

ajungem la o anumită limită pentru a accepta o nouă perspectivă, pentru a

încerca abordarea unei noi căi, în scopul schimbării noastre şi a mediului

înconjurător.

Date referitoare la observarea unor obiecte zburătoare neidentificate (OZN-uri)

se adună cu miile, din toate regiunile planetei. (Cine a trăit o astfel de experienţă

personală, nu are nevoie de dovezi. Iar cine nu, acela oricum nu poate fi convins

împotriva voinţei sale, deoarece dovada nu este de natură exterioară, ci

interioară.) Conform relatărilor – şi multe dintre acestea provin de la piloţi de

rang înalt, cu multă experienţă-, au fost observate şi obiecte a căror capacitate de

accelerare depăşea mult tot ce ne putem noi inagina pe Pământ, fiind capabile şi

să-şi schimbe direcţia în unchi drept. Toate aceste constatări ne sugerează că e

posibilă existenţa unei tehnologii bazate pe energia gândului, şi se pare că ea

există. Dacă ar fi posibilă potenţarea energiei şi a frecvenţei, oarecum „de sus”,

călătoria ar avea loc în sfere mai înalte. Cert că viteza luminii ar fi depăşită, dar

este inutil să ne preocupe ideea întoarcerii în trecut şi a influenţării lui. Astfel de

călătorii în trecut sunt foarte distractive pe ecranele cinematografelor, dar timpul

este doar o construcţie mentală. Nici Simfonia 40 a lui Mozart n-a dispărut în

trecut, nici n-a ajuns în viitor, cu toate că a călătorit cu o viteză de 4,7 ori mai

mare decât cea a luminii. În realitate, totul se întâmplă ACUM.

Cu timpul, poate vom avea curajul de a privi în faţă faptul că există cu adevărat

„vizitatori extratereştri” şi că au existat dintotdeauna.

Desigur că ne punem întrebarea: dacă există într-adevăr în Univers civilizaţii

extrem de dezvoltate, de ce nu ne contactează?

Cred că acest aspect are legătură cu nivelul nostru de dezvoltare şi de conştienţă.

Noi pământenii, putem fi cu greu calificaţi ca „civilizaţi”, atâta timp cât filmele,

videoclipurile şi jocurile pe calculator dominate de violenţă sunt atât de

apreciate. Toate acestea sunt difuzate în eter zilnic, de mai multe mii de canale

de televiziune, 24 de ore din 24, nemaivorbind de faptul că vizionarea filmelor

care prezintă crime şi torturi este considerată „distracţie”. Şi emisiunile de ştiri?

Câte grozăvii şi tragedii privind realitatea planetei noastre sunt prezente în prim

plan?

Oare ce imagine captează despre noi un extraterestru? Părem noi o civilizaţie

care inspiră încredere? Am fi noi capabili să gestionăm în mod responsabil

energii mai înalte, spre binele nostru şi al semenilor noştri?

Din păcate trebuie să recunoaştem că NU. Căci nu puţini sunt acei oameni pentru

care orice nouă descoperire a ştiinţei înseamnă, în primul rând, o potenţială

modalitate de a dezvolta industria de armament.

Nu este surprinzător nici faptul că posibilitatea existenţei sau apariţiei unor

extratereştri îi îngrozeşte pe mulţi locuitori ai planetei. Ni se pare natural să

presupunem că ei sunt mai avansaţi din punct de vedere al tehnologiei, dar nu ne

vine la îndemână să presupunem că ar fi, şi din punct de vedere moral, mult mai

avansaţi. Sunt surprinzător de multe filme cu o atmosferă încărcată de ameninţări

şi groază, despre fiinţe extraterestre ce aduc teroarea şi moartea.

Aceasta este încă o dovadă a modului în care proiectăm în afară formele-gând

corespunzătoare nivelului nostru de evoluţie. Tiparele acestor forme-gând sunt

create de teama de moarte.

Ia să ne oprim o clipă şi să gândim logic!

E puţin probabil să existe, în galaxia noastră sau în altele, vreo civilizaţie care

să-şi poată trimite emisarii în gama de frecvenţă percepută de noi ca lume

materială. Pentru o astfel de călătorie, până şi viteza luminii ar fi extrem de lentă.

Fraţii noştri, locuitori ai altor planete îndepărtate, trebuie că au înţeles ce gamă

de posibilităţi există în sferele mai înalte, pentru efectuarea călătoriilor galactice

sau intergalactice. Se poate presupune că tehnologia lor foarte avansată le

permite să ajungă în oricare punct al Universului. Din momentul în care

tehnolgia există, ea devine la fel de uşor accesibilă ca automobilele, pentru noi.

Nici nu-i de mirare că sunt contabilizate atât de multe apariţii de obiecte

zburătoare neidentificate în atmosfera Pământului. Poate că, pentru ei, o călătorie

intergalactică nu înseamnă mai mult decât înseamnă pentru noi o excursie cu

maşina, la sfârşit de săptămână.

Noi suntem, desigur, tentaţi să credem că ei vin cu intenţii duşmănoase. Cu toată

tehnologia de care dispun şi cu imensa cunoaştere pe care aceasta o presupune,

ei ar fi nişte cotropitori, dornici de cuceriri? Dar ce să cucerească? O infimă

parte dintr-o bandă de lungimi de unde de joasă energie, ce aparţine unei lumi

mentale? Chiar pare posibil aşa ceva?

Îmi cer scuze dacă stric distracţia celor ce se dau în vânt după filme cu

extratereştrii răuvoitori şi violenţi, dar este foarte puţin probabil ca în Univers

viaţa şi inteligenţa să se manifeste în acest mod. Adevăraţii protagonişti ai

acestor filme nu sunt vizitatorii extratereştri, ci propria noastră frică şi groază,

proiectate în exterior.

Teama de moarte este parte integrantă a concepţiei materialiste despre lume. O

astfel de concepţie care neagă existenţa sferelor mai înalte şi, implicit, a formelor

mai evoluate ale vieţii pune, inevitabil, piedici în dezvoltarea tehnologiei.

Convingerea interioară că viaţa nu începe la naştere, că ea continuă şi după

moartea corpului fizic ar trebui să modifice tiparele noastre de gândire.

Conştientizarea existenţei sferelor mai înalte ne poate ajuta să ne învingem frica

de moarte şi chiar să realizăm, mai devreme sau mai târziu, acea tehnologie

avansată.

Fără această conştientizare, dezvoltarea tehnologică funcţionează ca un

bumerang. Ne putem convinge de acest lucru ori de câte ori izbucneşte o nouă

confruntare armată între popoare sau grupuri etnice. Se folosesc tehnologii

sofisticate – pentru a distruge cămine şi a se ucide unii pe alţii.

Dacă dorim să devenim cetăţeni ai Universului, nu evoluţia tehnologiei trebuie

să fie prioritară. Există şi un alt tip de evoluţie, de dezvoltare: aceea care

consideră prioritar respectul pentru valorile profund umane, aceea care acceptă

alteritatea, aceea care se manifestă prin colaborare sinceră, lipsită de

meschinărie.

Aceasta se numeşte evoluţie spirituală.

ULTIMUL PAS

De „jos în sus”, pe calea de la sferele mai joase spre cele mai înalte, avem de

făcut un singur pas.

O sferă „mai înaltă” este o condiţie necesară şi indispensabilă pentru formarea şi

susţinerea unei sfere „mai joase”. Existenţa acestei sfere mai înalte este, la

rândul ei, condiţionată de existenţa, la un nivel de energie şi mai înalt, a altei

sfere.

Ne punem întrebarea dacă există, oare, o limită superioară?

Ei bine, nici un tip de undă nu se poate produce, fără existenţa unei surse.

Conform legilor logicii, trebuie să existe o Sursă Centrală, chiar dacă

informaţiile pe care le deţinem până în acest moment, precum şi nivelul nostru

de conştienţă nu ne oferă explicaţii despre originea acestei surse. Cert este că

trăim într-un Cosmos conştient, că acesta dispune de energia necesară, că este

capabil să creeze gânduri şi, prin intermediul acestora, creează întreaga

construcţie mentală, a cărei parte vizibilă noi o numim Univers. Această sursă

trebuie, în mod logic, să existe în afara spaţiului şi timpului, adică în ETERNUL

ACUM.

Cred că pentru noi, deocamdată, aceasta este limita superioară. Ştiu, este dificil

să imaginezi o existenţa nedependentă de spaţiu şi timp, în care dispunem de

atâta spaţiu şi atâta timp cât ne creăm noi înşine. (Desigur, nu mă refer numai la

noi, pământenii.)

Deoarece nu există spaţiu obiectiv independent de conştiinţa noastră, nu poate

exista nimic care să separe una de alta diferitele forme de viaţă. Această idee ne

conduce la o concluzie ce se situează în opoziţie cu toate experienţele noastre

cotidiene:

Fiinţează o singură existenţă şi toţi suntem părţi ale acesteia!

În viaţa noastră cotidiană ne percepem ca fiinţe separate, distincte, dar energia

creatoare, care ne alcătuieşte corpul, ne învăluie şi impregnează totul nu

cunoaşte deosebiri, nici limite între diverse forme ale vieţii, aparţinând unor

niveluri de conştienţă diferite. Căci totul este energie.

Conştienţa, sentimentele şi inteligenţa nu sunt caracteristici exclusiv ale omului.

În anumită măsură, animalele şi plantele posedă şi ele aceste caracteristici. Cît

despre capacitatea de a modela mediul înconjurător, ea se manifestă şi la nivelul

plantelor şi cristalelor.

Cristalele sunt capabile să înmagazineze o mare cantitate de informaţii. Aceasta

este o calitate pe care o exploatăm în cazul modulelor de memorie a

calculatoarelor. Desigur, puţini sunt aceia care acceptă că un cristal este o formă

a vieţii, dar sigur este că şi cristalul este o energie, având elementul său de

corelaţie într-o sferă mai înaltă.

În concluzie, există o singură viaţă. Nu există delimitări nici între formele vieţii

pământeşti şi cele ale existenţei extraterestre. Dacă diferitele părţi ale acestei

vieţi unitare (ale întregului) sunt conştiente de propria lor existenţă, nu există

nici un argument logic care să susţină că întregul ar fi inconştient.

Dacă părţile componente ale vieţii unitare sunt conştiente în mod explicit, atunci

şi întregul trebuie să fie conştient! Nici măcar Sursa Centrală nu poate crea ceva

ce în ea nu există. Deci Sursa trebuie să conţină toate elementele care se

manifestă ca şi corespondenţe în părţile componente. Iar părţile trebuie să

integreze – chiar codate fiind şi în stare de aşteptare a evoluţiei – toate

informaţiile conţinute de Sursă, la fel cum într-o ghindă se găseşte, într-o fază

encipientă şi în stare nedezvoltată încă, întregul stejar.

În urmă cu mai bine de 2000 de ani, Isus ne-a învăţat: „Credeţi-Mă că Eu sunt în

Tatăl şi Tatăl este în Mine…” ( Evanghelia după Ioan, 14 : 11)

Atunci puţini au fost care au înţeles cuvintele Lui.

Datorită descoperirii holografiei de către Gábor Dénes (1900–1979) avem şi

dovezi „exterioare”, de natură fizică a faptului că partea conţine toate

informaţiile întregului.

Holograma este un fel de fotografie a unui obiect (sau fiinţe), care se realizează

prin procedeul interferometric.

Pe peliculă nu se observă cu ochiul liber decât o mulţime de cercuri concentrice

topindu-se unul în celălalt.

Dacă această peliculă este luminată în mod corespunzător, apare în faţa noastră

imaginea tridimensională a obiectului ce poate fi vizualizat, la fel ca originalul,

din mai multe unghiuri.

Adevărata surpriză vine însă după asta!

Dacă pelicula pe care este imprimată holograma este tăiată în bucăţi mici,

imaginea tridimensională completă a obiectului fotografiat rămâne intactă şi

întreagă pe fiecare bucăţică a peliculei tăiate.

Construcţia corpului omenesc respectă acest tipar universal: fiecare celulă a

corpului nostru conţine toate informaţiile codate referitoare la întregul organism,

informaţii ce sunt transferate de ovulul fecundat la fiecare nouă celulă ce apare

în urma diviziunii celulelor.

Celula organică sau corpul fizic nu se creează de la sine. Trebuie să existe o

„putere creatoare” şi o unitate coordonatoare, ce aparţine sferelor mai înalte, care

creează celula sau corpul şi le susţine.

Dacă am putea accesa, în vreun mod, informaţiile privind corpul nostru ce

aparţine sferelor mai înalte şi, de asemenea, esenţa noastră interioară – EU –

atunci am obţine, probabil, şi toate informaţiile despre Unitara Unime.

Atunci probabil că am fi în prag de a conştientiza acea posibilitate pe care toţi

marii învăţători ai omenirii au încercat să ne-o implanteze în conştiinţă, căci

acesta este motivul pentru care a fost sculptat în piatră, pe frontispiciul

Oracolului de la Delfi, marele „secret”:

„Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi!”

…Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei primi răspuns la toate întrebările tale, vei găsi

soluţii pentru toate problemele tale. Răspunsul la întrebările tale nu le căuta în

afara ta, ci în tine însuţi. Dacă te cunoşti pe tine însuţi, vei cunoaşte întregul

Univers, pentru că tu ai fost creat după tiparul său. Eşti izvorul secund creat din

izvorul primordial şi în tine există toate calităţile, toată puterea şi toate

posibilităţile sale. Universul Inteligent, Înţelept şi Atoateiubitor te-a creat după

chipul şi asemănarea Sa…Altfel nici nu te-ar fi putut crea…

P A R T E A A D O U A

TOT CE AI DORI SĂ ŞTII DESPRE UNIVERS…

Dacă coroborăm rezultatele obţinute de fizicieni cu acest sistem ideatic puţin

neobişnuit, obţinem în final o imagine despre lume cu totul deosebită de cea

cunoscută şi acceptată în prezent: primordială este “ideea”, şi tot restul îi

succede.

Desigur, această abordare nu este una nouă. Platon a elaborat, cu 400 de ani

înainte de Christos, această variantă a idealismului. Idealismul, ca şi concepţie

filozofică despre lume, pare a fi o alternativă - poate singura alternativă cu

adevărat viabilă - , dar din perspectiva descoperirilor ştiinţifice, problema nu mai

este determinată de sistemul de credinţe.

Căutând realitatea finală, părăsim deşertul concepţiei materialiste despre lume, în

virtutea căreia nici ecuaţiile matematice, nici aparatele de măsură nu ţin seama

deloc de factorii care ne influenţează în mod categoric viaţa: iubirea şi frica.

Prima parte a cărţii se adresează într-adevăr intelectului, adică mai ales acelora

pentru care gândirea logică este prioritară şi care nu sunt dispuşi să avanseze nici

un pas, fără dovezi incontestabile. Dar în fiecare om există o autoritate mai

presus de intelect: inteligenţa inimii. O putem numi intuiţie sau cunoaştere

interioară, esenţa este că mare parte a omenirii nu îşi condiţionează viaţa de

actualele cuceriri ale ştiinţei, aşa cum nici faptele lor nu sunt determinate de

acestea.

Partea a doua a cărţii se adresează, în primul rând, inteligenţei inimii şi, din

această cauză, este cu totul deosebită de prima parte, care e concepută aproape

exclusiv pe demersul logic.

Să nu facem însă vreo confuzie: este vorba despre acelaşi Univers, dar abordat,

de data aceasta, din perspectiva concepţiei idealiste, ale cărei principii au fost

elaborate cu mai multe milenii în urmă, accentuând în mod deosebit valorile

umane, legile universal valabile ale eticii, dar şi felul în care aceste legi sunt

corelate cu legile fizicii, ca ştiinţă.

Este cât se poate de norocos acel Cititor în fiinţa căruia există un echilibru

benefic între intelect şi inteligenţa inimii, între logică şi intuiţie şi care înţelege

toate corelaţiile, reuşind astfel să accepte cele două părţi ale cărţii - atât de

accentuat deosebite - ca pe un întreg unitar.

*

Concepţia filozofică despre lume care subliniază prioritatea ideii, abordare care

este, în cele mai numeroase cazuri, şi o concepţie religioasă, nu se ocupă de

materie sau de legile fizicii. Aici accentul se pune pe legile interne ce dirijează

morala individuală sau socială. E suficient să comparăm cele “zece porunci” ale

creştinismului cu învăţăturile budhiste privind dezlegarea de aşa-numitele “zece

nevirtuţi”, ca să ne dăm seama: esenţa acestor învăţături concentrează aceleaşi

principii de bază.

Biblia te învaţă să nu ucizi, să nu furi, să nu comiţi adulter, să nu juri strâmb şi să

nu râvneşti la femeia, sluga, bunurile materiale sau animalele altuia.

Budhismul tibetan formulează, în linii generale, aceleaşi cerinţe. Exprimarea

acestora este, însă, mai blândă, căci cele enunţate mai sus nu sunt catalogate

drept “păcate”, ci sunt numite “nevirtuţi”; în schimb, ideile directoare sunt mult

mai severe şi nu prea lasă loc pentru interpretarea lor după bunul plac al

fiecăruia.

“Cu toate că aplicarea preceptelor morale este realizabilă pe diferite căi,

esenţială este detaşarea de cele zece nevirtuţi. Dintre cele zece, trei sunt acţiuni

fizice, patru verbale ultimele trei fiind acţiuni spirituale” - specifică Tenzin

Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama, în cartea sa despre budhismul tibetan.

ACŢIUNILE FIZICE SUNT URMĂTOARELE:

1. Luarea vieţii oricărei fiinţe, începând cu omorârea unei gâze şi până la

uciderea unui om.

2.Furtul: a lua un bun al cuiva, fără acceptul acestuia ; valoarea obiectului nu

are relevanţă, şi este, de asemenea, indiferent dacă acţiunea este săvârşită de

noi înşine, sau îndemnăm pe alţii s-o facă.

3. Adulterul

CELE PATRU NEVIRTUŢI VERBALE:

4. Minciuna: a induce în eroare pe alţii, prin vorbe sau gesturi.

5.Învrăjbirea: a destrăma buna înţelegere dintre alţii, sau a intensifica

neînţelegerile deja existente între ei.

6. Grosolănia: jignirea altora.

7. Nerozia: a spune prostii, urmărind un scop josnic, sau din alte motive.

CELE TREI NEVIRTUŢI SPIRITUALE:

8. Dorinţa de a poseda: a gândi că “ ce bine ar fi să fie al (a) meu (mea) acest

(această)…”; a-ţi dori ceea ce este a altuia.

9. Intenţia vătămătoare: a dori să i se întâmple ceva rău cuiva, fie unul mai mic,

fie un rău mai mare.

10. Viziune nepotrivită: a considera vreuna din realităţi, ca de exemplu

reîncarnarea, principiul cauzal, sau Cele Trei Comori ca inexistente.

Opuse acestor zece nevirtuţi sunt cele zece virtuţi; însuşirea acestora înseamnă

a exersa etica.(Tenzin Gyatso, Dalai Lama al XIV-lea: “Budhismul tibetan”,

1998)

Pentru omul zilelor noastre, dominat de raţiune, a accepta aceste precepte ca

fiind legi divine este aproape imposibil. Înainte de a accepta ceva, oricine vrea să

ştie “de ce?”. Doar Universul nu împiedică pe nimeni să ucidă sau să fure! De

ce-ar fi atunci absolut necesar să renunţăm la astfel de fapte? A rămâne în cadrul

acestor “zece porunci” le este dificil şi acelor credincioşi care le acceptă fără nici

o reţinere…

Desigur, se pune întrebarea: cum de există o asemănare atât de profundă între

cele zece porunci ale unor religii şi culturi atât de distanţate, cum sunt budhismul

tibetan şi creştinismul?

Posibilele răspunsuri începură să mi se contureze în minte atunci când am intrat

în contact cu aşa-numitele “învăţături ezoterice”. Cuvântul este de origine

greacă. “Ezos teros” semnifică “cerc interior”.

Am înţeles că au existat şi există pe Pământ îndrumători spirituali care posedă

cunoştinţe mult mai vaste decât cele ce ne sunt accesibile nouă, oamenilor

obişnuiţi, privind complexitatea lumii, funcţionarea şi legile ei interne. Aceşti

fraţi ai nostri, înzestraţi cu haruri deosebite, au fost numiţi, de-a lungul

veacurilor, Profeţi, Maeştri, Învăţători, Zei sau Fii ai lui Dumnezeu. Posesori ai

unei puteri enorme, ei au fost modelatori de lumi. Quetzalcoatl, Rama, Krişna,

Hermes, Moise, Orfeu, Platon, Pitagora, Budha şi Isus au lăsat urme de neşters

în istoria omenirii. Emana din ei ceva de neperceput pentru ochiul omenesc.

Ucenicii lor au devenit, mai târziu, păstrătorii tainelor Universului. Acesti

Învăţători au apărut pe Pământ cu o anumită regularitate, vindecând, ajutând şi

învăţându-şi semenii. Şi cu toate acestea, aproape de fiecare dată, totul s-a

desfăşurat după acelaşi scenariu:

Învăţătorul părăseşte lumea materială ( deseori este “ajutat” să facă asta),

discipolii păstrează şi păzesc învăţătura transmisă lor, învăţătură care este, în

esenţă, de natură interioară, dar înveşmântată în forme exterioare, sau în anumite

cazuri, exprimată în ritualuri. Învăţătura originală trece prin transformări

fundamentale, în secolele ce urmează după plecarea Învăţătorului. O parte a

învăţăturilor ajunge în mâna unor grupuri de interese. “Cunoaşterea inerioară”

slăbeşte, în timp ce forma exterioară de manifestare devine mai puternică.

Mulţimile primesc versiunea simplificată, “exoterică” (exterioară cercului) a

învăţăturilor. Învăţăturile s-au adaptat la nivelul de înţelegere şi de evoluţie al

fiecărui popor. Aceste variante ale învăţăturilor le numim azi “religii”.

Paralel, a existat şi încă mai există un mod de cunoaştere mai adâncă,

“ezoterică”. Înţelepciunea “cercului interior” n-a fost îngropată odată cu plecarea

marilor Îndrumători Spirituali. Discipolii lor au păstrat moştenirea lăsată,

anumite grupuri şi “frăţii” au păzit-o, cu toate că, de-a lungul istoriei, au fost

hăituiţi şi urgisiţi. Comoara esenienilor, a cavalerilor templieri, cea catharilor¹

(albingenzilor) sau, mai târziu, a Lojelor şi Ordinelor Rozacruciene şi

francmasonice nu a constat în aur şi pietre scumpe. Regii şi biserica şi-au unit

forţele, pentru a distruge tot ce amintea de “cunoaşterea” atât de periculoasă

pentru ei, adică cei care reprezentau autoritatea pământească. În 1208, Papa

Inocenţiu al III-lea a pornit o cruciadă religioasă împotriva albingenzilor.

Populaţia ce trăia în sudul Franţei a fost nemilos exterminată între 1208 şi 1229.

În 1314, Marele Maestru al Ordinului Templierilor, Jaques de Molay a fost ars

pe rug, încet şi de viu. A avut astfel timp şi ocazie să prezică acea soartă tragică

ce-i aştepta atât pe Filip al IV-lea, regele Franţei, cât şi pe Papa Inocenţiu al IIIlea. Cred că nu mai e necesar să detailăm cât de punctual s-a împlinit acestă

previziune.

Ordinul Rozacrucienilor² a fost fondat în secolul al XIV-lea, în acele foarte

nesigure circumstanţe proprii perioadei respective. Marele Maestru al Ordinului,

Christian Rozenkreutz, a reuşit să-şi menţină secretă identitatea, ba mai mult,

nici activitatea ordinului nu era transparentă pentru oricine.

Oare ce secrete deţineau membri acestui ordin?

Oare de ce erau hăituiţi şi din ce cauză se temeau atât de tare de ei reprezentanţii

puterii de atunci?

Intre timp omenirea se maturizase într-atât, încât să aibă parte de iniţierea în acea

cunoaştere ce fusese inaccesibilă mulţimilor în Evul Mediu.

¹Cathari: locuitori ai statului medieval independent Languedoc, situat în sudul

Franţei de azi; se mai numesc “albingenzi”(după oraşul Albira), denumire

atestată prima oară în cronica lui Pierre des Vaux-de Cernay, “Historia

Albigensis”(1209 - 1255); în Balcani, ei sunt cunoscuţi sub denumirea de

“bogumili”.(N.T.)

²Ordinul Rozacrucienilor: la începuturi (46 î.Ch.), o societate hermetică

(gnostică), fondată de filozoful egiptean Ormus; asimilează un grup de cavaleri

templieri, în 1099; în 1188 primeşte denumirea de “Ordinul Sionului”, mai târziu

pe cea de “Ordre de la Rose-Croix Veritas” (Ordinul Rosei - Crucea Adevărată);

există şi azi, în mai multe ţări, loji descendente din acest ordin, ca de exemplu

“Prieuré de Sion”, în Franţa; (N.T.)

În anii ’60, învăţăturile ezoterice inundaseră Europa şi America. Au pornit spre

Occident îndrumători spirituali din Tibet şi Orientul Îndepărtat, răspândind ideea

unui Univers inteligent, plin de iubire, adică o lume care funcţionează după legi

interne foarte stricte.

Din păcate, ajungând la acest stadiu al cercetărilor mele, m-am lovit de obstacole

serioase. Această “învăţătură secretă” se manifesta într- o multitudine de aspecte,

prin tot atâtea şcoli şi curente de idei. Existau şi există numeroase cursuri pentru

obţinerea unor abilităţi deosebite, în funcţie de domeniul ales de cel interesat.

Pătrunsesem pe un tărâm străin. Pe de o parte, doream să ştiu mai mult, pe de

altă parte, nu voiam, cu nici un preţ, să mă trezesc ca membru al vreunei secte

religioase. În această perioadă a căutărilor, am întâlnit acel om care, mai târziu,

mi-a devenit mentor şi călăuză pe calea mea interioară de descifrare a tainelor

Universului.

Când l-am întrebat ce ar trebui să cred din toată avalanşa aceasta de informaţii,

mi-a dat un răspuns surprinzător:

- De ce cauţi adevărul la alţii? Tot, dar absolut tot ce îţi doreşti să ştii despre

Univers şi viaţă este deja în tine.

CE ESTE CREDINŢA?

“Tot ce veţi cere în rugăciune, crezând, veţi primi”.

(Evanghelia după Matei, 21: 22)

Dacă doar prin cunoaşterea de sine pot ajunge la cunoaşterea Universului,

atunci fie. Teoretic, credeam că aceasta este, într-adevăr, o posibilitae, deci am

decis că o voi încerca, doar nu avem nimic de pierdut.

Îi datorez foarte mult mentorului meu, plin de răbdare şi blândeţe, căci pe acest

drum, fără o îndrumare specială, te poţi rătăci pe căi ocolitoare, oricât de bine

intenţionat ai fi.

Azi – după mai mulţi ani de experienţă şi posedând cunoştinţele teoretice

necesare -, simt că am ajuns ceva mai aproape de înţelegerea esenţei acestei lumi

minunate, dar sunt conştient şi de faptul că acesta este doar începutul. Tot ce am

reuşit până acum să înţeleg şi să întrevăd aş dori să împărtăşesc cu alţii, deoarece

simt că şi altora le-ar fi de mare ajutor.

Conform învăţăturilor ezoterice, întregul Univers este o lume „nematerială”.

Altfel spus, lumea în care trăim are caracter spiritual. După cum afirmă

învăţăturile iniţiaţilor şi ale înţelepţilor, Universul este alcătuit din Lumină.

Desigur, nu din lumina pe care o cunoaştem noi din fizică, ci din Lumina unei

Surse Centrale, inteligentă şi plină de iubire. Dacă dorim cu orice preţ să apelăm

la termenii folosiţi în fizică, am putea spune că este vorba de Lumina

caracterizată printr-un număr de oscilaţii extrem de mare, aflată la un nivel de

energie deosebit de înalt. Nu se poate afirma că există o lume materială şi,

separat, o altă lume spirituală, unde ajungem după moarte – adică după moartea

corpului nostru fizic.

Există o singură lume şi aceasta este 100 % de esenţă spirituală, „sufletească”.

Din această perspectivă, ni se revelă viziune idealistă a unei lumi în care n-are

nici o importanţă dacă nu crezi în Dumnezeu, ţinând cont că Dumnezeu, acest

izvor de energie inteligent şi plin de iubire – după cum ni se va revela în cele ce

urmează -, există şi este sursa oricărei forme de viaţă, indiferent dacă credem sau

nu, sau dacă îl recunoaştem sau nu.

Îmi închipui cât de periculoasă putea fi considerată o astfel de concepţie din

perspectiva bisericii medievale. Cu toate acestea, învăţăturile ezoterice

subliniază în mod deosebit importanţa credinţei şi rolul ei covârşitor.

Ei bine, care este rolul credinţei?

După cum ne învaţă şi înţelepţii, credinţa este un instrument mental de o putere

extraordinară, pe care învăţăm să-l înţelegem şi să-l folosim în mod treptat. Or,

mediul nostru ambiant se supune puterii gândului. Fiecare nouă descoperire, care

demontează un „adevăr” ştiinţific ce a fost înainte acceptat şi demonstrat, are

pentru noi un mesaj identic: orice teorie este demonstrabilă, orice dorinţă se

poate împlini atâta timp cât nu se opune nici unei legi interne a universului.

Fenomenul este, de fiecare dată, identic. Întâi se conturează într-o sferă mai

înaltă imaginea rezultatului dorit, apoi se proiectează treptat în jos, ca în final să

„se întrupeze” în lumea fizică. Deci, imaginea mentală, care este produsul

fanteziei creatoare, are rolul hotărâtor. La acest nivel încă nu există nimic care ar

putea să împiedice imaginea mentală să se transpună treptat în sfera lumii fizice.

Cu cât ne concentrăm mai puternic pe gând, cu cât „ţinem rezultatul dorit în faţa

ochilor sufletului” timp mai îndelungat, cu atât va fi mai benefic efectul.

Puterea gândului concentrat, în raport cu puterea gândului „împrăştiat”, este

asemenea puterii laserului în raport cu puterea luminii dispersate. Gândul

modelează mediul înconjurător şi cine are putere de concentrare mai mare îşi va

alcătui mai uşor mediul înconjurător convenabil.

De câte ori nu mi s-a spus, sau de câte ori nu spunem copiilor noştri, atunci când

ne povestesc ceva ce iese din tiparul „lumii raţionale” a părinţilor: „O, astea-s

doar fanteziile tale!”

Ei bine, toate semnele ne arată că ar fi bine să ne reanalizăm acea atitudine uşor

dispreţuitoare pe care o manifestăm când vine vorba despre fantezie, căci zi de zi

auzim istorisiri despre oameni care îşi realizează visele cele mai îndrăzneţe,

numai pentru că în gând au rămas fideli acelor dorinţe...

Puterea credinţei nu este, deci, altceva decât puterea gândului concentrat, care

creează imaginea interioară. Lumea exterioară doar se adaptează acestei imagini

interioare, create de gând.

Singura putere care se poate opune puterii unui gând – sau „credinţei” – este cea

a unui alt gând (poate din subconştient) sau a altei „credinţe” interioare. O

anumită formă-gând din subconştient se îndoieşte de posibilitatea de realizare a

imaginii-dorinţă creată de gândul conştient, astfel rezultatul este, de multe ori,

împiedicat să se manifeste în plan fizic. Este necesar să subliniem faptul că

forma-gând - sau „credinţa”- din subconştient este, de obicei, mai puternică.

Asupra acestui aspect ni se atrage atenţia deseori, prin mijlocirea unor parabole:

„A fost odată un om sărac care-şi purta povara gândurilor pe un drum de la

marginea unei păduri...

Fiind obosit, s-a aşezat să se odihnească, sprijinindu-se cu spatele de un copac.

Atunci încă nu ştia ce fel de copac şi-a ales... Era un copac deosebit, cu puteri

magice. Un copac care îndeplinea toate dorinţele celor ce-l atingeau.

Pribeagul s-a gândit mai întâi ce bine i-ar prinde un pahar cu apă.

