Lilia Govornean, Doina Colesnicov Curs integrat (română şi universală)Manual pentru clasa a 9-а a instituţiilor de învăţământ general cu limba română de predare Recomandat de Ministerul învăţământului şi Ştiinţei al Ucrainei Львів Видавництво «Світ» 2017

УДК 821.135.1.09(075.3) Г 57 Рекомендовано Міністерством освіти і науки України (наказ М ОН України від 20.03.2017р. № 417) Видано за рахунок державних коштів. Продаж заборонено Експерти, які здійснили експертизу підручника під час проведенняконкурсного відбору проектів підручників для 9 класу загальноосвітніхнавчальних закладів і дійшли висновку про доцільність надання підручникугрифа «Рекомендовано Міністерством освіти і науки України»: Георгіям Лариса Констянтинівна - методист румунської мови та літературиРайонного методичного кабінету управління освіти Сторожинецької районноїдержавної адміністрації Чернівецької області, вчитель-методист Пуліська Ганна Юріївна - вчитель румунської мови та літературиСолотвинської загальноосвітньої школи І-ІІІ ступенів № 2 з румунською мовоюнавчання Тячівського району Закарпатської області, вчитель-методист Бостан Лора Олександрівна - доцент кафедри румунської та класичноїфілології філологічного факультету Чернівецького національного університетуім. Ю. Федьковича, кандидат філологічних наук Говорнян Л.Г 57 «Інтегрований курс «Література» (румунська та зарубіжна): підруч. для 9 кл. загальноосвіт. навч. закл. з навч. Румунською мовою / Л. Говорнян, Д. Колесникова. - Львів : Світ, 2017.-248 с. ISBN 978-966-914-045-6 Підручник призначений для учнів 9 класу загальноосвітніх навчальних закладів з румунською мовою навчання. Підручник відповідає вимогам «Державного стандарту базової і повної середньої освіти» та навчальній програмі з Інтегрованим курсом «Література (румунська та зарубіжна)» для учнів 5-9 класів. Усі художні твори розглядаються в межах чотирьох тематичних розділів. Кожен підрозділ містить коротку біографічну довідку про письменника, текст програмового твору, його аналіз, позбавлений ідеологічних нашарувань і здійснений відповідно до найновіших досягнень літературознавства, інформацію про визначені Програмою теоретичні поняття. Підручник враховує вікові, психологічні особливості учнів 9-го класу. УДК 821.135.1.09(075.3)ISBN 978-966-914-045-6 © Говорнян Л.С., Колесникова Д.О., 2017 © Видавництво «Світ», 2017

Cuvânt înainte „Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filozofia vieţii. ” (Mihai Eminescu) în viaţa omului există mai multe etape, fiecare dintre ele având farmecul său specific,impunându-i, în acelaşi timp, şi anumite obligaţii. Pentru voi datoria primordială faţă depărinţi, dar şi faţă de societatea în care trăiţi estede a învăţa. Şi nu oricum, ci bine şi numai foartebine. Cu atât mai mult, atunci când este vorba delimba maternă, de literatura şi cultura poporuluitău. Un mare poet român spunea că Dumnezeu ne-a zidit în limba română şi ceea ce a creat PutereaDivină nu poate fi distrus de nimeni. Iar noi,purtătorii acestei limbi, avem datoria de a oînvăţa, de a o însuşi cât mai bine pentru acomunica liber cu conaţionalii noştri din oricecolţ al acestui pământ. Totodată, nu putem să ne considerăm oameni civilizaţi, trăitori înacest mileniu, dacă nu cunoaştem cultura şi literatura naţională, create de-a lungul secolelorde înaintaşii noştri. Cartea este, după cum se ştie, acea fereastră magică prin care privim cu interes în adânculistoriei civilizaţiei umane; cu ajutorul lecturii pătrundem în sufletul scriitorilor şi al eroilorliterari îndrăgiţi şi tot cu ajutorul cărţii creăm punţi de legătură între popoare. Menireaacestui manual este de a lega sufletele voastre şi inima scriitorilor, a eroilor literari care nereprezintă ca neam. Literatura este opera tuturor, ea nu are, în fond, vârstă, are doar scriitori de mărimidiferite care evoluează. Cum se plasează scriitorii români în această spirală a valorilorliterare? Manualul de faţă încearcă nu atât să răspundă la această întrebare, cât să-i înveţepe adolescenţii de astăzi cum să perceapă şi să judece, cu mintea lor, delicatele problemeale literaturii. Manualul este constituit din trei capitole: Dramaturgia, Proza şi Genul liric, precumşi două subcapitole dedicate lui Dante şi Francesco Petrarca şi cuprinde texte literarereprezentând speciile formulate în programă, cu interpretări, citate şi exerciţii conformobiectivelor prevăzute de programă. Manualul este conceput astfel încât profesorii şi elevii pot selecta textele după preferinţă,interes sau după timpul alocat obiectului în orarul şcolii, pornind de la limitele minimeprevăzute de programă. Formarea conceptelor despre literatură şi aprofundareacunoştinţelor de literatură, în general, se vor baza pe capacitatea elevului de a realizaclasificări propuse, de a înţelege care sunt trăsăturile comune şi cele distincte ale literaturiimai multor popoare, să facă generalizări şi să aprecieze adevăratele valori literare şiculturale. în manual încercăm, totuşi, să deschidem nişte uşi spre marea noastră literatură. Cusperanţa că bogăţia de idei, limbajul artistic rafinat al operelor incluse în manual, valoarealor artistică, estetică şi etică vor contribui la educarea şi formarea elevilor ca adevăratepersonalităţi ale zilei de mâine, aducem tuturora mulţumiri anticipate pentru eforturile ce levor depune pe parcursul anului şcolar şi le dorim succese în această muncă. Autorii

Literatura - artă a cuvântului. Literatura si celelalte arte ,, Opera literară este o expresie a autorului ei, o exteriorizare a eului ”- H. Plett Ce este literatura? încă din clasele anterioare v-aţi familiarizat cu termenulliteratură, care cuprinde totalitatea operelor scriitorilor unui popor, al unui ţinut saual unei epoci. De exemplu, literatura română este alcătuită din toate operele de valoareale scriitorilor noştri, după cum literatura ucraineană sau franceză include lucrărileliterare ale acestor naţiuni, de la început până în prezent. Literatura universală cuprindecapodoperele scriitorilor de pretutindeni, careau intrat definitiv în patrimoniul valorilorculturii umane. Se ştie că termenul literatură îşi areoriginea în substantivul latinesc litiera, careînseamnă literă, scriere. Există un sens larg alcuvântului literatură, prin care numim oriceoperă scrisă, indiferent de informaţiile pe carele cuprinde. Spre exemplu, cărţile din librăriisau biblioteci care descriu bolile şitratamentul acestora alcătuiesc literaturamedicală. Există, de asemenea: literatura geografică, literatura istorică, literaturabiologică etc. - toate acestea alcătuind literatura ştiinţifică. Să reţinem faptul că termenul literatură are astăzi însă şi un alt sens: ansamblullucrărilor artistice realizate cu ajutorul cuvintelor. Adică arta mediată prin cuvânt.Pentru a se face clar distincţia faţă de literatura ştiinţifică, toate operele literare suntincluse în literatura artistică sau pur şi simplu literatură. întâlnim şi termenul beletristică (fir. belles lettres, it. belle lettere - „literefrum oase”), adică totalitatea creaţiilor literaturii artistice, în contrast cu literaturaştiinţifică. Opera beletristică foloseşte cuvinte cu sens propriu şi figurat, scriitorul avândlibertatea de a utiliza toate registrele limbii, de la arhaisme şi regionalisme, la elementede argou şi jargon. în aria ei de cuprindere intră atât speciile care aparţin literaturii culte,cât şi cele specifice literaturii populare. Cum afirmam mai sus, literatura este arta cuvântului (celelalte arte fiind: muzica,pictura, sculptura, teatrul, filmul, coregrafia etc.) şi e reprezentată de scriitori cu ajutorulimaginilor artistice. Poeziile lui Mihai Eminescu, piesele de teatru ale lui Ion LucaCaragiale, romanele lui Mihail Sadoveanu, nuvelele lui Ion Druţă fac parte din literaturaromână, pe care o cunoaştem progresiv încă din copilărie şi adolescenţă. Literatura esteopera tuturor, clasici şi moderni, tineri şi bătrâni. Ea nu are, în fond, vârstă, are doarscriitori de mărimi diferite care evoluează, nu într-o piramidă, ci - cum zice Goethe -pe o spirală a timpului. Astfel încât Eschil stă alături de Şhakespeare, Dostoievski şiProust, fără a se stingheri unul pe altul. Literatura română este o parte importantă a ceeace numim literatură universală, prin operele de valoare ale scriitorilor clasici şimoderni. Literatura artistică rămâne pentru generaţiile care se succed letopiseţ al istorieinoastre naţionale, al devenirii noastre ca popor şi naţiune.

Literatura este o artă a cuvântului ca dansul, pictura, sculptura. Artele se deosebescîntre ele după materialul folosit şi după tipul de comunicare. Literatura, aşadar, a fost şi mai este considerată artă a cuvântului, un limbaj deviatde la norma vorbirii comune. Se spune că arta reprezintă frumosul în toate formele sale de manifestare; frumosul,ca valoare estetică, înseamnă şi sublim, dramatic, tragic. Este acel stimul extern care neînfăşoară simţurile, ne face să fim conştienţi de valorile estetice şi, de ce nu, ne formeazăun accentuat spirit critic în evaluarea diferitelor opere de artă. Frumosul artistic vine cao cumulare a unor etape bine stabilite, toate având drept însumare crearea unei operedesăvârşite, fie că e vorba de un text literar bine structurat, o sculptură sau o picturăfinisată, sau un spectacol dramatic în care reacţia publicului prezent este cea mai bunăformă de marcare a reuşitei. Arta la care ne referim acum, chiar scriind, „arta,vizeaza textul, literatura'’. Frumosul este aici transmis având drept delegat cuvântulscris, chiar rostit în cazul unui recital. El este cel care preia întreaga responsabilitate dea purta pe umeri greutatea valorii estetice. Dacă imaginea, culoarea din pictură suntstimuli direcţi, iar formele din sculptură aproape că ne invită sa pipăim frumosul,cuvântul reprezintă o limită. El pune la încercare capacitatea noastră de a ne imaginaculori, forme, peisaje. Literatura, în întreaga sa arie, fie că vorbim de text beletristic,eseu, ne trimite direct şi către celelalte arte. Axa concept-imagine, idee-cuvânt este pusă în discuţie când ne referim la aceastărelaţie directă-indirectă, conştientă sau presupusă a literaturii cu celelalte arte. Fără aface o ierarhizare a formelor de manifestare a frumosului vom avea în vedereintrepătrunderile, conexiunile dintre literatură, ca axă principală, si celelalte arte; aiciputem menţiona pictura „cuvântul pictat\", sculptura „cuvântul formă\" si pelicula„cuvântul-imagine \". Literatura e un spaţiu al culturii, al specificităţii şi autonomiei, al limbajuluineinstrumentalizat, al valorilor artistice durabile, al artei cuvântului. Literatura e un fapt de limbaj, ea există graţie materiei lingvistice care o constituie. Literatura a fost definită şi ca o lume a ficţiunii, a invenţiei şi a imaginaţiei. Inliteratură nu avem de-a face, ca în realitate, cu adevărul sau falsificarea unorfapte. Lumea literaturii este imaginară, autonomă. Nu putem, deci, vorbi despre literatură în afara unei arte a cuvântului care înseamnă:selecţie a materialului, utilizarea celor mai îndreptăţite procedee, compoziţie,stil. Substanţa literară se face prezentă în experienţa estetică a actului de lectură. Eaprovoacă în cititor afecte cathartice sau contemplative. Literatura e, pe de altă parte, undomeniu al expresiei personale, al dimensiunii reflexive a limbajului, al ficţiuniipoetice. Literatura e lipsită de scop practic, ea alcătuieşte o lume a ficţiunii şiimaginaţiei dar referinţa ei este totuşi, realitatea. Literatura e un spaţiu, în acelaşi timpautonom şi heteronom. Ea se concretizează în particularul operelor. Fiecare operă luatăîn parte constituie un univers de o mare complexitate, stratificat pe mai multe nivele:gramatical, stilistic, compoziţional, tematic. Fiecare operă este o operă deschisă,permiţând mai multe interpretări, variabile şi acestea în funcţie de distanţa în timp sauperspectiva lecturii. Literatura are mai multe funcţii, variabile de la o epocă la alta. Dacă funcţia educativăşi instructivă a literaturii erau deosebit de preţuite în lumea antică şi cea medievală, în

iluminism şi romantism, odată cu a doua jumătate a secolului XIX, literatura cunoaşteun proces de emancipare faţă de funcţiile prescrise din afară şi încearcă să seautonomizeze ca spaţiu. Funcţia de cunoaştere va deveni tot mai importantă pentrucreator, dar asta în paralel cu o intensificare a interesului pentru efectele estetice aletextului. In felul acesta, o bună parte din literatura modernă devine o literatură delocuşor de înţeles şi acceptat, care-şi solicită foarte mult cititorul, dându-i acestuia, nu odată, sentimentul unei dificultăţi insurmontabile. De aici rolul sporit pe care îl au criticaliterară şi interpretarea de text. CAPITOLUL IDramaturgia. începuturile dramaturgiei româneştiIn 1818, în plină epocă iluministă, Iancu Văcărescu a jucat un rol important înorganizarea primelor reprezentaţii teatrale la Bucureşti, ocazie festivă cu care a compusun emoţionant prolog, moment evocat şi de Nicolae Filimon în romanul Ciocoii vechişi noi. In 1827 a devenit membru în „Societatea literară'’ şi Dinică Golescu, care, printrealte prevederi, pleda şi pentru întemeierea unui teatru naţional şi a altor instituţii naţionale culturale, necesare într-o perioadă de schimbări sociale radicale. La Iaşi se jucase încă în 1816, prima piesă tradusă în limba română, Mirtil şi Hloe. La iniţiativa lui Gheorghe Asachi şi a lui Ion Heliade Rădulescu s-au pus bazele teatrului în limba română, acesta din urmă subliniindu-i caracterul educativ, alături de rolul presei: în s o ţit cu învăţătura publică, teatrul este cel mai de­ ci dreptul sigur mijloc de a dărăpăna obiceiurile cele urâte şi de a form a gustul unei naţii ”.Nicolae Filimon In 1840, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi au preluat conducerea Teatrului Naţionaldin Iaşi şi, considerând noua instituţie culturală o „şcoală de m o raf’, propun renunţareala traduceri şi alcătuirea unui repertoriu dramatic prinscrierea unor piese originale (C. Negruzzi - Doi ţărani şicinci cârlani, Muza ele la Burclujeni, Vasile Alecsandri -Piatra clin casă, lorgu ele la Sadagura), texte satirice laadresa moravurilor şi a cosmopolitismului societăţii dinprima jumătate a secolului al XIX-lea. Alături de opereledramatice satirice, sub influenţa romantismului dominantîn epoca paşoptistă, scriu piese istorice I. H. Rădulescu,Cezar Bolliac şi GH. Asachi. Cele două direcţii teatraleprincipale - satirizarea moravurilor şi evocarea trecutuluiglorios în drame cu subiect istoric - se reunesc înactivitatea dramaturgică a lui Vasile Alecsandri, careînregistrează două momente de vârf: o dată cureprezentarea scenică a „cântecelelor comice\" din ciclul Mihail Kogălniceanu,Chiriţelor (Chiriţa în Iaşi, 1850 şi Chiriţa în provincie1852) şi a dramei istorice Despot - Vodă, 1879. Dramaturg înzestrat, Vasile Alecsandri

experimentează cu succes şi genul folcloric, feeric ori meditativ, inspirat din subiecte antice. In epoca paşoptistă, istoricul, filologul, folcloristul şi scriitorul Bogdan Petriceicu Haşdeu are încă din primele manuscrise încercări de piese inspirate din momente zbuciumate ale Evului Mediu românesc, dar abia scrierea piesei Răzvan - Vodă (1867), reprezentată cu titlul Răzvan şi Vidra (1869), marchează punctul de vârf în activitatea sa literară. Perioada marilor clasici coincide cu momentul fast pentru cultura naţională,Ion Luca Caragiale când cel mai marecomediograf român, Ion Luca Caragiale, îşi realizeazăopera de excepţie, formată din numai patru comedii: Onoapte furtunoasă, 1879, Сопи Leonida faţă cuReacţiunea, 1880, O scrisoare pierdută, 1884, D-alecarnavalului, 1885 şi o dramă cu accente tragice -Năpasta, 1890. Ion Luca Caragiale ştie să aleagă stilul cel Costache Negruzzimai potrivit şi limbajul capabil să fixeze trăsăturadefinitorie a caracterelor umane variate pe care le-a pictat în piesele sale de teatru,sesizând elementul esenţial şi constant din personalitatea şi rostirea fiecăruia înîmprejurările tipice care le modelează. VASILE ALECSANDRI (1821 - 1890) Vasile Alecsandri a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat şi academician român, membru fondator la Academiei Române. S-a născut la 21 iulie 1821 în Mirceşti, judeţul Iaşi. A fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. A început învăţătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureşean Gherman Vida. Intre anii 1828 şi 1834, este inscris la pensionul francez din Iaşi al lui Victor Cuenim. In anul 1835 şi-a dat bacalaureatul la Paris. In 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile facultăţii de Inginerie, pe care n-a terminat-o. Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă,fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti. Vasile Alecsandri ne-a lăsat o vastă operă literară: Volume de versuri '.Pasteluri; Poezii populare, Balade (Cântice bătrâneşti), 1852;

Volume de versuri: Pasteluri; Poezii populare, Balade (Cântice bătrâneşti), 1852;Poezii populare. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a 11-a, 1853;Doine şi lăcrămioare, 1853. Volume de proză: Istoria unui galben; Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa;Iaşii în 1844; Un salon din Iaşi; Românii şi poezia lor; O primblare la munţi; Borsec;Balta-albă; Călătorie în Africa; Un episod din anul 1848; Dramă: Cetatea Neamţului; Lipitorile satelor; Sgârcitul risipitor; Despot Vodă;Fântâna Blanduziei; Ovidiu. In evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârsteaflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatearomânească a acelor timpuri. D ebutul său stă sub sem nul unui rom antism tipic, entuziast, liric(Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici aridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul „C hiriţelof\ Acestromantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literaturalui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de celemai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire. O a d o u a e ta p ă , se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şiterminând cu expresia artistică matură din pasteluri şi din unele legende. A treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziunefiltrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înţelegerii care îlapropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este fundamental romantică, darfără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism la modul concret, e o aventură lafel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altăevoluţie culturală şi istorică decât cele din vestul Europei.CHIRIŢA ÎN IAŞI SAU DOUĂ FETE ŞI-O NENEACĂ PersonajeleCucoana CHIRIŢA Sărdarul CUCULEŢ, director de agieGRIGORI BÂRZOI, soţul ei UN FECIOR BOIERESCARISTIŢA, CALIPSIŢÂ, fetele lor IOANA ţigancaPUNGESCU, coţcar bucureştean UN SLUJITOR DE BARIERĂBONDICI, coţcar ieşean UN SURUGIUGULIŢĂ, copilul Chiriţei UN NEAMŢ CU ORGĂVăduva AFIN POFTIŢI LA BAL, SLUGI,LULUŢA, copila ei SURUGII, CAI DE POŞTĂ ACTUL I Teatrul reprezintă uliţa Păcurarii plină de omăt; în stânga, în fund, se vede barieraînchisă. La ridicarea cortinei se aud chiote şi pocnete surugieşti. Bariera se ridică şiîncep a trece în fund vreo 16 cai de poştă, care trag o trăsură veche pusă pe tălpi desanie. Caii intră în culisele din dreapta, dar trăsura rămâne troienită în mijlocul scenei.

ţigancă învelită într-o cergă strenţeroasă; ea ţine în mână o cutie cu bonete. Pe capră stăun fecior boieresc, ţinând altă cutie. înăuntru se află cucoana Chiriţa, Aristiţa, Calipsiţaşi Guliţă Bârzoi. începe a însera şi a ninge. SCENA I Chiriţa, Aristiţa, Calipsiţa, Guguliţă, ţiganca, feciorul, slujitorul de barieră, un surugiu SLUJITORUL (alergând după trăsură, zice ţigancei din coadă): Cine zici că-i întrăsură?... ŢIGANCA: Cucoana Chiriţa. SLUJITORUL: Cum?... Criţă? ŢIGANCA: Chiriţa... surdule. SLUJITORUL: Chiriţa Surdulea?... Da cască-ţi pliscul mai tare... cioară, şi cârâiemai dezgheţat... Ce cucoană-i în trăsură? ŢIGANCA: Du-te pârlii! că doar n-am să-ţi toc la ureche până mâine. SLUJITORUL: De!... Baragladină, te-ai pichirisit? ŢIGANCA: Baragladină eşti tu, guleratule! SLUJITORUL: Ian vezi moachia, că s-o fudulit... (Azvârle în ţigancă cu omăt.) Hâşi, cârâitoare! ŢIGANCA: Şezi binişor, blestematule, că te ia dracu. SLUJITORUL: Hâşi, ciocănitoare!... ŢIGANCA: Bată-te pârdalnicu să te bată!... şezi binişor. SLUJITORUL: Hâşi, duh de baltă. CHIRIŢA (scoţând capul şi primind omătul în obraz): Ce este? се-aţi păţit...camacsî! că era să mă chiorască!... Cine-azvârle cu bulgări?... (Către ţigancă:) Ce te-oapucat, m ă rog, coţofano, de cârâi ca cioara-n par?... Ie sama la lucruri bine, şi taci dinplisc. (întorcându-se către fecior.) Şi tu, mojicule, ce stai în capră ca un degerat şi nuzici surugiilor să meargă?... Vai, bată-vă crucea, mangosiţilor, c-o să-mi faceţi zilefripte!... SLUJITORUL (la oblon). Cucoană... CHIRIŢA: Ce-i? SLUJITORUL: Cum îi numele d-tale? CHIRIŢA: Cum mi l-o dat nânaşu... Lipseşti de-acole. SLUJITORUL: Aşa ştiu şi eu... d-apoi vezi, cucoană, că trebuie să te trecem lacatastiful barierei. CHIRIŢA: Să mă treci la catastif pe mine?... da ce sunt eu, să mă treci la izvod?...Auzi vorbă!... Măi! că obraznici mai sunt guleraţii işti cu săbiuţe... Lipseşti, mojice! Lipseşti de-aice, Că-ţi sar în păr Şi te bat măr. Auzi dârzie! blăstămăţie! Obrăznicie Şi mojicie! în catastifuri el să m ă scrie; Să-mi facă mie