Brusc a realizat că ţine în mână un pahar cu apă limpede ca cristalul. Surprins,

a studiat paharul, a mirosit lichidul din el, iar până la urmă a decis că nu poate

fi dăunător şi l-a băut.

Apoi i s-a făcut foame şi s-a gândit la ceva de-ale gurii. Mâncarea i-a apărul în

faţă la fel de brusc şi miraculos ca şi paharul cu apă.

„Se pare că dorinţele mi se împlinesc!” – gândi omul surprins.

Drept care rosti cu voce tare:

„Atunci îmi doresc acum o casă minunată!”

În valea din faţa lui a apărut casa. Cu un zâmbet larg pe buze, omul şi-a dorit

slugi care să aibă grijă de casă. Când au apărut şi slugile, omul a simţit că

Dumnezeu l-a înzestrat cu puteri nebănuite. Şi-a dorit deci o femeie superbă şi

foarte inteligentă, cu care să-şi împartă norocul. Când i s-a realizat şi această

dorinţă, omul i-a zis femeii, cuprins de uimire:

„Stai puţin! Ce se-ntâmplă aici ?! N-am eu aşa noroc! Nu mi se pot întâmpla

toate astea tocmai mie!”

În momentul când a rostit aceste cuvinte...toate au dispărut.

„Ştiam eu...” – zise omul clătinând din cap.

Apoi s-a ridicat şi a pornit pe drumul de la marginea pădurii, purtându-şi

povara gândurilor...

Deci, asta e! Se pare că ştim foarte exact ce este acel ceva ce „tocmai nouă nu ni

se poate întâmpla”, nu suntem în stare să credem că totuşi se întâmplă şi, astfel,

ne devastăm noi înşine „depozitul” propriilor şanse.

Căci credinţa nu este altceva decât puterea gândului concentrat, cunoaştere certă,

convingere interioară de neclintit, a cărei forţă vine din realitatea că universul

este cu adevărat o structură a formelor-gând.

A crede în ceva înseamnă mai întâi a construi, a crea acel ceva în gând, apoi a te

menţine concentrat pe acel gând şi a şti, cu o stabilă siguranţă interioară, că

rezultatul dorit se va manifesta, mai devreme sau mai târziu, în realitatea ta

exterioară.

Dacă dorim să atingem un scop, „trebuie să credem în el” cu mult înainte de

manifestarea lui ca rezultat în spaţiul fizic.

Deseori maeştri ce au atins un înalt nivel în evoluţia lor spirituală spun: „Noi

credem că...” Apoi se străduiesc să accentueze că este vorba de ceva ce ei

creează continuu în gând şi rămân consecvenţi în a se concentra asupra acelui

ceva. Realitatea lor exterioară se modelează după acea formă-gând din interior.

M-am gândit mult la faptul că reprezentanţii diferitelor religii sau secte

religioase accentuează atât de des că doar calea propăvăduită de ei este singura şi

cea adevărată şi că toţi ceilalţi, care nu urmează această cale, sunt sortiţi „ a fi

blestemaţi”.

Conform învăţăturilor ezoterice, adevărata credinţă este instrumentul cel mai

creativ al Universului spiritual şi nu este dependent de nici o religie!

Conceptul de „credinţă”s-a interpretat într-un mod profund greşit, atât la nivel

individual, cât şi la nivel colectiv, cu toate că, de-a lungul istoriei omenirii, ne-a

însoţit permanent ceva ce ar fi trebuit să ne facă să înţelegem adevărata esenţă a

credinţei.

Superstiţia.

Şi superstiţia este o credinţă şi, dacă ne lăsăm pătrunşi de vreo „credinţă

superstiţioasă”, putem constata surprinzător de des că aceasta „funcţionează cu

adevărat”. Creăm în conştiinţa noastră legătura dintre anumite semne şi

evenimentele care le urmează şi această legătură durează atâta timp cât ne

cramponăm în gândurile noastre de convingerea că această legătură există.

Astfel, cel care este convins că pisica neagră sau numărul treisprezece aduc

nenoroc, va trăi mult mai probabil experienţa unor evenimente neplăcute, decât

acela care a ales să creadă că, lui personal, pisica neagră sau numărul

treisprezece îi aduc noroc.

Şi Isus ne-a dezvăluit multe despre puterea deţinută de credinţă, dar, din păcate,

n-a fost pe deplin crezut. El ne-a spus că putem primi de la Tatăl tot ceea ce

cerem în numele lui Christos. Şi a mai spus că toţi suntem copiii lui Dumnezeu

şi că ce poate înfăptui unul din copiii Lui, poate înfăptui fiecare din ei. Parabola

biblică despre Petru umblând pe apă oglindeşte în mod veridic puterea credinţei,

dar şi forţa pustiitoare a îndoielii:

„Şi ucenicii, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au zis: „Este o

nălucă!” Şi de frică au ţipat.

Dar Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”

„Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşti-mi să vin la Tine pe

ape”.

„Vino!” i-a zis Isus. Şi Petru s-a coborât din corabie şi a mers pe ape ca să

ajungă la Isus.

Dar când a văzut că vântul era puternic, s-a temut; şi fiindcă începea să se

afunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!”

Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce

te-ai îndoit?””

(Evanghelia după Matei, 14 : 26 – 31)

Din învăţăturile ezoterice am înţeles limpede care este „principiul de

funcţionare” al credinţei., dar această înţelegere mi-a întors pe dos toate

convingerile religioase anterioare.

Dacă credinţa este un instrument mental utilizabil şi dacă suntem absolut

convinşi de existenţa Sursei Inteligente Centrale de Energie, atunci de fapt nu

trebuie „să credem” în Dumnezeu.

- Atunci ce este esenţa religiei? – l-am întrebat pe mentorul meu.

- Cuvântul „religie” provine din latinul „religio”, care înseamnă „re-crearea unei

legături”. Din păcate, nu cunoaştem nici un cuvânt care să redea, cât de cât,

emoţia unei reluări a legăturii cu Dumnezeu. Budhiştii numesc această legătură

„nirvana”, hinduşii, „moksha”, budhiştii-zen o numesc „satori”, iar călugării

creştini Unio Mistica. Esenţial este că trebuie să fie o trăire personală şi nu doar

ceva citit în cărţi.

- Este vorba de o trăire, o experienţă mistică?

- Nu este, desigur, o experienţă ca oricare alta. Dar nu este mistică. Doar tu eşti

parte a acestui izvor de energie. De ce ar fi ceva mistic să reînnoieşti legătura ta

cu acesta?

Gândurile-mi fulgerau de colo-colo.

- Imposibilul există într-un Univers creat de gând?

- Fraţii noştri mai evoluaţi ne învaţă că puterea gândului concentrat, sau a

„credinţei” nu are limite. Mediul nostru ambiant, în totalitatea lui, relaţiile

noastre interumane, fiecare obiect ce se află în apropierea noastră sunt

manifestări exterioare ale lumii gândurilor noastre. Omul devine ceea ce

gândeşte şi crede.

- Asta pare să fie în ordine, dar există totuşi ceva ce nu înţeleg.

- Şi ce este acel ceva?

- Nu orice gând poate fi considerat „credinţă”. Cum devine un anumit gând

„credinţă”?

- Secretul este conţinut de însăşi natura subconştientului. Subconştientul tău nu e

capabil să filtreze şi să examineze informaţiile receptate. Acele lucruri pe care le

auzi foarte des se fixează într-un mod irevocabil în subconştientul tău şi

funcţionează asemenea “unui program activat în fundal”.

- Conştiinţa umană este, deci, “programabilă” ?

- Şi încă cum! Desigur, acest fapt presupune nu numai multiple şanse, ci şi tot

atâtea capcane. Din astfel de “programe” activate în subconşient este alcătuită

complexitatea a ceea ce “crezi” în sinele tău interior. Aceste programe sunt , întradevăr, asemănătoare celor caracteristice calculatorului. Dacă există vreo eroare

în aceste programe, îţi provoacă mari probleme în cele mai neaşteptate situaţii.

Se povesteşte că a fost odată un ateist care a căzut de pe o stâncă. În cădere

însă, s-a încleştat de ramura unui copăcel. În vreme ce atârna acolo, între cerul

de deasupra lui şi stâncile ascuţite de pe fundul prăpastiei adâncă de peste o mie

de stânjeni, şi-a dat seama că nu va rezista multă vreme aşa, atârnat.

Atunci însă i-a trecut ceva prin minte:

- Dumnezeule! – răcni el.

Linişte. Nici un răspuns.

- Dumnezeule! - strigă el din nou. - Dacă exişti, salvează-mă şi-ţi promit că voi

crede în tine şi-i voi învăţa şi pe alţii în credinţa ta.

Din nou domni liniştea. Disperat,omul era cât pe-aci să dea drumul strânsorii,

când o voce de tunet zgudui văile:

- Fiecare zice asta când se află la ananghie.

- Nu, Dumnezeul meu, nu! - strigă omul plin de speranţă. - Eu nu sunt ca ceilalţi.

Vezi, doar auzindu-ţi glasul, am şi început a crede în Tine. Acum salvează-mă

de-aici şi-ţi voi propăvădui numele pe întreg pământul.

- Bine, fie - rosti vocea. Te salvez; dă drumul rămuricii.

- Să nu mă mai ţin de rămurică? - strigă îngrozit omul. - Ce, crezi c-am

înebunit?!

“Fatal error” ( greşeală fatală) - gândii în sinea mea. Si calculatorul afişează pe

monitor aceste cuvinte când programul conţine o gravă eroare.

Mentorul meu continuă:

- “Programul” activat în fundal, în subconştient, ne determină viaţa şi faptele.

Este, deci, deosebit de important ce “pachet de programe” dobândim în copilărie

de la părinţi, sau din mediul înconjurător. Ceea ce auzi deseori în jurul tău, ceea

ce ţi se repetă de nenumărate ori de cei apropiaţi se imprimă necruţător în

subconştientul tău şi devine complexitatea a ceea ce “crezi” în adâncul

sufletului. Acesta va fi “pachetul de programe” care-ţi va contura şi hotărî

propria realitate.

- Asta înseamnă că fiecare din noi e posesorul, în subconşient, al unor astfel de

programe şi acestea ar putea constitui obstacole serioase în viaţa noastră! Cum te

poţi elibera de ele? Fiindcă, dacă aceste programe se află în subconştientul

nostru, nici măcar nu avem şansa de a ne da seama care este izvorul erorilor - am

zis surprins.

- A le descoperi este, cu adevărat foarte greu, aproape imposibil. A scăpa de ele,

însă, este mai uşor decât îţi imaginezi.

- Cum e posibil asta?

- Fiecare program mental este înlocuibil cu altul, sau, altfel zis, fiecare admite să

“i se scrie peste” un altul. “Instalarea” noului program mental are loc prin acelaşi

procedeu prin care s-a fixat programul iniţial - dacă tot e să folosim terminologia

din lumea calculatoarelor - adică prin repetare. Se poate, de exemplu, asculta o

înregistrare de enunţuri în care se repetă gânduri pozitive sau precizarea scopului

dorit, iar restul trebuie lăsat în seama subconştientului. Un rezultat asemănător se

poate obţine prin diferite tehnici de meditaţie.

- Un asfel de procedeu este catalogat de unii drept spălare a creierului - am

punctat eu, cu un anumit tăiş în voce.

- Poate că au dreptate. Omul se îmbăiază şi îşi spală hainele în mod regulat.

Oare ar fi chiar atât de nepotrivit “să-ţi speli” din subconştient acele programe

care îţi provoacă greutăţi în viaţă? Şi pentru asta nici măcar nu trebuie să apelezi

la alţii. O poţi face tu însuţi, odată ce ai conştientizat care-ţi este scopul. Ne

putem schimba viaţa şi viitorul doar prin asigurarea unui spaţiu mai extins

gândurilor pozitive, constructive şi pline de iubire. Acestea să le repetăm,

acestea să le “reinstalăm”în subconştientul nostru…

Am încercat să-mi amintesc evenimentele cruciale din viaţa mea. Mi-am dat

seama că existau multe aspecte în care se manifesta o conexiune evidentă între

evenimetul propriu-zis şi gândurile care l-au precedat.

Pe de altă parte, puteam să evoc cam tot atâtea evenimente care s-au derulat întrun mod ce nu avea nimic comun cu felul în care eu le-am proiectat, sau le-am

dorit. Şi au fost lucruri în care am crezut, pe care le-am sperat, şi cu toate

acestea, nu s-au împlinit.

Demonul îndoielii s-a fofilat cu o nebănuită putere în mintea mea:

- De ce nu funcţionează acest mecanism în fiecare situaţie?

- În actualul stadiu de dezvoltare al omenirii, gândurile şi “credinţa” nu sunt, în

general, în armonie cu legile interne ale Universului. Aceste legi sunt asemenea

celor din fizică. Sunt valabile în cazul fiecărui om, indiferent ce sau în ce crede

acesta. Dacă ne dorim ceva care este în contradicţie cu vreuna din aceste legi ale

Universului, nu vom dobândi rezultatul scontat.

- De unde aş putea să ştiu că ceea ce gândesc sau “cred” este sau nu în

concordanţă cu legile Universului? Cum aş putea să-mi dau seama că ceea ce îmi

doresc este, poate, imposibil de realizat?

- Tu - dar, desigur, nu numai tu, ci fiecare om - ai o natură duală. Pe de o parte

eşti omenesc (uman), pe de altă parte eşti dumnezeiesc (divin). Conştiinţa ta

umană poate că nu e capabilă să facă o astfel de apreciere, dar conştienţa ta

divină, da.

- Situaţia descrisă seamănă cu o stare schizofrenică - am zis eu. - E ca şi când în

mine ar “convieţui” două persoane şi aş fi capabil să provoc între ele o stare de

conflict, fără ca eu să fiu conştient de asta…

- S-ar putea spune şi aşa - îmi răspunse mentorul meu râzând. - Dar poate c-ai să

înţelegi totul mai bine, după ce vei şti mai multe despre eul de rang inferior şi cel

de rang superior….

EGO-UL ŞI SINELE SUPERIOR

” Eul omniscient nu s-a născut niciodată şi nici nu va muri. Eul - dincolo de

cauză şi efect - este veşnic şi atemporal. Când corpul moare, Eul nu moare. Dacă

ucigaşul crede că poate ucide, iar victima crede că poate fi ucisă, înseamnă că

nici unul nu cunoaşte adevărul. Eternul Eu nu ucide şi nicicând nu poate fi ucis.”

( Upanişadele, 800. î.Ch. )

- Izvorul întregii vieţi este Lumina Divină, care este conştientă de propria-i

existenţă. Conform ştiinţei esoterice, aceasta se concentrează în două cuvinte:

EU SUNT.

Toţi suntem copiii Luminii, suntem scântei divine născute din Sursa Centrală.

Suntem izvoare de lumină de rangul doi, desprinse din izvorul primordial, şi

suntem înzestraţi cu o conştienţă a existenţei noastre,de rang corespunzător. Asta

înseamnă, de fapt, că fiecare suntem conştienţi de propria noastră existenţă. Nu

este nimic deosebit în asta, doar am fost creaţi “ după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu”. Acest izvor conştient de lumină, de rangul doi, este ego-ul. Acesta

este elementul complex al fiinţei umane, care gândeşte astfel: „Eu exist şi pot

face orice doresc” - explică mentorul meu.

- Până aici totul pare în ordine - răspunsei. - Eu sunt parte a Universului. Dar în

ce mod pot ajunge într-o situaţie conflictuală cu mine însumi?

- Această problemă apare doar atunci când ego-ul rupe legătura conştientă cu

Sursa Centrală, cu Dumnezeu. Toate problemele, toate greutăţile din viaţa ta,

toate suferinţele îşi au rădăcina în această destrămare a legăturii tale cu

Dumnezeu. Setea de putere, egoismul şi frica - rezultate ale gândurilor şi

faptelor subordonate ego-ului - îl determină pe individ să ridice mâna împotriva

fratelui său, adică să se întoarcă, practic, împotriva Unimii. Închipuie-ţi că eşti

doar o minusculă celulă a unui organism viu. Atâta vreme cât funcţionezi spre

binele întregului, beneficiezi de toate acele oportunităţi cu care este înzestrat

întregul. În clipa în care, stăpânit de egoism, te întorci împotriva întregului,

trezeşti nişte forţe uriaşe ce acţionează toate în aceeaşi direcţie: încearcă să te

readucă în starea echilibrată a întregului. Acelaşi conflict are loc în lumea ta

interioară, între ego-ul tău şi Sinele tău divin. Un ego care a uitat cu totul de

originea sa divină îţi poate oferi surprize în cele mai neaşteptate momente.

Se povesteşte că un savant a descoperit cum se poate reproduce pe sine în aşa

fel, încât să fie imposibil să se deosebească originalul de “cópii”. (Încă o

fabulă, m-am gândit…Deşi, dacă ţinem cont de reala posibilitate a clonării…

cine ştie? ) Într-o zi, prinzând de veste că e căutat de îngerul morţii, savantul se

grăbi să realizeze vreo duzină de “cópii” după el însuşi. Îngerul morţii s-a

zăpăcit, neştiind care dintre cele treisprezece fiinţe este, cu adevărat, savantul,

aşa că le-a lăsat pe toate în pace şi s-a întors în ceruri.

Dar el, îngerul, cunoscând foarte bine firea omenească, a găsit repede o metodă

eficace de a descoperi care dintre fiinţe este savantul. Reîntorcându-se pe

pământ, a rostit următoarele cuvinte în faţa grupului:

- Domnule, marele geniu care eşti s-a arătat în capacitatea ta de a realiza cópii

atât de perfecte după tine însuţi. Din păcate, eu am descoperit, totuşi, o mică -

minusculă greşeală în această lucrare.

Savantul a sărit brusc în picioare strigând:

- E imposibil! Unde-i greşeala?

- Chiar aici - zise îngerul, înşfăcându-l pe savant dintre cópiile sale şi ducându-l

cu sine.

Ascultând finalul poveştii, mi-a trecut prin gând că ego-ul pare a fi, de fapt, ceva

negativ, de care ar fi mai bine să te descotoroseşti.

Iubitul meu mentor, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, continuă astfel:

- Ego-ul nu trebuie, însă, considerat ca ceva rău sau negativ; evoluţia n-ar fi

posibilă fără existenţa lui.

- Deci, dacă am înţeles bine, ego-ul este sinele meu inferior care a pierdut

legătura cu Dumnezeu, dar şi Sinele meu superior este tot ego-ul, dar un ego care

s-a trezit la conştienţa existenţei Sursei Centrale.

- E posibilă şi o astfel de interpretare, dar în realitate acel aşa-zis sine inferior

este doar o părticică a Sinelui tău superior. Sinele tău Superior este o scâteie

dumnezeiască, care-şi are lăcaşul în inima ta, şi această scâteie divină este

permanent conştientă de Unime.

Am încercat să-mi imaginez Sinele meu superior ca pe o scânteie aparţinând

unei sfere mai înalte, iar ego-ul ca pe un terminal, care dispune de un anumit

grad de inteligenţă autonomă şi voinţă proprie. În acelaşi timp mi-am imaginat şi

că Sinele meu superior îi dă drumul acestui “terminal”( ca şi cum ar spânzura de

un fel de cablu) în jos, în sfera lumii materiale. Apoi m-am gândit că acest

“terminal” - adică ego-ul - uită, la un moment dat, de unde primeşte inspiraţia şi

energia. Dacă, dintru început, noi toţi suntem astfel de “terminale” şi ne avem

originea în aceeaşi unică şi conştientă Sursă Centrală, dar din când în când uităm

asta, atunci este de la sine înţeles că orice faptă îndreptată împotriva altui

“terminal”, adică altui om, sau chiar animal, este generatoare de conflict intern,

conflict ce poate provoca o reacţie- răspuns a întregului, a Unimii.

- Pot, oare, stabili o relaţie cu Sinele meu superior? Există oameni care au reuşit

să facă asta?

- Desigur. Avem mulţi semeni care au atins deja această treaptă a evoluţiei

spirituale. De-a lungul istoriei în Marii Maeştri s-a revelat de fiecare dată, într-o

anumită măsură, Lumina Divină. Isus este unul din acesti maeştri. Chiar dacă nu

se găseau pe aceeaşi treaptă a evoluţiei ca şi Isus, dar şi Mahatma Gandhi şi

Martin Luther King au fost Purtători de Lumină. Dacă e să ne referim la maeştri

aflaţi pe o treaptă a evoluţiei asemănătoare cu cea proprie lui Isus, atunci trebuie

să amintim de Hercule, care, conform legendei, era fiul lui Zeus (deci, al lui

Dumnezeu), sau de Quetzalcoatl, Şarpele cu Pene, cel care a trăit printre indienii

sud-americani. Nu e o pură întâmplare că indienii sud-americani îl divinizează şi

azi, ca fiind Dumnezeu.

- Există o evidentă şi, totuşi, foarte interesantă corelaţie între ego şi “Numele lui

Dumnezeu”, - continuă mentorul meu, după o mică pauză.

„ Şi Moise a zis lui Dumnezeu:”Iată, când mă voi duce la fiii lui Izrael şi le voi

spune:”Dumnezeul părinţilor voştri m- a trimis la voi” şi ei mă vor

întreba:”Care este Numele Lui?”, ce le voi spune?

Şi Dumnezeu a zis lui Moise:”EU SUNT CEL CE SUNT”. Şi a adăugat:”Vei

spune fiilor lui Izrael:”EU SUNT” m-a trimis la voi”

( Exodul sau A doua Carte a lui Cartea lui Moise, 3 : 13-14).

- Atât de simplu să fie? “EU SUNT”? Doar atât?!

- Tu cum ai exprima în modul cel mai simplu cu putinţă că existi şi eşti conştient

de asta?

- Parcă exista ceva de genul că numele lui Dumnezeu se exprimă prin patru

litere, YHVH - am încercat eu să argumentez, bazându-mă pe cunoştinţele

lacunare ce le aveam în acest domeniu.

- Aceste litere nu se pot rosti, nu se pot pronunţa. Numele lui Dumnezeu nici nu

trebuia rostit, fiindcă în clipa când pronunţi:”EU SUNT”, l-ai şi înţeles greşit. Te

gândeşti la micul tău ego şi uiţi că, de fapt, e vorba de Tatăl universal, sau altfel

spus, Dumnezeu, din care tu eşti doar o parte minusculă şi fără de care existenţa

ta ar fi imposibilă. Omul trebuie să ajungă la o treaptă mai înaltă a evoluţiei

spirituale, pentru a fi capabil să recunoască Unimea în toate formele de

manifestare a vieţii. Abia atunci se va pune în slujba întregului unitar prin toate

gândurile şi faptele sale. Se poate spune că atunci omul se va detaşa de dorinţele

egoiste dictate de ego-ul său şi se va supune Sinelui său Superior. Acest Sine

Superior este prezent în fiecare din noi şi nu e altceva decât Lumina Divină,

scânteia dumnezeiască, adică - cu alt cuvânt - Christos.

- Ia, stai o clipă - am zis, simţindu-mă puţin zăpăcit. - Cum adică, Christos? Dar

Christos a fost un om... sau nu?

- Isus Christos este o noţiune alcătuită, de fapt, din două cuvinte. În conştiinţa

colectivă, aceste două cuvinte s-au topit într-un singur nume, dar ştiinţa ezoterică

deosebeşte în mod clar şi esenţial pe Isus de Christos.

Christos n-a fost niciodată om. Christos este prima manifestare a Universului,

este însăşi Lumina. EL este treimea alcătuită din Înţelepciunea Dumnezeiască,

Iubirea Dumnezeiască şi Puterea Dumnezeiască. Această manifestare este

numită adeseori “Fiul”, cuvânt ce poartă o încărcătură simbolică. Isus, omul, este

scânteia desprinsă din Sursa Centrală, om care a atins o treaptă deosebit de

elevată în evoluţia sa spirituală.

- Dacă se interpretează astfel, înseamnă că Isus este copilul Luminii. Copilul lui

Dumnezeu.

- Chiar aşa este.

- Dar dacă toţi avem originea în acelaşi Sursă Centrală, înseamnă că toţi suntem

copiii Luminii, altfel spus, copiii lui Dumnezeu!

- Nici Isus nu ne-a învăţat altceva.

“ Isus le-a răspuns:”Nu este scris în legea voastră: “Eu am zis: “Sunteţi

dumnezei”?”

( Evanghelia după Ioan, 10:34 - referire la “Psalmi”)

”Dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg; umblă în întuneric;

de aceea se clatină toate temeliile pământului. Eu am zis:” Sunteţi dumnezei,

Toţi sunteţi fii ai Celui-Prea-Înalt.”

( Psalmii, 82:5-6)

- Deci, după cum ne invata Isus, toţi suntem Dumnezei. Diferenţa este, desigur,

aceea că noi încă n-am ajuns atât de departe pe drumul evoluţiei sufleteşti,

spirituale. Dar cei mai mulţi dintre oameni nici nu se gândesc că asta ar fi

posibil!

- Isus a spus cu totul altceva. EL ne-a învăţat că ceea ce săvârşeşte EL este

posibil să săvârşim şi noi.

”…căci Eu v-am dat un exemplu, pentru ca aşa cum v-am făcut Eu, să faceţi şi

voi.” (Evanghelia după Ioan, 13: 15.)

“ Adevărat, adevărat vă spun, cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care

le fac Eu, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc

la Tatăl.”

(Evanghelia după Ioan, 14 : 12).

“ Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va

fi ca învăţătorul său”

(Evanghelia după Luca, 6 : 40).

Isus n-a vorbit sau n-a propăvăduit niciodată în propriul său nume. Conştienţa sa

secundară, sau ego-ul, a fost în neîntreruptă legătură cu Izvorul Vieţii, cu

Lumina Divină, adică cu Christos.

” Nu crezi că Eu sunt Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun

Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl care locuieşte în mine, El face aceste

lucrări.”

(Evanghelia după Ioan, 14 : 10).

“ Voi nu vă numiţi Rabi, fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos;

şi voi toţi sunteţi fraţi.

Şi “Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl

vostru: Acela este în ceruri.

Să nu vă numiţi îndrumători, căci Unul singur este îndrumătorul vostru:

Hristosul.

Şi cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru.”

(Evanghelia după Matei, 23 : 8-11)

Cuvintele mentorului meu n-au produs în mine o reacţie imediată, dar, cu timpul,

am început să mă gândesc la ele, dintr-o altă perspectivă.

Dacă “EU SUNT” este identic cu conştienţa universală plină de iubire -

independentă şi neinfluenţată de timp şi spaţiu -, iar Christos este Lumina

manifestată prin Iubire, Înţelepciune şi Putere, atunci învăţăturile Bibliei

înglobează sensuri mult mai profunde decât mi s-a părut la prima vedere.

De câte ori a rostit Isus cuvintele “EU SUNT”, de tot atâtea ori s-a referit, de

fapt, la Sursa Universală, la Dumnezeu: ”Eu şi Tatăl una suntem.” (Evanghelia

după Ioan, 10 : 30).

” Isus le-a vorbit din nou şi le-a zis:”EU SUNT lumina lumii. Cine Mă urmează

pe mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

(Evanghelia după Ioan, 8 : 12).

Şi aceste cuvinte au început să-şi reveleze un sens mai profund. Conform ştiinţei

ezoterice, conştienta Sursă Centrală de Energie este, în realitate, Lumina, ceea

ce face mai de înţeles faptul că tocmai lumina este aceea care, în sfera lumii

fizice, a cauzat atâtea bătăi de cap savanţilor.

” Isus le-a zis:” Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte de a fi fost Avraam,

EU SUNT”. (Evanghelia după Ioan, 8 : 58).

Acum nu mă mai mir că, după această declaraţie, au vrut să-l bată:

”Ei au luat deci pietre ca să arunce în EL. Dar Isus S-a ascuns şi a ieşit din

templu, trecând prin mijlocul lor şi astfel S-a dus”.

(Evanghelia după Ioan, 8 : 59).

Cum s-ar fi putut explica înainte cu 2000 de ani că aceasta este o lume situată în

afara timpului, este o formă-gând, unde EU SUNT este primordial, iar spaţiul şi

timpul nu există în mod independent, ci sunt condiţionate de EU SUNT. Cum a

dispărut Isus din faţa lor şi cum a putut părăsi templul? Cu acest aspect ne vom

ocupa mai pe larg într-un capitol ulterior.

” Isus i-a spus: “ EU SUNT calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl

decât prin mine.” (Evanghelia după Ioan, 14 : 6)

Aceste cuvinte au dobândit pentru mine noi sensuri. Cum s-ar putea ajunge la

Tatăl într-un alt mod, decât prin mijlocirea scânteii divine din noi, prin

“Christos”?

“Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus.”

(Evanghelia după Ioan, 18 : 36).

Scoasă din context, şi această afirmaţie este dificil de înţeles. Dar dacă Universul

este alcătuit din lumi existente la niveluri diferite de energie, care se

întrepătrund, atunci e foarte posibil ca o fiinţă atât de evoluată ca Isus “să nu

locuiască” tocmai în cea mai de jos şi mai grosolană dintre lumi…

” Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână

în întuneric.”

(Evangelia după Ioan, 12 : 46).

” Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poată să

aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi, dacă

nu rămâneţi în Mine.

Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce

multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”

(Evanghelia după Ioan, 15 : 4-5).

Mi-am amintit acum modul în care îmi imaginasem relaţia dintre Sinele Superior

şi ego - ca pe un terminal…

” Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin

cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei

să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Evanghelia

după Ioan, 17 : 20-21).

Această învăţătură nu ne arată, oare, că ar trebui, cu încetul, să devenim

conştienţi de unimea vieţii universale ?

Şi-atunci mi-a trecut prin minte că mentorul meu a amintit odată de anumite legi

universale. Doream să ştiu mai multe despre acestea, aşa că l-am întrebat:

- Mi-ai vorbit despre existenţa unor legi universale care sunt valabile pentru

oricine, indiferent de religie sau rasă…

- Există o singură astfel de lege: Legea Iubirii. E adevărat, însă, că ea implică

mai multe forme de manifestare…

LEGEA IUBIRII

”Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi

cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a

doua, asemenea ei:”Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” De aceste

două porunci depinde toată Legea şi Prorocii.”

(Evanghelia după Matei, 22 : 37-40).

- Cel mai mare dar al Universului este liberul arbitru, care ne dă şansa ca fiecare

dintre noi să-şi aleagă singur calea pe care va evolua. Deci, cu propria noastră

voinţă şi cu puterea care ne stă la dispoziţie, orice este realizabil. Avem libertatea

de a crea, iar prin propria noastră creaţie ne putem exprima valorile interioare. Ni

se oferă posibilitatea de a ne sprijini şi ajuta semenii, rudele, prietenii. Aceeaşi

putere o folosim şi atunci când distrugem. Putem distruge creaţiile altora, le

putem şterge zâmbetul de pe faţă, îi putem chiar ucide. Universul, sau Dumnezeu

nu ne poate împiedica să folosim puterea ce o avem cum credem noi de cuviinţă.

Cu ochi pământeşti nu se poate vedea vreo lege care să aibă drept consecinţă, în

fiecare caz, răsplată binemeritată pentru cei buni şi pedeapsă neîndurătoare,

pentru cei răi. De obicei afirmăm că aşa se întâmplă numai în basme, dar în

străfundul inimii simţim: aşa ar fi drept să se întâmple întotdeauna.

Oricum folosim puterea ce ne stă la dispoziţie, un lucru e cert: de fiecare dată

avem un scop, chiar şi atunci când acesta nu este conştientizat. Ştim că faptele

noastre atrag anumite consecinţe şi, potrivit capacităţilor noastre, încercăm încă

de la început să ne imaginăm care faptă ce rezultat va avea.

Dar ceva nu-mi era clar…

- Dacă Universul este o creaţie mentală şi noi creăm tot ce ne înconjoară cu

puterea gândului, de ce nu ne reuşeşte tot ceea ce gândim? Ce este acel ceva care

împiedică derularea lucrurilor după cum o dorim noi?