Catagrafie,Parcă aş fi marfa de băcălie,BraşovenieSau lipscănie! (...)SLUJITORUL (astupându-şiurechile): Ho, ţară!... că doar n-amurechi de săftian... Cucoană, avemporuncă să nu lăsăm pe nime-n târg,pân-a nu-1 întreba de nume.CHIRIŢA: Ei! c-or să-mi scoatăsufletu!... Du-te de scrie c-o venit înIaşi: cucoana Chiriţa a banului GrigoriBârzoi, de la Bârzoieni, cu Aristiţa, Chiriţa la Iaşi, (România 1987).Calipsiţa şi Guliţă, copiii lor. Film regizat de Mircea Drăgan SLUJITORUL (în parte): Mă!... cepomelnic (Tare.) Cum ziseşi, cucoană?CHIRIŢA: Iaca surdu!... (Repede.) Chiriţa, Aristiţa, Calipsiţa şi Guliţă Bârzoi otBârzoieni. (La surugiu.) Mânaţi, măi, şi luaţi seama la covăţele. (In parte.) Aice-ncapitală eşti tot cu zilele-n mână.SLUJITORUL (în parte): Criţă, Răstiţa, Lăpşiţa şi Gurluiţă Brânzoi!... da... adracului num e!... parcă se bat babele-n gură... M ă duc să-i tom în catastif. (Merge sprebarieră.) Gurluiţă, Lăpşiţa... Criţă... (Iese.)CHIRIŢA (la surugii): Pomit-aţi, jărpanilor?SURUGIUL (îndemnând caii): Hi, hi, hi, hi, copii... nu m ă lăsaţi... Hi, hi, tătucă...Hi, hi, mânca-v-ar lupii. (Pocneşte.) Hi, Iudă... Hi, jupitule. Iaca, mă! c-or să mă lase-ntroian... Hi, hi, da hi... lua-v-ar dalacu... prohodi-v-ar cioarele!...CHIRIŢA (scoţând capul repede): Tacă-vă gura, beţivilor, că vă aud copilele.SURUGIUL: Ian lasă-ne, cucoană hăi... nu ne mai necăji, că destul necaz avem noicu rădvanul ista, ardă-1 focu!...CHIRIŢA: Ba să te ardă pe tine focul... auzi?... rădvan!... trăsura mea de nuntă, nouă-nouşoară!... de abia din vremea bejăniei!... Hai, mânaţi şi nu mai faceţi vorbă.SURUGIUL: Hi, hi... odată, copii, cu toţii... Hi! lăsa-v-aţi oasele cioarelor şi peleavameşului... Ha, ho, ha, ho, tbrr... degeaba!... de-acum ne-am troienit...CHIRIŢA: Ne-am troienit?... Iaca! na, şi alta acum... chiar colac peste pupăză!(Feciorului.) Ce stai ca un butuc în capră, mangositule... coboară de-agiută latrăsură... Ian vezi-1, mă rog, parcă-i un boieri!... nu-i bun nici de-o treabă...FECIORUL (leneş): Dacă-i chiar în zadar... nu ne scoate de-aici nici dracu...CHIRIŢA: Sărmane, sărmane... ţi-oi arăta eu acuşi pe dracu, somnorosule... dă!...FECIORUL (scoborându-se): Somnoros, da! şi eu n-am închis ochii de două nopţi!CHIRIŢA (sărind din trăsură): Ian auzi-1 că şi răspunde!... (Lunecând.) Camacsî! căera să-mi rup şălele (împingând feciorul.) Ia, colo... colo la răzor, tontule... pune umărude-mpinge, că eşti coşcoge... (La surugiu.) Hai, măi, opintiţi vârtos.SURUGIUL: Hi, hi, zvânta-v-ar vântu şi v-aş vinde păstrama!CHIRIŢA: Tacă-vă gura, blăstămaţilor! că vă aud copilele! (La fete.) Astupaţi-văurechile! (în parte.) îi un păcat cu nişte ghiorlani. (La ţigancă.) Da tu, cheramo, ce stai

acolo parcă cloceşti ouă... de-te gios să se mai uşureze trăsura. ŢIGANCA: Cuconiţă, nu mă pot scoborî făr' de scară. CHIRIŢA: Scară?... ţi-oi da eu la scară, coţofană... deschide-ţi aripile şi sai lapământ... da doar mi-i strica cutia... c-atâta-ţi trebuie. ŢIGANCA (sărind): Valeu!... căm i-am scrântit piciorul! valeu! (Sărind, scapă cutia, care se strică.) CHIRIŢA: Tronc! parcă-nadins i-am zis să mi-o strice!... Of! săracan de mine! că-mi vine să ţip şi să ieu câmpii!... Mult oi să mai stau în drum? (Aleargă la oblon şilunecă.) Camacsî! că mi-o plesnit şireturile de la rochie!... Aristiţo, Calipsiţo, daţi-văgios şi voi, doar ne-om distroieni mai degrabă... ia aşa... frumos... încet, să nu lunecaţi. (Aristiţa şi Calipsiţa se cobor, Guliţă vrea şi el să iasă, dar Chiriţa îl opreşte.) GULIŢĂ (cepeleag şi alintat): Să m ă cobor şi eu cu ţâţacele? CHIRIŢA: Ba nu, Guliţă mamei... nu, drăguţă; mata şezi în trăsură ca să nu răceşti. GULIŢĂ: E !... neneacă, vreau să m ă cobor... na... CHIRIŢA: Ba nu, suflete... dacă m ă iubeşti... şezi mătăluţă locului, puiule, şi teînvăleşte cu contăşu băbacăi. GULIŢĂ: Ei, m-am săturat de contăş; vreau să mă dau pe gheaţă... CHIRIŢA: Ba... să nu faci poznă, Guliţă neneacăi, c-apoi s-a mânia neneaca şi nuţi-a mai cumpăra minavet... ştii mata... minavetu care ţi l-am făgăduit... GULIŢĂ: Aşa! de trei ani de când mă porţi cu făgăduinţa... CHIRIŢA (sărutându-1): Guliţă mamei!... că nostim eşti... nu fi de diochi... (închideoblonul şi zice surugiilor:) Hai, flăcăi, de-acum, că vă făgăduiesc bacşiş bun... câte unfifirig de om... (Căutând în culise.) Iaca poznă! da unde-s surugiii? FECIORUL: Or fi fugit!... cine ştie?... la vro crâşmă poate... (în parte.) Hei, că nu-sşi eu cu dânşii! CHIRIŢA: O fugit şi m-o lăsat lată în mijlocul drumului!... bre! c-o să m ă loveascăceva! (Furioasă.) Ei, apoi sănute-apuce şăptezeci de năbădăici?... Kirie eleison! (Vineiute în faţa publicului.) Mă rog, cine ţine poştele?... cine-i otcupcicul ghipcanilor?... sădeie ochi cu mine, dacă-1 ţine curăua... să-i zic două vorbe... da vorbe!... să lepomenească cât o trăi... ştii?... cole... engolpion de anul nou 1844. CHIRIŢA (alergând în fund): Poftim poşte!... dacă nu merg caii, fug surugiii!... Daunde s-o înfundat blăstămaţii? (Intră în culisa din dreapta, din fund.) Vai! că buni-s despânzurat în iarmaroc!... Auzi!... camacsî, că lunecuşu-i!... Valeu!... (Se aude căzând pegheaţă.) ARISTIŢA, CALIPSIŢA: Vai de mine! a căzut neneaca pe gheaţă!... (Aleargă amândouă după Chiriţa şi se and picând şi ţipând în culise: „Valeu!...Valeu!... ”) FECIORUL (căutând în dreapta): Haita... buf... na, c-o căzut şi duducile... Ha, ha,ha... una peste alta... (In vremea aceasta Guliţă se coboarăfuriş din trăsură şi începe a se da pe gheaţă.) GULIŢĂ: Uţa... a... a... Bine-i de dat de-a săniuşul... Uţa... a... a... Neneaca s-a dus...bine-mi pare! ŢIGANCA (ghemuită în cergă lângă coada trăsurii): Da astâmpără-te, cuconaşule,că-i cădea jos şi ţi-i sparge capu. GULIŢĂ: Taci, coţofană... nu cârâi.

ŢIGANCA: Haide, hai, că te-a vedea ea cucoana acuşi. GULIŢĂ: Taci, îţi zic, c-apoi ştii... (Către fecior.) Măi, fecior boieresc, vin' de te dăpe gheaţă cu mine. FECIORUL: Ce să fac?... că doar n-am zece capete de stricat... GULIŢĂ (mânios): D-apoi dacă-ţi poruncesc eu?... nu vrei?... Ei las' măi bade, căte-oi drege eu. FECIORUL (în parte): Ba-i drege tu pe cine-ai mai dres, sfrijitule. GULIŢĂ: Uţa... a... las' că te-oi spune eu şi bunicăi, şi mătuşicăi, şi băbacăi, şineneacăi... Uţa... a... (Se aude dincolo de barieră un sunet de zurgălăi şi un glas de jidovstrigând: „Vio, vio.\") SCENA II Feciorul (lângă oblon), ţiganca (lângă coada trăsurii), Guliţă (dându-se de-a săniuşul pe dinaintea ei), Bondici, Pungescu, un neamţ cu orgă şi slujitorul. BONDICI (la barieră): Mă! cel cu trăsura... fă înainte... Се-ai închis şoseaua? FECIORUL (căutând în stânga): Dec! cum oi să fac înainte, dacă ne-am troienit? BONDICI: Ce-mi pasă mie?... dă-te-n lături că n-am să şez aici toată noapteapentru hatârul tău. FECIORUL: Măi omule, da n-auzi că ne-am troienit? PUNGESCU (asemene la barieră): Inhamă-te pe tine şi trage zdreavăn pănă ce-i ieşidin zăpadă. FECIORUL: Ba-ţi pune pofta-n cui. PUNGESCU: Hait! o păţirăm de la roate... Ei, ce facem acum? BONDICI: Hai să lăsăm harabagiul şi să ne suim într-o sanie de birjă. PUNGESCU: Fie ş-aşa... hait... vină şi tu, neamţule, cu noi. NEAMŢUL: No gut... mâine heren. (Bondici, Pungescu şi Neamţul cu orgă intră pe la barieră. Slujitorul îi opreşte.) SLUJITORUL: Cum îi numele d-voastră, domnilor? BONDICI: D-lui îi spătarul Haţmaţuchi, şi eu aga Crastaveţovici: amândoi cuşezutul şi cu avutul în Focşani... Cât pentru d-lui neamţul, îi vestitul baron fon Şonţberg,care vine de la Podul-Iloaiei ca să deie concerturi instrumentale în folosul său. Dreptcare avem cinste a ne închina d-tale cu tot respectul, noi, sus-pomeniţii şi jos-iscăliţii:spătarul Haţmaţuchi, і aga Crastaveţovici, і baron fon Şoacăţenberg. (Se închină şi vineîn faţa scenei.) Zi cruce-ajută şi dă înainte la catastih dacă poţi, cenuşerule. (Slujitorul rămâne încremenit şi şuieră de mirare. Neamţul începe a cânta din orgăşi se trage în fund lângă trăsură, Bondici şi Pungescu vin în faţa scenei.) PUNGESCU: Ha, ha, ha!... repede mi-1 luaşi pe bietul dorobanţ, nene... BONDICI: Nume vroia? nume i-am dat. Să se sature. GUGULIŢĂ: Ira!... Iaca un minavet de canari, cum vreau eu. (Aleargă lângă neamţ,împreună cu feciorul şi cu ţiganca.) BONDICI: Iaca neamţul dracului!... nici n-a apucat a intra în Iaşi şi a şi început arupe urechile ieşenilor. Nu-i destul că ne-a asurzit pe noi în harabaua cea jidovească, dela Roman, şi tot drumul!... Ia să vezi cum o să-mi gologănească sinpatrioţii!... Păcatnumai că n-are vro momiţă sau vrun urs, că s-ar face stup de bani. PUNGESCU: Ce spui, vere?... care vrea să zică... dobitoacele aci în Iaşi?...