- Acel ceva este Legea Iubirii - răspunse mentorul meu. - Legea Iubirii este cea

care înalţă piedici. Legea Iubirii are un scop precis: evoluţia spirituală. Fiecare

fiinţă îşi aduce aportul la evoluţia spre o treaptă mai înaltă a conştienţei, şi ea se

deosebeşte sub multe aspecte de ceea ce oamenii, în general, numesc iubire.

Iubirea Universală nu cunoaşte ce este egoismul sau frica şi nu împiedică

sufletele aflate în evoluţie să treacă prin situaţii greu de învins. Conform ştiinţei

ezoterice, această lege este universală, general-valabilă şi nu are nici o tangenţă

cu apartenenţa religioasă sau rasială.

Această lege are cinci forme de manifestare, clar deosebite una de alta. Din

momentul în care începi să le studiezi, vei descoperi că între principiile fizicii şi

cele ale ezoteriei există neaşteptat de multe puncte comune.

1. Legea cauzei şi a efectului

“ Numai concepţia noastră despre timp ne determină să vorbim despre Judecata

de Apoi. În realitate, ne confruntăm cu o permanent întrunită Curte Marţială.”

Franz Kafka (1883 - 1924)

- Viaţa ne oferă mereu surprize. Fiecare din noi trăim bucurii neaşteptate, sau şi

mai neaşteptate supărări. Uneori pare că ne trezim în situaţii neplăcute, fiind

absolut nevinovaţi, şi cine oare nu s-a uitat, în astfel de ocazii, în jurul lui, ca să

înţeleagă cine este vinovat de situaţia dată. Chiar dacă ştim că fiecare faptă

atrage după sine anumie consecinţe, ne este foarte greu să recunoaştem legătura

imediată dintre fapte şi consecinţele lor. Conform legii cauzei şi efectului, în

clipa manifestării gândului sau a faptei, apar toate consecinţele sale. Deoarece nu

putem săvârşi nici o faptă fără a formula noi înşine gândul care o naşte, fiecare

faptă acţionează asupra celui care o săvârşeşte. Să dăm un simplu exemplu:

dacă, la un moment dat - din ignoranţă, din furie de-o clipă, sau, poate, din

calcul, ori cu vădită rea intenţie - tu decizi că vei vătăma corporal pe cineva, îi

vei da, să zicem, o palmă, atunci gândul mâinii ridicate trebuie creat, mai întâi,

în interiorul tău. Gândul transformat în faptă - în cazul nostru, palma dată -, este

un întreg emoţional complex, ce este alcătuit cel puţin din două părţi. Senzaţia

trăită de tine este doar o parte, o jumătate a acestui întreg. Cealaltă jumătate este

alcătuită din senzaţia trăită de cel lovit, iar aceasta este cu totul diferită de emoţia

trăită de tine.

- Sigur că e diferită. În aceasta constă esenţa palmei date.

- Asta-i drept. Dar nu ţii cont de ceva. Acest întreg este imposibil de

dezmembrat. Nu se poate separa senzaţia trăită de tine de cea a victimei tale.

Astfel, tu – indiferent de intenţiile sau strădaniile tale -

ai creat în tine însuţi întregul gândului “palmei date-palmei primite” şi,

concomitent, ambele emoţii provocate de acel gest. Transformând gândul în

faptă, ai deschis calea unui proces care nu se mai derulează sub supravegherea

ta! Mai curând sau mai târziu, în mod obligatoriu, te vei confrunta cu latura mai

puţin plăcută a fenomenului emoţional complex pe care l-ai provocat gândind,

apoi transformând, în lumea fizică, gândul în faptă. Dacă ai dat o palmă, vei

primi o palmă. “Palmele” primite de la viaţă - oricât ar fi de neaşteptate - sunt,

fără excepţie, iniţiate şi împărţite de fiecare pentru sine însuşi. Rezultatul fiecărui

gând creat de noi înşine îl vom simţi, mai devreme sau mai tîrziu, “pe propria

piele”şi îl vom trăi ca pe o experienţă personală. Vom primi înapoi ceea ce am

dat semenilor noştri, fie că este vorba de o mână întinsă în ajutor, fie că, prin

fapta noastră, le-am pus piedici în evoluţie.

- Aceste consecinţe nu pot fi cumva înlăturate?

- Nu - s-a făcut auzit răspunsul concis, hotărât şi neînduplecat. - Fiecare faptă se

repercutează asupra ta! Fiecare! Vei trăi ca proprie experienţă tot ce ai făcut

semenilor tăi, vei trăi tu însuţi fiecare durere pe care ai provocat-o. Gândul din

spatele faptei, fapta pornită din gând şi toate consecinţele ei alcătuiesc un tot

indivizibil. Numai iluzia timpului trezeşte în noi senzaţia că inevitabilele

consecinţe vor apărea “mai târziu”. Această învăţătură este concentrată şi în

numeroasele proverbe născute din înţelepciunea populară.

”Cine seamănă culege”. “Cine sapă groapa altuia cade el însuşi în ea.” “Cum

îţi aşterni, aşa dormi”.

Cu alte cuvinte: dacă ai făcut rău cuiva, atunci fii 100% sigur că e obligatoriu să

trăieşti tu însuţi o experienţă asemănătoare…

Acest adevăr simplu şi astfel comunicat îmi părea evident. Foarte pe înţelesul

meu. Dacă nu pentru altceva, atunci pentru că îmi părea logic şi simplu ca “bună

ziua”.

Dar a-l accepta, a fost una, a-l “rumega” a fost cu totul altă poveste, solicitândumi un efort considerabil.

Am derulat în gând filmul viaţii mele, oprindu-mă, mai ales, asupra acelor ocazii

când m-am comportat jignitor, ironic sau dur…Deci toate acestea va trebui să le

trăiesc eu însumi? Mi-am amintit de acele situaţii grele care, uneori, m-au luat pe

neaşteptate. Apoi, referitor la una sau alta dintre acele ocazii, mi-am mai adus

aminte că şi eu însumi am provocat situaţii asemănătoare…Începură să mi se

contureze legăturile dintre cauze şi efecte, uneori atât de evident, încât n-am

putut nicicum să las totul baltă…Am încercat să abordez problema din alt unghi,

dar am ajuns la rezultate foarte asemănătoare:

Toţi suntem părţi ale aceleiaşi vieţi, suntem “copiii Luminii” şi nu putem

provoca suferinţă, fără a ne răni pe noi înşine. Dacă-mi rănesc o mână, s-ar putea

ca cealaltă mână să nu simtă durerea, dar o simte întreaga mea fiinţă.!

Mi-am amintit câteva versuri ale lui Babits Mihaly:

“Doar Domnul vede tot, cu ochii tuturora,

Şi ceea ce vezi tu în tine ruşinos,

Cutremură-te, suflet, căci prin ai tăi ochi goi

Şi Domnul o priveşte, şi Domnul o cunoaşte.

Ajută-mă, Isuse Doamne!

O, vai! Cum te-ai ascunde, tu, al tău strigoi,

Când ţi-a fost dat să fii a Judelui iscoadă!”

Mentorul meu spiritual - cinste lui! - a aşteptat cu răbdare efectul frământărilor

mele. Abia după câteva luni mi-a spus câteva cuvinte consolatoare:

- Legea cauzei şi a efectului este numită, în Orient, Legea Karmei. În legătură cu

karma, majoritatea oamenilor din Occident - cel puţin aceia care cred în ea - se

gândesc la suferinţe de neînlăturat, la răzbunări ale sorţii, ca efect al unor fapte

comise de ei. Dar karma înseamnă mult mai mult decât suferinţă! Căci orice

faptă pozitivă, plină de iubire, orice vindecare trupească sau sufletească, orice

donaţie făcută din toată inima, orice mână de ajutor sunt tot atâtea izvoare de

stări de bine. Dacă faci o bucurie cuiva, nu poţi ocoli ocazia în care să-ţi trăieşti

şi tu bucuria izvorâtă din ea. Dacă eşti darnic, cu adevărat nu trebuie să-ţi faci

griji pentru ziua de mâine. Este emoţionantă simplitatea şi concizia cu care Isus a

enunţat această lege:

”Deci tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci aceasta

este Legea şi Prorocii” (Evanghelia după Matei, 7 : 12).

Am simţit o mare uşurare.

Am început, cu febrilitate, să enumăr în gând toate faptele bune pe care le-am

săvârşit, tot ajutorul pe care l-am dat cu inima deschisă, plină de iubire. Părea că

balanţa începe să se-ncline spre latura pozitivă - nu spectaculos, dar totuşi…Am

simţit înflorind speranţa, dar mai existau câţiva factori perturbatori…

Legea era clară, dar tot n-am ajuns mai aproape de recunoaşterea ei. În scurta

noastră viaţă pământească, întâlnim deseori anumiţi oameni care par a săvârşi

cele mai mârşave fapte, fără ca vreodată să vedem că sunt puşi în situaţia de a da

socoteală pentru ele. Pe de altă parte, iată-i pe acei adulţi şi copii care, după

propria noastră judecată, suferă fără vină. Cu ce-a greşit un copil care e nevoit,

de exemplu, să îndure ororile unui război? Chiar având o educaţie religioasă,

odată şi-odată tot apare un moment când te îndoieşti de existenţa justiţiei divine.

Ce se întâmplă cu criminalii de război, cu cei care săvârşesc violuri, sau cu

teroriştii care reuşesc să scape din locul măcelului şi care par că îşi trăiesc viaţa

mai departe, bine merci, de exemplu, într-o ţară-ndepărtată. Nu par deloc a fi

victime ale legii cauzei şi efectului…

Mentorul meu mi-a dat şi de data aceasta un răpuns logic şi acceptabil, cu toate

că surprinzător:

- Germenul faptei este gândul. Acest gând nu se pierde. El este depozitat,

împreună cu toate consecinţele sale. Singura întrebare este: unde? În creierul

fizic nu poate fi depozitat, fiindcă nu e posibil a depozita ceva cu o energie de

nivel înalt într-un depozit de joasă energie. Nici razele cosmice nu pot fi închise

într-un vas. E la fel de imposibil să depozitezi un gând în creier. Gândul care

precede fapta se naşte în aşa-numitul “corp cauzal”. Corpul cauzal este

corespondentul corpului fizic. Imaginează-ţi-l ca pe un corp de energie existent

într-o gamă de frecvenţă foarte înaltă. Corpul cauzal aparţine unei sfere mult mai

elevate şi este independent de timp şi spaţiu. Cred că nu mai e cazul să spun că

existenţa corpului cauzal nu depinde în nici un mod de existenţa corpului fizic,

de viaţa sau moartea acestuia.

- Care va fi soarta acestor “gânduri-germeni” depozitate, dacă de-a lungul vieţii

pământeşti nu reuşim să trăim ca proprie experienţă efectele tuturor faptelor

noastre pline de iubire şi, cumva, “am scăpat” şi de urmările neplăcerilor pe care

le-am cauzat?

- Răspunsul este simplu. Se decalează. Corpul fizic este doar o parte a fiinţei

noastre complete şi moartea lui nu înseamnă sfârşitul vieţii. Viaţa se continuă

într-o sferă mai înaltă, într-un corp de energie. Dar consecinţele faptelor săvârşite

de noi în timpul vieţii în corpul fizic se pot manifesta numai în lumea fizică.

Aceste consecinţe şi, nu în ultimul rând, pasiunile caracteristice vieţii trupeşti

atrag sufletul ca un magnet spre sfera lumii fizice. După o perioadă petrecută în

sferele mai înalte, toţi suntem capabili a ne crea un alt corp fizic şi a ne

reîntoarce în mediul pământesc. Şi cu aceasta am ajuns la forma cea mai

controversată, poate, dintre manifestările Legii Iubirii : la reîncarnare…

2.Legea reîncarnării

”Nimeni nu s-a suit la cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului,

care este în cer”. (Evanghelia după Ioan, 3 :13).

Voltaire a afirmat la un moment dat: “Nu e mai greu să te naşti de două ori, decât

o dată”.

Pentru un european pare ciudat, dar cea mai mare parte a populaţiei lumii crede

în diferite forme ale reîncarnării. Această convingere a fost cândva o ştiinţă, din

care astăzi întâlnim doar descrieri parţial corespunzătoare fenomenului în sine,

sau uneori chiar variante absolut deformate şi greşit înţelese ale acesteia. Într-un

Univers în care spaţiul şi timpul sunt creaţii mentale, nu este nimic deosebit în

faptul că omul îşi creează un nou corp fizic care, până la urmă, din ce e alcătuit?

- Din Lumina ce ia forma unor unde staţionare. Întrebarea nu este, deci, dacă e

posibilă sau nu reîncarnarea, ci de ce se produce?

- Chiar aşa! De ce acceptă cineva să revină în lumea fizică, dominată de situaţii

greu de surmontat, odată ce a scăpat de aici? Ai afirmat că fiecare posedă voinţă

proprie. Deci nu poate exista nimeni care, împotriva voinţei mele, să mă trimită

înapoi în lumea fizică!

- Este adevărat! Nimeni nu-ţi sileşte sufletul să se încarneze. Nimeni nu te

trimite înapoi, pentru a trăi ca experienţă consecinţele dureroase ale unor fapte ce

le-ai săvârşit. Numai că, atunci când intri în rezonanţă cu o sferă mai înaltă,

automat intri în rezonanţă cu un nivel mai ridicat al conştienţei. Odată şi-odată,

intri în legătură cu Sinele tău Superior de natură divină şi abia atunci eşti capabil

să realizezi o imagine reală despre tine însuţi şi să vezi limpede ce rol ţi-ai

asumat în planul măreţ al evoluţiei vieţii universale. Tot atunci conştientizezi

clar şi nivelul pe care l-ai atins în planul evoluţiei tale spirituale, şi înţelegi că o

nouă viaţă în lumea fizică nu este un fel de pedeapsă, ci o minunată şansă de a

evolua mai departe. Atunci când sufletul - înălţat la un nivel superior -

prelucrează datele experienţelor dobândite în lumea fizică, acceptă să-şi creeze

un nou corp fizic. Procesul este universal valabil, indiferent de apartenenţa

rasială sau religioasă. Este valabil pentru fiinţele umane de pe pământ, dar şi

pentru fiinţele ce trăiesc pe alte planete. Sufletul ce se conştientizează pe sine în

sfere mai înalte se cufundă într-o stare de “semi-vis” pentru o perioadă

îndelungată. Când îşi revine din starea aceasta de “amorţire”, corpul fizic este

gata creat. Acordarea la corpul fizic se face treptat. Este foarte importantă

recunoaşterea faptului că din fiinţa noastră reală multidimensională numai o

parte se încarnează şi, de regulă, aducem în corpul fizic numai acele

caracteristici de care avem nevoie la îndeplinirea scopurilor ce le-am ales pentru

această viaţă.

- Asta n-o mai înţeleg! Dacă am dezvoltat în mine anumite caracteristici, de ce

nu le pot aduce pe toate cu mine? Doar acestea mi-ar uşura considerabil

realizarea scopurilor alese pe Pământ, sau altă planetă aflată în plan fizic. ( Aici

am dat frâu liber imaginaţiei, iar dacă cuiva îi vine să zâmbească, poate s-o facă;

pentru mine, existenţa unor forme evoluate de viaţă pe alte planete a fost

dintotdeauna ceva de la sine înţeles, o convingere interioară.)

- Să te gândeşti la viaţa în plan fizic ca la o excursie. Nu duci toată mobila cu

tine când porneşti la un drum ce urmează să ţină câteva zile, sau câteva

săptămâni. Doar le regăseşti pe toate când te întorci acasă, ca să nu mai vorbim

de faptul că te-ar incomoda în călătoria ta. Acele caracteristici pe care le-am

dezvoltat de-a lungul încarnărilor anterioare nu dispar, nu le pierdem. Le

depozităm în “corpul cauzal”. Unele curente ezoterice îl numesc “corp christic”.

Deci, luăm cu noi numai acele caracteristici şi instrumente de care avem nevoie

în trăirea misiunii alese, dar până şi acestea trebuie “readuse la viaţă”.

Brusc, m-am gândit la Mozart. De unde a ştiut, copil mic fiind, să compună

muzică? Şi ceilalţi copii -minune? Deci asta ar fi cheia enigmei? Anumite

aptitudini le aducem cu noi…

- Care sunt acele aptitudini şi capacităţi pe care trebuie să le dezvoltăm?

- Misiunile ce ni le asumăm pe Pământ diferă de la o viaţă la alta. Într-una din

vieţi învăţăm ce înseamnă iubirea şi înţelepciunea, în alta, servirea altruistă a

semenilor noştri, iar în alta, liniştea interioară. În fiecare din noi se dezlănţuie cei

trei “cai sălbatici”, ce aşteaptă să fie îmblânziţi. Unul este corpul fizic, al doilea

“mustang” sunt emoţiile, iar al treilea, gândurile. Când am dobândit capacitatea

de a ţine aceste aspecte sub control, atunci - şi numai atunci - vom fi în stare a le

folosi cu efect maxim şi a le dirija în mod conştient.

- Asta nu pare chiar atât de greu. Eu sunt capabil să-mi controlez gândurile…

- Chiar asta crezi, că ştii să-ţi controlezi gândurile? - mă întrebă mentorul meu,

cu o sclipire şmecheră în priviri.- Fie. Asta se poate dovedi cu mare uşurinţă.

Încearcă să-ţi concentrezi toate gândurile asupra unui singur lucru, de exemplu,

asupra unui obiect. Te poţi gândi, să zicem, la un chibrit. Priveşte-l cu atenţie.

Apoi închide ochii şi rămâi în gând la imaginea chibritului….cam vreo două

minute… În acest timp nu permite apariţia nici unui alt gând. De cum îţi apare

alt gând, imediat verifică timpul şi reîncepe cronometrarea.

Am încercat.

Am creat linişte în jurul meu ca, pe cât posibil, să nu mă deranjeze nimic, apoi

m-am aşezat cu ceasul în mână şi când secundarul a ajuns pe cifra 12, am

început să mă gândesc la chibrit.

- “Nici nu e aşa de greu” - îmi fulgeră prin minte.

Am zâmbit şi m-am uitat la ceas. Cinci secunde. Am luat-o de la capăt. A mers

mai bine, până nu m-a străfulgerat că ar fi bine să aprind o lumânare cu chibritul.

Hopa!…un nou gând, care nu este chibritul, sau nu este „numai” chibritul.

Am luat-o de la capăt.Şi iar…şi iar…

Performanţa s-a lăsat aşteptată. După două săptămâni de exerciţii, am reuşit să

ajung la 20 de secunde. La început mă gândisem că două minute sunt o nimica

toată, apoi mi-am dat seama că, în practică, nici nu e un lucru atât de uşor, căci

gândurile chiar că se dezlănţuie ca nişte mustangi! Nu eu le controlez, ci ele mă

controlează pa mine!

M-am întrebat care-o fi situaţia cu emoţiile. Poate că acestea sunt şi mai greu de

controlat. Se-ntâmplă să fiu vesel, alteori sunt mânios… deci…nici pe acestea nu

le pot controla…Poate tocmai de aceea este viaţa aşa cum este…Poate nici nu

trebuie controlate…dar dacă, totuşi trebuie, oare aş putea? Şi corpul fizic?…

Ştiu că şi în acest domeniu mai sunt multe de corectat. Începusem să-l înţeleg pe

mentorul meu, care spusese că, pentru a îmblânzi aceşti “mustangi”,poate e

nevoie mai mult decât de o singură viaţă…

- Caracteristicele noastre deja dezvoltate sunt înglobate în corpul cauzal, sau

divin. Dar - după cum am mai spus - nu le aducem pe toate cu noi în existenţa

pământească. Ba mai mult, şi caracteristicile aduse cu noi ni se revelează în mod

treptat. Pentru asta, pe Pământ avem nevoie de 25-28 de ani. Această perioadă se

poate împărţi, în general, în patru etape, mai exact, în de patru ori şapte ani. În

diferitele etape, copilul aflat în creştere participă la jocuri diferite, sfera de

interes i se schimbă radical, de la o etapă la alta. De fapt, nu se întâmplă altceva

decât reîmprospătarea acelor amintiri aduse din vieţile anterioare, care au avut

cel mai puternic impact asupra sufletului. Este recomandabil să urmărim ce şi cu

ce se joacă un copil şi care este acel aspect ce îl preocupă în mod deosebit,

fiindcă deseori aceste lucruri pot oferi informaţii preţioase părinţilor.

- În scrierile budhiste şi hinduse, reîncarnarea este tratată ca un adevăr de

necontestat. De ce în cele ale creştinismului nu există nici o referire la acest

aspect?

- Se pare că pentru creştini este mult mai dificil de acceptat gândul reîncarnării,

cu toate că acest aspect este prezent în Biblie într-un mod desluşit. Isus spune

clar că Ioan Botezătorul a mai trăit pe Pămînt şi că, în acea viaţă anterioară, el a

fost profetul Ilie.

” Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai

mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai

mare decât el. Şi din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia cerurilor

se ia cu năvală şi cei ce dau năvală o iau cu forţa. Căci până la Ioan au prorocit

toţi prorocii şi Legea. Şi dacă vreţi să primiţi, el este Ilie, care trebuia să vină.

Cine are urechi de auzit să audă.” ( Evanghelia după Matei, 13 : 11 - 15)

Din păcate, oamenii n-au avut urechi de auzit.

Isus îi vorbeşte de reînviere şi învăţătorului lui Izrael, dar Nicodim nu-l înţelege.

” Dar între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. El a

venit noaptea la Isus şi i-a zis: “Învăţătorule, ştim că eşti un învăţător venit de

la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este

Dumnezeu cu el.” Isus a răspuns şi i-a zis: “Adevărat, adevărat îţi spun că,

dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.”

Nicodim i-a zis:” Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua

oară în pântecele mamei sale si să se nască?” Isus i-a răspuns:”Adevărat,

adevărat îţi spun că, dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să

intre în împărăţia lui Dumnezeu. Cel ce este născut din carne este carne; şi ce

este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să fiţi născuţi din

nou. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici

încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul”. Nicodim a

răspuns şi I-a zis:”Cum se poate face aşa ceva?” Isus a răspuns şi i-a zis:”Tu

eşti învăţătorul lui Izrael şi nu înţelegi aceste lucruri? Adevărat, adevărat îţi

spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut şi voi nu primiţi mărturia

noastră. Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământeşti şi nu credeţi, cum veţi

crede când vă voi vorbi despre cele cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, afară de

Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer.”

(Evanghelia după Ioan, 3 : 1 -13).

Adevărul este că, fără cunoştinţe despre structura Universului, nu este uşor să

“înghiţi” această învăţătură, chiar dacă ea vine de la un Mare Învăţător, care a

demonstrat , cu fiecare pas făcut, cu fiecare faptă a lui autenticitatea spuselor

sale.

- Dacă omul are liber arbiru , nu poate alege, în loc de încarnare, să evolueze în

sfere mai înalte? - am continuat eu să-mi exprim curiozitatea.

- Imaginează-ţi că, la origini, suntem ca un diamant extrem de preţios, dar

necizelat, în al cărui interior străluceşte esenţa noastră, scânteia divină, Lumina.

Pentru ca să ne transformăm într-o adevărată şi strălucitoare piatră preţioasă,

trebuie să ne cizelăm suprafeţele dure, cu alte cuvinte, trebuie să dezvoltăm în

noi calităţile divine. Pentru a face asta, cele mai propice circumstanţe le găsim în

lumea fizică, după cum numai din sămânţa încredinţată pământului va încolţi o

plantă.

Se povesteşte că o femeie a visat că, fiind la piaţă, a intrat într-o prăvălie nouă

şi, spre marea ei surprindere, în spatele tejghelei l-a găsit pe Dumnezeu.

-Ce vinzi aici? - întrebă ea.

- Tot ce-ţi doreşte inima - răspunse Dumnezeu.

Nevenindu-i să creadă ce noroc a dat peste dânsa, femeia se hotărî să ceară cele

mai bune lucruri pe care şi le poate dori o fiinţă omenească.

- Doresc pace sufletească, iubire şi fericire, înţelepciune şi eliberarea de orice

frică - zise ea şi, după o clipă de gândire, adăugă - nu numai pentru mine, ci

pentru toţi amenii de pe Pământ.

Dumnezeu zâmbi.

- Draga mea, cred că m-ai înţeles greşit - îi zise femeii. - Noi nu vindem aici

fructe. Vindem numai seminţe.

Încet, am început să înţeleg că cea mai bună şansă de evoluţie o avem într-un

mediu care opune cea mai mare rezistenţă. Evoluăm pas cu pas. Cizelăm şi

perfecţionăm faţetele dure una după alta. Este o muncă uriaşă. E imposibil de

realizat într-o singură viaţă. De câte ori, după o viaţă pământească, ne

reîntoarcem acolo unde este adevăratul nostru “acasă”, ne evaluăm rezultatele

eforturilor depuse. Dacă vedem că mai sunt faţete de cizelat, primim cu bucurie

şansa de a reveni pe Pământ. Cât de mult poate evolua într-o viaţă pământească,

depinde întotdeauna numai de individ. Se poate întâmpla să facă un pas uriaş,dar

se poate, de asemenea, să nu-şi învingă nici unul din obiceiurile rele, nici una

dintre patimile pe care le are.

Legea Reîncarnării se împleteşte cu Legea Cauzei şi Efectului, pentru că din

depozitata “sămânţă a gândului” se dezvoltă consecinţele faptelor săvârşite în

viaţa anterioară. Acestea îl pot urmări pe cel care le-a săvârşit de-a lungul mai

multor reîncarnări. “Înfăptuirea dreptăţii” dobândeşte, din această perspectivă,

un sens nou, o nouă încărcătură, pentru că poate se poate înfăptui şi fără

intervenţia omului. Nu trebuie să aştepţi “ziua judecăţii de apoi”, pentru că

aceasta “a venit” deja, şi funcţionează perfect în fiecare, fără părtinire şi fără

excepţie.

Când, în căutările mele, am ajuns în acest punct, m-a străbătut o senzaţie ciudată.

Ce minunat e acest Univers! Oferă fiecăruia posibilitatea să-şi creeze propriile

experienţe, ca apoi, învăţând din consecinţele acestora, să tragem noi singuri

concluziile. Nu e necesar nici judecătorul, nici poliţistul, nici avocatul. Fiecare

îşi “rezolvă” propria pedeapsă sau recompensă, cu toate că, privind din afară, nu

pare a fi chiar aşa.

Eul omenesc - adică ego-ul meu – şi-a făcul din nou simţită prezenţa.

- La ce ne-o fi folosind toate astea, dacă oricum nu ne amintim de vieţile

anterioare? - am întrebat, cuprins din nou de îndoială, şi căutând, parcă, o cale de

scăpare.

- Cred c-ar trebui să începem cu faptul că acesta nu-i un adevăr general valabil.

Există oameni - din ce în ce mai mulţi - care au atins în evoluţia lor spirituală

stadiul care le permite reconectarea, în mod conştient, la evenimentele propriilor

vieţi anterioare. Există cazuri susţinute de dovezi incontestabile în care, pe baza

unor imagini-amintire din vieţile anterioare, s-a reuşit depistarea şi identificarea

locurilor unde în viaţa de acum omul nu fusese niciodată şi, totuşi, le-a descris

cu precizie …

Nu mi-a fost deloc greu să dau de urma unor astfel de cazuri. Citisem despre ele

încă mai devreme, dar acum am început să studiez lucrurile cu alţi ochi.

Unul din cele mai celebre cazuri de acest gen este, fără îndoială, relatarea lui

Shanti Devi. Ea s-a născut în 1926, în India, mai exact, în Delhi. La patru ani a

început să povestească despre viaţa sa anterioară, despre soţul pe care l-a avut,

Kedarnath Chaubey, şi despre casa în care au locuit. Cercetările ulterioare au

demonstrat faptul că exista, cu adevărat, un om cu acest nume, într-un orăşel

apropiat, şi că soţia acestuia a murit cu un an înainte de naşterea lui Shanti Devi.

Atunci când bărbatul i-a făcut o vizită fetiţei ce împlinise deja nouă ani, aceasta

l-a recunoscut imediat şi a răspuns corect la orice întrebare referitoare la fosta lui

soţie. Mai târziu, când Shanti Devi l-a vizitat pe bărbat în orăşelul în care, până

atunci, fata nu mai fusese niciodată, de la gară s-a dus drept la casa acestuia.

Aici, arătând un anumit loc al pardoselii de pământ, a spus că a îngropat 100 de

rupii. Când s-a săpat în locul indicat de ea, s-a găsit o cutie goală, iar Chaubey a

recunoscut că, după moartea soţiei sale, a găsit cutia şi a luat banii din ea. (

Fresling, P., 1994).

Medicii şi psihologii care folosesc hipnoza ar putea umple , poate, o întreagă

bibliotecă, relatând despre acele cazuri în care, aflaţi în stare hipnotică, unii

bolnavi fac un pas înapoi în timp şi povestesc detailat despre aspecte ale vreunei

vieţi anterioare.

Printre cele mai cunoscute cazuri este cel al lui Murphy Briday. Morey

Bernstein, hipnotizatorul amator, încerca în mod regulat să “ducă” persoanele

hipnotizate înapoi în timp. Dintre experienţele sale, cea mai reuşită s-a dovedit a

fi aceea a Virginiei Tighe. Aceasta, aflată sub hipnoză, a relatat cu amănunte

despre una din vieţile sale anterioare în care, pe la începutul anilor 1800, a trăit

în Irlanda, fiind Murphy Briday. În timpul relatării, a vorbit cu accent irlandez,

folosind construcţii frazeologice rare, tipic irlandeze; ea a relatat detailat despre

locuri, în mare parte, necunoscute, care au fost studiate ulterior şi, pe baza

rezultatelor obţinute, relatarea a fost declarată autentică de către specialişti.

Apariţia amintirilor reîncarnării şi informaţiile obţinute din acestea încep să fie

luate, încet-încet, în serios şi de cercurile ştiinţifice.

Grace Cooke, în cartea sa “Iluminaţii”, relatează în amănunt despre una din

vieţile sale, pe care a trăit-o cu 4000 de ani în urmă, în Egipt. Istoricii de la

British Museum au studiat detaliile foarte numeroase ale acestei relatări şi au

reuşit, pe baza descrierilor din ea, să identifice câteva din personajele prezentate.

(Cooke, G., 1991).

Desigur, amintirile reîncarnărilor nu sunt depozitate nici în creier, nici în

memoria “pământească”,de acum a individului. Dacă dorim cu orice preţ să le

localizăm, atunci ele se găsesc în inimă.Desigur, nu e vorba de inima din muşchi

şi sânge, ci de centrul de energie corespunzător locului unde se găseşte inima.

Omul are mai multe astfel de centre de energie, pe care orientalii le numesc

„chakre”. Chakra are o frecvenţă foarte ridicată a vibraţiilor. Cu toate acestea,

putem să ne conectăm în mod conştient la aceste centre, dacă suntem capabili să

ne acordăm la frecvenţa potrivită. În consecinţă, poate nu este cea mai înţeleaptă

alegere să încredinţăm descoperirea vieţilor noastre anterioare unui medium, mai

ales că cea mai sigură informaţie o are fiecare în propria-i inimă.

Medicii şi psihologii care lucrează cu hipnoza regresivă ştiu foarte bine ceva ce

ar trebui ştiut de toată lumea, şi anume: există un motiv întemeiat pentru care

amintirile ce provin din vieţile anterioare sunt, de regulă, de nedesluşit pentru

conştiinţa noastră pământrească. Aceste “uşi închise” pot fi întredeschise forţat,

dar cel care ajunge în posesia unor atari informaţii în mod neavizat, neînarmat cu

o anume maturitate şi înţelepciune, se poate aştepta la experinţe foarte neplăcute.

Amintirile din vieţile anterioare sunt destul de frecvente la toată lumea, dar nu la

modul conştient, ci sub formă de senzaţii. Cea mai reală este teama -

numită“nemotivată”- de anumite lucruri sau situaţii.Dacă cineva s-a înecat într-o

viaţă anterioară, nu e deloc anormal că în această viaţă se teme de apă. Mentorul

meu spiritual mi-a povesit despre un bărbat care era cuprins de panică, dacă

vedea furnici. După părerea mentorului meu, bărbatul fusese, cândva, luat

prizonier de către indieni, care - desigur, nu fără motiv - l-au îngropat în

pământ până la gât şi l-au lăsat pradă furnicilor, să-l mănânce de viu.

Nu pot controla autenticitaea acestei istorisiri, dar îmi pot imagina că o astfel de

experienţă lasă urme adânci în mai multe vieţi ale individului. Altfel, de ce s-ar

îngrozi cineva la vederea furnicilor!

- Oare fiecare eveniment al vieţii noastre este o consecinţă a faptelor noastre

anterioare?

- Nici vorbă! Sufletul are posibilitatea, încă înainte de încarnare, să aleagă

anumite experinţe pe care doreşte să le trăiască. Poate să fie de-acord să

experimenteze anumite situaţii şi circumstanţe, care vor contribui în mare

măsură la evoluţia sa. Găsim exemple zguduitoare în cazul unor mari învăţători,

care au atins o treaptă foarte înaltă a evoluţiei spirituale. Fără karmă, absolut

imaculaţi, acceptă uneori toate vicisitudinile unei încarnări pământeşti, doar

pentru a oferi un model şi un ajutor preaiubiţilor fraţi ai lor. Să nu te mire dacă-ţi

spun că mereu există printre noi maeştri încarnaţi. Este adevărat, însă, că rareori

îşi manifestă adevărata identitate. Pentru că, nu-i aşa, nu e nevoie să-ţi amintesc

cum se comportă oamenii cu Cei Ce Aduc Lumina. În sfârşit, răspunzând la

întrebarea ta, pot spune: Da, există într-adevăr fraţi de-ai noştri care suferă,

nevinovaţi fiind, dar aceasta este o experienţă asumată şi niciodată nu are loc,

fără a exprima, de fapt, propria lor alegere.

În afară de asta, există şi o altă faţetă a lucrurilor. Acei fraţi ai noştri, care au

atins un nivel elevat al evoluţiei spirituale şi aleg să lucreze cu energii mai

puternice, sunt supuşi unor încercări dure. Sufletele neevoluate nu sunt capabile

să gestioneze în mod altruist energii mai înalte. Chiar şi puţina energie pe care o

au, o folosesc de multe ori în detrimentul altora, sau al lor propriu.

- Te gândeşti la păcătoşi?

- Universul nu cunoaşte noţiunea de “păcat”. Singurul lucru care ar putea fi legat

de acesta este conceptul de ”greşeală”. Şi asta înseamnă doar atât că, pentru un

anumit timp, am ales calea ego-ului, calea egoismului şi a fricii şi, prin asta, am

“greşit” drumul care duce la viaţa echilibrată, armonioasă şi plină de iubire. Şi

pentru că nu există păcat, nu există nici pedeapsă. Nu există nici o fiinţă, nici un

“complet de judecată” în întreg Universul care să-l condamne pe individ,…cu o

singură excepţie: el însuşi. Judecătorul, deci, nu există în afară, ci în interior, şi

nu este altceva decât scânteia divină din inima noastră.

- Eşti sigur că asta aşa e? Răsfoind Biblia, eu am găsit cu totul altceva:

”Căci după cum Tatăl trezeşte morţii şi le dă viaţă, tot aşa Fiul dă viaţă cui vrea.

Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Evanghelia

după Ioan, 5: 21 - 22)

- Cine este, de fapt, acest Fiu care îl judecă pe om?

- Nimeni altul, decât cea dintâi manifestare a Universului: Lumina, “primul

născut”, sau - cu alte cuvinte - scânteia divină din inima omenească. În cartea lui

White Eagle, “The living Word of St. John”, există o învăţătură potrivită pentru a

te lămuri:

“Dumnezeu nu-l condamnă pe om, dar legile lui Dumnezeu sunt inevitabile şi

de neclintit. Dumnezeu nu condamnă, dar cedează judecata Fiului - deci,

Luminii. Acest Fiu există în om, aşadar, în cele din urmă, omul se judecă pe sine

însuşi. Noi am fost învăţaţi că într-o zi sufletul omului va sta în faţa Judecăţii, în

faţa tronului lui Dumnezeu. Nu există nici o îndoială că această foarte veche

învăţătură ortodoxă conţine un adevăr fundamental, deoarece, atunci când

sufletul înveşmântat în straiele spiritualităţii sale se confruntă cu slava Luminii,

îşi pronunţă involuntar propria sentinţă.”

Sentinţa nu înseamnă însă, condamnare, ci trăirea, ca experienţă proprie, a

tuturor elementelor componente ale faptelor săvârşite. Merită să ne gândim la

faptul că acest aspect nu-l poate nimeni niciodată, evita, fie că e vorba de cea

mai nevinovată minciună, un furt, minor în aparenţă, ori de o faptă cu consecinţe

nespus de grave în evoluţia spirituală a sufletului: crimă sau sinucidere. Legat de

crimă, trebuie să subliniem că, de regulă, aceasta nu este problema numai a două

persoane, pentru că şi cei apropiaţi lor sunt lezaţi şi suferă. Deci, criminalul nu

va “plăti” doar prin pierderea propriei vieţii în acelaşi mod. El va ajunge,

obligatoriu, şi în ipostaza de a trăi ca proprie experienţă ce înseamnă a pierde pe

cineva care îi este foarte drag. De fapt, a ajunge la închisoare pentru crimă, nu

este o consecinţă a crimei. Pierderea libertăţii înseamnă, mai degrabă, că acea

fiinţă a îngrădit, cândva, libertatea altei fiinţe. Consecinţa crimei este că acel om

este ucis sau executat…

După toate acestea, am început să privesc cu alţi ochi la acele victime care erau

etichetate de opinia publică drept “nevinovate”.

- Există, de fapt, “victime nevinovate”?

- Dacă cineva e soldat şi, în război fiind, se coboară până la a ucide un copil –

faptă odioasă, asemănătoare cu nenumărate altele despre care auzim, la ştiri, în

fiecare zi - atunci nu e posibil ca, în următoarea sa viaţă, să i se întâmple acelaşi

lucru? Să fie ucis, copil fiind? Şi acel copil, pe care el l-a ucis, oare nu a ajuns la

această experienţă, pentru că a săvârşit o faptă asemănătoare?

Concepţia mea despre viaţă a început, încet dar sigur, să se transforme şi

lucrurile mi s-au revelat dintr-o cu totul altă perspectivă. Un cunoscut mi-a

povestit că a fost jefuit…La început, mi-a fost milă de el…apoi, inevitabil, au

apărut întrebările: Oare de ce i s-a întâmplat asta? Poate doar s-a întors la el ceea

ce el însuşi a lansat cândva? Desigur, există şi posibilitatea ca, înainte de a se

naşte, să fi ales să trăiască o asemenea experienţă, din care vrea să înveţe ceva.

Trebuie să recunosc, motivul real nu-l putem stabili în acest mod. Probabil

tocmai de aceea propăvăduiesc toate religiile creştine:” Nu judeca, ca să nu fii

judecat!”

- Cele zece porunci din Biblie, precum şi legile moral-etice ale hinduismului,

budhismului, taoismului şi ale islamului sunt, în consecinţă, marcaje

“rutiere”deosebit de importante, care provin de la fraţii noştri mai vârstnici, acei

Învăţători care sunt iniţiaţi în profunzimile ştiinţei ezoterice?

- Datorită lipsei de cunoştinţe referitoare la sferele mai înalte, predecesorii noştri

n-au avut altă soluţie decât să creadă în aceste învăţături, neavând cale spre a le

şi înţelege. Dar omul e un fiinţă animată de curiozitate şi foarte inventivă. Se

abate cu plăcere de la aceste trasee spirituale, uneori din ignoranţă, alteori numai

pentru a le pune la încercare. Având cunoştinţe despre sferele mai înalte şi

cunoscând “principiul de funcţionare”, cele mai multe suferinţe ar putea fi

evitate. Singurul scop al suferinţei este acela de a recunoaşte, prin ea, legea

universală, renunţând la a ne chinui reciproc. Privită din perspectivă

pământească, legea karmei pare nepătruns de complicată şi se manifestă

concomitent în mai multe sfere. Un anumit eveniment poate fi dureros şi

limitator, în vreme ce atrage după sine ceva bun şi devine scut în faţa unor efecte

pe care nu trebuie să le trăim ca experienţă. Legea reîncarnării este în armonie cu

legea karmei, astfel încât, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi creăm

situaţii care asigură funcţionarea extrem de precisă a “înfăptuirii dreptăţii

divine”.

- Constat uneori că unele grupuri, ba mai mult, popoare şi naţii întregi ajung în

situaţii extrem de grele. Cum e posibil ca atâţia oameni să aibă o soartă atât de

asemănătoare? - am întrebat, gândindu-mă, în primul rând, la ororile celui de-al

doilea război mondial.

- Legea karmei nu se manifestă doar la nivel individual. Această lege este

valabilă la nivel de popoare, naţii, ba chiar la nivelul unor continente, sau chiar

al întregii planete. Fiecare om îşi creează karma individuală, dar concomitent,

fiecare aparţinem unor grupuri mai mari, unor popoare şi, extinzând, aparţinem

populaţiei Pământului. Modul specific de a gândi al unor grupuri, popoare sau al

întregii umanităţi este decisiv pentru soarta grupului, poporului sau chiar a

întregii omeniri. Acest lucru poate fi înălţător şi pozitiv, sau dimpotrivă,

destructiv, autodestructiv şi pustiitor. Merită urmărit cu atenţie faptul că orice

răsturnare de guvern, orice victorie pe care un popor o obţine prin agresiune

asupra altui popor, atrage inevitabile consecinţe.

Este reală observaţia - m-am gândit -, doar întreaga istorie stă mărturie că nici un

imperiu care s-a clădit pe agresiune n-a fost capabil să se menţină. Oare de ce ne

este atât de greu să învăţăm?

- Ce poate face individul, odată ce se trezeşte în vâltoarea istoriei?

- Poate că în primul rând ar trebui să înţeleagă faptul că tot ceea ce se întâmplă

are un motiv bine conturat.

Marea şansă a dezvoltării spirituale constă tocmai în gestul de a te întoarce cu

iubire spre “duşmanul” care-ţi provoacă răul şi a-l ierta pentru ceea ce ţi-a făcut.

- Oh!…Asta nu-i un lucru uşor…

- Deloc! Dar ce altă alternativă ai? Aceea de a rămâne în cercul vicios al

răzbunării, provocându-ţi noi şi noi suferinţe? Gândeşte-te: fiecare îşi decide, de

fapt, propria soartă, atât la nivel individual, cât şi la nivelul grupului social.

- Dacă soarta cuiva este decisă anticipat, atunci unde-şi are locul liberul arbitru?

- m-am năpustit eu asupra fisurii ivite în demersul logic.. - Cum se poate corela

liberul arbitru cu soarta prestabilită? Doar una o exclude pe cealaltă!

- Fraţii noştri mai vârstnici, iniţiaţii în tainele Universului, ne învaţă că, prin

liberul arbitru, suntem capabili a crea situaţii ale căror consecinţe sunt

inevitabile. Asta nu înseamnă, însă, că fiecare eveniment al vieţii este prestabilit,

dar anumite aspecte, cu siguranţă, sunt. Tu însuţi le defineşti. Dacă tu acţionezi

în armonie cu legea unimii şi unităţii universale, oferi un spaţiu tot mai larg

manifestării liberului arbitru.

Dacă, însă, te opui acestei unităţi prin aceea că-ţi agresezi semenii şi le pui

piedici, consecinţele acestor fapte vor îngrădi, inevitabil, libertatea acţiunilor tale

şi vor diminua posibilităţile tale.Nu uita că tu deţii mereu, acum şi aici, controlul

asupra sorţii tale! Dar, în acelaşi timp, porţi în tine “bombele temporizate” ale

faptelor tale anterioare şi - sper că în măsură mult mai mare - toate florile,

bucuriile şi fericirea “temporizată” ale acelor fapte. În felul acesta, liberul arbitru

şi soarta prestabilită se întregesc reciproc, coexistând în mod armonios.

- Există vreo legătură între acest aspect şi faptul că unii “profeţi” sunt capabili să

prezică anumite evenimente?

- Un profet sau un vizionar este capabil să se conecteze la sferele mai elevate,

aflate dincolo de timp şi spaţiu şi astfel, pur şi simplu “citeşte” consecinţele

inevitabile ale unor evenimente. Din păcate, numeroşi oameni nu recunosc legea

cauzei şi efectului, iar ideea reîncarnării este respinsă de către mulţi dintre ei.

Până când cineva nu le experimentează “pe propria-i piele” şi nu atinge un

anumit nivel al capacităţii de cunoaştere, este inutil să i le explici. Cei mai mulţi

dintre oameni realizează că lucrurile nu se petrec sub semnul întâmplării, abia

după multă, multă suferinţă şi mai multe vieţi în plan fizic.

3. Legea posibilităţii

- În Universul înţeles ca şi construcţie mentală, totul este posibil. Nimic nu este

imposibil, atâta timp cât trăim în armonie cu Legea Iubirii. Dacă însă, procedăm

împotriva Legii Iubirii, vom fi siliţi să trăim experienţele blocajelor şi ale

consecinţelor neplăcute.

- Deci, dacă omul gândeşte şi acţionează pozitiv, dacă este deschis spre a ajuta,

atunci este clar că evoluează în dezvoltarea sa spirituală. Asta îmi este clar. Dar

ce se întâmplă, dacă cineva este stăpânit de gânduri negative şi răneşte pe alţii,

fizic sau psihic? Această atitudine îl stopează în evoluţia sa, ori apare un proces

de “regres”?

- Universul este o unică şi unitară Viaţă. Dacă Universul ar împiedica pe cineva

în evoluţia sa, ar însemna să stăvilească propria-i evoluţie. Acea Înţelepciune

care a creat tot ce există este mult mai profundă şi de aceea orice schimbare, fără

excepţie, contribuie la evoluţia întregului unitar.

- Să înţegeg, prin asta, că omul evoluează, chiar şi atunci când, de exemplu, se

comportă duşmănos cu alţii?

- Consecinţele faptelor alcătuiesc Karma. O “karmă bună” facilitează progresul

evoluţiei, dar - într-un mod foarte interesant -, şi o “karmă rea” are acelaşi scop.

“Karma bună” înseamnă că, dacă cineva a acţionat şi a iubit în mod altruist,

atunci dobândeşte o mai mare libertate de acţiune, deci se ivesc posibilităţile de a

se împlini dorinţele sale lăuntrice. “Karma rea” este reversul “medaliei”, deci va

fi îngrădită libertatea de acţiune. “Karma rea” este consecinţa faptelor dictate de

ego, a faptelor săvârşite sub impulsul dorinţei de a poseda, dar şi al fricii.

Gândeşte-te: cu cât acţionezi mai des în mod egoist, cu atât consecinţele

neplăcute vor fi mai numeroase. Aceste consecinţe trebuie să le trăieşti ca

experienţă proprie. Între două experienţe negative poate exista, uneori, o “fisură”

şi aceasta îţi oferă şi ţie posibilitatea să-ţi direcţionezi pozitiv faptele următoare

şi, implicit consecinţele lor. Dacă nu profiţi în mod pozitiv de această “fisură”,

sau posibilitate , atunci e probabil ca viitoarea ta cale - şi aşa destul de

“încărcată” -, să fie împovărată de alte piedici, alte constrângeri. În consecinţă,

libertatea ta de acţiune e din în ce în ce mai limitată. E de la sine înţeles care este

scopul : să înţelegi mai bine efectele dureroase şi generatoare de obstacole ale

faptelor tale dăunătoare, trăindu-le pe propria-ţi piele. Suferinţa care însoţeşte

aceste experienţe îţi oferă şansa să nu-ţi mai alegi, în viitor, o cale greşită.

Dacă priveşti lucrurile din punctulde vedere al întregului unitar, înţelegi că tot

ceea ce se întâmplă susţine evoluţia ; de aceea, înţelepţii spun: tot ce se întâmplă,

este bine. Drept care, învăţăm şi evoluăm continuu, indiferent dacă am ales sau

nu calea iubirii. Experienţele dureroase ne învaţă care sunt acele lucruri de care

trebuie să ne ferim; cele plăcute ne întăresc în suflet deprinderea de a contribui la

înfrumuseţarea vieţii semenilor noştri.

- Dacă totul e posibil…există vreo posibilitate să ne reîntâlnim cu cei pe care iam cunoscut în vieţile anterioare?

- Ne reîncarnăm în grupuri. Deci, este de la sine înţeles că ne reîntâlnim cu

rudele, prietenii din alte vieţi. Şi, desigur, cu duşmanii! Dacă în viaţa anterioară

am comis o greşeală, e posibil ca în viaţa de acum, să avem posibilitatea de a o

îndrepta. Din păcate, oamenii îşi dau seama destulde rar de posibilităţile care li

se oferă.

În schimb, se întâmplă frecvent, chiar dacă nu în mod conştient, să recunoască

acele fiinţe cu care, în viaţa anterioară, au avut o relaţie deosebit de armonioasă

şi plăcută.

- Atunci, de fapt, a te îndrăgosti la prima vedere…

- Exact! E mult mai mult decât “prima vedere”! Situaţia este identică în cazul

prieteniilor legate spontan şi de durată. Câd se reîntâlnesc două fiinţe “acordate”

la aceeaşi lungime de undă, practic, continuă totul de acolo de unde s-a

întrerupt…

Brusc mi-am amintit de prima întâlnire cu Zsóka… A fost o experienţă ieşită din

comun. Aveam certitudinea că atunci o vedeam pentru prima oară, dar trăiam şi

senzaţia clară că o cunoşteam deja…Atunci încă habar n-aveam de reîncarnare şi

karmă. Cu siguranţă, că nici ea…Ne-am privit ore întregi, ca într-o transă, uitând

de tot şi de toate, nepercepând reacţiile prietenilor şi ale cunoscuţilor participanţi

la petrecere. De la o vreme, aceştia au renunţat la încercările de a ne capta

atenţia…

( După douăzeci de ani, şi încă zece petrecuţi în meditaţii sistematice, au început

să se limpezească imaginile - amintiri, relevându-mi faptul că am petrecut

împreună cel puţin trei vieţi anterioare. Nici nu-i de mirare că ne-am

recunoscut!…).

- Când te întâlneşti cu o persoană - continuă mentorul meu -, care-ţi este

antipatică din prima clipă, nu este nici asta o pură întâmplare. Există în această

întâlnire o mare posibilitate de evoluţie, dacă reuşeşti să te apropii de ea cu

iubire.

- Dacă aceste situaţii nu sunt opera hazardului, înseamnă că trebuie să existe un

plan în fundal. Dacă chiar ni s-a dat liberul arbitru, cine ne planifică vieţile? Noi

înşine?

- După ce-ţi părăseşti corpul fizic şi te conectezi la una din sferele mai înalte, ai

posibilitatea de a-ţi evalua viaţa pământeacă. La acest nivel ţi se oferă şi

posibilitatea de a-ţi planifica viaţa următoare. Toţi primim ajutor intens în acest

proces dar, de fapt, viaţa ţi-o planifici tu însuţi. Îţi alegi părinţii, prietenii,

partenera de viaţă, inclusiv circumstanţele care vor contribui în cea mai mare

măsură la evoluţia ta. În acelaşi timp însă, nu ai posibilitatea de a evita întâlnirea

cu aceia faţă de care ai datorii karmice.

- Mai nou, mă obsedează o întrebare. Situaţia e că pe Pământ există tot mai mulţi

oameni. Dacă viaţa este un astfel de ciclu, cum se poate ca populaţia terestră să

dobândească asemenea dimensiuni? De unde vine mulţimea asta?

- Esenţa vieţii şi evoluţiei este schimbarea. În anumite perioade, se petrec puţine

schimbări pe Pământ, în altele însă, cu atât mai multe. În pragul celui de al

treilea mileniu, se manifestă o explozie atât de intensă de schimbare în domenii

ca economia, tehnica, relaţiile sociale, concepţia despre lume, încât acestea atrag

ca un magnet orice suflet dornic de a evolua. De aceea, multe suflete aleg

această perioadă ca spaţiu al noii lor vieţi. E adevărat că populaţia Pământului

cunoaşte o creştere exponenţială, dar fii sigur că asta are o cauză clară. Desigur,

există posibilitatea ca cineva să se nască pe o altă planetă, după cum şi locuitorii

altor planete pot alege să se reîncarneze pe Pământ. Viaţa impregnează întregul

Univers…

- Sunt curios de încă un aspect. Dacă trăim mai mule vieţi pe Pământ, atunci

bărbaţii rămân mereu bărbaţi, şi femeile, tot femei? Sau se poate întâmpla ca

cineva care a fost bărbat, să devină femeie, şi invers?

- Poate ar fi necesar să porneşti de la premisa că Sursa Cenrală, sau Dumnezeu

nu este nici bărbat nici femeie. Cu toate acestea, conţine totalitatea tuturor acelor

trăsături, pe care noi le numim masculine sau feminine. Aceste trăsături sunt

prezente în fiecare copil al Universului. Diferitele reîncarnări oferă posibilitatea

ca să cizelăm, să perfecţionăm aceste caracteristici. Într-una din vieţi, poate că

alegem caracteristicile feminine ca fiind mai atrăgătoare, în alta, pe cele

masculine. Dacă cineva alege să se reîncarneze, în viaţa ulterioară, într-o fiinţă

de sex opus celei care a fost în viaţa trăită, desigur că o poate face. Este mult mai

dificilă situaţia acelei fiinţe care e constrânsă de karma negativă să se

reîncarneze într-un corp de alt sex. Un suflet care alege să trăiască în corp

masculin, cu toate că trasăturile sale rămân predominant feminine, se simte la fel

de incomod în propria-i piele, ca şi un suflet cu trăsături predomiant masculine,

într-un corp feminin.

Asta m-a pus pe gânduri…Mi-am amintit de George Sand, poetul care s-a născut

femeie, dar se îmbrăca şi se comporta ca un bărbat. Sau Jeanne d’Arc, Fecioara

din Orléans, care a pus mâna pe arme, asemenea unui bărbat, conducându-i pe

rebeli. Şi atâţia alţii, care s-au maifestat în tot atâtea ipostaze intermediare între

feminin şi masculin…

- În ultima vreme, sunt din ce în ce mai mulţi cei care simt că nu trăiesc în corpul

potrivit. Unii se operează, alţii îşi găsesc evadarea în relaţiile heterosexuale…

Care-i situaţia cu aceştia?

- Aceşti oameni au o imensă nevoie de iubire, la fel ca toţi ceilalţi. Cel mai

important este însă ca ei să înţeleagă: există o cauză care i-a determinat să aleagă

viaţa într-un corp de un anumit sex. Au ceva de învăţat din asta.

- Din perspectiva studiilor ştiinţifice asupra sexualităţii, ar fi vorba de instinctul

intens manifestat al procreării. Crezi că e doar atât?

- Există un sâmbure de adevăr în asta, dar aspectul e mult mai complex motivat,

în fond. Pur şi simplu, sufletul doreşte să trăiască experienţa înălţătoare şi

euforică a împreunării. Îşi doreşte să se contopescă, dacă nu cu întreg Universul,

atunci măcar cu partenerul său (partenera sa). Sexualitatea te poate aduce foarte

aproape de senzaţia contopirii cu întregul universal. Undeva - poate în adâncurile

conştiinţei noastre -, simţim că această contopire cu întregul e posibilă şi prin

sexualitate, şi această posibilitate există într-adevăr. Secretul ei e bine păzit în

Orientul Îndepărtat: în India, se numeşte „Tantra”, în China e numit „Tao al

dragostei”. Dar cu acele exerciţii nu-i de glumit, căci ele pot elibera energii

uriaşe. Cine îşi doreşte să trăiască o astfel de experienţă, are neapărat nevoie de

un îndrumător.

4. Legea corespondenţei

Legea corespondenţei asigură armonia internă a Universului. Dacă dorim s-o

numim cu un termen din fizică, acesta este “fenomenul rezonanţei”. Rezonanţa

este, în esenţă, corespondenţa dintre vibraţiile emise de sursă şi cele ale unui

sistem exterior conectat la sursă. Este un fenomen foarte cunoscut în fizică şi

chimie, dar pentru cei mai mulţi, rezonanţa e legată de muzică.

Se spune că Enrico Carusso cânta cu atâta patos, că uneori, paharele de şampanie

din cristal se făceau ţăndări, şi asta pentru că era capabil să cânte note ce aveau

aceeaşi frecvenţă a vibraţiilor cu cea a paharelor din cristal.

(Este vorba aici de frecvenţa vibraţiilor sistemului structural al paharului din

cristal, şi nu de frecvenţa vibraţiilor materialului din care este făcut, sau

vibraţiile interne ale atomilor acestui material - cristalul).

În muzică, rezonanţa are o importanţă deosebită. Dacă avem alăturate două

diapazoane şi îl activăm pe unul, celălalt va intra în rezonanţă şi va emite şi el

nota “la”.

În mecanică folosim deseori mecanisme de atenuare a vibraţiilor (oscilaţilor),

pentru a scădea, de exemplu,fenomenul de rezonanţă la automobile. Sau, este

interzisă, în general, mărşăluirea soldaţilor pe un pod, pentru că paşii cadenţaţi

pot provoca oscilaţii în structura podului, în aşa măsură, încât la un moment dat

podul se poate prăbuşi. În electronică, fenomenul rezonanţei este folosit în

tehnica aparatelor de radio şi a televizoarelor, ba mai mult, orice “captare” se

bazează pe rezonanţă. Rezonanţa este una din cele mai importante chei ale

înţelegerii Universului! Rezonanţa rămâne, în orice împrejurare, rezonanţă,

indiferent de banda de frecvenţă în care studiem acest fenomen.

- Ce se întâmplă în sferele mai înalte care corespund gândurilor şi sentimentelor

noastre? Este clar că fenomenul de rezonanţă trebuie să se arate şi acolo. Putem

afla câte ceva despre modul de manifestare a rezonanţei în sferele mai elevate? -

l-am întrebat pe mentorul meu.

- Viaţa omenească şi sfera lumii materiale nu ne asigură condiţiile necesare

pentru un studiu al rezonanţei manifestată în sferele mai înalte, cu aparate de

măsură. Astfel, fenomenele de rezonanţă din sferele înalte se pot percepe şi

identifica în lumea noastră fizică numai prin manifestarea lor indirectă.

Principiul de bază este că anumite gânduri, sentimente, stări şi forţe atrag

gânduri, sentimente, stări şi forţe care le corespund.

1. Un fenomen des observabil în viaţa noastră cea de toate zilele este că oamenii

care au interese, concepţii asemănătoare alcătuiesc grupuri de prieteni, sau îşi

aleg preocupări asemănătoare. Aceste grupuri sunt unite prin natura problemelor

de zi cu zi, sau prin identitatea de interese.

2. Există şi un alt tip de grupuri, care se simt bine activând în poliţie, armată sau

servicii de informaţii şi contrainformaţii. Trăsăturile care se evidenţiază ca fiind

comune la aceşti oameni sunt: spiritul de aventură, acceptarea provocărilor, ba

chiar şi dorinţa de putere, desigur toate acestea, sub protecţia (ca senzaţie trăită)

a uniformei sau a organizaţiei din care fac parte. Căutarea unui astfel de tip de

siguranţă denotă, de multe ori, o redusă încredere în sine a individului. Cel care

caută să se adapteze la condiţiile unei organizaţii ce reprezintă puterea şi forţa,

acela nu este atras, de regulă, de vibraţiile caracteristice curajului şi

independenţei individuale, ci de cele ale fricii! Acesta este un paradox ciudat,

dar cu toate acestea, este perfect, deoarece membri acelui grup aleg această cale,

pentru a putea intra în legătură cu acel ceva de care le este frică - poate numai în

subconştient -, şi pentru a învăţa să-şi învingă această frică.

3.În spatele aderării la o grupare religioasă sau la o sectă se află, de fiecare dată,

căutarea a ceva mai înălţător, mai frumos. Dorul de lumile mai înalte poate

aduna într-un grup oameni aparent foarte diferiţi, şi o astfel de comunitate

depăşeşte, deseori, orice graniţă dintre sexe, profesii, naţii ori continente. Orice

religie sau orice sectă, fără excepţie, îşi are locul şi rolul său bine stabilit, căci

oamenii aceia, care ajung în sfera de influenţă a unei anumite religii sau secte,

au nevoie tocmai de acea învăţătură, dacă doresc să inainteze pe calea evoluţiei

spirituale.

- “Recunoşti pasărea după pene, omul după prieteni…” - Oare aici îşi are sursa

acest proverb?

- Vibraţiile de frecvenţe asemănătoare se atrag magnetic. Acele gânduri care

oglindesc frica şi agresivitatea fac posibilă, în mod interesant, nu numai

apropierea dintre oameni asemănători, dar şi a acelor fiinţe care, deşi şi-au

părăsit corpurile fizice, dispun de un registru al gândurilor identic.

- Asta nu prea are importanţă, deoarece noi nu vedem şi nu auzim acele fiinţe.

- Poate lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Cine e înzestrat cu un auz sau văz

lăuntric mai deosebit, poate auzi unerori, ba mai mult, în unele cazuri, chiar

poate vedea ceea ce se întâmplă la nivelul cel mai apropiat de cel pământesc.

Aici trebuie să precizez că un auz sau un văz interior mai dezvoltat nu înseamnă,

neapărat, şi o treaptă mai înaltă a evoluţiei spirituale. Diferenţa constă în faptul

că evoluţia spirituală mai înaltă asigură posibilitatea de a identifica şi categorisi

informaţiile primite pe această cale, în timp ce acei care nu ştiu nimic despre

“lumea cealaltă” pot cădea în robia dezorientării şi a fricii. Frica unui astfel de

frate sensibil al nostru, dar ignorant sau neinformat corect, poate atrage, la

rândul său, alte fiinţe înfricoşate şi dezorientate.

Influenţele “celeilalte lumi” sunt de cele mai multe ori imperceptibile, dar pot fi

şi atât de intense, încât să aibă efecte asupra acelui om. Forma cea mai gravă a

acestui fenomen este numită “posedare”.

- Chiar există aşa ceva? Credeam că asta-i doar o invenţie a oamenilor

superstiţioşi.

- Sigur că există! Medicina tradiţională plasează aceste cazuri în rândul bolilor

psihice, sau le tratează ca fiind stări schizofrenice. Ţinând cont de faptul că

această problemă nu aparţine sferei lumii materiale, medicamentele pot atenua

unele simptome, dar adevărata cauză a acestor stări nu poate fi relevată pe

această cale. Gândurile pozitive şi sentimentele impregnate de iubire pot face

posibilă apropierea unor fraţi ai noştri, care există în sfere mai înalte. Ba chiar şi

mai mult, acest tip de gânduri fac posibilă atragerea “maeştrilor” existenţi în

sfere foarte înalte, precum şi a altor fiinţe foarte evoluate spiritual, aflate în

slujba Luminii.

Ajutorul venit din partea lor se materializează, de cele mai multe ori, în idei

strălucite, inspiraţie, intuiţie sau într-o senzaţie de iubire copleşitoare care inundă

inima.

Adevărul e că legea corespondenţei constituie “unitatea de comandă” a

Universului. Ea se manifestă cu aceeaşi putere în oricare sferă, fiind prezentă în

fiecare bandă de unde, indiferent că e vorba de materie, sentimente sau gânduri.

Această „unitate de comandă”, această manifestare a Legii Iubirii este

responsabilă de faptul că fiecare ajunge în mediul potrivit, ce se află în armonie

cu sentimentele şi gândurile sale. În această circunstanţă poate să culeagă

fructele amare sau, dimpotrivă, dulci ale faptelor sale anterioare. Existenţa

undelor staţionare care alcătuiesc lumea fizică este tot un fenomen de rezonanţă,

pe care-l provoacă şi-l susţine energia unei sfere mai înalte.