BONDICI: Hai, hai! ...PUNGESCU: Apoi dar... ne-amsfinţitără noi doi?...BONDICI: Niboisa, fricosule... numi te da, păcătosule... dar, ia lasă vorbaasta... să venim la treaba noastră. Amscăpat din Focşani cum am putut... cunepus în masă... că de punea mânaispravnicul pe noi, ne trântea poate lagros...PUNGESCU: Vrei să zici lapuşcărie.BONDICI: Si asta din pricina ta; Cb uh mi.n.traelg,aizlraatşid.,,e(MR„, ,o.irmcae,nai.au,,r1a9.g8a7n).d. aca eşti. p1rost si .laşi. sa„ te p1ri. ndă ,la ’cărţi cu maţa-n sac?...PUNGESCU: Ce pisică-n sac, neneo? vina mea-i dacă s-a găsitără alt cartofor maiţeapăn decât mine şi m -a zăritără când am tras pă riga de desubtul cărţilor?BONDICI: In sfârşit, ce-a fost s-a trecut... am scăpat de-acolo; acum ne rămâne săne păzim aici vro câtăva vreme, păn' ce s-o face lucru muşama... De aceea trebuie maiîntâi să ne prefacem numele; să le mai lungim. Tu te-i chema de azi înainte Pungescovicişi eu Bondicescu.PUNGESCU: Ei ş-apoi!... despre trai cum a s-o ducem?... că numai cu eseu şu cuovici, tot covrigi, tot spanac.BONDICI: Despre trai?... helbet!... feţi logofeţi de soiul nostru, cu meseria stosuluişi a bancului, nu pier în Iaşi.PUNGESCU: Se poate, nenişorule... dar mai bine m-aş închiorchioşa eu înBucureşti.BONDICI: Pentru ce, neică?PUNGESCU: Pentru ce?... SCENA IV Chiriţa, Guguliţă şi ceilalţi. CHIRIŢA (oprindu-se): Da... Guliţă? Kirie eleison!... că era să-mi uit odoru-ntrăsură... (Se întoarce şi găseşte pe Guliţă lângă neamţ.) GULIŢĂ: Nu pe aista, monsiu neamţule... cântă pe cellalt... (Bate din picioare cumânie.) Nu pe aista, e cellalt. NEAMŢUL: No! lasenzi şon geen. CHIRIŢA: Ce-mi văzură ochii!... O ieşit dimonu din trăsură!... şi făr' de blană!...săracan de mine c-o fi îngheţat!... (Aleargă la Guliţă.) Ce faci aici, diavoli?... Nu ţi-amspus să nu ieşi din contăşul băbacăi?... GULIŢĂ: Ei, m-am săturat de contăş ca de mere acre. CHIRIŢA: Auzi!... Ian priveşte cum і s-o roşit nasu!... parcă-i o sfeclă digerată! (Iişterge nasul cu batista.) Doamne! Doamne! ce păcat cu nişte plozi! Măi Ioane, adăblanadin trăsură... l-o lovi un giunghi şi mi-o fi mai mare beleua. (Feciorul aduce o blană dintrăsură.) FECIORUL: Iaca şuba cuconaşului...

CHIRIŢA: Şi voi... chiori aţi fost de l-aţi lăsat să iasă dizvălit?... vină să te-mbrac,păcatule... Ei, vină azi şi nu m ă supăra. GULIŢĂ: Nu mă supăra nici mata. CHIRIŢA: Auzi plodu?... las' că ţi-oi arăta eu... (II îmbracă cu de-a sila.) Şezibinişor... nu crâcni... ţâst... să nu-ţi aud gura... GULIŢĂ (zbătându-se): Nu vreau, nu vreau. (Plânge.) Las' că te-oi spune eubăbacăi... CHIRIŢA (trăgându-1 târâit): Ce face?... Of! c-o să m ă nebunească dimonu... parcăvăd că iar are să m-apuce rastu... Ascultă, Guliţa nineacăi: hai că ne-aşteaptă... GULIŢĂ (trântindu-se la pământ): Nu-mi pasă mie de ţâţace... nu merg. CHIRIŢA: Ei, vină că-ţi cumpăr minavetu cela... ştii mata... GULIŢĂ: Cumperi?... dacă-i aşa... ia-mi-1 pe-aista, a lui monsiu neamţu. Vină cunoi, monsiu neamţule... NEAMŢUL: Gut... gut... serbevol. CHIRIŢA (în parte): Las' să te văd eu acasă, păcatule, c-apoi ţi-oi da un minavet denu 1-й putea duce... Măi Ioane, rămâi aici cu ţiganca ca să păziţi lucrurile, păn' ce-orveni boii să rădice trăsura... da doar îţi pierde vro cutie... c-apoi sfântu Neculai îi gata.(Pleacă cu Guliţă spre dreapta.) ACTUL II Teatrul reprezintă o odaie mare cu patru uşi; una în fund, care dă în tindă; una înstânga, pe al doilea plan, care duce în iatacul Chiriţei; două în dreapta, dintre care una,cea pe întâiul plan, se deschide în apartamentul Aristiţei şi Calipsiţei, iar cea de mai înfund, în odaia lui Guliţă. In faţă cu uşa apartamentului fetelor, este aşezată, lângăperetele din stânga, o măsuţă cu o besacte deschisă şi cu gavanoşele de dresuri, păişoarede făcut sprâncenele şi un bust de carton. In dreapta, lângă uşa din fund, o masă marecu rochii întinse pe dânsa. Scaune etc... SCENA I Chirita (sade dinaintea toaletei si-si face sprâncenele), ţiganca (calcă rochii în fiind) CHIRIŢA (cântă) Ochii şi sprincenile Pac toate pricinile... (Se cnide în odaia lui Guliţă un minavet.) CHIRIŢA (răsărind): Iar!... o să mă năucească trântoru cu minavetu lui!... Cât îiziulica de mare tot ţârlâieşte... de urlă câinii mahalalei... Pa, fa Ioană, du-te de zicuconaşului să tacă, că m-am săturat de mojică ca de mere pădureţe... îmi vine acru...(Ţiganca intră în odaia lui Guliţă.) Aşa mi se cade, dacă m ă potrivesc eu de-i cumpărminavetu cela de la neamţ. Las' că ţine cât dracu pe tată-său. Tronc! că mi-o datnucuşoară-n ochi... fa... fa... (Ţiganca vine înapoi.) ŢIGANCA: Aud, cucoană. CHIRIŢA: Mă rog, ce ţi-am spus când ţi-am poroncit să-mi găteşti păişoare cubumbac pentru sprâncene? aud?... ŢIGANCA: М і-ai zis... CHIRITA: Nu ti-am zis să mi le faci subţiri?... Ian vezi cum mi le-ai meşterit...

parcă-s buzdugane de vel armaş din vremea domnilor greci!... ŢIGANCA: Da lasă, cuconiţă, că-s tocmai cum trebuie... doar ţi-am mai făcut eupămătufuri şi badanale de sprâncene. CHIRIŢA: Cum ai cârâit?... ŢIGANCA: Niciodată nu ţi-ai făcut aşa de frumoase sprâncene... parcă-s douălipitori umflate...CHIRIŢA: înghinate-s cum trebuie?ŢIGANCA: Dizghinate... dizghinate...CHIRIŢA (strănutând tare): Pe braţe!... M-o fi pomenind d-lui, Ioană.ŢIGANCA: Te-o fi pomenind, cucoană.CHIRIŢA: Când ar fi faţă sufleţelul, să m ă vadă... cum şi-ar mai răsuci musteţile!...(Iar strănută.) Iar mă pomineşte!Ochii şi sprincenileFac toate pricinile,Şi cu foc şi cu pârjolPe amor îl dau de gol.Când un tinerel îţi placeŞ-amorez voieşti a-1 face,Cât mi-1 iei puţin la ochi,L-ai trecut cu dediochi.Cât îi joci şi din sprâncene,De amor se umflă-n pene.Cât din buze mi-i zâmbeşti,Chiar pe loc îl nebuneşti. Chiriţa la Iaşi, (România 1987).Iar de-i faci ş-aşa din mână... Film regizat de Mircea DrăganIi călare pe prăjină! (Se aude iar minavetul in odaia lui Guliţă.) CHIRIŢA: Iar! Iar!... Valeu! că mare păcate c-un plod!... îmi vine să latru. (Aleargăla uşa lui Guliţă.) Ţâşt, diavoli, că mă bagi în ipohondrie. GULIŢĂ (din odaie): Las', neneacă, că învăţ mujica. CHIRIŢA: Ţi-oi da eu acuşi o mojică, trântorule, de nu-i putea-o înghiţi. (Intră înodaie.) ŢIGANCA: Vai de mine! ce păcate pe capul meu de când am venit în leşul ista!...ba îmbracă pe cucoana... ba găteşte duducile... ba calcă rochii de bal... ba arde nucuşoarăde sprâncene. Mă mir cum nu s-au săturat de zbânţuit!... Ieri au fost la teatru şi-nastăseară merg la bal, la Afinoaia; ş-apoi şi alt păcat! că încep a se-mbrăca de pe latoacă... îmi vine, zău, să iau câmpii... (Se aude dând palme în odaia lui Guliţă şi Gidiţă plângând.) CHIRIŢA (intrând): Ia aşa... mai bine-i scânci tu, decât oi turba eu... Ce mirosă-aicia pârlit?... arde ceva, vro petică?... (Aleargă la masa cu rochii de ridică una şi o aratăarsă în poale.) Iaca poznă! c-o lăsat cioara feru pe rochii... destulă treabă!... Ianpriveşte... rochie de bal îi asta?... Ei! apoi să n-o ucizi în bătaie! bunătate de rochie cumpărată la Leiba Grosu cu omulţime de bani: douăzeci ş-atâţi de jumătăţi de irmilici noi!... (Aruncă rochia în obrazul

ţigancei.) Na! stahie-mpeliţată... mănânc-o friptă cum îi... şi lipseşti din ochii mei căintru acuşi într-un păcat. ŢIGANCA: Cuconiţă... CHIRIŢA: Lipseşti, îţi zic... piei, că te zgârii... (Ţiganca fuge în odaia Chiriţei.) CHIRIŢA (plimbându-se furioasă): Uf! că nu mai este de suferit!... de când am venitîn Ieşi ca să-mi mărit fetele... am prins la istericale ca o cheraţiţă... Poftim!... Cu ce-oisă mă duc eu acum la balul Afinoaiei?... trebuie iar să-mi pun rochia cea de catife roşieşi turlubanu cel cu pene stacojii... ca să mai aud iar vrun obraznic zicând că seamăn cuNastratin Hogea, ca mai deunăzi, la bal-masque... Nu-i de suferit, nu-i de suferit şi pace! SCENA IV Chiriţa, Guguliţă şi pe urmă feciorul CHIRIŢA: Ei! de-acum hai degrabă la îmbrăcat... Guliţă, du-te de-ţi pune straielecele de Anul Nou şi te fă pupuica, sufletul meu. GULIŢĂ: Da nu pot sămă-mbrac singur, neneacă... CHIRIŢA: Auzi, coşcoge calindroiu? Doamne! că alintat ai mai fost... Măi ficior... FECIORUL (îmbrăcat în livrea strâmtă): Aud, cucucoană. (Vine pe uşa din fund.) CHIRIŢA: Iaca ţuţuianu... şi-o pus livreua... Ian să videm, bine-o lucrat-o jidanu? FECIORUL: M ă cam strânge la coate şi-n spate. CHIRIŢA: Da ce vrei?... să bălălăieşti ca într-un sucman?... aşa-i moda-n Ieşi. FECIORUL: Nu ştiu ce mâncare o fi moda ceea... dar ştiu că m ă strânge moda-nspate de-mi ies ochii... parcă m -a pus în teasc! CHIRIŢA: Taci din gură... şi mergi de-mbracă cuconaşul. Guliţă, să nu mă dai desminteală. GULIŢĂ: Lezebon, maman... eu acuşi sunt gata... cât ai bate-n palme. (Iese cufeciorul şi intră în odaia lui.) CHIRIŢA: Acum, ia să-mi văd şi fetele... (Strigă.) Aristiţo, Calipsiţo... SCENA V Chiriţct, Aristiţa, CalipsiţaARISTIŢA, CALIPSIŢA (crăpând uşa odăii lor): Aud, maman.CHIRIŢA: Da veniţi încoace... Ce, Doamne,iartă-mă, de-mi faceţi iţii?ARISTIŢA, CALIPSIŢA (coborând ochii):Maman...CHIRIŢA: Се-aţi păţit astăzi de vă fasoliţiaşa?...ARISTIŢA, CALIPSIŢA: Nu suntem încăîmbrăcate.CHIRIŢA (în parte): Bietele copile!... Ceruşinoase-s!... vezi dacă le-am crescut cumse cade?... iar nu ca dimonu cela a cucoanei. Chiriţct la Iaşi, (România 1987) Nastasiicăi, care dă la om fără băţ. (Tare.) Film regizat de Mircea DrăganEi! cătati de vă-mpodobiti frumos şi puneţi-vă