5. Legea echilibrului

- Aceasta este legea schimbării etern repetată ciclic. Este vorba de un echilibru

dinamic, care nu poate nicicând deveni un echilibru static. Este prezent în

schimbarea zilei în noapte, a stării de veghe în somn, a verii în iarnă, a vieţii în

moarte, apoi din nou în circuitul neîntrerupt, palpitând al vieţii. Această

fluctuaţie este perceptibilă în toate sferele, căci derivă din însăşi natura valului.

- Este identificabilă această lege şi în relaţiile interumane?

- Desigur. În relaţiile interumane această lege se manifestă prin atracţia reciprocă

a celor cu caracteristici contrare şi respingerea reciprocă a celor cu caracteristici

identice.

- Atunci este opusă legii concordanţelor, fiindcă până acum ai afirmat că ceea ce

se aseamănă, se atrage reciproc. Cum se pot echilibra aceste două legi, când una

ar trebui s-o elimie pe cealaltă? ( “Acum te-am prins!” - am triumfat eu în gând.

Fiindcă, ce e oare caracteristic spiritului critic, mai ales aceluia care caută cu

orice preţ o eroare? Chiar dacă totul se potriveşte, ameţeşte de euforia

descoperirii unei minore neconcordanţe şi nu este dornic să studieze problema,

decât din punctul de vedere care-i dă lui dreptate.)

- Dacă doreşti să înţelegi acest aspect al legii, trebuie să porneşti de la faptul că

sufletul - de-a lungul evoluţiei sale - se străduieşte să-şi dezvolte diferite

caracteristici. Dacă fiinţa consideră anumite caracteristici ca fiind atrăgătoare,

atunci, cu ajutorul gândurilor şi simţurilor sale, se străduieşte să le atragă. Dacă

percepi la cineva trăsături despre care intuieşti că ţie îţi lipsesc, apare dorinţa de

a le dezvolta şi pentru tine însuţi. Te-ai gândit vreodată de ce bărbaţii sunt atraşi

de femei, iar femeile, de bărbaţi? Doar în fiecare coexistă atât caracteristicile

feminine ( creativitate, acceptare, intuiţie şi simţ matern), cât şi cele masculine (

voinţă, forţă, logică şi inventivitate). Dorind să obţii echilibrul intern şi să atingi

un nivel mai înalt de conştienţă, trebuie să manifeşti tu însuţi şi caracteristicile

celuilat sex, desigur, păstrându-ţi propriile trăsături. Dacă asta-ţi reuşeşte - şi,

mai devreme sau mai târziu, sigur reuşeşti -, atunci vei fi capabil să manifeşti

caracteristica potrivită la momentul potrivit, în relaţia cu fraţii tăi. S-ar putea ca

cel care tocmai şi-a pierdut iubita să nu aibă nevoie de argumentele despre viaţa

de dincolo de moarte, ci pur şi simplu, de compasiune şi de o îmbrăţişare

frăţească…

- Deci omul atrage acele caracteristici pe care le consideră pozitive şi potrivite cu

stadiul actual al evoluţiei sale?

- Da. Dar aceste caracteristici se arată a fi sau nu pozitive, abia pe parcursul

”întrebuinţării”.

Consecinţele karmice ne dezvăluie, mai devreme sau mai târziu, care sunt

caracteristicile cu adevărat bune, şi respectiv cele de care ar fi bine să scăpăm cât

de repede.

Deoarece Universul este holograma stărilor interioare şi ale gândurilor, mediul

înconjurător oglindeşte, în consecinţă, nivelul de evoluţie al oamenilor sau al

grupurilor care trăiesc în acel mediu.

Această corelaţie se poate stabili şi prin examinarea aspectului acelor obiecte

care alcătuiesc mediul exterior, dar cel mai bine se poate observa studiind chipul

şi comportamentul oamenilor cu care te întâlneşti zi de zi.

- Asta iar sună tare ciudat! Lumea gândurilor şi emoţiilor mele se oglindeşte în

alţi oameni? Vrei să zici că, ori de câte ori mă întâlnesc cu un om pe stradă, de

fapt mă uit în oglindă? Doar eu sunt aşa cum sunt, iar oamenii cu care mă

întâlnesc sunt, fiecare în felul lui, altfel. Nu văd nici o asemănare!

- Da, fiecare suntem altfel. Fiecare dintre noi are un întreg arsenal de trăsături

deosebite şi, de aceea, de oameni diferiţi ne apropiem în mod diferit. Există, de

exemplu, tipul care abordează cel mai mieros zâmbet, dar urlă ca un şacal la

subalternii săi. Când te întâlneşti cu un om, gândeşte-te că el ţi se arată dintr-o

perspectivă care oglindeşte una din trăsăturile tale. Trăsăturile tale pozitive şi

negative le desluşeşti cel mai uşor în ceilalţi oameni.

- Poate că ai dreptate…, dar de unde să ştiu că o anumită caracteristică, să zicem

negativă, există şi în mine, atunci când o observ la un alt om?

- De-acolo că acea trăsătură te enervează! În astfel de cazuri, e bine să te

gândeşti în ce formă există şi în tine trăsătura care “te calcă pe nervi” la celălalt.

Amineşte-ţi de proverbul : “Vezi paiul din ochiul altuia, dar nu vezi bârna din

ochiul tău!” Acest caz este revelator pentru situaţia în care cei ce se aseamănă, se

resping. Dacă ai şansa să scapi de o astfel de trăsătură negativă, ai să trăieşti

experienţa empatiei şi vei privi cu blândă indulgenţă acea trăsătură a lui, care

înainte te scotea din sărite. Legea echilibrului are, însă, şi un alt aspect. Dacă

analizăm lucrurile din perspectiva unei vieţi întregi, putem observa că

suferinţele, durerea şi încercările grele sunt urmate de perioade cu o încărcătură

mai pozitivă, mai fericită. Desigur, asta-i valabil şi în sens invers. După perioade

liniştite, echilibrate şi relativ comode, urmează vremuri care îţi oferă şansa unor

noi încercări, oportunităţi sau provocări.

Pe scurt, cam atât despre Legea Iubirii, care ne călăuzeşte în folosirea puterii pe

care o avem cu iubire şi responsabilitate, spre binele semenilor noştri. Dar

Iubirea însăşi, adică Lumina ce-şi are originea în Sursa Centrală, rămâne pentru

intelectul uman, în continuare, un fenomen mistic şi inabordabil. Iubirea este, în

realitate, o revelaţie pe care o trăim cu inima, nu cu mintea. De aceea, vârstnicii

nostri fraţi - când au început să ne înveţe pe noi - s-au adresat cu învăţăturile lor

inimilor noastre, şi nu minţii:

“Poţi defini ce este iubirea? Atunci când noi ne gândim la iubire, simţim

instantaneu un flux îndreptat spre tine şi spre orice manifestare de viaţă. A iubi

înseamnă a dărui. Când iubeşti, porneşte din tine ceva ce te face să ajuţi şi să

slujeşti. Dar la fel cum nu poţi expira dacă n-ai inspirat, nu poţi dărui iubire,

dacă nu ştii s-o primeşti. Iubirea este inspiraţie şi expiraţie, este o flacără

arzândă în străfundul inimii tale, este căldură, mărturie, cunoaştere înterioară.

Când acţionezi, vorbeşti, sau gândeşti în lipsa iubirii, te simţi nefericit, pentru

că lipseşte din fiinţa ta armonia. Mintea ta pământească nu recunoaşte asta.

Inventează noi şi noi argumente, până-n pânzele albe, dar foarte adânc, în

străfundul sufletului tău, cunoşti că armonia lipseşte când nu-i prezentă iubirea.

Iubirea este Dumnezeu care ţi se revelează în inimă. Şi dacă nu este iubire,

atunci e ca şi când ţi-ai urmări propria-ţi umbră, nu înţelegi intenţia lui

Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne pentru tine un mister.”(White Eagle, 1987)

ACOLO UNDE CREDINŢA NU ÎNSEAMNĂ NIMIC…

Legea Iubirii asigură fiecărui copil al Universului posibilitatea să creeze ceea ce

doreşte şi să creadă în ceea ce alege. De fapt, e minunat, e extraordinar! O lume

gândită dumnezeieşte!

Pe de altă parte, am înţeles cât de inutil este a crede în ceva care este în opoziţie

cu Legea Iubirii sau cu oricare din manifestările acesteia. Căci:

- nu poţi evita, sub nici un aspect, legea cauzei şi efectului, pentru că fiecare

detaliu al oricărei acţiuni gândite şi pornite în calea ei, fie şi cea mai simplă, care

are repercursiuni numai asupra a doi oameni, este creat de propriile noastre

gânduri, şi ea este o unitate indivizibilă, nu poate fi împărţită pe criteriul: “partea

mea” şi “partea ta”. Cu alte cuvinte, n-avem unde ne ascunde, pentru a evita

consecinţele faptelor noastre.

- Legea concordanţei sau rezonanţei nu poate fi nici ea eludată, pentru că acele

unde sau frecvenţe cu care ne învăluim, prin intermediul gândurilor şi emoţiilor

noastre, atrag magnetic şi potenţează undele asemănătoare. Cu alte cuvinte,

degeaba sperăm că putem schimba pe cei din jurul nostru sau mediul

înconjurăor, dacă nu modificăm propriul nostru mod de a gândi.

- Nici unul dintre noi nu poate evita legea echilibrului dinamic, de vreme ce

suntem particule ale aceluiaşi Univers vibrant.

- Atâta timp cât n-am atins un nivel elevat al evoluţiei spirituale, nici vorbă să

scăpăm de sub incidenţa legii reîncarnării, căci karma şi dorinţele noastre ne

readuc, iar şi iar, în lumea fizică.

- Şi, în consecinţă, nu putem face absolut, dar absolut nimic împotriva acelei

stări pe care, pentru a fi concişi, am numit-o EU SUNT.

Este o stare în afara spaţiului şi timpului, care nu va înceta să existe nici în lipsa

timpului dependent de conştiinţa noastră.

Asta înseamnă, cu alte cuvinte: viaţa este veşnică!

Prin lepădarea de corpul fizic, sau prin moartea lui, tot nu scapi de viaţă!

În afara acestor “mărunţişuri”, se pare că totul e posibil…

SISTEMUL AUTOREGLATOR AL UNIVERSULUI

- De cele mai multe ori vorbeşti despre Lumină şi Iubire, de parcă acestea ar

constitui singurele manifestări ale Universului. Dar nu aceasra este realitatea.

Viaţa are multe aspecte întunecate, ca să aminim doar neomenia şi agresivitatea.

Cum se poate lupta împotriva lor?

- Într-o încăpere întunecată e destul să aprinzi o singură lumânare, şi întunericul

se retrage…

- Asta ce înseamnă? - am întrebat curios şi bănuind că, sub forma simbolică a

acestei învăţături se ascund sensuri mult mai adânci, decât s-ar părea la prima

vedere.

- Lumina e binele. Întunericul e răul. Lumina are existenţă de sine stătătoare,

întunericul, nu. Lumina înghite întunericul. Întunericul nu e capabil să înghită

lumina. Împotriva întunecimii, nu se poate lupta cu întuneric. Atunci înseamnă

că nu eşti cu nimic mai bun, decât cel împotriva căruia lupţi. Antagonice

Luminii şi Iubirii sunt Întunericul, Răul şi Satana. Acestea sunt noţiuni care - în

lipsa unei înţelegeri mai profunde -, au ţinut omenirea secole, mai bine zis,

milenii întregi sub teroare. Mulţi pun la îndoială existenţa binelui, chiar şi pe cea

a lui Dumnezeu, pentru că - gândesc ei -, dacă ar exista un Dumnezeu milostiv,

atunci El n-ar permite atâta suferinţă. Alţii cred că adevărata măreţie a lui

Dumnezeu se va manifesta prin victoria definitivă asupra Răului. Să ne înălţăm

acum la un alt nivel al gândirii, punând întrebarea: am putea, oare, vorbi despre

lumină, dacă n-ar exista întunericul? E posibil să defineşti ceva ca fiind “bine”,

fără ca “răul” să existe, măcar la nivel noţional? Cu ce am compara “binele”, ca

să conştientizăm că acel ceva este, cu adevărat “bine”? Lumina şi lipsa luminii,

binele şi răul sunt elemente ale aceluiaşi întreg indivizibil pe care-l numim

Univers. Tocmai întunericul este acela care face posibilă definirea noţiunii de

univers, dar nu uita că şi întunericul este lumină, dar de mai mică intensitate, sau

o lumină care nu se refractă, ca de exemplu, cea din cosmos. Pe cei care sunt în

slujba Luminii îi numim constructori, iar pe cei care sunt de partea Întunericului,

pustiitori. Aceste două puteri conlucrează necontenit, în mod armonios. Crearea

noului, a mai frumosului, a mai binelui, este în permanentă desfăşurare, dar asta

presupune şi dărâmarea a ceea ce e depăşit, deci a ceea ce şi-a îndeplinit

misiunea. Astfel înţelese, întunericul şi răul nu sunt de prisos, ci ele sunt

indispensabile în evoluţia conştienţei noastre. Deci, Întunericul este un

instrument de o valoare inestimabilă, dar - ca orice instrument -, şi pe acesta îl

poţi percepe şi folosi în mod greşit. Opusul Luminii este lipsa Luminii. Acest

adevăr simplu din fizică tăinuieşte simboluri mai adânci. Lumina înseamnă

Înţelepciune, Putere şi Iubire. Lipsa Luminii semnifică, deci, şi lipsa

Înţelepciunii şi a Iubirii, care conduce, obligatoriu, la Puterea folosită în mod

inadecvat.

Lipsa Înţelepciunii este, de fapt, ignoranţă. Lipsa Iubirii înseamnă frică.

Întunericul nu are existenţă de sine stătătoare. În prezenţa Luminii, el dispare. La

fel dispare ignoranţa, în prezenţa Înţelepciunii, şi frica, în prezenţa Iubirii. Până

când nu conştientizezi acest adevăr simplu, şi faptele tale vor fi coordonate de

frică, în loc de iubirea frăţească, până atunci, iar şi iar, vei folosi în mod greşit

puterea ce o ai la dispoziţie, fapt care atrage după sine consecinţe karmice

neplăcute.

Începusem să înţeleg că Lumina Dumnezeiască este în noi şi că Universul este,

cu adevărat, o hologramă a gândurilor noastre. Concomitent, am înţeles clar,

şocant şi aproape comic de simplu că şi acel Rău, şi Satana tot în noi înşine

trebuie să-l căutăm.

- În final, ce sau cine este acel Satana, care a ţinut sub teroare generaţii întregi de

oameni?

- Răul, sau altfel zis, Satana este numele simbolic al ego-ului. Bineînţeles, al

acelui ego care şi-a pierdut conştienţa apartenenţei la întreg. A te supune unui

ego care nu este în legătură conştientă cu Sursa Centrală înseamnă a trăi fără

iubire şi în ignoranţă. Acţiunile unei astfel de vieţi sunt dictate de frică - nu în

ultimul rând, de frica de moare - şi de instinctele animalice. Dacă ne-am exprima

simbolic, am spune că un astfel de om “trăieşte în întuneric”. Concepţia despre

ce e bine şi ce e rău a unui astfel de om este distorsionată.

O femeie bătrână povestea, după război:

- Ne-am rugat în fiecare zi, iar Dumnezeu ne-a dat semn al milostivirii sale.

Toate bombele au căzut peste cealaltă parte a oraşului.

Omul care ascultă de glasul ego-ului nu ţine seama de ceilalţi. Pentru a-şi împlini

dorinţele, este în stare să calce în picioare orice şi pe oricine i-ar sta în cale. Îşi

apără interesele personale, îşi apără apartenenţa naţională, îşi apără religia, dacă

e nevoie, apelând chiar şi la forţă. Şi desigur, nimic nu-l reţine de la a minţi, a

înşela, a fura, ba mai mult, în anumite cazuri, nici de la crimă, pe care este

capabil s-o săvârşească în numele puterii, a naţiei, a religiei, sau - ceea ce este şi

mai şocant -, în numele iubirii. Astfel de fapte au consecinţe karmice deosebit de

grave, atât la nivel individual, cât şi de grup, sau nivel naţional.

Prin urmare, omul care urmează glasul ego-ului ajunge în circumstanţe din ce în

ce mai grele. Se ajunge până la stadiul în care suferinţele ce şi le pricinuieşte el

însuşi devin insuportabile, şi tocmai aceste împrejurări insuportabile îi vor fi cel

mai bun învăţător; îl vor determina să privească lucrurile altfel. Abia atunci va

conştientiza că merge pe un drum greşit şi va înţelege că - dacă-şi doreşte binele

-, trebuie să aleagă o altă cale. Aceasta este clipa “pocăinţei” şi a “întoarcerii

spre lumină”. Acestea sunt sintagme des folosite în învăţăturile creştine. Asta

înseamnă, de fapt, că omul renunţă la emoţiile generate de frică şi ură şi resortul

faptele sale va fi, de acum încolo, iubirea frăţească.

- Deci “căinţa” asumată benevol, ori fără îndrumarea misionarilor chiar este

posibilă, cu condiţia ca omul să se afunde atât de adânc, încât suferinţele să-i

devină insuportabile?

- Da. Îşi alege el singur un alt drum. Se căieşte din propriul imbold. În inima lui

“se naşte” Lumina, copilul - Christos, ceea ce înseamnă că acum a ajuns la

stadiul de maturitate spirituală, când poate conştientiza şi recunoaşte existenţa

unei puteri mai mari decât ego-ul său. Acesta este sistemul de siguranţă al

Universului, care funcţionează conform Legii Iubirii. Aceasta constituie sistemul

de siguranţă care nu lasă, în pofida liberului arbitru, ca ignoranţa, separarea şi

frica să dobândească supremaţia peste iubire şi unitate. Spre deosebire de

concepţia generală, Satana nu acţionează împotriva lui Christos. Totul, fără nici

o excepţie, se află în slujba Creaţiei. Chiar şi acel ego, care şi-a întrerupt legătura

conştientă cu creatorul său. Trebuie să învăţăm să ne transformăm treptat

aspectele întunecate, şi toate puterile să ni le punem în slujba semenilor noştri.

Aceasta este esenţa evoluţiei spirituale. Uneori ni se pare că reuşim, alteori, nu,

sau câteodată suntem convinşi că ne conduce, în sfârşit, Sinele Superior; dar

puterea ego-ului este mare, atracţia vieţii pământeşti este puternică, iar

încercările, grele. Pe calea spre lumi mai strălucitoare, fiecare dintre noi trădăm

Lumina din inima noastră - adică, pe Christos -, şi ne lăsăm conduşi de frică. Şi

Petru a făcut la fel, când l-a negat, de trei ori, pe Isus. Acesta este mesajul adânc,

simbolic, al parabolei din Biblie…

“Deci aşa stau lucrurile!…” - gândii în sinea mea. Nu există Satana în afara

noastră… Ce surpiză pentru cei care îl caută mereu în alţii, mereu în altă

parte!…Şi Dumnezeu este tot în noi. Noţiunile de “ego” şi “Sine Superior”

corespund celor de Satana şi Christos. Problemele ne sunt cauzate de propria

noastră frică şi ignoranţă. Cert că suntem ignoranţi, cel puţin în sensul că nu ştim

nimic despre existenţa de dincolo de moartea fizică. Şi dacă suntem convinşi că

nu avem decât această viaţă, şi că ceea ce nu obţinem acum, pierdut este pe veci,

atunci…Dar, oare, se poate afla ceva, cât de cât, despre existenţa de dincolo de

moarte? Circulă atâtea vorbe şi atâtea fabulaţii!…Nici nu-i de mirare că avem o

părere cel puţin confuză, şi nici că cei mai mulţi dintre oameni nu iau în serios

relatările stângace despre lumea de dincolo…

- Totuşi, ce se întâmplă cu omul după moarte?

- Într-un timp şi spaţiu proiectat de o anume conştiinţă? Asta depinde în mare

măsură de individ. Pentru ca să-ţi formezi o părere cât de cât clară despre acest

aspect, ar trebui să ştii mai multe despre sferele mai înalte, şi dintre acestea,

despre cele care, din punctul de vedere al nivelului energiilor, se găsesc mai

aproape de lumea pământească. Ştiinţa ezoterică numeşte deseori aceste sfere

“benzi astrale”.

LUMEA ASTRALĂ

“Este o realitate, fără putinţă de greşeală, e sigur şi, mai presus de orice,

adevărat că ce este sus e asemenea celor de jos, şi ceea ce este jos e asemenea

celor de sus, împlinind nenumăratele miracole ale Unicului. Dar, după cum

toate lucrurile au devenit aşa cum le-a gândit Unicul, la fel totul îşi are

originea în acest Unic, printr-o unică metamorfoză.”

Hermes Trismeghistos

- Cei mai mulţi oameni cred, probabil, că nu se poate şti nimic sigur despre viaţa

de dincolo de moarte, deşi Marii Maeştri ai omenirii au încercat, în fiecare

epocă, să ne transmită ceea ce ştiau despre existenţa de după moarte. Pentru

iniţiaţii din nivelurile înalte, nu există nici o îndoială cum arată aceste sfere

superioare şi în ce constă delimitarea lor. Primul aspect care trebuie să ne fie

foarte clar este existenţa mai multor sfere care se întrepătrund şi acestea sunt

diferenţiate doar prin nivelul lor de energie. Conform afirmaţiei lui Hermes

Trismeghistos, ceea ce există sus este asemănător cu ceea ce este jos, şi ce există

jos, cu ceea ce este sus. Acest fenomen trebuie să-l înţelegem considerând lumea

sferelor înalte ca fiind asemănătoare lumii materiale şi viaţa ce pulsează acolo

transmiţându-ne aceeaşi senzaţie a materialului, precum şi pe cea a timpului şi

spaţiului, ca şi în mediul pământesc, atât de cunoscut nouă. Sferele cele mai

apropiate ca nivel de energie de lumea materială sunt numite, în general, sfere

astrale. Când omul, ca să zicem aşa, moare şi-şi părăseşte corpul fizic, după o

scurtă perioadă, se acordează la una dintre sferele astrale.

…Acum vine ceea ce este mai interesant şi mai surprinzător! Privind lucrurile

din punct de vedere omenesc, între diferitele sfere astrale există mari diferenţe.

Există sferă astrală în care circumstanţele vieţii sunt îngrozitoare, dar există şi

sfere în care - simbolic vorbind - condiţiile sunt de-a dreptul paradisiace.

- Ce este, atunci, acel ceva care determină la ce tip de sferă astrală se acordează

omul?

- De fapt, acordarea la o anumită sferă astrală nu este altceva decât o problemă

de rezonanţă. Ceea ce este hotărâtor în acest caz se leagă de lumea gândurilor şi

a emoţiilor individului, precum şi de nivelul conştienţei sale. Unele şcoli

ezoterice vorbesc despre lumea astrală ca despre o singură sferă, deosebind în

cadrul ei, lumea astrală superioară şi lumea astrală inferioară. Descrierea mai

amănunţită a diferitelor niveluri ale lumii astrale o găsim în cartea lui Arthur

Conan Doyle “Book of the Beyond” ( Cartea lumii de dincolo). Numele lui Sir

Arthur Conan Doyle este, în opinia colectivă, legat de romanele ce-l au ca

protagonist pe detectivul Sherlock Holmes. Cartea amintită este însă de o cu

totul altă factură, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, are o altă temă

decât cunoscutele sale romane poliţiste. Dar dac-ar fi numai asta! Textul “Cărţii

lumii de dincolo” a fost “dictat” de însuşi Arthur Conan Doyle - la doi ani după

moartea sa! Doyle a părăsit această lume la 7 iulie 1930, dar aproximativ peste

un an şi jumătate “a apărut” din nou. Prin intermediul unui medium, el a relatat

amănunţit despre realităţile lumii de dincolo - contrazicâd, prin anumite

descrieri, chiar propria-i părere anterioară despre aceasta. Cea care a consemnat

aceste informaţii deosebit de importante pentru noi a fost Grace Cooke, unul

dintre cei mai sensibili mediumi clarvăzători ai epocii noastre.

- Deci Grace Cooke a intermediat circulaţia informaţiilor între cele două lumi?

- Da. Şedinţele s-au desfăşurat de-a lungul a şase luni şi s-au încheiat la 1 iunie

1932. Întrebările puse lui Arthur Conan Doyle au fost, uneori, derutante, dar

acest fapt se datorează mai degrabă acelor oameni care se găseau alături de

Grace Cooke şi modului specific în care ei au numerotat benzile astrale. Cu toate

acestea, Arthur Conan Doyle s-a străduit să răspundă cât se putea de exact.

Rândurile care urmează constituie un scurt rezumat al informaţiilor transmise de

el:

LUMEA ASTRALĂ INFERIOARĂ

Poate cea mai importantă caracteristică a lumilor astrale este aceea că, prin

raportare la acel corp de energie în care “ne revenim” după moartea corpului

fizic, percepem lumea astrală ca pe o lume fizică. De dragul exactităţii, doresc să

subliniez faptul că numerotarea lumilor începe de la nivelul energetic al lumii

pământene, deplasându-ne treptat spre sfere aflate la niveluri din ce în ce mai

înalte de energie.

Prima sferă astrală

Cea mai “de jos” sferă astrală este, în esenţa ei, o extindere a existenţei fizice,

pământeşti. Ea mai este denumită uneori “sfera iluziilor”. Aceasta este prima

“staţie”, sau stare de conştienţă pe care o experimentăm după moartea corpului

fizic. Dacă cineva se cramponează în mod excesiv de lumea materială, e posibil

să rămână aici o bună bucată de vreme. S-ar putea afirma că este în continuare

locuitor al Pământului, dar ceea ce vede nu sunt corpurile fizice ale oamenilor, ci

corespondentele lor din lumea astrală. Experienţa este atât de veridic trăită, încât

unii sunt incapabili să înţeleagă că “au murit”.

Astfel, rămânând înrobiţi propriilor convingeri, ei sunt incapabili de a păşi mai

departe, deci de a se acorda la un nivel superior al drumului deschis de Lumină.

Deşi acest fenomen nu este foarte frecvent întâlnit, el merită amintit, deoarece

aceste fiinţe sunt cele pe care semenii noştri mai sensibili le percep ca fiind

fantome sau stafii. O parte a fenomenelor paranormale percepute în lumea fizică

le sunt datorate tot lor. Câteodată se întâmplă să se înfurie foarte tare, mai ales

atunci când constată că nu-i băgăm în seamă. Pur şi simplu nu înţeleg cum e

posibil ca ei să ne vadă şi să ne audă, iar nouă nici că ne pasă!

Aceia dintre noi care au trăit experienţa aşa - numitei “morţi clinice” relatează

deseori despre disperatele încercări, sortite eşecului, de a stabili o legătură cu

vieţuitorii din lumea “pământească”.

La “fantomele” ce rătăcesc în prima sferă astrală ar trebui să ne gândim ca şi la

fraţii noştri, care au nevoie de iubire şi de ajutor, pentru a se înălţa în sfere mai

înalte.

A doua sferă astrală

Nu ţine deloc de “spaţiile” sau stările de conştienţă pe care le-am putea numi

“plăcute”. Este locul “de defilare”, după moartea fizică, al acelora dintre

semenii noştri care, mânaţi de gânduri egoiste, subjugaţi de instincte şi dorinţe

meschine, au recurs chiar şi la forţă pentru a-şi impune propria voinţă sau

concepţie. De fapt, nu este un loc, ci este holograma, individual sau colectiv

creată, a stărilor de conştienţă asemănătoare. Cine are “bilet de rezonanţă” pentru

acest loc, aceluia nici în viaţa pământească nu i-a păsat de nimeni, în afară de

sine însuşi. Chiar şi după moartea trupului, raza iubirii abia de răzbate prin

densitatea corpului său astral.

A doua sferă astrală este împărăţia întunecată a gândurilor şi emoţiilor grosolane,

o împărăţie a dorinţelor pământeşti chinuitor de nepotolite, deci este “ Iadul”.

Din acest punct de vedere, iadul despre care se vorbeşte în scrierile religioase

există într-adevăr, cu deosebirea că acea des amintită fierbere în smoală şi alte

chinuri evocate sunt o nimica toată pe lângă suferinţele sufletului acordat la

această sferă. Nu e o consolare, dar merită să subliniem că, raportat la lumea

pământească, până şi “Iadul” se găseşte la un nivel de rezonanţă mai înalt. (

Cartea conţine un capitol aparte referitor la descrierea mai detailată a suferinţelor

ce aparţin de a doua sferă astrală).

A treia sferă astrală

La acei fraţi ai noştri care se acordează la acest nivel, se manifestă deja anumite

semne ale iubirii, reflactate mai ales în ataşamentul faţă de obiecte, eventual în

dragostea pentru natură. Există cu ceva mai multă lumină, dar şi aici - ca în orice

sferă -, trăsăturile sufleteşti sunt cele care determină câtă lumină este în realitatea

proiectată în afară. S-ar putea spune că întrega atmosferă evocă o dimineaţă

ceţoasă, umedă de noiembrie. Flora este sărăcăcioasă, iar oamenii sunt

înveşmântaţi în cenuşiu.

Oricât de neplăcute sunt sferele astrale inferioare, să ne consoleze faptul că, în

prezent, există destul de puţini acordaţi la acestea. Omenirea a atins un nivel al

evoluţiei mai înalt şi astfel cei plecaţi dintre noi se îndreaptă spre lumile astrale

mai înalte.

LUMEA ASTRALĂ SUPERIOARĂ

A patra sferă astrală

În lumea astrală superioară ne întâmpină un mediu mult mai plăcut. În oamenii

care se conectează la această lume, strălucirea iubirii este mai puternică. Şi în

viaţa lor pământească s-au apropiat cu iubire de semenii lor, în primul rând, de

membrii familiei lor, având un interes accentuat pentru natură.

Sunt, însă, destul de legaţi încă de unele obiecte sau bunuri materiale. În orice

caz, a patra sferă astrală seamănă mult cu circumstanţele vieţii de pe Pământ,

deşi locuinţele sunt destul de neîngrijite. După părerea celor avizaţi, aici se

conectează şi cei care cred în Dumnezeu şi merg în mod regulat la biserică, dar

n-au reuşit încă să transfere iubirea necondiţionată şi deschiderea spre a ajuta pe

alţii în viaţa lor de zi cu zi. S-ar putea risca afirmaţia că cei mai mulţi dintre

oamenii de pe Pământ aici îşi găsesc un nou cămin. Sufletele care trăiesc în a

patra sferă astrală tind conştient spre lumină; de aceea situaţia lor este mult mai

plină de speranţă.

A cincea sferă astrală

“În sfârşit, acasă!” am spune mulţi dintre noi, dac-am găsi aici noul nostru cămin

din lumea “de dincolo”. Această sferă seamănă în cea mai mare măsură cu viaţa

pământească. Există însă o deosebire esenţială: această lume este total lipsită de

problemele care ne îngreunează viaţa pe Pământ. Natura este minunată, flora este

bogată şi multicoloră, clădirile sunt frumoase şi îngrijite.( Acesta ar putea fi un

model spre care să tindem şi în strădaniile noastre pământeşti.). Există săli de

concerte şi teatre, laboratoare de cercetări ştiinţifice şi biblioteci. În aule umense

se desfăşoară predarea cunoştinţelor despre lumile mai înalte, desigur, la un nivel

accesibil pentru cei interesaţi.( E necesar să amintesc aici că şi în sferele

inferioare se desfăşoară acest proces de predare-învăţare, dar la un alt nivel.)

Familiile trăiesc împreună, iar viaţa pare a fi o prelungire a vieţii pământeşti,

doar că lipsesc grijile zilnice.

A şasea sferă astrală

Este o lume minunată, sub toate aspectele. Peisaje mirifice, ape scânteietoare,

clădiri minunate, temple maiestuoase şi locuri sfinte alcătuiesc un tot armonios.

Acesta este acel nivel astral al existenţei în care omul este caracterizat prin

puritate, iubire frăţească şi etică superioară. Aici ne putem întâlni cu sufletele

celor care ne-au fost foarte apropiaţi. Este sfera care asigura starea de perfectă

armonie. Ea mai este numită “ Grădina Reîntregirii” sau “Grădina Verii Eterne”.

Reîntregirea este posibilă şi atunci când numai unul dintre cele două suflete care

se iubesc a reuşit să atingă acest nivel al evoluţiei proprii. Pentru scurt timp,

acesta poate să şi-l ridice pe celălalt aproape. Chiar dacă sufletul-pereche nu

poate să rămână timp mai îndelungat în această lume, el întrezăreşte ceva atât de

frumos, atât de bun, încât i se imprimă pentru totdeauna în memorie şi devine,

mai târziu, un imbold subconştient de o putere covârşitoare.

*

După această scurtă prezentare, ar fi benefic să ne gândim la faptul că omul care

părăseşte existenţa fizică, indiferent în ce crede, nu ajunge drept în raiul, nirvana

sau câmpiile veşnic verzi promise de o religie sau alta. Fiecare se acordează la

nivelul astral care corespunde etapei sale de evoluţie, respectiv numărului de

oscilaţii caracteristice gândurilor şi emoţiilor sale. Trebuie, de asemenea, să

subliniem că, în esenţa lor, preceptele religioase conţin mult adevăr. Căci lumile

astrale se adaptează mai uşor şi mult mai repede la energia gândurilor proiectate,

astfel încât gândurile se reflectă ca nişte realităţi fizice (la fel ca pe Pământ, de

altfel, dar aici uneori e mult de aşteptat până la vizualizarea lor). Nu e de mirare,

deci, dacă fiinţa religioasă simte la început că a ajuns într-un mediu ce

corespunde aşteptărilor sale.

Cu o singură excepţie.

Această excepţie este a doua sferă astrală, pentru care nimeni nu se poate pregăti

îndeajuns…

PORŢILE IADULUI

Un soldat pe nume Nobushige s-a dus la Hakuin - maestrul zen - şi i-a pus

următoarea întrebare:

- Raiul şi Iadul există cu adevărat?

- Cine eşti tu? - l-a întrebat Hakuin.

- Sunt un samurai.

- Tu? Samurai? - strigă Hakuin. - Care împărat te-ar alege pe tine, să-i fii

paznic? Doar ai o faţă de cerşetor!

Nobushige s-a înfuriat atât de tare, încât a pus mâna pe mânerul sabiei de la

brâu, dar Hakuin a continat:

- Care va să zică, ai şi sabie. Sigur că-i la fel de boantă ca şi capul tău!

În momentul în care Nabushige îşi scoase sabia, Hakuin zise:

- De aici se deschid porţile Iadului.

Auzind aceste cuvinte şi înţelegând parabola maestrului, soldatul îţi vârî sabia

înapoi în teacă, plecîndu-şi capul.

- Şi de aici cele ale Raiului - zise Hakuin.

(Povestire Zen)

Părăsirea corpului pământesc nu este deloc o garanţie pentru cineva că se va

acorda imediat la nivelul vreunei sfere scăldate în lumină, de exemplu la cel al

sferei a cincea sau a şasea. În lipsa unui stadiu spiritual dezvoltat, se poate

întâmpla ca sufletul, pentru “un timp”, să rămână în a doua sferă astrală, după

cea a Pământului, sferă care poate fi caracterizată în multe feluri, numai ca stare

existenţială plăcută, nu.

A ajunge într-o bandă de frecvenţă mult mai flexibilă, capabilă să se modeleze

după felul energiei gândurilor, atunci când tu ai gânduri ce exprimă un nivel etic

scăzut, adică gânduri întunecate şi grosolane, când eşti stăpânit de impulsuri

necontrolabile, iar povara karmică e pe măsură, atunci existenţa în această sferă

este însuşi “iadul”. Situaţia devine şi mai dificilă, deoarece gândurile nu se mai

manifestă “în interior”, ci sunt proiectate înafara corpului astral, iar corpul fizic,

nemaiexistând, nu mai constituie o pavăză. În felul acesta, experienţele trăite aici

se manifestă ca “suferinţe sufleteşti” intense, şi omului i se pare, de fiecare dată,

că starea de disconfort durează mult mai mult decât una pozitivă.

În 1850, prin mijlocirea unui medium foarte sensibil, s-a înregistrat o relatare dea dreptul cutremurătoare despre experienţele trăite în a doua sferă astrală.

Relatarea a fost consemnată şi a fost dată publicităţii, sub forma unei cărţi (Oscar

Busch: “Hur manniskoöden tvinnas”- “Cum se împletesc destinele umane” -

Editura Ramsbergsgardens). Cu aprobarea editurii, vom cunoaşte o parte a

acestei relatări despre o experienţă şocantă, mai exact, acea parte care descrie,

cu amănunte înfiorătoare, realitatea groaznică a celei de a doua sfere astrale.

Despre antecedente, doar atât că protagonistul l-a ucis pe amantul soţiei sale,

fiind apoi prins, judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare.

“E groaznic să te trezeşti la starea de conştienţă de sine, după o astfel de viaţă

pământească. Nu există cuvinte pentru a o descrie.

La început, durerea fizică pe care corpul fizic lepădat a transmis-o corpului

astral este atât de îngrozitoare, încât nici nu-i de mirare că omul se crede încă

pe Pământ. Această durere s-a atenuat cu încetul, dar în locul ei a apărut chinul

sufletesc, care a fost mult mai greu de suportat decât cel fizic.Parcă în inima

omului s-ar înfige gheare nevăzute, a căror sfâşiere nu se estompează decât în

timpul stării de aţipeală, pe care natura binevoitoare şi milostivă ţi-o dăruieşte

atunci când durerile devin insuportabile. Dar odată cu trezirea, reînvie şi

chinurile - cu atât mai intense, cu cât fiinţa este mai conştientă, şi nu-ţi dau

drumul, până ce nu-şi ating scopul - adică până când în suflet nu ţi se trezeşte

căinţa sinceră şi plină de umilinţă.

Aş dori, dragă cititorule, să-ţi conturez “iadul” în care m-am trezit la

conştienţă. Înainte am amintit cât de cumplit am suferit la început, imediat după

ce mi-am părăsit trupul fizic. Acum situaţia mea ajunsese şi mai grea, căci am

conştientizat că - în pofida faptului că evoluasem la un nivel mai înalt şi că

intenţiile mele fuseseră bune -, săvârşisem din nou aceeaşi încălcare a legii,

adică omorâsem din nou.

E groaznic să vezi de câte ori repetăm aceeaşi greşeală - de la o viaţă la alta -

,cu toate că, în perioadele de tranziţie suntem copleşiţi de remuşcări pentru ceea

ce am făcut; alegem să ne naştem iar pe Pământ, fiind animaţi de intenţia de a

învăţa să ne învingem slăbiciunile.

Dar, de îndată ce vălul dens al materialităţii ne întunecă din nou vederea, nu-l

mai recunoaştem pe cel care fusese ţinta răzbunării noastre. Îndată ce-l

reîntâlnim, se reaprinde scânteia urii, la fel cum se transformă în flacără

tăciunele mocnind de sub cenuşa spulberată de vânt. Văzând atâtea păcate şi

atâta suferinţă,omul şi-ar putea pierde toată speranţa, dacă nu i-ar fi dată şansa

de a întrezări, dincolo de îndepărtatele orizonturi ale evoluţiei, posibilitatea de a

învinge răul, de a-l desfiinţa pentru totdeauna.

Însă atâta timp cât, “legaţi la ochi” fiind, nu avem capacitatea de a “întinde o

mână frăţească” celui care ne-a fost duşman, nu vom reuşi să stârpim, complet

şi irevocabil, sâmburele de ură nutrită împotriva lui.

Ura şi dorul de răzbunare se dovediseră iar mai puternice decât bunele-mi

intenţii. Asta mi-a fost pierzania, şi iată-mă din nou în întuneric…

…Un întuneric apăsător, asta-i sigur…Numai sângele ce şiroia pe pereţii de

stâncă din jurul meu avea o licărire ciudată. Sângele se scurgea pe pământ,

adunîndu-se în crăpături. Părea că trăieşte…Se prelingea şi licărea, dar cu o

strălucire fantomatică.

De cum mi-am revenit cât de cât, mi-am dat seama că sunt într-o peşteră, culcat

pe pardoseala de stâncă, lipicioasă de sângele scurs de pe pereţi. M-am ridicat

şi, clătinându-mă, am făcut câţiva paşi, dar m-am împiedicat de ceva. Era un

cadavru, culcat cu faţa la pământ. I-am întors capul şi, în ciuda obscurităţii

accentuate, mi-am recunoscut victima - omul pe care-l omorâsem cu puţin timp

în urmă. M-am retras îngrozit şi am vrut s-o iau la fugă, dar parcă mă apucase

cineva de gleznă. Din cauza avântului luat, am căzut pe burtă, cu faţa într-o

baltă de sânge. Când am cercetat cauza căderii mele, am observat că piciorul

îmi era legat, cu un lanţ subţire, de cadavru. Am încercat să-l rup, dar în

zadar…

Mai târziu am înţeles că toate acestea alcătuiau, de fapt, proiecţia în afară a

unui gând care s-a densificat, asemenea corpului meu. Ura nutrită timp

îndelungat şi crima comisă m-a legat în aşa măsură de acest coşmar mental,

încât am fost incapabil să scap de el. Erau cătuşele pe care eu însumi mi le

făurisem. Şi acel coşmar era, acum, propria-mi realitate îngrozitoare…

Eram, deci, prizonier într-o peşteră deschisă, şi chiar dacă aş fi avut puterea să

car după mine cadavrul, tot n-aş fi realizat nimic, fiindcă nu mă puteam

desprinde de el.

Nu-mi aminteam că m-au executat prin spânzurare, deci încă nu conştientizasem

faptul că eram “mort”.

Credeam că această pedeapsă diabolică mi-o aplicaseră danezii, doar ca să mă

chinuie.

La început m-am zbătut, am ţipat şi am înjurat cu disperare, dar în jurul meu

totul era liniştit. Singurul sunet pe care-l percepeam era ecoul propriilor mele

strigăte, reverberate batjocoritor de pereţii de stâncă ai peşterii. Oricât am

strigat, oricât am oftat, nimic nu m-a ajutat, aşa că, încet, m-am liniştit. Am

încercat să dorm. Am aţipit de mai multe ori, pentru perioade scurte, dar

tresăream din somn, ca şi cum cineva ar fi smucit de lănţugul de la picior şi,

odată treaz, iadul din mine renăştea.

Aşa a trecut o vreme…

Habar n-aveam, câtă…

După perceperea pmântească, trecuse mai mult de un an, dar mie mi se păruse o

viaţă-ntreagă.

Atunci s-a petrecut o schimbare în starea mea. Am început să nu mă mai plac

deloc şi, în acelaşi timp, s-a schimbat şi mediul înconjurător. Întunericul nu mai

era atât de dens, iar sângele dispăruse de pe podeaua şi pereţii peşterii. Lanţul

însă mă mai ţinea legat de cadavrul care era culcat la picioarele mele, fără nici

un semn de putrefacţie.

Şedeam, distrus, privind la cadavru: oare nu voi scăpa niciodată de această

umbră legată de mine de atâta timp?

Da, încet îmi dădusem seama că este doar o umbră. Acest corp, care la început

păruse atât de îngrozitor de real, acum părea o fantomă, un abur, dar în

imaginaţia mea, avea totuşi formă solidă.

“Oare ce-aş putea face, ca să scap de el? Există, oare, vreo cale de a-l împăca

pe mort şi a-l convinge să-mi dea drumul?”

Am tot întors acest gând pe toate părţile, până am obosit şi m-am prăbuşit, cu

faţa-n palme, pe podeaua de stâncă.

Atunci am simţit, brusc, o mână pe creştetul meu.

Am ridicat privirea.

Doamne, Dumnezeule! El era! Eric însuşi! Stătea în faţa mea, viu şi real!

- Ajutor! Ajutor! - urlai eu disperat. - Ce vrei de la mine?

- Aş vrea să te ajut - zise el, zâmbind palid. - Eşti într-o stare atât de jalnică…

- Dar tu eşti mort! Eu te-am ucis!…Sau ţi s-au vindecat rănile provocate de

stiletul meu, de-ai apărut, viu şi nevătămat, în faţa mea?

- Trupul mi-a murit, dar eu trăiesc.

- Nu-nţeleg… Doar cadavrul tău zace aici, la picioarele mele. Oricât am

încercat, n-am putut rupe lanţul care mă leagă de el…Şi tu totuşi trăieşti?!…

- Da. Şi tu trăieşti, cu toate că te-au spânzurat la Skanderborg. Ţi-aminteşti?

- M-au spânzurat?! Pe mine?! Ce tot vorbeşti! Stau aici de cine ştie câţi ani,

aşteptându-mi condamnarea. Ca să nu mai vorbesc despre danezii ăştia

îngrozitori, care-au găsit să mă chinuie, legându-mi un cadavru de picior,… pe

care l-am crezut al tău… Eric…Eric…nici nu-ţi închipui cât am suferit!

- Ba da,ştiu, dar acum cred c-ai suferit destul…

- Atunci nu trebuie să mor?

- Dar tu eşti deja ceea ce se numeşte un mort! Trupul îţi putrezeşte în pământul

Jyllandului, dar sufletul şi spiriul tău trăieşte - la fel ca al meu -, şi acum stai

aici, în lumea sufletelor, şi aştepţi ceva…

- Da. Aştept să fiu din nou liber.

- Cred că mai întâi aştepţi altceva.

- Ce altceva aş putea aştepta?…

- Aştepţi ca propria-ţi conştiinţă - propriul tău suflet - să se facă auzit şi să

spună: ai păcătuit, ucigându-mă.

- Asta mi-a spus-o deja, nu o dată, de o mie de ori.

- Dar tu i te-ai împotrivit, nu-i aşa?

- Desigur!

- Atunci înseamnă că ceea ce aştepţi tu este să recunoşti: vocea sufletului tău

spune adevărul.

N-am răspuns imediat…

- Poate că-i aşa cum zici tu, dar tot nu-nţeleg…Eu…şi sufletul meu…sunt două

fiinţe separate?

- Sufletul este scânteia divină din tine, vocea conştiinţei, esenţa celei mai

profunde esenţe din tine.Iar spiritul este veşmântul sufletului tău, este tot ceea ce

crezi că eşti. Toate gândurile, toate dorinţele, toate faptele tale.

Se aşeză alături de mine, pe-un bolovan, şi-mi întinse mâna.

- Important este să fii de acord cu ceea ce-ţi spune vocea sufletului tău.

- Eric, cum e posibil că tu eşti aici şi stai de vorbă cu mine? Nu pari supărat,

deşi ţi-am luat viaţa. Nu ţi-e teamă c-aş putea s-o fac din nou?

- Nu. Nu sunt supărat şi nu mi-e frică. La început mi-a fost, dar am învăţat că

astfel de emoţii mă înlănţuiesc de întuneric, în schimb emoţiile plăcute mă înalţă

spre lumină.

- Cine te-a învăţat asta?

- Un bătrân care m-a îngrijit, după ce am părăsit, într-un mod atât de

neaşteptat, lumea pământească. Te-a găsit şi pe tine şi a vrut să te ajute, dar tu

nici nu l-ai ascultat.

- Asta nu-i adevărat! Aici n-a fost nimeni niciodată!

- Te-nşeli. A fost aici de mai multe ori. Am venit împreună, dar tu nici nu ne-ai

văzut, nici nu ne-ai auzit, pentru că nu încetase, încă, lupta cu tine însuţi.

- Ce vrei să zici cu asta?

-Încă nu erai pregătit să auzi vocea interioară. Acum credem că eşti, de aceea

am venit iar.

- De ce vorbeşti la plural? Doar eşti singur!

- Părintele Abilard este lângă mine. Dacă nu-l vezi încă, îngăduie-mi să-ţi

mângâi pleoapele, ca să ţi se deschidă ochii.

M-a mângâiat pe frunte şi pe pleoape. Când mi-am ridicat din nou privirea, am

zărit o fiinţă înaltă de lumină, care-şi ridicase mâinile deasupra mea,

binecuvântându-mă. Această viziune m-a tulburat atât de profund, încât am

căzut în genunchi, împotriva voinţei mele.

- Părinte blând, eu nu merit binecuvântarea ta. Sunt un om urâcios şi nemilos,

care şi-a ucis fratele. Roagă-te pentru sufletul meu!

- M-am rugat mult pentru el, şi iată, ruga mea a fost ascultată! Binecuvântat fie

El, care este Însăşi Iubirea”.

Luând în considereare toate acestea, se pare că preceptele religioase referitoare

la iad conţin mult adevăr, afirmând că omul ajunge acolo atunci când nu respectă

“poruncile” lui Dumnezeu.

Când am citit prima oară rândurile de mai sus, m-am gândit cu profundă

compasiune la acei fanatici religioşi care sunt convinşi că vor ajunge în rai, dacă

ucid cât mai mulţi dintre oamenii pe care-i consideră duşmani. M-am gândit şi la

aşa-numitele “grupări extremiste”, doar şi printre ei există mulţi care cred că

lumea ar fi mai bună, dacă s-ar stârpi oamenii desemnaţi de ei după anumite

criterii: culoarea pielii, apartenenţă religioasă, etc. Cât de profund ni se dezvăluie

sensul celor rostite de Isus pe cruce, când se roagă pentru călăii săi:

“Şi Isus zicea: “ Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” ”(Evanghelia lui Luca, 23 : 34

)

Dacă ne acordăm la acest nivel în timpul somnului, atunci avem un coşmar.

Gândurile negre de fiecare zi, frica şi neliniştea contribuie, în mare măsură,la

trăirea unor astfel de experienţe.

Uneori se acordează la această a doua sferă astrală şi alcoolicii cronici. Medicii

numesc această stare deloc plăcută “delirium tremens”.

INSTRUMENTE SUFLETEŞTI ?

Am avut nevoie de mai mulţi ani, pentru a înţelege şi prelucra toate informaţiile

cuprinse în învăţăturile ezoterice pe care acum le-am “vărsat” în capul cititorului

- sper eu - nu absolut neavizat.

M-au ajutat în mod deosebit exerciţiile efectuate regulat, precum şi răbdarea

mentorului meu. Tot ceea ce, la început, fusese doar o lectură captivantă şi o

practică de învăţare , menite a-mi satisface curiozitatea, a început să devină o

preocupare neprevăzut de serioasă. Simţeam că totul se leagă şi nu găseam nici o

portiţă de evadare din această logică a lucrurilor. Structurarea şi funcţionarea

întregului Univers păreau simple, logice şi parcă de la sine înţelese.

Şi foarte neliniştiroare…

N-aş putea afirma că am trăit o viaţă dură şi egoistă, dar cert că şi eu am săvârşit

fapte care n-au fost dictate de iubire, ci de frică. A trebuit să mă privesc în faţă,

fără-ndurare, şi am constatat: se întâmplase că am încercat să-mi creez anumite

avantaje, în aşa fel încât am provocat altora situaţii neplăcute. Acum nu mai

aveam nici o îndoială că aceste fapte au sau vor avea consecinţe ineludabile.

Ce-a fost a fost - încercam eu să mă consolez. Asta nu am cum să le mai schimb.

Trebuie să accept ceea ce urmează, iar pe viitor voi încerca să evit astfel de

greşeli. Sincer vorbind, ajunsesem să am gânduri deprimante…

Apoi, deodată, m-a fulgerat o idee…

Legea posibilităţii! Da! Asta-i!

Trăim într-o lume spirituală, unde totul este posibil. O fi existând, totuşi, un

colac de salvare?! Poate mai e posibil să acţionez în aşa fel, încât să-mi repar

greşelile din trecut! Dacă le-am recunoscut deja, poate nu-i prea târziu…Trebuie

să existe încă o şansă…

- Dacă n-am procedat bine, dacă am supărat pe cineva cu vorba sau cu fapta, mai

există vreo posibilitate de a-mi repara greşeala? - l-am întrebat pe mentorul meu,

inima-mi zbătându-se între disperare şi speranţă.

- Există - mi-a răspuns el. (Eram convins că această întrebare nu l-a luat prin

surprindere.) - Poţi face multe. Fraţii noştri înalt evoluaţi ne învaţă că trăim întro lume spirituală. Deşi ne percepem problemele ca fiind de natură materială, de

fapt ele sunt de esenţă spirituală, sufletească. Acele probleme pe care le-am

creat, mai întâi, în lumea gândurilor şi sentimentelor proprii sunt imposibil de

rezolvat aici, în lumea pământească, numai prin instrumente fizice. Cei mai

mulţi se zbat în mreaja grijilor cotidiene, spunând: “Eu nu am timp să mă ocup

de chestii de suflet. Bine-ar fi să am destul pentru a-mi rezolva problemele

pământeşti. Copiii sunt neastâmpăraţi, n-am destui bani, boala ce-o am îmi

macină puterile, la servici sunt într-un continuu stres, ş.a.” Dacă dorim să creăm

ceva în lumea sufletească, sau am dori să schimbăm ceva, atunci este clar că ne

sunt necesare “instrumente sufleteşti”. Doresc să-ţi propun câteva astfel de

instrumente, care posedă o putere uluitoare:

- Iertarea

- Acţiunile corecte

- Rugăciunea

- Oferirea ajutorului

- Recunoştinţa

- Meditaţia

- Vindecarea spirituală

Îndrumătorii noştri iniţiaţi încearcă, iar şi iar, să ne convingă să recurgem la

aceste instrumente cât mai des şi cu profundă încredere. Din păcate, atâta timp

cât oamenii mai gândesc că trăiesc într-o lume materială, le este foarte greu să

conştientizeze în ce măsură aceste instrumente îi pot elibera de problemele cu

care se confruntă.

Iertarea şi dezlegarea de karmă

“Să fii pregătit mereu pentru iertare, dar pentru răzbunare, niciodată. Cine stă

la pândă, aşteptând clipa prielnică răzbunării, acţionează împotriva lui însuşi,

şi-şi va atrage multe necazuri.”

Faraonul Achtaon, 1375 î.Ch.

- Să examinăm, de exemplu, legea karmei. Karma nu are scopul de a ne pedepsi,

ci acela de a ne îndruma spre recunoaşterea greşelilor noastre.

- Deci, există o cale de a înlătura consecinţele nefaste ale greşelilor noastre, dacă

le recunoaştem din timp, adică înainte ele să se manifeste?

- Răspunsul este: da şi nu. Dacă recunoşti că ai greşit, această recunoaştere este

doar începutul.

Atâta doar nu este suficient. Trebuie să-l cauţi pe omul căruia i-ai pricinuit

suferinţă şi să-i spui că acum eşti conştient de faptul că l-ai supărat şi ai dori

acum să-ţi îndrepţi, cumva, greşeala. Întreabă-l cu ce-l poţi ajuta. Nu amâna nici

o clipă! Dacă e posibil, fă-o ACUM! Nici nu-ţi poţi imagina ce forţă şi ce şansă

se dezvăluie printr- o astfel de faptă!

- Şi aceasta mă dezleagă de karmă? - îmi rostii eu speranţa.

- Nu! Culegi ce-ai semănat. Dar consecinţele se vor manifesta într-un mod mult

mai blând. Încearcă să compari totul cu extragerea unui dinte. Dintele stricat

trebuie, oricum, îndepărtat, dar există o foarte mare diferenţă între a o face cu

anestezie, sau fără.

- Ce-i drept, e drept… Dar ce se-ntâmplă dacă eu sunt persoana maltratată, şi eu

sunt cel căruia i-a provocat cineva un rău?

- Iartă-l! A ierta înseamnă să recunoşti: răul ce ţi s-a pricinuit nu a fost o pură

întâmplare. Ori că a fost consecinţa karmică a unei fapte anterioare, săvârşită de

tine, ori că ţi-ai asumat, cândva, trăirea acestei experienţe, pentru că aveai ceva

de învăţat din ea. Sigur este că a fost necesar s-o trăieşti. Conştientizarea acestui

lucru te ajută în evoluţie. Cu câtă simplitate a explicat acest fenomen Dalai

Lama: “Ca să învăţăm să ne dominăm gândurile şi sentimentele, avem nevoie să

trecem prin experienţe dificile. Desigur, trebuie să existe şi cei care provoacă

aceste situaţii. Câte un astfel de om ne oferă şansa de a evolua, şi pentru asta noi

ar trebui să-i fim recunoscători.”

- Deci nu-i destul că îl iert, să-i mai fiu şi recunoscător?

- Dacă se îmtâmplă ca tu să fii cel lovit şi alegi să nu ierţi, atunci de fapt alegi să

porţi pe mai departe în tine sentimente amare şi gânduri negre. Şi, cui îi faci rău

în primul rând?... Ţie însuţi. Prima victimă a gândurilor negre şi a emoţiilor

negative vei fi tu însuţi. Aceste gânduri şi sentimente – asemenea undelor radio -

, îl ating şi pe cel împotriva căruia sunt îndreptate, îngreunându-i ascensiunea

spre un nivel mai înalt. Acest fenomen are o formă conştient activată şi întărită,

cunoscută sub denumirea de Magie Neagră. Nu e o joacă infantilă acestă

conştientă canalizare şi concentrare a gândurilor rele asupra cuiva! Dacă aceia

care se ocupă de activarea unui astfel de fenomen ar avea posibilitatea ca, măcar

pentru o clipă, să vizualizeze consecinţele karmice ale acestei activităţi, ar

renunţa instantaneu la astfel de practici. După părerea celor iniţiaţi, pe cei care

practică Magia Neagră îi aşteaptă un viitor karmic atât de sumbru, încât îi pot fi

afectate următoarele şapte vieţi consecutive, următoarele şapte reîncarnări.

Iertarea trebuie să izvorască din inimă şi din iubire. E drept că nu-l absolvă pe

cel care le-a creat de consecinţele inerente, dar îi uşurează evoluţia. Se întâmplă

uneori ca omul să se-nscrie într-un cerc vicios: când este lovit, să reacţioneze

imediat, lovind la rânsul său. Cercul vicios este dominat de ego, dar acest cerc

poate fi destrămat, dacă ne apropiem de cel care ne-a lovit, urmând lungimea de

undă a iubirii! Iertarea înmagazinează forţe enorme, care înalţă la un nivel

superior atât pe „delicvent”, cât şi pe „victimă”.

Acţiuni corecte

- În legătură cu acest aspect aş dori să întreb cum se poate stabili dacă o faptă

este, sau nu este corectă?

- Degeaba ai reuşit să înţelegi legile Universului, în zadar eşti capabil să

vizualizezi structurarea lui, toate acestea încă nu te ajută să scapi de problemele

tale. Acestea sunt doar cunoştinţe teoretice. Dacă n-ai reuşit să transpui iubirea,

acceptarea alterităţii şi iertarea în practica de zi cu zi, atunci toate eforturile de

până acum ţi-au fost zadarnice. Iertarea şi acceptarea alterităţii vor fi parte

integrantă a fiinţei tale abia atunci când nimeni şi nimic nu te va putea scoate din

răbdări. Până şi cunoaşterea legilor karmice se transformă într- o reală valoare a

fiinţei tale numai atunci când devii capabil să-ţi ajuţi semenii, fără nici un scop

personal prestabilit, fără nici un gând egoist. Iubirea devine o valoare reală

atunci când n-o mai confunzi cu egoismul şi devii capabil de a iubi, de a dărui

iubirea, fără a aştepta nimic în schimb.

Atunci şi numai atunci vei reuşi să depăşeşti acele obstacole pe care tu însuţi ţi

le-ai creat. Pacea interioară, echilibrul şi gândirea pozitivă te pot întări pe calea

ta. Străduieşte-te, aşadar, să vezi frumosul şi binele în toate.

- Dar există atât de multe lucruri urâte şi întunecate!..

- E drept, dar tu nu doreşti să te conectezi la acestea, nu-i aşa? Desigur, asta nu

înseamnă să treci pe lângă cele mai minunate părţi ale vieţii cu ochii închişi, dar

exersează detaşarea! Recunoaşte răul, ale cărui rădăcini sunt hrănite de frică,

egoism şi lipsa iubirii, dar străduieşte-te să vezi în orice acel grăunte de frumos

şi pozitiv. Dacă întăreşti binele, slăbeşti răul. Nu trebuie să lupţi împotriva

faţetelor întunecate ale vieţii. E destul dacă fortifici părţile ei bune. Viaţa îţi este

decisă de gândurile şi credinţa ta. Cu cât sunt mai numeroase acele gânduri ce

manifestă iubirea, cu cât crezi mai profund că absolut tot ce ţi se întâmplă este,

în esenţă, o circumstanţă necesară evoluţiei tale, cu atât îţi va fi mai uşor. Corpul

fizic este templul sufletului tău, în nici un caz ceva ce-ar trebui negat. Iubeşte-ţi

corpul! Hrăneşte-l, îmbracă-l, ai grijă de el, bucură-l cu exerciţii fizice regulate.

Dacă te îmbolnăveşti, încearcă să-nţelegi cauza bolii. Poate ar fi necesar să-ţi

schimbi tipul gândurilor, sau poate atitudinea. Să conştientizezi în adâncul inimii

tale că o gândire sănătoasă, un spirit sănătos vor crea întotdeauna un trup

sănătos. De asemenea, o metodă bună este să-ţi detoxici corpul, eliminând

substanţele otrăvitoare. Numărul vibraţiilor corpului tău va creşte, dacă te

hrăneşti cu vegetale ce s-au dezvoltat sub razele binefăcătoare ale soarelui.

Corpul tău fizic este capabil să preia energia solară doar în mică măsură. Atunci

când consumi hrană vegetală, se petrece o transformare a energiilor, care are

drept consecinţă scăderea numărului de vibraţii ale hranei consumate, şi corpul

tău preia aceste elemente, incorporând aceste fercvenţe mai joase. Şi animalele

îşi formează în acelaşi mod corpul lor.

Se poate afirma că nu suntem capabili să folosim în totalitate energia

înmagazinată. O parte se pierde, oricum, prin eliminarea fecalelor. Totul se

petrece conform legii entropiei. Energia solară – străbătând planta şi, din aceasta

apoi, trecând la animale şi om – scade treptat în intensitate, calitatea ei se

deteriorează, aceasta atrăgând după sine şi o scădere a numărului de vibraţii.

Când mâncăm carne, situaţia se înrăutăţeşte şi mai mult.

Carnea are, din start, un număr de vibraţii mult mai scăzut ca şi plantele ce se

dezvoltă la soare. Când ne construim sistemul fizic pe bază de carne, numărul

vibraţiilor de energie scade şi mai mult, în urma transformării ei (legea

entropiei). Doresc să subliniez aici faptul că nu este vorba de vibraţiile

elementelor din care este alcătuit corpul – carbon, calciu, etc. -, ci de vibraţiile

rezultate din însăşi structura corpului, altfel spus, scade numărul vibraţiilor

sistemului osos, al ţesuturilor, al sistemului muscular, etc. Consecinţele sunt de

la sine înţelese. Numărul vibraţiilor întregului nostru corp fizic scade, ceea ce are

drept urmare incapabilitatea de a percepe şi capta acele informaţii care ne vin din

sfere mai înalte. Dereglajul nu apare la emiţător, ci la receptor. Noi suntem cei

care ne subminăm, progresiv, sensibilitatea creierului şi a corpului.

- De aceea se întâmplă că, adeseori, copiii sunt mai sensibili decât adulţii,

observând unele lucruri pe care un adult nu le vede?

- Corpul unui copil nu este încă atât de plin de substanţe toxice, ca cel al unui

adult. Consumul de carne, dar mai ales al aceleia care este, în zilele noastre,

preparată la scară industrială, introduce în corp acele toxine ( hormoni de

creştere, antibiotice) care au fost administrate anterior animalelor sacrificate,

pentru ca acestea să se dezvolte mai rapid şi bolile să apară mai rar. Dar aceasta

nu-i singura problemă! Există un aspect mult mai grav: sacrificarea se face în

grupuri mari, ori animalele se găsesc în contact telepatic permanent şi toate sunt,

fără excepţie, conştiente de măcelul ce li se pregăteşte. Frica lor se manifestă

prin răgete, urlete şi, chiar dacă nu văd ce se întâmplă, ele ştiu tot.