nasul în talgere cu apă rece să se disroşească, hai. (Fetele închid uşa.) Doamne!...Doam ne! de când m-o adus păcatele aici, am obosit ca un cal de poştă. Ş-apoi ce folos!...cuconaşii din Ieşi nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sunt cu steua-n frunte. SCENA IX Cei dinainte, Bârzoi BÂRZOI (intrând prin salonul din fund): Care-i cucoana de gazdă aici?... GULIŢĂ (alergând la Bârzoi): Băbaca!... Băbaca!... a venit băbăcuţa!... BARZOI: Gugulea băbacăi... (II sărută. Cu glas tare.) Care-i cucoana de gazdă?...cea cu balul?... AFIN: Cine răcneşte aşa?... (întorcându-se.) Ce văd?... cuconu Grigore Bârzoi!... BARZOI: Eu şi cu mine, cucoană dragă!... Unde mi-i Chiriţuşca cu puii? GULIŢĂ: Neneaca?... a leşinat, băbacă. BÂRZOI: Ce zici, Guguleo? iar a leşinat?... mări, ce-s marghioliile aiste? (Merge laChiriţa.) A m a!... ha! frumos îi mai şade!... Ia feriţi într-o parte, că eu îi sunt popa. Acuşio să-nvie ca o muscă de iarnă... (Ii bate în palm ă cât poate.) CHIRIŢA (răsărind): Camacsî!... Ce văd! d-lui?... BÂRZOI (serios): D-lui... banul Grigore Bârzoi ot Bârzoieni... şi soţul d-tale tocmaidin vremea volintirilor. PUNGESCU (lui Bondici): Asta-i socru, nene Bondici? BONDICI (oftând): Neschi. PUNGESCU: Urât tată a mai avutără. BÂRZOI: înţelegi, cucoană, de ce mă aflu aici în Ieşi, pe la ceasul aista, în loc de ahorăi boiereşte la moşie... după obicei?... CHIRIŢA (tulburată): In... ţă... leg. (In parte.) îmi vine leşin la inimă. BÂRZOI: Potrivit răvaşului ce ţi-am scris din 15 a următoarei, anul 1844, am venitsă te umflu din Ieşi, cu nepus în masă... Hai... că Brustur şi Cociurlă ne aşteaptă cupreoţii... CHIRIŢA: Brustur şi Cociurlă!... scăpătaţii ceia?... nişte răzăşi!... Nu ţi-i greu săvorbeşti, frate?BÂRZOI: Iantacă-ţi gura cu fleacuri de-aiste... auzi cuvinte?... scăpătaţi!... răzeşi!... danoi ce suntem? împăraţi cu steaua-n frunte?... scoborâţi cu hârzobul din cer?... CHIRIŢA: Hârzob sau nehârzob... nu ştiu... dar cât pentru familia lui Brustur şiCociurlă... m ă închin cu plecăciune... răzăşi şi altă nimică. BÂRZOI: Cucoană Chiriţă... să ştii d-ta că răzeşii din ziua de astăzi au fost cele maimari familii în vremea veche. Ei au apărat ţara şi au scăpat-o cu pieptul lor din mânaduşmanilor, pentru că pe atunci tot românul era viteaz şi tot viteazul era boier... boieritpe câmpul războiului în faţa Patriei întregi! CHIRIŢA: Ei! iar ai să începi cu litopisiţu... Mă rog, agiungă-ţi... BÂRZOI: în sfârşit... vorbă multă, sărăcie!... Brustur şi Cociurlă sunt feciori deoameni cu moşioarele lor, cu bănişorii lor... CHIRIŢA: Cu vitişoarele lor... le ştiu... BÂRZOI: Gospodari buni şi nedatori cu nimic nimănui... înţelesu-m-ai, cucoană?...

nu-s datori nici c-o leţcaie, pentru că nu-şi ridică nasul mai sus decât se cuvine... ca de-alde d-ta, care vrei să te-nalţi ca ciocârlia... şi vii pin Ieşi, cale de zece poşte, ca să-ţifaci fetele de râsul lumii... şi ca să le găseşti bărbaţi ca de-alde Bondici şi Pungescu...nişte târâie-brâu, ce sorb zestre le cu lingura...PUNGESCU (lui Bondici): Aoleo! ne-a pocnitără în pălărie.BONDICI (asemene): Ghiuju dracului!...BARZOI (luând pe Chiriţa de mână): Hai la Bârzoieni, la locul nostru... şi nu maiumbla după cai pe pereţi.CHIRIŢA: Sufletele...BARZOI: Haide-ţi zic astăzi şi nu mai lungi vorba... Trăsura ne-aşteaptă la scară culucruri, cu tot.GULIŢĂ (în parte.): Şi cu minavetul meu? (Iese cu fuga.)CHIRIŢA: Tiranule!..’.BARZOI: Aşa... dacă-ţi place... altă dată să ştii de la mine o vorbă bătrânească: Nute-ntinde mai mult decât ţi-i oghealu... Haide...(Guliţă vine înapoi cu minavetnl.)CHIRIŢA: Iar letopisiţe?...destul!... iaca vin... mai stai, că doar nudau tătarii... să-mi iau măcar ziua bunăde la prieteni... m ăi!... că avan mai eşti!(Vine în faţa publicului şi facecompliment.) Cu plecăciune, boieri d-voastră... copilele le-aţi văzut: iată-le-s... Aristiţo, Calipsiţo... (Fetele vinlângă dânsa.) Aiste-s, cum le-amprocopsit de douăzeci ş-atâţi de ani...Una-i de 16 pe 17, şi una de 18 pe 19...îi împlinesc la lăsatul săcului... Precumle vedeţi... îs tinerele, frumuşele,curăţele, hămicele, cu ghitarda lor, cucadrilul lor, cu franţuzasca lor. Parle Chiriţa la Iaşi, (România 1987).france, madmuzel?... Film regizat de Mircea Drăgan FETELE: Ui, maman.CHIRIŢA: Le-aţi auzit?... ca apa! (Fetelor.) Le piese vu, monsio cavaler din Ieşi?FETELE: Ui, maman.CHIRIŢA: Ei! minciuni v-am spus?... Ce ziceţi?... vă place?... Ascultaţi-mă pe mine,că eu ştiu ce ştiu... nu pierdeţi chilipirul de la mână.Ha, ha, ha, ha.BARZOI: D-apoi vină azi.TOŢIFetele-s bune.(Bârzoi apucă pe Chiriţa de mână şi o trage spre uşa din fund. Guliţă, Aristiţa şiCalipsiţa îi urmează. Cuculeţ face semn epistaţilor ca să ducă pe Bondici şi pePungescu. Poftipi la bcd se închină la familia lui Bârzoi, râzând cu hohot.)(Cortina cade.)

REPERE DE INTERPRETARE Crescut în atmosfera salonului, om de societate căruia îi plăcea să dialogheze, VasileAlecsandri face din teatru o preocupare de-o viaţă, implicându-se în diversele luimanifestări. Debutând cu o piesă de teatru simplă - Farmazonul din Hârlău, în 1840,Alecsandri scrie peste 50 de piese, de la vodeviluri la comedia de observaţie socială şide moravuri, fără a uita preferinţa sa pentru istoria naţională sau pentru o problematicăestetică, cu subiecte din viaţa română sau tangenţiale cu aceasta. In orice perioadă decreaţie, V. Alecsandri se opreşte asupra iubirii lui din tinereţe, fiind primul nostru omde teatru, un adevărat întemeietor. Comedia de caracter şi de moravuri îl atrage pe Alecsandri, scriitor cu mesaj direct,explicit, observator fin al societăţii româneşti într-o perioadă de tranziţie, considerândcă teatrul este o tribună de educaţie, aşa cum este el perceput de la originile sale. „Ciclul Chiriţelor'' (Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provincie, Chiriţa în voiaj şi Chiriţaîn balon) are ambiţia de a fi o frescă socială în care dramaturgul urmăreşte ascensiuneaspre „centru” a celor din marginea societăţii (mahalaua şi provincia). Acestor comedii sociale şi „cântecele” comice le lipseşte un conflict dramaticsusţinut de personaje cu o tipologie bine definită; ele par însumări de scenete, dar autorulimpresionează prin forţa de a crea caractere prin folosirea comicului de limbaj.Tentativele de snobism, demagogia şi ipocrizia sunt aspecte comportamentale cuimplicaţii sociale, satirizate de dramaturg prin intermediul comicului de limbaj, desituaţii, de caracter şi de moravuri. înaintea lui Caragiale, Alecsandri creeazădimensiunea comică a societăţii româneşti într-o perioadă când formele fără fond seinsinuează treptat, uneori păgubitor, când spoiala înlocuieşte autenticitatea. Şipersonajele lui Alecsandri vorbesc de meritele lor de revoluţionari la 1848, încercând oascensiune socială prin şantaj şi demagogie. „Un luptător ” este şi Grigore Bârzoi, soţulG uriţei, care se duce la Iaşi pentru a se face ispravnic. Şi Chiriţa, prin ifosele eiprovinciale, doreşte să ajungă în centru, aşa cum fac (mai târziu) toate personajele dinmahalaua orăşenească sau din târgul provincial în comediile lui Caragiale. Princomediile sale, Alecsandri este un Caragiale al generaţiei precedente. Spre deosebirede personajele caragialiene, remarcabile prin rapacitatea lor, Chiriţa are o inocenţă a eicare o face acceptabilă. Ea nu este un „monstru” al parvenitismului, având slăbiciuni pecare celelalte personaje і le speculează la momentul oportun. Prin ascensiunea luiGrigore Bârzoi, Chiriţa urmăreşte satisfacerea propriei vanităţi, dar desprinderea ei detradiţiile târgului moldovenesc are un temei şi un suport moral. Educaţia în familie nuse face pe apucate, ci prin angajarea unui profesor francez cu cele mai alese maniere.Cu toate acestea, Chiriţa este un personaj ridicol, care prezintă societatea de atunci. Cucoana Chiriţa este un personaj viabil al începuturilor dramaturgiei româneşti. Ease plasează bine în acest joc al ascensiunii sociale, având „mofturi” care dau sens vieţii.Chiriţa e o cochetă bătrână şi, totodată, o mamă bună, o burgheză cu dor de parvenire,dar şi o inteligenţă deschisă pentru ideea de progres. Celelalte personaje sunt eclipsatede prezenţa ei, având, însă, specificul şi originalul fiecare în parte.

ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Pe baza lecturii piesei redaţi conţinutul operei şi explicaţi titlul acestei comedii. 2. Argumentaţi, cu ajutorul unor fragmente din comedie, de ce cucoana Chiriţa tinde să ajungă la scara de sus a societăţii. Cum are loc această ascensiune a ei? Argumentaţi-vă răspunsul. 3. Identificaţi personajele principale ale comediei şi încercaţi să le faceţi o caracteristică. Cum le-aţi putea clasifica? 4. Selectaţi şi înscrieţi în caiete sintagmele din textul operei care o caracterizează pe protagonista operei. 5. Motivaţi, cu argumente de ordin istoric şi literar-estetic, că opera studiată este o comedie de moravuri şi că prezintă un anumit tip de societate. Cum aţi putea caracteriza acea societate? AFLAŢI MAI MULŢI 9 Romantismul se constituie ca mişcare artistică la sfârşitul secolului al XVIII-lea înAnglia şi Germania, iar în sec. al XIX -lea în Franţa. S-a extins în toată Europa şiaproape în toate ţările lumii. Curentul a fost anticipat de preromantism. A afirmatspecificul naţional, mai ales în Anglia, Germania, Italia. Romantismul introduce noi categorii estetice - urâtul, grotescul, macabrul,fantasticul, aspiraţia spre originalitate, libertatea formelor. Se introduc noi specii: dramaromantică, meditaţia, poemul filozofic, nuvela istorică. Se fac inovaţii prozodice;primatul subiectivismului, al pasiunii, al fanteziei în genul liric; folosirea antitezei - înstructura poeziei şi în conceperea personajelor; îmbogăţirea limbii literare, prinincluderea limbii populare, a arhaismelor, a regionalismelor, a argoului. Termenul de romantism comportă sensuri largi, diferite, în concordanţă cu scopulurmărit, afirmându-se ca o reacţie faţă de clasicism. El exprimă atitudinea esteticăcaracterizată prin relevarea aspectelor concrete, istorice - opuse timpurilor eterne şiabstracte ale clasicismului. Se afirmă factorul emoţional, al imaginaţiei, al sensibilităţii,al subiectivităţii, al spontaneităţii, cu tendinţa de evaziune în vis, în trecut, în exotism. Reprezentanţi de seamă ai romantismului universal sunt: V. Hugo, Lamartine,Schiller, Heine, Byron, Puşkin, Lermontov etc. In literatura română cei mai de seamăreprezentanţi ai acestui curent sunt I. H. Rădulescu, C. Negruzzi, N. Bălcescu. D.Bolintineanu, V. Alecsandri, M. Eminescu etc. Romantismul poate fi considerat unul din curentele larg reprezentate în culturaromână şi cea universală. Principiile estetice ale romantismului: • Se remarcă aspiraţia spre originalitatea şi libertatea formelor; spargereabarierelor tematice şi formale. • Subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul sentimentului, al

construcţia personajelor, a destinelor, cât şi în ilustrarea stărilor sufleteşti contradictorii.Condiţia geniului este abordată şi din perspectiva filosofică. Mediile sociale relevatesunt diverse şi contrastante, fiind înfăţişate inclusiv periferia sordidă şi lumea celorumili. Natura evocată devine cadru sugestiv (peisaj nocturn, crepuscul misterios, mediuîntunecat, brutal sau idealizat, depărtaăi fascinante, vagul exotic, ţinuturi stranii sausublim). Limba literară se îmbogăţeşte prin valorificarea tuturor registrelor - popular,regional, arhaic sau limbaj oral. Se observă libertatea genurilor şi a speciilor, careinterferează în structuri hibride: liric şi epic, eseu, critică, poem filosofic, teatru poeticetc. Romantismul promovează în special poezia lirică, dar şi dramaturgia sau proza, iarspeciile noi sunt: meditaţia, elegia, poemul filosofic, drama, nuvela istorică. Stilulromantic este retoric, exaltat şi pitoresc, susţinut de antiteză, hiperbolă, tiradă, în acordcu pasiunile şi trăirile interioare ale eului poetic sau cu intensitatea conflictului dintrepersonaje. Personajul romantic: - erou excepţional în imprejurări excepţionale; - antiteza (înger-demon); titanul, geniul; - provine din toate mediile sociale; - exprimă victoria pasiunii asupra raţiunii; - defineşte particularul, unicul, individualul. Stilul: - stilul metaforic; - fuziunea genurilor şi a speciilor; - îmbogăţirea limbii literare: limbaj popular, arhaic etc. (valoarea stilistică). Temele literare abordate: - dragostea; - neliniştea infinitului spaţial şi temporal; - atracţia transcendentului; - obsesia idealului şi raporturile acestuia cu realul, cu imediatul; - nostalgia originilor, întoarcerea spre illo tempore şi valorificarea tiparelor mitico-magice; - cultivarea misterului, sondarea sufletului şi a psihicului (visul, inconştientul,iraţionalul); - aspiraţia spre absolut, spre desăvârşire; - meditaţia filosofică.REŢINEŢI! Genul dramatic este genul literar în care autorul îşi exprimă indirect gândurile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii reprezentate pe scenă cu ajutorul personajelor antrenate în dialog. Genul dramatic este cel mai dinamic dintre genurile literare, cel mai deschisinovaţiilor, prin aceea că la reprezentarea unui text concură mai mulţi factori: autorul,actorul, regizorul, scenograful şi publicul spectator. 21

Ca mod de expunere, genul dramatic se bazează exclusiv pe dialog şi monolog, voceaautorului auzindu-se doar în sumarele indicaţii scenice. Organizarea textului dramatic se face în acte şi scene, de-a lungul cărora acţiuneaurmăreşte gradaţia momentelor subiectului. Genul dramatic nu prezintă aceeaşidiversitate de specii ca celelalte genuri, existând prin trei specii de bază: tragedia,comedia şi drama. Caracteristici:Operele, aparţinând genului dramatic, au trăsături specifice:• prezintă o structură specifică: replici, scene, acte (sau tablouri);• replicile sunt precedate de numele personajului care le rosteşte;• singura intervenţie a autorului se face prin didascalii (indicaţii scenice);• modul de expunere predominant este dialogul sau monologul. Specii ale genului dramatic • Tragedia • Comedia • Drama REŢINEŢI! ?? Comedia este o specie a genului dramatic ce urmăreşte personaje angajate într- un conflict aparent superficial, rezolvat printr-un deznodământ care stârneşte râsul. Punctul de plecare al comediei este categoria estetică a comicului, în a cărui sferă intră actele, situaţiile sau personajele care provoacă râsul. Ca şi tragedia, comedia datează din antichitatea greacă, unde a fost cultivată înaceeaşi epocă a lui Pericle şi Aristofan, de la care a fost preluată, în literatura latină, dePlautus. Clasicismul, prin Moliere, înalţă comedia pe cele mai înalte culmi ale realizăriiartistice, după ce în Renaştere atinseseră aceeaşi glorie Shakespeare. In literaturaromână, comedia este prezentă prin Vasile Alecsandri şi Ion Luca Caragiale - maeştrineîntrecuţi ai acestei specii literare. Textul comediei se organizează în scene şi acte, în jurul unui conflict comic, ce seamplifică treptat prin confuzie. Stilul este comun, iar eroii întruchipează tipuri care neamuză prin defectele, lipsurile sau ticurile lor. In funcţie de sursele comicului, se disting: - comicul de situaţie: întâmplări comice la care iau parte personajele; - comicul de caracter: prezentarea unor personaje ale căror trăsături de caracter sunt comice; - comicul de limbaj: vorbirea specifică unor personaje este comică; - comicul numelor proprii. Caracteristici: maniera comică în prezentarea personajelor, întâmplărilor, moravurilor; conflict relevant; deznodământ vesel.

EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Menţionaţi câteva motive pentru care Chiriţa vine la Iaşi. 2. Găsiţi trei elemente prin care o operă dramatică se diferenţiază de una epică, exemplificându-le pe baza textului citit. 3. Enumeraţi cinci trăsături ale personajului Chiriţa, ce se desprind din textul piesei. 4. Prezentaţi, sub forma unei propoziţii dezvoltate, ideea principală a textului. 5. Selectaţi din opera citită cuvintele (sintagmele) nespecifice limbii române. Care este rolul lor în descrierea personajului principal? 6. Identificaţi şi precizaţi rolul lui Grigore Bârzoi în această comedie. Argumentaţi- vă răspunsul. 7. Prin ce se caracterizează personajele acestei comedii? Motivaţi-vă răspunsul. 8. Ce tip de personaje întâlnim în comedia lui Alecsandri? 9. Demonstraţi că textul citit este o comedie. Argumentaţi-vă răspunsul. 10. Analizaţi limbajul folosit de cucoana Chiriţa. Redactaţi un text în care să vorbiţi despre aceasta. REFERINŢE CRITICE „... In Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-aputut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi.Farmecul limbei române în poezia populară - el ni 1-а descris; iubirea românească şidorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi - el le-a întrupat, frumuseţea propriea pământului nostru natal şi a aerului nostru - el a descris-o;... când societatea mai înaltăa putut avea un teatru la Bucureşti şi Iaşi - el a răspuns la această dorinţă, scriindcomedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă- el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei.... In ce constă valoarea unică a luiAlecsandri? In această totalitate a acţiunii sale literare/’ T. Maiorescu „Vasile Alecsandri încheie o epocă şi deschide o alta. El e sinteza poetică a uneijumătăţi de veac şi totodată un poet nou, la care romantismul este depăşit în sensulreechilibrării clasice/’ Nicolae Manolescu „Limba literară a lui Vasile Alecsandri e toată în opera lui, fie în versuri, fie în proză,o limbă literară evoluată, sigură de sine, expertă, ingenioasă în iniţiative de îmbogăţire,nu complet decantată încă de impurităţile fatale ale unei epoci de tranziţie, în caremăreţia versurilor populare şi romantice nu e totdeauna desăvârşită, dar chiar prinaceasta de un incontestabil pitoresc şi de o incontestabilă originalitate. Perpessicius

SAR C IN I1. Citiţi integral comedia lui Vasile Alecsandri Chiriţa în Iaşi şi efectuaţi uncomentariu literar al acestei opere.2. Realizaţi o compunere în care să prezentaţi portretul cucoanei Chiriţa.3. Citiţi individual şi alte comedii din creaţia lui Vasile Alecsandri şi faceţi ocomparaţie între ele. MOLIERE(JEAN-BAPTISTE POQUELIN) (1622 - 1673) S-a născut Jean-Baptiste Poquelin în anul 1622, la 16 ianuarie, la Paris, Franţa, cunoscut sub numele de Moliere. A fost un scriitor francez, cel care a compus 12 dintre cele mai durabile şi penetrante satire comice din toate timpurile. Pe lângă faptul că a scris, Moliere a mai fost regizor şi actor al operelor cărora le-a dat viaţă. Mama sa, Mărie Cresse, a murit când el era încă copil, iar tatăl său, Jean Poquelin, era tapiţier la curtea regelui Louis al XIII-lea. Se pare că Moliere a urmat o şcoală elementară pariziană, după care a fost înscris la prestigioasa Şcoală iezuită „College de Clcrmont\". unde a terminat studiile într-un mediu academic strict. Portretul lui Moliere, începând cu anul 1641 urmează meseria tatălui său,pictor Charles-Antoine cea de tapiţier regal. în anul 1642 Moliere a studiat dreptul, probabil în Orleans, dar nu Coypel, 1730 există documentat faptul că el s-ar fi calificat vreodată,în 1658, ajuns la Paris, a jucat la Louvre în tragedia Nicomede a lui Comedie şi înfarsa Le doctenr amoureux, piese cu care a atras atenţia publicului. S-a alaturat uneicompanii italiene faimoase pe plan local, ce juca Commedia de U'arte.începând o nouă viaţă, în 1662, Moliere s-a mutat la „Theâtre du Palais-Royal”, totalături de partenerii săi italieni şi s-a căsătorit cu Armande. în acelaşi an a jucat „L'Ecoledes fcmmes\" (Şcoala femeilor), o adevarată capodoperă. A continuat să scrie şi să-şijoace piesele, care au dus la izbucnirea unor scandaluri şi la înterzicerea unora dintreele. Dintre cele mai importante piese ale lui Moliere, amintim câteva: M onsieur dePourcecnignac, Les Amcmts magnifiques, Le Bourgeois Gentilhomme, Les Femmessavantes, Am phitw on, Les Fourberies de Scapili, dar si altele.La 17 februarie, la Paris, în anul 1673 Moliere se stinge din viaţă. A murit pe scenă,în timp ce juca Le Mcdade mciginciire (Bolnavul închipuit). în acele vremuri nu erapermis ca actorii să fie îngropaţi în cimitire obişnuite, pe tărâm sfânt. Soţia sa Armandea fost cea care i-a cemt regelui Ludovic al XIY-lea să-i permită funeralii „normale” pe

timp de noapte. Patru zile mai târziu, a fost îngropat în Cimitirul „Sf. Iosif ’ din Paris.Liderii bisericii au refuzat să oficieze ceremonia de înmormântare.In anul 1792, rămăşiţele sale au fostaduse la Muzeul MonumentelorFranceze, iar în 1817, de la MuzeulMonumentelor Franceze, rămăşiţeleau fost transferate la Cimitirul „LePere Lachaise\".Organizator al asociaţiei teatrale„L'Illustre Thcâtre\". devenită din 1665trupa lui Ludovic al XlV-lea, adesfăşurat o vastă activitate teatrală. Inopera sa dramatică în versuri şi proză,a abordat modalităţi diferiteale comediei, în genere în formeamestecate, epuizând întreaga gamă amijloacelor comicului. Prin creaţia sa,a oferit comediei franceze, pornite de Mormântul lui Moliere înla nivelul farsei primitive, al teatrului Cimitirul Le Pere Lachaiseitalian cu măşti şi comediei de intrigă,valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri.Opera lui Moliere nu se circumscrie nici spaţiului, dar nici timpului. Ea nu aparţinenumai vieţii unei epoci sau a unei societăţi, ci tuturor vârstelor vieţii. Opera lui Moliereexprimă trecutul, prezentul şi viitorul. Aruncând o privire asupra ei, vom observa însăreflectându-se în această vastă oglindă figura Franţei. BURGHEZUL GENTILOM (fragment) Personajele comediei: DOMNUL JOURDAIN - burghez; DOAMNA JOURDAIN - soţia dumisale; LUCILE - fiica domnului Jourdain; CLEONTE - iubitul Lucilei; DORIMENE - marchiză; DORANTE - conte, iubitul Dorimenei; NICOLE - servitoarea domnului urdain; COVIELLE - valetul lui Cleonte. ALTE PERSONAJE: profesorul de muzică, un elev al profesorului de muzică,profesorul de dans, maestrul de scrimă, profesorul filozofie, maistrul croitor, un ucenical croitorului, doi lachei, personajele baletului. ACTUL I Cortina se ridică într-o hărmălaie de instrumente muzicale, în mijlocul scenei vedeun elev al profesorului de muzică; acest elev compune, la o masă, o arie care burghezula cerut-o pentru o serenadă. 25