Astfel, corpul lor se îmbibă cu vibraţiile astrale scăzute ale fricii şi groazei, iar

acestea se păstrează, o bună bucată de vreme, şi în carnea animalelor sacrificate.

Iar noi mâncăm această carne aşa cum e, neavând habar că, odată cu aceasta,

îngurgităm şi acele vibraţii ale fricii şi groazei...Şi aceste vibraţii declanşează în

om, în mod necontrolat şi incontrolabil, gânduri, temeri şi emoţii animalice, care

se pot concretiza în stări de frică permanentă, în manifestări josnice sau în

acţiuni violente.

Elementele componente ale corpului fizic sunt în continuă reînnoire. Noile

particule se nasc din hrana consumată. Hrana bazată pe vegetalele maturizate la

soare are ca rezultat un corp cu o structură mai uşoară, mai puţin densă, acesta

devenind mai sensibil în receptarea informaţiilor subtile.

Rugăciunea

- Rugăciunea este unul din instrumentele sufleteşti înzestrate cu putere enormă.

Poate că asta sună ciudat şi există, desigur, unii care-i minimalizează efectul, dar

gândeşte-te: când te rogi, te adresezi cu o cerinţă clară şi directă fraţilor noştri

mai evoluaţi din lumea Luminii. Rugăciunea nu este, în esenţă, altceva decât un

strigăt de ajutor transmis pe cale telepatică. Maeştri spun: niciodată, nici o

rugăciune n-a fost şi nu este rostită în van. Este, însă, adevărat că de multe ori

ajutorul nu vine sub forma imaginată de cel care s-a rugat. A te ruga în mod

altruist pentru cineva care este într-o situaţie dificilă este una din faptele cu cea

mai mare încărcătură pozitivă. Poţi contribui astfel la vindecarea cuiva, şi asta

este deosebit de frumos şi benefic.

Dar poţi face mult mai mult...

Oferirea ajutorului

- Maeştri ne învaţă că doar prin inimă ne putem apropia de Adevărul Universal.

Aceasta este calea cea mai uşoară şi mai rapidă spre iluminare.

- Prin intelect nu se poate atinge conştientizarea?

- Unii oameni încearcă să conştientizeze realitatea pe această cale. Sunt stăpâniţi

de o puternică dorinţă interioară de a înţelege. Desigur, şi pe această cale se

poate ajunde la conştientizare, dar înţelegerea intelectuală şi fapta altruistă,

izvorâtă din iubire sunt două lucruri foarte diferite. Din păcate, există foarte

mulţi oameni care, în copilărie, nu au fost iubiţi, de aceea nici nu prea sunt

capabili să înţeleagă ce înseamnă, cu adevărat, iubirea. Dacă cineva nu ştie asta,

dar doreşte s-o înveţe şi s-o trăiască, atunci cel mai bine ar fi să înceapă să-i

ajute, absolut dezinteresat, pe cei aflaţi în dificultate. Ajutorul oferit benevol este

cea mai bună „investiţie” la nivel universal. Oare Isus nu ne-a învăţat acelaşi

lucru?

„Şi cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”.

(Evanghelia după Matei, 23 : 11)

„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi

smerit cu inima ; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

(Evanghelia după Matei, 11 : 29 – 30)

Recunoştinţa

- Anumite precepte religioase afirmă că există un plan dumnezeiesc. Este

verosimil aşa ceva?

- Ţinând cont de faptul că Sursa Centrală este conştientă şi inteligentă, nu e

nimic deosebit în asta. Sufletul evoluează, chiar dacă nu conştientizează acest

proces, ba mai mult, chiar şi atunci când duce o viaţă de delicvent. Până şi cel

mai sinistru criminal contribuie la evoluţia propriului suflet. Poţi, deci, să-ţi alegi

o cale mai grea, dar aceea te va conduce, cu timpul, tot la o mai profundă

evaluare şi înţelegere a vieţii. Iar când vei ajunge până aici, vei experimenta,

trăindu-l, poate cel mai profund sentiment al Universului: recunoştinţa.

Recunoştinţa pentru că evoluezi, indiferent ce cale ai ales. Recunoştinţa pentru

că ţi s-a dat şansa de a-ţi putea oricând schimba direcţia drumului, de a putea,

oricând vei alege tu, să păşeşti pe calea deplinei conştienţe şi a iubirii

necondiţionate.

Meditaţia

Când am auzit prima oară despre meditaţie, habar n-aveam despre ce este vorba.

Îmi închipuiam că este un fel de stare de transă, în care stai nemişcat şi priveşti

în gol. Din această cauză, mă uitam cu neîncredere amestecată cu ignoranţă la

cei care recunoşteau deschis: au obiceiul să mediteze.

Mai târziu, mi-am dat seama că meditaţia este o metodă de autodezvoltare, care

nu are nimic de-a face cu transa sau hipnoza. Cel care meditează nu-şi pierde

conştienţa,dimpotrivă, şi-o întăreşte. Încetul cu încetul, am înţeles că şi lumea

ştiinţifică se preocupă în mod serios de meditaţie, iar domeniul ei de aplicare

este tot mai larg. Această metodă este folosită pentru dezamorsarea stării de

stres, pentru relaxarea muşchilor prinşi de cârcei şi, în mod deosebit, pentru

sporirea eficienţei sportivilor de performanţă.

„Savanţii moderni manifestă un interes din ce în ce mai accentuat pentru

meditaţie. Aceasta se datorează, în mare parte, descoperirii faptului că meditaţia

nu este doar o parte a filozofiei hinduse, ci este capabilă să provoace schimbări

în starea de conştienţă a creierului. Experimentele, care au avut ca subiecţi

câţiva dintre cei care exersează Meditaţia Transcedentală, au condus la

concluzia că cei mai mulţi dintre ei – odată cu păstrarea nealterată a stării de

conştienţă – s-au transpus din gama de unde Beta în Alfa ( care corespunde

stării de relaxare şi calm, dar este încă tot o stare de veghe), iar cei care sunt

avansaţi în aplicarea acestei metode (de exemplu, maeştri Zen) au trecut şi de

gama Tetha, care, în circumstanţe normale, este caracteristică stării de somn

uşor. Printre savanţii participanţi la acest experiment au fost prezenţi şi R. Keith

Wallance şi Herbert Benson, cercetători ai universităţii Havard, care, în urma

analizei rezultatelor, au ajuns la concluzia că cel care meditează este mai

relaxat, iar procesele metabolice devin mai lente decât în stare de somn. La fel

ca în somn, scade exigenţa de oxigen a corpului , respiraţia devine mai rară şi

pulsul mai lent. În acelaşi timp, creşte rezistenţa la electrizare a pielii, iar toate

acestea sunt semne ale scăderii tensiunii nervoase din organism.” (Fresling, P.

1994)

In anul 2009 Dr. Elisabeth Blackburn a primit premiul Nobel pentru cercetarile

sale privind efectele meditatiei asupra organismului. S-a dovedit, ca – printre

altele – meditatia este capabila sa incetineasca, ba chiar sa opreasca ritmul

imbatranirii.

În zilele noastre se exersează diferite tipuri de meditaţie. Dintre acestea, amintim

meditaţia coordonată, meditaţia transcedentală, meditaţia Zen, ş.a. Se poate

medita de unul singur, sau în grup, dar este un mare avantaj dacă meditaţia este

condusă de cineva care are experienţă. După cum ne ilustrează şi următoarea

povestioară Zen, şi în acest domeniu putem devia pe o cale greşită.

„Când mentorul spiritual şi discipolii săi s-au aşezat seara pentru a medita,

pisica ce trăia în acea mănăstire a făcut atâta zarvă, încât le- a distras atenţia.

De aceea, mentorul a ordonat ca pe timpul meditaţiei pisica să fie legată.

Au trecut câţiva ani şi mentorul a murit. Discipolii săi au continuat să lege

pisica ori de câte ori s-au aşezat să mediteze.

Au mai trecut câţiva ani. Până la urmă şi pisica a murit. Discipolii au făcut rost

de o altă pisică, pe care o ţineau legată pe tot timpul meditaţiei.

Peste mai multe secole, învăţăţii urmaşi ai mentorului spiritual au scris o

disertaţie despre semnificaţia religioasă a unei pisici legate pe parcursul

meditaţiei. (Povestire Zen)

Cu toate acestea, meditaţia rămâne cea mai sigură cale de stabilire a legăturii cu

sferele înalte.

Şi Biblia conţine pasaje referitoare la meditaţie, dar pentru a le recunoaşte, este

necesar să ştim semnificaţia simbolurilor ce apar în timpul meditaţiei. Vârful

unui munte semeţ, de exemplu, semnifică faptul că cel care meditează a atins un

nivel mai înalt al conştienţei. La un nivel mai înalt de conştienţă se manifestă

posibilitatea de a comunica cu fraţii noştri din sfere mai înalte, a căror existenţă

se manifestă în corpuri de lumină.

În Evanghelia după Matei putem citi următoarele:

„După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a

dus la o parte pe un munte înalt.

Şi El s-a schimbat la faţă dinaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele

i s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu

El.” (Evanghelia după Matei, 17: 1-3)

Meditaţia nu este doar o modalitate eficientă, ci şi de neînlocuit pentru cel care

doreşte să se conecteze la propriul său corp de lumină şi să stabilească legătura

cu fiinţele existente dincolo de timp şi spaţiu.

Folosind această modalitate, cel mai îndrăgit, dar şi cel mai evoluat dintre

ucenicii lui Isus – Ioan – a transmis omenirii extraordinar de multe informaţii, cu

ajutorul unor simboluri. Textul „Apocalipsei” sale este aproape imposibil de

înţeles, fără o cunoaştere temeinică a semnificaţiei simbolurilor folosite.

Meditaţia este, în esenţă, o stare de conştienţă modificată şi, în consecinţă, nu se

poate crea prin voinţă. Din acest punct de vedere, se aseamănă cu somnul: cu cât

mai tare vrea cineva să adoarmă, cu atât va fi mai treaz.

Exerciţiile de meditaţie pregătesc doar terenul şi fac posibilă instalarea stării de

meditaţie. În fragmentul care urmează este vorba tot de meditaţie, dar această

învăţătură a fost transmisă de unul din maestri „din lumea cealaltă”, de la un

nivel superior, al cărui nume simbolic este Withe Eagle. Această învăţătură a fost

consemnată de Grace Cooke, în timpul celui de al doilea război mondial, şi-n

perioada de după acesta.

„ Secretul meditaţiei: a trece dincolo de orice gând. Nu încerca să-ţi imaginezi o

cale care să te conducă la ceva sau undeva. Încearcă, mai degrabă, să atingi

zona de dincolo de gânduri. Acolo, dincolo de neliniştita frământare a

mentalului vei găsi lumea Liniştii. Dacă ai ajuns până la ea, este absolut

necesară pentru tine vizualizarea formelor sau crearea lor. Despre motivele

acestei necesităţi vom vorbi în cele ce urmează, dar mai întâi te îndemn să-ţi

îndrepţi toate gândurile, dorinţele şi toate rugăciunile înspre Dumnezeu, pentru

că doar aşa te poţi înălţa, la începutul meditaţiei, la un nivel superior al

conştienţei, pentru ca, aflat în această stare, să fie posibilă conectarea la sinele

tău superior şi la corpul sufletesc (cauzal) al fiinţei tale. În acesta sunt

depozitate toat amintirile pozitive, acumulate de-a lungul vieţilor tale

anterioare. Din aceată cauză este atât de important să atingi culmile aspiraţiei

spirituale încă de la începutul meditaţiei. Cu alte cuvinte: trebuie să-ţi ridici

nivelul de conştienţă dincolo de sfera astralului inferior,de cea a astralului, a

mentalulului inferior ş de cea a mentalului, pentru a atinge nivelul sferei

cauzale, pe care unii o numesc sfera Conştienţei Cristice. La acest nivel nu mai

eşti prizonierul personalităţii tale şi te contopeşti cu viaţa infinită. Aceasta se

numeşte trăirea unei experienţe cosmice, dar nu înseamnă că-ţi pierzi

individualitatea. Aceasta este o concepţie eronată, pe care, din păcate, o

împărtăşesc destul de mulţi. Ceea ce se manifestă în realitate este fenomenul de

dilatare a micului eu individual, iar prin aceasta, revelarea întregului univers. În

clipa aceea nu mai există limite, iar sufletul atinge cunoaşterea tuturor nivelelor

existenţei sale.”

„ Din acest motiv am învăţat că trebuie să ajungem mai întâi în sferele înalte şi

apoi totul este posibil de atins. Suntem îndrumaţi să urmăm lumina iubirii

omeneşti şi a celei divine, pentru că aceasta este singura lumină adevărată care

poate ridica micul sine spre contopirea cu sinele său superior. În acea clipă se

unesc energiile glandei pineale şi ale hipofizei, iar rezultatul este dilatarea

miraculoasă a conştienţei. Acel suflet care are corp fizic şi îndatoriri pământeşti,

nu poate rămâne permanent în această stare superioară de conştienţă. Trebuie

să se întoarcă în lumea pământească, dar aduce cu sine ceva din acea strălucire

care l-a împregnat. (White Eagle)

În Biblie se fac mai multe referiri la atingerea stării de conştienţă cosmică. Cea

mai relevantă dintre acestea este descrierea schimbării la faţă a lui Isus:

Evanghelia după Luca, 9: 28; Evanghelia după Marcu, 9: 2; Evanghelia după

Matei, 17: 1, în care muntele cel înalt este – în meditaţie, ca şi în rugăciune –

simbolul transformării stării de conştienţă. Şi apostolul Pavel se referă la acest

fenomen, relatând senzaţia de „lovit de trăznet” pe care a trăit-o. Acesta este un

exemplu relevant al iluminării dumnezeieşti şi al trezirii conştienţei cosmice.

„Probabil crezi că o astfel de stare deosebită de conştienţă este ceva de neatins

pentru tine, dar te înşeli. Faptul că aceasta este atinsă rar şi cu dificultate de cei

mai mulţi oameni se datorează dorinţelor apăsătoare de a poseda lucruri

materiale, de a urma propria lor cale, condiţii în care mintea lor le oferă noi şi

noi argumente pentru a rămâne ancoraţi în sfera lumii materiale. Dacă doreşti

să atingi culmile, atunci sufletul trebuie să fie călăuzit de dorul nestins după Cel

Mai Înalt. Atingerea acestei stări nu necesită un timp îndelungat, dacă sufletul

este hotărât şi perseverent. Există multe exemple în acest sens. Sfinţi care şi-au

atins scopul dorinţelor lor. Pentru aceasta, însă, trebuie să renunţi la toate

dorinţele egoiste şi acesta este aspectul cel mai dificil de realizat, pentru că

atracţia Pământului este puternică. Dar şi aceasta are un scop: întăreşte sufletul

care face eforturi să învingă această atracţie.”

„ Când meditezi, înlătură toate gândurile legate de lumea pământească,

materială şi îndreaptă-ţi atenţia spre Dumnezeu şi Fiul său, Christos. Predă-te

atracţiei şi adevărului Luminii dumnezeieşti. Rămâi o vreme în această stare de

adoraţie divină – care la început va dura un minut sau două – apoi începe

vizualizarea.”

„ La început, când vei zări ceva în zonele interioare, ego-ul tău pământesc va

încerca să te convingă că acele imagini sunt doar invenţiile tale. Va susţine că

totul este doar o fantezie, că acel ceva nu poate exista cu adevărat şi că încerci

singur să te amăgeşti! Aceasta este tactica sinelui inferior, dar adevărul este că

nici cea mai debordantă imaginaţie nu este capabilă să creeze ceva ce nu există

cu adevărat. Poate crezi că tu eşti în stare de aşa ceva, dar dacă vizualizezi o

imagine interioară, aceea o poţi crea numai din ceea ce există deja în sufletul

tău. Dacă imaginea aceea trăieşte în sufletul tău, atunci ea trebuie că există şi

este adevărată. Nu poţi crea ceva ce nu există, pentru că atunci n-ar exista nici

în sufletul tău şi n-ar fi din ce s-o creezi. Îţi amintim din nou că tot ce ţine de

lumea fizică, materială,orice formă ar îmbrăca, este creaţia imaginaţiei

creatoare. Obiectele există mai întâi în lumea gândurilor sau în fantezia omului,

şi abia mai târziu sunt făurite în lumea fizică. În acelaşi mod, şi natura este o

manifestare sau o proiecţie a imaginaţiei creatoare. În acest caz, este vorba

despre fantezia unor fiinţe care îl slujesc pe Dumnezeu. Fiinţe angelice înalt

evoluate lucrează în mod continuu ca Pământul să se îmbrace în veşminte

multicolore şi strălucitoare. Asta numiţi voi natură. Din păcate însă, uneori

omul abuzează de puterea imaginaţiei creatoare, făurind lucruri îngrozitoare şi

imposibil de considerat frumoase. Dar independent de acest aspect, toate

formele, fără excepţie, sunt rezultate ale fanteziei sau ale creaţiei sufleteşti.”

„Într-o zi vei trăi fără corpul tău fizic şi atunci îţi vei putea crea, ţinându-le sub

control, propria stare şi propriul mediu ambiant. Acum încă nu înţelegi că ceea

ce ai tu acum în suflet, ai creat deja – chiar dacă în mod inconştient – în lumile

mai înalte. Când îţi vei părăsi corpul fizic, vei ajunge într-o ambianţă pe care

însuşi sufletul tău a creat-o în sferele înalte. De aceea vor fi unii care vor ajunge

în” locuri” sau stări de existenţă destul de neplăcute, pentru că aşa este propria

lor lume sufletească. Alţii se vor trezi într-o ambianţă minunată, pentru că asta

au creat din substanţa sufletului lor, cu puterea fanteziei. Tot ceea ce gândeşti, şi

prin asta, tot ceea ce creezi în această lume şi, implicit, în lumile mai înalte,

există şi trăieşte.”

„ Ţi-e atât de frică de fantezie, pentru că nu înţelegi ce este ea în realitate. De

aceea atunci cînd, meditând, vizualizezi evenimente din vieţile tale anterioare

(unii desigur aţi trăit deja o astfel de experienţă) nu te chinui cu întrebări de

genul: Oare totul este o farsă a imaginaţiei?Eu le invetez toate astea?

Aceste întrebări se nasc din funcţionarea conştiinţei tale pământeşti, care se

delectează pustiind florile sufletului. Izvorul amintirilor tale din vieţile

anterioare este templul corpului tău divin (sau cauzal). Tot ceea ce a fost bun în

vieţile tale anterioare este aici, iar ceea ce a fost întunecat şi nedorit s-a

destrămat şi a dispărut.”

„Vizualizând imagini sau „fantezii” conturate clar, îţi foloseşti capacitatea de

discernământ sufletesc. Ai priceput, deci, că substanţa viziunii tale, imagineafantezie este deja în sufletul tău? Dacă n-ar fi acolo, n-ai putea s-o activezi.”

„În concluzie, atunci când meditezi, ţinteşte supremul, cea mai înaltă Lumină,

Soarele spiritual. Nu te poţi rătăci, dacă porneşti pe calea adevărului şi iubirii

care sunt în tine. Aflat în starea de conştienţă înălţată, poţi vizita multe locuri,

temple minunate la construcţia cărora sufletul tău a contribuit epoci de-a

rândul. Dacă nu apelezi la fantezie în timpul meditaţiei, se poate întâmpla să

zăreşti în faţa ta ceva luminos şi să ai o stare de bine, de pace, dar vei stagna în

evoluţia ta. Trebuie să-ţi transpui voinţa în practică. Voinţa trebuie să te ajute să

evoluezi într-o lume a fanteziei şi, treptat, ţi se va revela adevărul că acea lume

pe care o vizitezi este reală şi adevărată. Caută acele lucruri care sunt frumoase

şi dumnezeieşti şi atunci nu ai de ce să-ţi fie frică. Viaţa ta se va dilata, sufletul

tău va fi frumos în ochii celorlalţi şi vei deveni cu adevărat slujitor al întregii

omeniri.”( White Eagle)

Vindecare spirituală

„Poeţii au procedat corect atunci când au îmbinat muzica şi vindecarea, pentru

că vindecarea are drept scop să acordeze harpa deosebită a corpului omenesc.”

Francis Bacon ;1561 – 1626 )

Ştiinţa medicală din vremea noastră a ajuns să recunoască faptul că cele mai

multe boli au cauze psihosomatice, adică tulburările mentale sau emoţionale de

lungă durată, transmise corpului prin sistemul neurovegetativ, provoacă boli

fizice. Se ştie că starea de enervare şi stresul provoacă ulcerul stomacal. Această

recunoaştere este un pas important, deoarece devine astfel evident faptul că, în

multe cazuri, şi medicina stabileşte drept cauză a anumitor modificări ale

corpului starea mentală şi emoţională, şi nu materia în sine. Ori gândurile şi

emoţiile nu sunt create de materie.

Cunoscând structura Universului şi existenţa sferelor mai înalte, simt că acest

mod de abordare poate fi extins asupra tuturor bolilor, şi nici accidente presupus

întâmplătoare nu fac excepţie. Dacă luăm în considerare vieţile anterioare şi

karma, nici malformaţiile congenitale ale corpului sau organelor interne nu pot fi

puse pe seama hazardului.

Dacă cineva se confruntă cu o problemă pe care n-o poate gestiona mental sau

emoţional, se produc tulburări în corpul astral sau/ şi mental. Cum aceste corpuri

aflate la un nivel energetic mai înalt sunt condiţionările obligatorii, dar şi

sistemele coordonatoare ale existenţei corpului fizic, este de la sine înţeles că,

mai devreme sau mai târziu, aceste tulburări se vor manifesta şi în corpul fizic.

Simptomele manifestate în corpul material au întotdeauna o încărcătură

simbolică, care face trimitere la cauze astrale sau mentale. Acestea sunt de ajutor

vindecătorului spiritual, aşa cum ansamblul simptomatic vine în ajutorul

medicului tradiţional, când stabileşte un diagnostic. De exemplu, atitudinea

consecvent critică manifestată de o persoană va provoca o tulburare a

echilibrului interior, care mai târziu se va manifesta fizic în dureri puternice ale

genunchilor. În perioada de debut al durerilor, consultul medical tradiţional nu

poate, deseori, stabili nici o dereglare fizică.

Un alt factor cu rol deosebit în manifestarea simptomelor fizice este semnul

astral (zodiacul).

Mulţi sunt de părere că astrologia nu are nimic de-a face cu ştiinţa, având, în cele

mai fericite cazuri, doar scopul de a-ţi petrece timpul în mod distractiv.

Iniţiaţii sunt de părere că planetele sunt staţii fizice de emisie. Ele sunt susţinute,

din fundal, de fiinţe planetare înalt evoluate, şi nu putem să nu ţinem cont de

faptul că planetele au, la rândul lor, corpuri astrale, mentale şi cauzale

corespunzătoare, asemenea oamenilor (Jansson, T, 1995). Aceste energii

acţionează după un model destul de complicat asupra corpului astral şi mental al

nou-născutului, în clipa venirii lui pe lume, adică atunci când fătul se desprinde

din plasa protectoare de energie a mamei sale, din aura acesteia. Vibraţiile

pătrund în corpul astral şi mental al nou-născutului, manifestându-se mai târziu

ca şi aptitudini şi posibilităţi.

Desigur, toate acestea nu se află sub semnul hazardului şi nu funcţionează ca o

ruletă cosmică. Sufletul care se reîncarnează şi-a ales, cu mult înainte de

momentul întrupării într-un nou corp fizic, locul şi timpul naşterii sale, precum şi

acele caracteristici pe care a dorit să le aducă cu sine.

Se cunoaşte faptul că Luna are o puternică influenţă asupra dispoziţiei noastre, a

somnului, chiar şi asupra modului de producere a secreţiilor corpului fizic. De

cele mai multe ori şi ciclul menstrual al femeilor se reglementează conform

fazelor Lunii. Acest aspect nu poate fi neglijat nici măcar de cei care nu cred

deloc în astrologie, căci Luna este la locul ei, mereu! Când este lună nouă sau

lună plină, diferă doar suprafaţa Pământului pe care se reflectă lumina solară.

Este posibil ca lumina solară să potenţeze efectul Lunii asupra Pământului şi,

implicit, asupra florei şi faunei .

Ştiinţa medicală modernă se limitează deseori doar la tratamentul simptomelor

fizice, ceea ce este corect, dar nu suficient. Lipsa simptomelor nu este

întotdeauna o dovadă a vindecării. Mai ales atunci când, dispărând un simptom,

apare altul. De fapt ar trebui tratată şi problema psihică, emoţională din fundalul

manifestării simptomatice, bolnavul având nevoie în primul rând de linişte

interioară. Dacă toate acestea n-ar funcţiona în modul descris mai sus, atunci,în

urma dezvoltării explozive a industriei producătoare de medicamente, ar trebui

ca, la fel de spectaculos, să scadă şi numărul bolnavilor.

Din fericire, medicina a devenit mult mai deschisă în ultima vreme spre

metodele proscrise până acum.

În toate oraşele mai mari ale Angliei există o asociaţie a vindecătorilor, iar

Consiliul Medical General a aprobat prevederea conform căreia un medic poate

să-şi îndrume bolnavul spre un vindecător spiritual, dacă acesta consideră că este

vorba de un om competent, care-şi asumă responsabilitatea pentru bolnavul

trimis.

Vindecarea spirituală, sufletească nu este însă o noutate. Isus ne este un minunat

exemplu şi în acest sens. I-a învăţat şi pe ucenicii săi, care de asemenea au

săvârşit multe vindecări. Până şi apostolul Pavel – care la început s-a întors

împotriva lui Isus -, a învăţat să tămăduiască, numind acest proces „ştiinţă”. Mai

târziu, apostolii au transmis altora această ştiinţă, având la rândul lor discipoli

care au ajuns vindecători ( Faptele Apostolilor, 3 : 4-8; 8:7).

Un vindecător spiritual instruit poate recunoaşte, dincolo de simptomele

manifestate fizic, cauzele emoţionale şi mentale, în eliminarea cărora îl poate

ajuta pe bolnav. Această schimbare interioară se manifestă, după un anumit timp,

şi în corpul fizic: se restabileşte echilibrul sănătăţii. Desigur, nu trebuie şi nici nu

e voie să se rişte un timp îndelungat, mizând doar pe modalitatea spirituală, de

exemplu în cazul unei apendicite acute, care se rezolvă mai rapid şi mai uşor

prin intervenţie chirurgicală.

Vindecarea spirituală are loc într-o bandă de lungimi de unde mai înaltă şi, de

fiecare dată, este vorba despre cooperarea dintre videcător şi bolnav. Cel mai bun

rezultat se obţine atunci când bolnavul recunoaşte că are nevoie să fie ajutat în

acest fel şi cere acest lucru în mod expres.

Vindecarea spirituală este mult mai mult decât „a aşeza mâna” pe cineva. În

timpul şedinţelor de vindecare, chakra inimii vindecătorului funcţioneată ca o

prismă ce descompune Lumina Christică albă în culorile curcubeului, şi mai

departe, pe acestea în diferitele lor nuanţe. Pentru dezvoltarea acestei capacităţi,

este nevoie de mai mulţi ani de exerciţii metodice şi regulate. În esenţă,

vindecătorul lucrează cu raze de diferite frecvenţe. El direcţionează aceste raze

spre diferitele centre de energie ale bolnavului cu ajutorul centrului de energie

(sau chakra) din palmă.

Culorile direcţionate înspre diferitele chakre au o deosebită importanţă. În

esenţă, corpurile de energie sensibilă sunt influenţate de alte energii capabile să

restabilească echilibrul pierdut. După aceasta, corpul de energie care şi-a

redobândit sănătatea este capabil să corecteze disfuncţiile corpului fizic.

Fenomenul aşezării palmei şi efectul acestuia se pot aborda şi din perspectiva

fizicii, căci peste tot acţionează legile rezonanţei şi ale interferenţei. Desigur,

toate acestea se desfăşoară într-o înaltă gamă de vibraţii (oscilaţii) şi este absolut

obligatoriu ca vindecătorul să aibă trupul şi gândurile curate, şi o inimă

iubitoare.

Vindecarea spirituală funcţionează şi de la mare distanţă. Fluxurile de energie

urmăresc gândul, indiferent de spaţiu sau de timp. Această metodă este denumită

„vindecare la distanţă”. Isus a demonstrat-o. De altfel, dacă ne lovim vreo parte a

corpului, reacţia imediată nu este aceea de a ne pune mâna pe locul dureros? Se

pare că fiecare dintre noi ştie câte ceva despre puterea vindecătoare a mâinilor...

Prelungirea duratei vieţii până la infinit nu este posibilă nici prin vindecarea

spirituală, nici cu ajutorul medicinei tradiţionale. Trebuie să acceptăm faptul că

momentul naşterii şi al morţii este decis de Sinele Superior. Când cineva şi-a

împlinit misiunea asumată pe Pământ, este ridicat de Sinele său Superior într-o

sferă mai înaltă.

„Există un test care îţi va arăta dacă ţi-ai îndeplinit sau nu misiunea

pământească. Dacă trăieşti, răspunsul este: nu.” (Richard Bach)

Vindecarea spirituală nu este singura metodă care foloseşte lumile mai înalte ca

punct de pornire.

Hipnoza, sau chiar şi acupunctura funcţionează, şi ele, pe baza aceluiaşi

principiu. Acupunctura nu acţionează asupra corpului fizic, ci asupra diferitelor

meridiane de energie din corp. Nici în acest caz nu dispunem de date pe care leam putea numi ştiinţifice, dar rezultatele sunt de necontestat. Şi această metodă,

veche de câteva mii de ani, dobândeşte tot mai mult spaţiu în aplicarea practică a

ştiinţelor medicale .

Din1984, în Suedia acupunctura a fost admisă ca metodă în spitale, ce e drept,

doar pentru calmarea durerilor.

O altă metodă ce merită atenţie este homeopatia, în cazul căreia substanţa activă

este în aşa fel diluată într-o anumită concentraţie, încât, în cele din urmă, în

medicamentul rezultat nu se poate demonstra existenţa nici unei singure

molecule din acea substanţă de bază. Cu toate acestea, soluţia are efect, pentru că

ea conţine corespondentul din sferele mai înalte al substanţei de bază:

informaţia. Iar bolnavul are nevoie tocmai de aceasta: de vibraţia tămăduitoare.

Indiferent care metodă „nematerială” alegem s-o folosim, nu avem voie să ne

neglijăm corpul fizic.

De multe ori noţiunile de „medic” şi „vindecător spiritual” par a fi

ireconciliabile, dar cu timpul vom conştientiza faptul că cele două metode sunt

complementare şi că ar trebui să fie folosite paralel. Va mai trece ceva vreme

până când , în cadrul aceleiaşi instituţii, va fi posibilă obţinerea unei singure

diplome de „medic şi vindecător spiritual”. Ar exista, desigur, studenţi interesaţi

de o astfel de pregătire, dar cine este azi acela care îl recunoaşte, îl apreciază şi îl

lasă la catedră pe vindecătorul spiritual?

ÎNŢELEPCIUNEA CERCULUI INTERIOR

„Cunoaşterea este o comoară colectivă, este moştenirea fiecărui pământean, şi

nu privilegiul puţinilor aleşi...Mereu au fost şi vor fi oameni care ştiu, apoi au

fost şi vor fi aceia care nu vor să ştie... Oameni care să nu ştie nu

există...” Zsuzsa Bistey

În căutarea realităţii finale, să pătrundem şi mai adânc, în învăţăturile

„misteriilor”. Înţelepciunea ezoterică nu începe descrierea Universului cu

materia, nici nu o abordează conform metodelor fizicii, din treaptă în treaptă.

Aici totul se petrece exact invers.

Punctul de pornire este „culmea”, Sursa Centrală sau Dumnezeu. Descrierea

urmăreşte etapele Genezei. Principiul entropiei se manifestă pe toată linia, fără

„excepţii locale”.