Scena ІProfesorul de muzică, profesorul de dans, elevul, treimuzicanţi, doi viorişti patru dansatori (către muzicanţi)PROFESORUL DE MUZICĂ: Haide, daţi-vă-ncoa'şi odhniţi-vă puţin, n-o veni!PROFESORUL DE DANS: (către dansatori) Şi voiîn partea astălaltă...PROFESORUL DE MUZICĂ: (către elev), (cătremuzicanţi) Gata?ELEVUL: Gata!PROFESORUL DC MUZICĂ: Ia să vedem...A-ha! Bine.PROFESORUL DE DANS: Ceva nou?PROFESORUL DE MUZICA: Da, o arie deserenadă. Am pus s-o facă aici, când s-o scula jupanul.PROFESORUL DE DANS: Ia s-o văd şi eu... PROFESORUL DE MUZICĂ: Lasă c-o auzi o Scenă din spectacoluldată cu dialogurile, când o veni. Nu mai întârzie mult. , Burghezul gentilom \", 2006. PROFESORUL DE DANS: O s-avem de lucru de Regia de Petrică Ionescuaci înainte amândoi, dumneata şi eu!PROFESORUL DE MUZICĂ: Da. Am găsit omul care ne trebuie, are pleaşcă pentrunoi şi domnul Jourdain ăsta, cu gărgăunii de boierie de purtări alese care i-au intrat încap! Să-i semene toată lumea şi-am pricopsit: dumneata cu danţul, cu cu muzica.PROFESORUL DE DANS: Să nu-i semene de tot, aş vrea să se priceapă un pic maimult la lucrurile pe care і le dăm...PROFESORUL DE MUZICĂ: Se pricepe rău, dar plăteşte bine. Deocamdată, deparale are nevoie, în primul rând, arta noastră.PROFESORUL DE DANS: Cât despre mine, ce să-ţi spun, nu-mi strică puţinăglorie. Aplauzele-mi merg la inimă, şi socotesc că-n toate artele e mare ghinion să teproduci în faţa proştilor, să-ţi judece compoziţiile, cu nepriceperea lui, un dobitoc. Mareplăcere să lucrezi pentru nişte oameni în stare să simtă gingăşia unei arte, să-ţi primeascăbucuros frumuseţile unei lucrăn şi să-ţi răsplătească munca prin cuvinte măgulitoare.Nu e mai plăcută răsplata lucrurilor pe care le-ai făcut, decât să le vezi cunoscute, să levezi mângâiate de aplauzele cu care eşti onorat. Socotesc că nici o plată nu e mai bunăpentru ostenelile noastre... laudele luminate sunt cea mai dulce răsplată...PROFESORUL DE MUZICĂ: Precum zici! Le gust şi eu la fel ca dumneata. Fărăîndoială, nimic nu te gâdilă mai mult decât aplauzele de care vorbeşti. Dar tămâia n-opoţi mânca. Laudele goale nu umplu stomacul. Trebuie şi ceva solid. Iar felul cel maibun de-a lăuda e să lauzi cu mâinile. Omul nostru, de! Nu prea e luminat, vorbeştealandala despre toate şi aplaudă pe dos; dar banii lui dreg ceea ce cu judecata oscrânteşte; are punga pricepută. Laudele Iui sunt bani număraţi. Burghezul ăsta ageamiupreţuieşte mai mult decât luminatul nobil care ne-a adus aici.Profesorul de dans: E ceva adevărat în ce spui, dar găsesc că prea pui mare preţ pebani. Interesul e un lucru atât de josnic, încât un om de treabă nu trebuie să-i arate atâtadragoste.

PROFESORUL DE MUZICĂ: Dar de primit, primeşti bucuros banii pe care ţi-i dă! PROFESORUL DE DANS: Fireşte! Dar asta nu-mi ajunge. Aş vrea ca, o dată cuaverea, să mai aibă şi puţin gust. PROFESORUL DE MUZICĂ: Şi eu aş vrea! Şi în scopul acesta lucrăm amândoi,după puterile noastre. In orice caz, ne dă prilejul să ne facem cunoscuţi. Şi va plătipentru alţii ceea ce vor lăuda alţii pentru el. PROFESORUL DE DANS: Iacătă-1! (...) ACTUL II Scena VI Profesorul de filozofie, domnul Joiirdciin, lacheul PROFESORUL DE FILOZOFIE: (îndreptându-şi gulerul) Să ne vedem de lecţie... DOMNUL JOURDAIN: Ah, domnul meu, tare-mi pare rău de bătaia pe care aimâncat-o! PROFESORUL DE FILOZOFIE: Nu face nimic. Un filozof ştie să primeascălucrurile aşa cum se cuvine. Am să fac împotriva lor o satiră în stilul lui Juvenal, să măpomenească! Dar să lăsăm asta. Ce doriţi să-nvăţaţi? DOMNUL JOURDAIN: Tot ce s-o putea; m -a prins mare poftă sa tiu savant; şi morde ciudă că tata şi .cu mama nu m-au pus să-nvăţ toate ştiinţele, când eram mic. PROFESORUL DE FILOZOFIE: lată un sentiment cuminte! Nam, sine doctrina,vita est quast morţiş imago. Aţi înţeles, nu? Ştiţi latineşte? Domnul Jo urda in: Ştiu, dardumneata fă aşa ca şi cum n-aş şti. Ia spune-mi, cum vine asta? PROFESORUL DE FILOZOFIE: Asta înseamnă că Jdra ştiinţă, viaţa este aproapeimaginea morţii! DOMNUL JOURDAIN: Latinul ăsta are dreptate. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Cunoaşteţi ceva principii, oarecare începuturi aleştiinţelor? DOMNUL JOURDAIN: A, da! Ştiu să citesc şi să scriu. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Cu ce v-ar plăcea să-ncepem? Aţi dori să vă-nvăţ logica? DOMNUL JOURDAIN: Ce e aia logica? PROFESORUL DE FILOZOFIE: Logica ne învaţă cele trei operaţii ale spiritului. DOMNUL JOURDAIN: Şi care sunt cele trei operaţii ale spiritului? PROFESORUL DE FILOZOFIE: Prima, a doua şi a treia. Prima este să concepiexact cu ajatorul universalelor; a doua să judeci exact prin mijlocirea categoriilor şi atreia să tragi o consecinţă exactă cu ajutorul figurilor: Barbara. Celarent. Dări. Ferio.Baralipton etc. DOMNUL JOURDAIN: Cam întortocheate... Logica asta nu prea e de mine. Săînvăţăm ceva mai drăgălaş. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Doriţi să-nvăţaţi morala? DOMNUL JOURDAIN: Morala? PROFESORUL DE FILOZOFIE: Da. DOMNUL JOURDAIN: Şi cum o întoarce morala asta? PROFESORUI DE FILOZOFIE: Tratează despre fericire, învaţă pe oameni să-şipotolească patimile şi... 27

DOMNUL JOURDAIN: Las-o-ncurcată! Eu sunt arţăgos de felul meu şi nu-mi ardede morală; când m-apucă arţagul, vreau să-mi dau drumul când îmi trece. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Poate că v-ar interesa fizica! DOMNUL JOURDAIN: Ce pasăre mai e şi fizica asta. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Fizica este aceea care explică principiile lucrurilornaturale şi proprietăţile corpurilor; care vorbeşte despre natura elementelor, a metalelor,a mineralelor, a pietrelor, a plantelor şi a animalelor şi ne învaţă provenienţa tuturormeteorilor: curcubeul, vâlvătăile, cometele, talgerele, tunetele, trăsnetul, ploaia, zăpada,grindina, vânturile şi vârtejurile. DOMNUL JOURDAIN: Mare-ncurcătură şi fizica asta, m-apucă ameţelile. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Atunci, ce doriţi să vă-nvăţ? DOMNUL JOURDAIN: Ortografia. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Cu plăcere. DOMNUL JOURDAIN: Pe urmă o să mă-nvăţaţi almanahul, ca să ştiu când e lunăşi când nu e. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Fie! Ca să urmăriţi perfect gândireadumneavoastră şi să trataţi această materie ca un filozof, trebuie început în ordinealucrurilor, printr-o exactă cunoştinţă a naturii literelor şi a feluritelor chipuri cumtrebuiesc pronunţate. In această privinţă trebuie să vă spun că literele sunt împărţite învocale, fiindcă exprimă vocile, şi în consoane fiindcă sună împreună cu vocalele şi nufac decât să marcheze diverse articulaţiuni ale vocilor. Există cinci vocale sau voci: A,E, I, O, U. DOMNUL JOURDAIN: Asta da, mai merge. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Vocea A se formează deschizând tare gura: A. DOMNUL JOURDAIN: A! A! Bun. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Vocea E se formează apropiind falca de jos, decea de sus: A, E. DOMNUL JOURDAIN: A, E, A, E. Pre legea mea, asta zic şi eu. A, ce frumos! DOMNUL JOURDAIN: A! A! Bun. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Vocea E se formează apropiind falca de jos, decea de sus: A, E. DOMNUL JOURDAIN: A, E, A, E. Pre legea mea, asta zic şi eu. A, ce frumos! PROFESORUL DE FILOZOFIE: Iar vocea I, apropiind şi mai mult fălcile una dealta şi trăgând marginile gurii spre urechi: А, E, I. DOMNUL JOURDAIN: А, E, І, І, І, I. Asta da! Trăiască ştiinţa! Profesorul de filozofie: Vocea O se formează deschizând iar fălcile şi apropiind buzele prin cele două colţuri, cel de sus şi cel de jos: O. DOMNUL JOURDAIN: O, O. Nimic mai potrivit! А, E, І, O, I, O.Admirabil! І, O, I, O. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Deschiderea gurii devine întocmai ca un cerculeţ,ce reprezintă un O. DOMNUL JOURDAIN: O, O, O. Ai dreptate. Mare lucru, domnule, să fii om învăţat! PROFESORUL DE FILOZOFIE: Vocea U se formează apropiind dinţii fără a-iîmpreuni de tot, scoţând buzele în afară şi apropiindu-lc una de alta, fără să le lipeşti detot: U.