Cunoştinţele mai profunde despre Univers se numesc, în China, Tao; în India,

Sanathana Dharma (Legi Eterne) . Despre valabilitatea necondiţionată de timp a

acestor învăţături Isus a spus:

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.” (Evangelia după

Marcu, 13 : 31)

Când întâlnim prima oară acele expresii şi simboluri pe care le folosesc Maeştri

şi ucenicii lor, ni se pare că acel limbaj este foarte diferit de limbajul ştiinţific al

secolului nostru. Învăţăturile sunt, de multe ori, „împachetate” în pilde şi

simboluri, dar esenţa lor a fost şi este aceeaşi, în orice perioadă!

Puterea care a creat universul a primit multe nume diferite: Dumnezeu, Ahura

Mazda, Brahma, Adonai, Tao, Ra, Tatăl, Allah şi Solar Logos sunt câteva dintre

ele.

Trebuie să accentuăm aspectul esenţial: indiferent cum a fost şi este el numit în

diferite culturi, există un singur astfel de Izvor de Energie şi este în totalitate

conştient de propria-i existenţă.

Conform învăţăturilor ezoterice, Dumnezeu este, în acelaşi timp, Tatăl Creator şi

Mama Creatoare. Esenţa lui Dumnezeu este Spirit, şi acesta există în afara

timpului şi spaţiului.

În acelaţi timp, Dumnezeu este singura fiinţă mistică a Cosmosului. El este

Universul.

A accepta faptul că întregul Cosmos are ca sursă acest izvor de energie nu este

mai greu decât a accepta existenţa acelei energii care alcătuieşte lumea

materială, energie care nu poate fi creată, dar nici distrusă. Deosebirea esenţială

şi importantă dintre cele două este că energia divină este inteligentă şi conştientă.

„ Cuvintele rostite” de Dumnezeu sunt, poate, unde cu o energie neperceptibilă

pentru noi, corespondente ale mantrei arhicunoscute OM (sau AUM).

În înţelesul conferit de învăţăturile ezoterice, Universul este energia şi voinţa,

simbolizată prin Tatăl, precum şi inteligenţa creativă, simbolizată prin Mamă.

Din acest întreg armonios s-a născut Fiul, Iubirea.

Acest Fiu simbolic este prima manifestare a Universului, izvorul fiecărei forme

de viaţă şi al tot ce există.

Fiul nu este altceva decât Lumina strălucitoare!

Despre ea se menţionează în Geneză: „Şi Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a

fost lumină.”(Întâia Carte a lui Moise, 1 : 3)

Nivelul de energie al acestei Lumini este de neperceput pentru mintea noastră

omenească, şi întregul Cosmos, cu toate detaliile sale, este creat din această

Lumină.

Ceea ce numim noi în lumea fizică „lumină” este o energie de un nivel mult

inferior dar, cu toate acestea, lumina a fost aceea care a avut un rol hotărâtor în

marile descoperiri ale fizicii moderne:

- 98 % din energia pământească provine de la soare.

- Aşa-numita „viteză a luminii” a fost aceea care a anulat concepţiile anterioare,

pe care le-am avut despre spaţiu şi timp.

- Lumina a fost cea dintâi care, în funcţie de tipul experimentului, s-a manifestat

când ca şi materie, când ca şi undă.

- Tot viteza luminii este cea care, în formula lui Einstein (E = mc²) pune semnul

egalităţii între forma materială şi forma de energie .

- Şi, în final, să nu uităm că fiecare atom şi fiecare particulă a atomului este

capabilă de a emite şi a capta fotoni, adică lumină, de-a lungul şi de-a latul

întregii game cunoscute de noi din spectrul electromagnetic. Acest aspect este în

perfectă concordanţă cu învăţăturile iniţiaţilor, care susţin că întregul Cosmos

este alcătuit din lumină. În concluzie, diferite forme ale luminii se combină cu

alte forme ale luminii şi de aceea tot ce există este o manifestare a interferenţei şi

a rezonanţei.

Dar să lăsăm acum de-o parte lumina fizică şi să revenim la cea dumnezeiască.

Lumina sau Fiul întruneşte toate caracteristicile Tatălui şi ale Mamei: puterea şi

voinţa Tatălui, la fel ca inteligenţa creativă şi înţelepciunea Mamei.

Aceasta este „Sfânta Treime”: Tatăl – Fiul – Mama. Traducând în limbajul de

azi, înseamnă: Putere – Iubire – Înţelepciune, iar în limbajul bisericii creştine,

Tatăl – Fiul – Sfântul Duh.

Din Lumină ( din Fiu) se conturează mai întîi trei, apoi încă patru Fiinţe de

Lumină. Cele şapte Fiinţe de Lumină se deosebesc prin anumite trăsături

dominante (Dowling, L.H., 1907):

1. Prima Fiinţă de Lumină are ca şi trăsături dominante Voinţa şi Puterea.

2. A doua este caracterizată mai ales prin Înţelepciune şi Iubire.

3. A treia este Inteligenţa Creativă.

4. A patra poartă în sine Armonia născută din conflicte.

5. A cincea reprezintă Cunoaşterea şi Ştiinţa materială.

6. A şasea întruchipează Credinţa şi Dăruirea întru Idealism.

7. A şaptea deţine forţa Ordinii şi a Magiei Rituale.

Aceste Fiinţe de Lumină sunt imagini mentale create şi, în acelaşi timp, Creatori

ce dispun de o enormă energie, care sunt capabili, la rândul lor, să creeze imagini

ideatice.

Cei şapte creatori sunt conştienţi de propria lor existenţă, căci şi la acel nivel ei

au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, din energia

dumnezeiască. Numele lor diferă de la un spaţiu de cultură la altul. În religia

iudaică, una dintre aceste Fiinţe de Lumină, care posedă puterea de a crea, se

numeşte Elohim. Acestei fiinţe i se adresează Isus, în timpul suferinţelor

îndurate pe cruce:

„Şi la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama

sabactani?”, care în traducere înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,

de ce M-ai părăsit?” (Evanghelia după Marcu, 15 : 34).

Poate nu este de prisos să accentuăm că cele şapte Raze, cei şapte Elohim

posedă în totalitate toate trăsăturile lui Dumnezeu. Deosebirea dintre aceste

Fiinţe de Lumină constă doar în acele trăsături care sunt mai marcante la fiecare

din ele. Deci, cu toate că sunt foarte asemănătoare, există şi nuanţe care le

deosebesc. Existenţa acestor şapte Raze Creatoare explică şi faptul că – în

diferite religii plurideiste – diferitele etape ale Genezei sunt atribuite unor

dumnezei diferiţi.

Cei şapte Elohim crează universul AICI şi ACUM, căci ei există în afara

spaţiului şi timpului.

Nivelul lor de energie este insesizabil pentru noi... Fiecare dintre cele şapte Raze

Creatoare se desfac în alte şapte raze, iar acestea, la rândul, în încă şapte...

Geneza este gândul lui Dumnezeu. Din acesta se naşte Lumina, iar Lumina

crează alte Fiinţe de Lumină,”după chipul şi asemănarea sa”.

În felul acesta se crează sapte nivele deosebite de conştienţă:

1. Heruvimi şi Serafimi

2. Îngeri

3. Suflete omeneşti (în anumite concepţii „Monazi”)

4. Animale

5. Plante

6. Unicelulare vii

7. Minerale

Toate acestea se întâmplă într-un plan foarte înalt de vibraţii, în aşa-numita

„lume - sau sferă - a Raiului”, deci şi pe mai departe în afara timpului şi

spaţiului. Fiecare fiinţă creată este conştientă de existenţa sa – inclusiv

mineralele – şi este, de asemenea, conştientă de întreaga Unime.

Totul este foarte departe de lumea noastră, şi totuşi este o prezenţă

atotcuprinzătoare, învăluind întreaga noastră lume materială. Ceea ce o desparte

de noi nu este distanţa, nefiind vorba de „o lume paralelă”, mistică, dintr-o altă

dimensiune. Singura deosebire este frecvenţa mai înaltă a undelor

electromagnetice care ascunde această prezenţă simţurilor noastre, a căror putere

de percepere este limitată, în general, la o singură sferă. (Sunt foarte rari acei

oameni care, asemenea lui Rudolf Steiner, sunt capabili să perceapă concomitent

mai multe sfere.)

În această lume a Raiului se formează treptat trei „straturi” ce-ar putea fi numite

„sfere”, dar nu există graniţe între ele. Deosebirea se manifestă mai ales între

nivelele de conştienţă ale heruvimilor şi serafimilor (1), ale îngerilor (2) şi ale

oamenilor (3).

Deci spiritul omenesc nu este altceva decât o scânteie din Lumina conştientă.

Dintr-un anumit punct de vedere, este asemenea unei seminţe ce aşteaptă

încolţirea şi care conţine, încă de la început, puterea lui Dumnezeu şi toate

posibilităţile dumnezeieşti. Acest suflet este esenţa interioară a omului, esenţă ce

există, chiar şi dacă omul ar fi „decojit” de toate trupurile create ulterior, de toate

gândurile şi sentimentele cu care – desigur, în mod eronat – se identifică.

Această sămânţă este „Eul”, Sinele superior, care are capacitatea de a crea

gânduri, forme şi sentimente. Spiritul există în afara timpului şi spaţiului, cu alte

cuvinte: spiritul are existenţă eternă, adică este nemuritor.

Lumea divină este împregnată de o bandă de lungimi de unde care este numită,

de budhişti şi hinduşi, Cronica Akasha. Nu este deci întâmplător că în religia

creştină există concepţia conform căreia în rai totul este scris, consemnat.

Ei bine, aşa este în realitate. În Cronica Akasha sunt „înscrise” toate schimbările

stărilor de conştienţă ale diferitelor fiinţe de lumină. Aici se găseşte adevărata

istorie, neîntinată de nici un fel de distorsiune şi, de asemenea, imaginile

adevărate ale tuturor gândurilor şi evenimentelor. Cronica Akasha este codată

holografic. Teoretic, informaţiile sunt la dispoziţia fiecăruia şi „cărţile bibliotecii

universale” pot fi citite de oricine. Cert este însă că, pentru a putea accesa aceste

informaţii, sunt necesari ani de învăţare, îndrumare şi exerciţii spirituale.

Cei înzestraţi cu capacitatea de a citi în Akasha erau numiţi de către strămoşii

noştri „Profeţi”. În epoca noastră, Rudolf Steiner şi Lewi H. Dowling sunt cei

mai cunoscuţi pentru capacitatea lor de a accesa această bibliotecă a Universului.

Sufletul omenesc este conştient, deci, de propria-i existenţă şi la început dispune

de o parte infimă din energia Tatălui. Desigur, are şi voinţă proprie, dar nu ştie

cum şi la ce să folosească puterea cu care a fost înzestrat.

Pentru evoluţia sa are nevoie de rezistenţă. Fără a cunoaşte rezistenţa, nu are

cum să înţeleagă puterea de care dispune. De aceea, Creatorul dă existenţă unei

sfere cu un nivel de energie mai scăzut, care este denumită, de obicei, nivelul

mental. După voia lui Dumnezeu, heruvimii, serafimii, îngerii şi oamenii

domnesc asupra tuturor acelor fiinţe care au un nivel de conştienţă mai scăzut:

animale, plante, unicelulare vii şi minerale.

Sufletul „plantat” în mediul mai dens, sau „sămânţa dumnezeiască” începe să se

dezvolte, „să crescă”. Noul său mediu îi permite să exprime miresme, gusturi,

alte forme-gând, precum şi iubirea. Toate acele gânduri şi emoţii, dorinţe şi

amintiri, de-a lungul evoluţiei sale, pe care sufletul şi le încorporează, vor alcătui

încărcătura sa mentală şi emoţională; în acest mod, sufletul va dobândi treptat o

formă individuală, unică. Această încărcătură mentală şi emoţională, cu care ne

identificăm în mod obişnuit, o numim „spirit”.

Rolul îngerilor este deosebit de important, deoarece „corpul”, adică forma

exterioară corespunzătoare conţinutului interior şi nivelului de evoluţie a fost

creată cu ajutorul lor. Influenţa reciprocă dintre proiecţia imediată a gândurilor,

pe de o parte, şi emoţiile şi sentimentele rezultate, pe de altă parte, oferă

sufletului posibilităţi de evoluţie nebănuite. Acesta începe să-şi dezvolte

caracteristicile dumnezeieşti, divine şi, treptat, el devine conştient de acestea.

Caracteristicile dezvoltate sunt componentele intriseci ale corpului divin al

sufletului. Totodată, apare iluzia conform căreia sentimentele şi gândurile „apar

unul după altul”, adică se succed, ceea ce la nivel mental creează conceptul de

timp, dar încă neclar conturat. Pornind din acest punct, se poate afirma că

sufletul învăluit in haina spiritului, deci deocamdată în haina gândurilor, petrece,

în scopul evoluţiei sale, mulţi eoni în sfera mentalului. Deci principiul lui

Enstein conform căruia timpul şi spaţiul sunt creaţii mentale concordă cu

preceptele învăţăturii ezoterice din acest domeniu.

În acest stadiu debutează acel fenomen pe care religiile îl numesc „ prăbuşirea

omului”...

Scânteile dumnezeieşti, adică sufletele conştiente de propria lor existenţa, încep

să-şi dezvolte o conştienţă secundară a existenţei.

Această conştienţă secundară este ego-ul. Sufletul încă este conştient de originea

sa, dar doreşte să folosească puterea pe care o are într-un mod din ce în ce mai

independent. În extazul creaţiei, el uită că Lumina este condiţia primordială a

existenţei şi izvorul energiei sale. Îşi îndreaptă gândurile în altă direcţie, se

adânceşte în contemplarea formelor-gând create, fără să se gândească la

consecinţe...

Conştienţa-Dumnezeu nu mai este continuă, apar perioade de „scurtcircuit”.

Prima consecinţă serioasă a acestui fenomen este intermitenţa alimentării cu

energie, alimentare care devine neregulată, ceea ce duce la scăderea nivelului de

energie, adică a frecvenţei vibraţiilor. Fenomenul marchează o parte a corpului

mental, influenţând formele-gând create la un nivel mai scăzut, adică animalele,

plantele şi mineralele care există în planul mental.

Scăderea nivelului de energie împarte şi planul mental în trei sfere, deja clar

conturate.

1. Nivelul cu cea mai înaltă frecvenţă a vibraţiilor este numit „sfera mentalului

superior” şi este, de fapt, o stare virtuală, meditativă. Sufletul acordat la sfera

mentalului superior are posibilitatea să conştientizeze esenţa sa de natură divină.

2. Sfera mentalului mediu este domeniul de manifestare a intuiţiei, care dă

posibilitate sufletului să se exprime prin muzică şi artă. În această sferă un rol

deosebit îl are iubirea.

3. Pentru activitatea sferei „mentalului inferior” este caracteristică activitatea

ego-ului. Este sfera gândurilor excepţionale de natură intelectuală, sentimentele

şi emoţiile lipsind cu desăvârşire. Din această sferă, ca urmare a

„scurtcircuitelor” ce apar în legătura cu Dumnezeu, lipseşte iubirea. ( Deja în

acest punct se poate face o paralelă între sufletele acordate la sfera mentalului

inferior şi savanţii pământeni, care se concentrează numai asupra faimei

personale, asupra propriei persoane, în timp ce aspiră spre rezultate ştiinţifice

menite să aducă omenirii mai degrabă necazuri şi suferinţe, decât avantaje. Mă

gândesc în primul rând la savanţii din domeniul dezvoltării industriei de

armament, care crează variante din ce în ce mai priculoase ale gazelor toxice şi

diferitelor arme biologice, cu toate că sunt pe deplin conştienţi de efectul

catastrofal al acestora. Dar la ce să ne aşteptăm de acolo de unde lipseşte

iubirea?)

Revenind la problema sferelor mentalului, sufletul percepe ceea ce a creat şi

nivelul la care s-a acordat, ca fiind propriul său mediu. O anumită sferă nu este

altceva decât o „imagine” creată în mod colectiv, o anumită „realitate”pe care o

creează fiinţele aflate la un nivel al evoluţiei aproape identic.

( Din acest punct de vedere, şi lumea materială este proiecţia unei astfel de

„realităţi”, care întruneşte anumite caracteristici comune, cu toate că nu există

doi oameni pentru care să fie identică sau să însemne acelaşi lucru.)

Dar drumul de la sferele mentale la lumea materială este încă foarte lung.

Influenţat de activitatea ego-ului, sufletul omenesc e copleşit de o stare de extaz

din ce în ce mai pronunţat, pe măsură ce realizează că are puterea de a crea.

Acum nu se mai identifică cu Lumina, ci cu spiritul, care este colecţia gândurilor

şi emoţiilor proprii. În consecinţă, nivelul său de conştienţă continuă să scadă...

Acesta este un proces ce se aseamănă cu cel prin care trec consumatorii de

droguri, care sunt pe zi ce trece mai bolnavi, dar au convingerea că oricând pot

renunţa la acest viciu...

În timpul desfăşurării acestui proces, o parte a corpului mental – atenţie, numai o

parte a sa! – se scufundă la un nivel şi mai scăzut din punctul de vedere al

numărului de vibraţii (oscilaţii). Acest nivel mai scăzut se manifestă ca „un

veşmânt” al sufletului, care-i acoperă strălucirea şi frumuseţea originară. Ca

oglindire a celor trei sfere divine şi, respectiv, a celor trei mentale – cu toate că

această „imagine în oglindă” devine din ce în ce mai distorsionată -, se formează

trei sfere numite „astrale superioare” şi trei sfere „astrale inferioare”. Acei

oameni care se identifică cu mantia ce le învăluie sufletul dezvoltă în ei înşişi

emoţii şi dorinţe destul de grosolane. Drept consecinţă, se creează un corp astral

superior, care reprezintă emoţii mai puţin egoiste, guvernat de gănduri clare

influențate de iubire, şi un corp astral inferior, ce este înrobit lumii materiale.

În cele din urmă, scânteia dumnezeiască ajunge la nivelul pe care noi îl

cunoaştem ca fiind lumea materială. În acestă fază, caracteristicile masculine se

delimitează clar de cele feminine, fenomen care se manifestă în formarea celor

două sexe.

Mediul înconjurător, mai precis, o parte a proiecţiei mediului, se supune puterii

gândului. Animalele, plantele şi mineralele se acomodează schimbărilor

survenite în conştienţă. Chiar şi suprafaţa Pământului se supune puterii gândului.

Merită toată atenţia faptul că este vorba doar de suprafaţa Pământului, din

străfunduri erupând la suprafaţă – încă şi acum – lavă cu o frecvenţă de vibraţii

ceva mai înaltă.

Sfera astrală inferioară are un număr de vibraţii atât de apropiat de cel al

nivelului de energie propriu lumii materiale, încât iniţiaţii nu percep nici o

deosebire între cele două.

Se poate încerca reprezentarea grafică a sferelor, dar trebuie să luăm în

considerare faptul că imaginea va fi într-o anumită măsură distorsionată,

deoarece sferele se întrepătrund, asemenea unui burete de forma unei mingi,

îmbibat cu apă. Deosebirea nu este deci de natură spaţială sau temporală, ci se

manifestă la nivel de energie şi frecvenţă.

Lumea materială cunoscută de noi este, de fapt, numai o parte a celei mai

inferioare sfere astrale.

Astrofizicienii au ajuns la o concluzie asemănătoare, căci in urma premiului

Nobel in fizica din anul 2011 au ajuns la convingerea că 96% din

energia/materia Universului este invizibilă.

Cele Şapte Raze originale străbat toate sferele şi se manifestă şi la nivelul lumii

fizice. Aşa poate că nu vom considera ciudat faptul că în muzică există şapte

note de bază, în curcubeu, şapte culori, în tabelul lui Mendeleev, şapte perioade.

Dacă ne gândim mai bine, şi gusturile se pot împărţi în şapte grupe: iute, amar,

acru, searbăd, sărat, dulce şi mentolat.

Informaţia sau amintirea ascunsă în adâncul conştientului nostru motivează,

probabil, şi faptul că săptămâna are tocmai şapte zile şi că Facerea Lumii s-a

săvârşit în şapte zile, adică lumea a fost creată sub semnul celor şapte Izvoare de

Lumină.

Majoritatea oamenilor ce trăiesc în lumea pământească şi-au pierdut legătura

conştientă cu Dumnezeu, dar scânteia dumnezeiască, moştenirea noastră divină,

Lumina străluceşte în fiecare dintre noi.

Problema constă doar în faptul că am învăluit acestă scânteie în văluri de materie

şi văluri astrale atât de des ţesute, numită spirit, încât lumina ei abia răzbate prin

ele.

Energiile scăzute ale lumii materiale împovărează corpul fizic. Scânteia divină –

esenţa şi energia fiinţei noastre – nu poate ajunge la celulele corpului nostru

decât străpungând „norii deşi” ai energiilor scăzute. Din această cauză, corpul

nostru are nevoie de energie exterioară, de hrană. Situaţia devine şi mai dificilă

dacă apare un dezechilibru emoţional şi gânduri negative, ţinând cont că acestea

dirijează dezvoltarea corpului, sănătatea şi armonia lui. Tulburările apărute la

nivelul gândurilor şi emoţiilor noastre sunt atacuri asupra sistemului ce

coordonează corpul fizic, având drept consecinţă îmbolnăvirea acestuia.

Deci, ca origine, noi aparţinem unor sfere net superioare, unor lumi elevate, şi

am plonjat în starea actuală atât de dificilă, doar pentru că ne-am pierdut

conştienţa Unimii.

Întrebarea este: putem aluneca mai jos? Ne putem îndepărta şi mai mult de

Dumnezeu? Se pare că nu. Conform preceptelor ezoterice, am ajuns pe fundul

gropii. Nu mai are unde se scufunda mai mult acel suflet care a rupt legătura

conştientă cu Dumnezeu şi pe care nu-l mai interesează decât materia şi

aspectele materiale. De fapt, aceasta trebuie să fie o constatare reconfortantă,

căci devine clar: de aici, calea nu poate fi decât ascendentă.

După ce am adunat toate experienţele noastre, cele plăcute, dar şi cele dureroase,

ne putem reconecta la izvorul vieţii.

Acest izvor este în noi înşine.

Mulţi sunt deja pe această cale. O demonstrează interesul redeşteptat pentru cele

sufleteşti, dar şi media de vârstă din ce în ce mai ridicată. Din câte ştiu, există

studii care demonstrează că cei care se roagă zilnic, sau merg la biserică regulat

au, în general, o stare a sănătăţii mult mai bună decât cei care trăiesc „fără nici

un dumnezeu”. Mie mi se pare logic. Dacă ne îndreptăm gândurile în mod

consecvent către învăţători, îngeri, heruvimi şi Dumnezeu, alimentarea cu

energie a corpului fizic trebuie să se îmbunătăţească. Dacă ne îndepărtăm de

toate acestea şi gândurile ni se concentrează numai asupra formelor inferioare de

manifestare a conştienţei, cum sunt animalele, plantele, materia / aspectele

materiale, imaginea Întregului-Unime ni se îngustează, iar consecinţele sunt

vizibile.

Am ajuns în lumea fizică din propria noastră voinţă şi tot liberul arbitru face

posibilă căutarea şi găsirea „portiţei de scăpare”, a drumului ce ne conduce

înapoi, „acasă”.

Oare nu asta a încercat Isus să ne explice:

„Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului,

care este în cer.” Evanghelia după Ioan, 3 : 13)

În vreme ce trăim în corpul fizic, şi celelalte corpuri ale noastre - astral, mental şi

divin - există şi trăiesc, şi tocmai acest fenomen face posibilă conectarea

conştientă la vreunul dintre ele şi, prin mijlocirea lor, la lumile elevate. Această

conectare – oricât ar suna de ciudat – o realizăm în fiecare zi. Mai exact spus, în

fiecare noapte...

Acea stare de conştienţă modificată care face posibilă o astfel de conectare este

visul. Existenţa în lumea fizică este un efort epuizant pentru suflet. Nici nu

rezistă mai mult de câteva ore, în cazuri extreme, câteva zile.

Trebuie să dormim!

Suntem asemenea scafandrilor lipsiţi de tubul cu oxigen, iar somnul constituie

gura de aer luată când ajungem la suprafaţa apei. În timpul somnului adânc,

lipsit de vise, ne aflăm în corpul nostru mental şi astfel apare posibilitatea de a

ne reîncărca cu energia Sursei Centrale. De obicei nu ne amintim nimic din

această fază a somnului.

Visele sunt deja amintirile zăbovirii noastre în lumea astrală, dar vibraţiile de

joasă frecvenţă ale corpului fizic şterg cea ai mare parte a lor, în momentul

trezirii.

Pe calea înspre lumile divine, putem conta doar pe un singur „semn rutier”:

Lumina din inima noastră, scânteia divină.

Legătura cu această Lumină se realizază printr-o trăire emoţională covârşitoare

şi, în acelaşi timp, răvăşitoare. Această emoţie o numim Iubire.

Lumina = Iubire.

Cât timp în lumea studiată cu metodele fizicii cuvântul-cheie este „rezonanţă”, în

lumea valorilor umane acest cuvânt este: Iubire.

În concluzie, existăm într-un univers creat şi condus de Lumină şi această

Lumină o percepem ca Iubire.

Soarele, sursa de lumină a lumii pământeşti, este doar „guvernatorul” ce

reprezintă Lumina. Viaţa pământească depinde de lumina solară. Dar Soarele şi

întreaga lume materială sunt în deplină dependenţă de Soarele Sufletesc. În

antichitate, egiptenii ştiau foarte bine cât de importantă este lumina, dar nu

divinizau Soarele de pe cer, deşi poporul asta credea. Iniţiaţii şi faraonii ştiau de

existenţa lumilor mai înalte şi a Soarelui Sufletesc şi considerau Soarele de pe

cer doar simbolul Soarelui Sufletesc.

Această ştiinţă a pălit de-a lungul mileniilor, dar a revenit cu forţe noi în timpul

faraonului Achnaton.

Istoricul Arthur Wiegall ne informează în detaliu despre ultima încercare a

egiptenilor de a reabilita o credinţă asemănătoare cu preceptele creştine chiar şi

în detalii, în cartea sa „The Life and of Achnaton” (Viaţa şi epoca faraonului

Achnaton).

Toate acestea s-au petrecut cu 1370 ani înaintea naşterii lui Isus...

Lumina lăuntrică, dumnezeiască luminează fiecare sferă, este prezentă în fiecare

fiinţă şi fiecare formă de manifestare a materiei. Aceasta este sursa de energie pe

care cercetările ştiinţifice nu au reuşit s-o identifice şi care menţine în mişcare

întregul Univers, chiar dacă pentru noi rămâne uneori invizibilă.

Poate că acesta nici nu este un fenomen atât de ieşit din comun.

În starea sa naturală, nici lumina din lumea fizică nu este vizibilă, numai dacă se

refractează.

Sau e posibil ca, în pofida miliardelor de stele, în Univers să domnească

întunericul, chair dacă fiecare astru este vizibil?

Întunericul este o iluzie!

Universul este scăldat în lumină strălucitoare!

ROLUL ÎNGERILOR

- Oare numai circumstanţele pământeşti ne asigură posibilitatea de a evolua

sufleteşte? Nu există altă cale, alt mod? – l-am întrebat din nou pe mentorul meu.

– Nu se poate evita venirea în mediul dens al Pământului, doar pentru a ne

strădui, cu preţul unor suferinţe enorme,să ajungem înapoi?

- Iniţiaţii susţin că există şi o astfel de posibilitae. Această cale au ales-o îngerii.

Ei nu se încarnează în corpuri fizice. Nu situează ego-ul propriu înaintea lui

Dumnezeu. Deoarece ei se află în permanentă armonie cu Universul, evoluţia le

este asigurată de faptul că ei aleg voluntar să-i slujească pe fraţii lor.

„Ah, da...îngerii...”- şi mi-am amintit că „angelos” înseamnă, de fapt,

„vestitor”... ca şi cum ar fi baze de date vii ale lui Dumnezeu, transmiţând

informaţiile în „jos”... Dar care-i situaţia cu îngerii căzuţi?

- Există îngeri care aleg totuşi să se încarneze? – am întrebat brusc.

- Cred c-ar trebui să destrămăm mitul îngerilor căzuţi – mi-a răspuns mentorul

meu. (Iar mi-a ghicit gândurile!) – Căderea înseamnă doar un nivel scăzut al

energiei, un număr mai mic de vibraţii şi această stare duce inevitabil la

încarnare. Dar să nu crezi că în jurul nostru fâlfâie îngeri încarnaţi. Heruvimii şi

Serafimii, la fel ca îngerii, rămân în sferele înalte. Cu toate acestea, miturile şi

unele precepte religioase cu privire la îngerii căzuţi conţin un dram de adevăr.

Există, de altfel, îngeri numiţi Îngeri ai Întunericului, dar şi aceştia slujesc tot

creaţia.

Ar fi o greşală să identifici Îngerii Întunericului cu Răul! Lucifer înseamnă „Cel

ce aduce lumina”. Îngerii Întunericului sunt, de fapt, fiinţe strălucitoare de

lumină, iar vălul întunecat care-i înfăşoară este doar simbolul sarcinii asumate.

Cred că vei fi surprins, dar între Îngerii Întunericului şi Îngerii Luminii există o

permanentă şi armonioasă colaborare.

- În ce constă această colaborare? Ce fac ei, de fapt?

- Sarcina îngerilor este aceea de crea forme. Forma corespunde acelui conţinut

spiritual pe care pământeanul l-a dezvoltat în sine. Aceste caracteristici, adică

acest conţinut spiritual este în continuă schimbare. În consecinţă, vechea formă

nu mai corespunde noului conţinut. Îngerii întunericului ne ajută să demolăm

formele vechi, pentru a pregăti terenul pentru ceea ce este nou. O formă veche

este asemenea unei case pământeşti vechi, care nu mai corespunde aşteptărilor

proprietarului. Acesta ar dori să-şi construiască o casă nouă, dar nu are decât

acel teren. Deci, înainte de a construi, trebuie să dărme casa veche. Muncitorii

care dărâmă casa veche nu sunt aceiaşi cu cei care vor ridica noua casă, dar asta

nu înseamnă că cei care dărâmă sunt muncitori răi! Şi în planul secund al

evoluţiei descoperim tot îngeri. Adevărat, uneori şi omul se amestecă în treaba

asta; în prezent, de exemplu, prin chirurgia estetică sau chirurgia genetică. (Cred

că nu ai nici o îndoială că şi în aceste cazuri puterea gândului condiţionează

rezultatul?) Dar sarcina îngerilor nu este numai crearea de forme.

- Există îngeri păzitori? Sau este şi asta o altă poveste frumoasă?

- Nu e poveste. Conform celor iniţiaţi şi celor consemnate în Cronica Akasha,

fiecare dintre noi, fără excepţie, avem câte un înger păzitor. Sarcina ce şi-o

asumă un înger păzitor este nespus de dificilă. Pe de o parte, trebuie să te

ferească pe tine de tot ce nu aparţine karmei tale, sau nu ţi-ai ales tu însuţi. Acest

lucru se manifestă şi este observabil mai ales cu ocazia unor catastrofe, când unii

oameni rămân nevătămaţi, în ciuda unor circumstanţe catalogate drept

imposibile pentru supravieţuire.

... Mi-am amintit de cazul avionului prăbuşit deasupra junglei sud-americane...

Avionul s-a prăbuşit de la 10.000 metri înălţime, dar o fetiţă a rămas în viaţă...Şi,

ca şi cum asta n-ar fi fost îndeajuns, ea a supravieţuit şi celor îndurate în zilele

cât a rătăcit prin junglă, singură...

- Pe de altă parte – continuă mentorul meu - , şi asta te va surprinde, printre

sarcinile îngerului tău păzitor este şi aceea de a te confrunta cu acele situaţii care

ţin de propria-ţi karmă.

Asta chiar că m-a surprins...Ar fi fost mai uşor să accept că îngeri păzitori nici

nu există...

- Aş putea să iau legătura cu îngerul meu păzitor?

- Da, dar numai în timpul meditaţiei, după ce ai ajuns într-un anumit stadiu pe

cale. Dacă nu, atunci sigur îl vei întâlni în clipa morţii. El este acea lumină