DOMNUL JOURDAIN: U, U. Nimic mai adevărat: U. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Buzele se lungesc, ca şi cum ai fi supărat pccineva; de acolo vine că dacă vrei să te strâmbi la cineva, ori să-şi baţi joc de el, n-aidecât să-i zici: U. DOMNUL JOURDAIN: U, U. Da, domnule! A, ce rău îmi pare că n-am studiat maidevreme, ca să ştiu toate astea! PROFESORUL DE FILOZOFIE: Mâine o să facem şi celelalte litere care se cheamăconsoane. DOMNUL JOURDAIN: Sunt şi acolo ciudăţenii ca dincoace? PROFESORUL DE FILOZOFIE: Desigur. De pildă, consoana D se pronunţăzvârlind cu vârful limbii în dinţii de sus: DA. DOMNUL JOURDAIN: DA! DA! intr-adevăr!... Ce frumoase lucruri! Ce lucruriminunate! PROFESORUL DE FILOZOFIE: F, apăsând cu dinţii de sus pe buzade jos: FA. DOMNUL JOURDAIN: FA! FA! Chiar aşa, zău! A, măicuţo şi tăicuţule, ce-mifâcurâţi?! PROFESORUL DE FILOZOFIE: R, ducând vârful limbii până-n cerul gurii, aşa felcă, fiind atinsă de acrul care iese cu putere, limba dârdâie, se întoarce iar de unde aplecat şi face un fel de tremurici: R, RA! DOMNUL JOURDAIN: R, R, RA, R, R, R, R, R, RA. Aşa, zău! A, ce priceput maieşti Cum mi-am pierdut eu vremea când-acum! R, R, R, RA! PROFESORUL DE FILOZOFIE: Am să vă explic cu când' la capăt toate minunileastea! DOMNUL JOURDAIN: Te rog! De altfel, trebuie să-ţi fac şi o mărturisire. Suntîndrăgostit de-o persoană foarte bine şi aş dori să m-ajuţi să-i scriu ceva într-o scrisoricăpe care aş lăsa-o să-i cadă la picioare. Profesorul de filozofie: Grozav de bine! DOMNUL JOURDAIN: Da, o să fie ceva foarte galant! PROFESORUL DE FILOZOFIE: Nu mai încape vorbă. Doriţi să-i scrieţi înversuri? DOMNUL JOURDAIN: Nu, nu, fără versuri... PROFESORUL DE FILOZOFIE: Nu vreţi decât proză. DOMNUL JOURDAIN: Nu, nu vreau nici proză, nici versuri. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Dar trebuie să fie ori una, ori alta. DOMNUL JOURDAIN: Da' de ce? DOMNUL JOURDAIN: Nu există decât proza sau versul? PROFESORUL DE FILOZOFIE: Desigur. Tot ce nu e proză e vers, şi tot ce nu evers e proză. DOMNUL JOURDAIN: Şi cum vorbeşte omul ce e? PROFESORUL DE FILOZOFIE: Proză. DOMNUL JOURDAIN: Pre legea mea, de peste patruzeci de ani spun proză fărăsă ştiu! îţi sunt îndatorat peste poate. Aş vrea să-i strecor într-o scrisorică: Frumoasămarchiză, frumoşii dumitale ochi mă fac să mor de dragoste. Dar vorbele astea le-aşdori mai galante, mai bine întoarse. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Să puneţi aşa: că focul ochilor ei v-a prefăcut

inima-n cenuşă; că suferiţi zi şi noapte pentru dânsa de chinurile cele mai... DOMNUL JOURDAIN: Nu, nu, nu, nu vreau toate astea. Vreau doar ce ţi-am spus:Frumoasa marchiză, frumoşii dumitale ochi mă fac să mor de dragoste. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Trebuie spuse mai pe larg lucrurile. DOMNUL JOURDAIN: Ţi-am spus, nu! Nu vreau decât cuvintele astea, darîntoarse după modă, aşezate cum trebuie. Te rog să-mi spui feluritele chipuri în care le-am putea turna. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Le putem pune întâi cum aţi spus dumneavoastră:Frumoasă marchiză, frumoşii dumitale ochi mă fac să mor de dragoste. Sau: Dedragoste, să m or m ă fac, frumoasă marchiză, frumoşii voştri ochi. Sau: Ochii voştrifrumoşi, de dragoste mă fac, frumoasă marchiză, să mor. Sau: Să mor, frumoşii voştriochi, frumoasă marchiză, de dragoste mă fac. Sau: M ă fac frumoşii voştri ochi să mor,frumoasă marchiză, de dragoste. DOMNUL JOURDAIN: Dar din toate astea, care e cel mai bun? PROFESORUL DE FILOZOFIE: Cel pe care l-aţi spus la început: Frumoasămarchiză, frumoşii dumitale ochi mă fac să mor de dragoste. DOMNUL JOURDAIN: Vezi, eu n-am studiat, am nimerit-o dintr-o dată. îţimulţumesc din toată inima şi te rog să vii mâine de cu vreme. PROFESORUL DE FILOZOFIE: Voi fi, fără-ndoială. (Moliere, Burghezul gentilom. In româneşte de Victor Eftimiu, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1958) REPERE DE INTERPRETARE Molliere este unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai clasicismului universal.A fost recunoscut de posteritate, remarcat chiar de la începutul carierei sale teatrale. Seafirmă ca autor dramatic, compunând o serie de piese, în special comedii. Scriitorulfrancez abordează diferite forme ale comediei: farsa, comedia muzicală şi tragicomedia.Multe dintre comediile lui Molliere sunt bine cunoscute, jucate şi astăzi pe sceneleteatrale ale lumii. Una dintre cele mai remarcabile comedii ale lui Molliere este Burghezul gentilom -o comedie-balet în care muzica şi dansul joacă un rol foarte important. A fost pusă înscenă pentru prima dată în anul 1670, în faţa Curţii de la Chambord. Piesa s-a bucuratde un succes enorm încă de pe atunci şi este şi astăzi una dintre cele mai remarcabilelucrări teatrale ale clasicismului francez, atât prin fondul de idei, cât şi prin compoziţieşi formă artistică. Molliere a reuşit să prezinte prin această comedie o întreagă societatea timpului său, dar şi să anticipeze unele momente ale vremii sale. Personajul principal al comediei, Domnul Jourdain, este un burghez înstărit caredoreşte cu orice preţ să capete maniere distinse ale celei mai înalte pături sociale, adicăsă devină nobil. Este o dorinţă exagerată, din motivul că e, în realitate, nu prezintă nimicdin ceea ce ar trebui să posede un nobil. Este grosolan, brutal, grandoman şi incult. Personajul lui Molliere este un tip cu aere, care uită, de fapt, că nu titlul îl poate faceun nobil, ci educaţia şi comportamentul, cultura proprie. De aceea mania lui nobiliarădevine caraghioasă şi chiar ridicolă.

Joudain este un reprezentant tipic al burgheziei din vremeasa, amatoare de titluri şi onoruri, pe care şi le cumpără cuuşurinţă. El nu este capabil să înţeleagă cele maielementare lucruri: poţi cumpăra orice, dar nu şi sufletulcurat, inteligenţa, cumpătarea şi bunul simţ. De aici şimesajul central al comediei. Toate încercările lui Jourdainsunt nişte scene ridicole care ne demonstrează că el nu esteapt să se ridice nici măcar cu o treaptă mai sus din cauzapropriului orgoliu şi prostii, dar şi a faptului că privealumea din jurul său cu un dispreţ neexplicabil. DomnulJourdain este tot atât de neînţelegător cu ai săi ca şiHarpagon. Comportamentul lui Jourdain dă naştere unorscene comice, admirabile prin verva lor satirică. Limbajulpersonajelor este un procedeu prin care Molliere îşi Moliere portretcaracterizează excelent personajele.Clasicismul lui Molliere se manifestă prin respectarea imitării naturii umane cu toateformele ei de manifestare. Personajele lui sunt nobili, burghezi, medici, pseudosavanţietc. Molliere rămâne unul dintre scriitorii universali care şi astăzi este prezent pe sceneleteatrului din întreaga lume, iar limba franceză este numită, prin perifrază, limba luiMolliere, în acest mod demonstrând încă o dată aportul pe care 1-а avut acest scriitor îndezvoltarea culturii şi limbii franceze. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi fragmentele din comedia lui Molliere şi reproduceţi conţinutul lor. Ce aspecte comice aţi sesizat? Argumentaţi-vă răspunsul cu citate din text. 2. Identificaţi personajele comediei şi înscrieţi-le în caiete. Cum se autodefinesc aceste personaje? Motivaţi-vă răspunsul. 3. Selectaţi şi citiţi în textul comediei sintagmele care caracterizează personajul principal. 4. Cum este prezentată în comedia lui Molliere „lecţia de filozofie'’? 5. Ce rol joacă profesorul în discuţia lui cu Domnul Joirdain? 6. Explicaţi semnificaţia titlului acestei comedii. Vă pare reuşit? Argumentaţi-vă răspunsul. AFLAŢI MAI MULŢI Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare în Franţa în a doua jumătate asecolului al XVI-lea în timpul domniei lui Ludovic al XlV-lea şi se dezvoltă în perioadadintre secolele XVII-XVIII. Clasicismul pledează pentru valorificarea antichităţii şi estecaracterizat, în special, prin respectul pentru antichitate. Termenul „clasicism\" vine de la latinul ..clasicus\". ceea ce înseamnă - de prim rang,în care te poţi încrede, demn de urmat.

Cuvântul „clasic'’ are mai multe accepţii. Se consideră clasice operele literare şiartistice care întrunesc condiţiile perfecţiunii. In acest sens sunt clasici scriitorii şi artiştiia căror operă îşi păstrează valoarea de-a lungul veacurilor. Astfel, în operele luiLeonardo da Vinci, Iohann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Mihail Eminescu, GeorgeEnescu, recunoaştem valori clasice. In altă accepţie „clasic\" înseamnă ceea ce aparţinelumii şi culturii antice greco-latine. Clasicismul este, astfel, un curent literar în operelecăruia raţiunea are rolul dominant şi care defineşte ansamblul culturii şi literaturii greco-latine prin extensiuni antice. In aşa fel ideea de clasicism se contopeşete cu cea deantichitate.Este necesar să menţionăm că nu există un element clasic pur şi că în majoritateacazurilor „Clasicismul\" este întrepătruns de „Romantism\".La origine, „Clasicismul\" se bazează numai pe judecata etică şi poate fi definit ca omişcare artistică şi literară care promovează ideile de armonie şi echilibru a fiinţeiumane. Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral şi estetic al artei, princonformarea faţă de regulile clasice după modelul antichităţii greco-romane, prinîmbinarea frumosului cu binele şi adevărul, utilului cu plăcutul, prin interesul pentrunatura umană şi prin obiectivitatea scriitorului.In formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante:1. Perioada Renaşteriifranceze ce cuprinde a Il-a jnm. a secolului al XVI-lea. Ideeagenerală a esteticii clasiciste este cea a imitaţiilor antichităţii.2. Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 şi înlocuieşte importanţa primordialăa imitaţiilor cu primatul regulelor.3. Perioada 1636-1711 şi e remarcată prin apariţa satirelor lui Boileau.Gruparea ideilor clasiciste şi transformarea lor într-o unitate de norme esteticeconstituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea: Comedie, Racine, Boileau,Moliere, La Fontaine, La Bruyere. Pornind de la imitaţia anticilor, este promovată o artăcu un scop moral, în centml căreia se află omul raţiuniişi al armoniei universale. Clasicismul reuneşte scriitoriicare acceptă unele legi comune, care au ca trăsăturigenerale: claritatea, ordinea şi măsura.In Franţa principalii reprezentanţi ai clasicismuluisunt: Pierre Comedie, Jean Racine, Jean BaptistePoquelin-Moliere, La Fontaine, Jean de la Bruyere,Boileau.In opera .Arta poetică\" Nicolas Boileau-Despreauxsintetizează principiile clasicismului, pornind de laanumite norme generale de creaţie, ilustrate apoi pegenuri şi pe specii literare.Comeille afirmă că: „Tragedia cere pentru sibiectul ei Ion Buclai Deleanuo acţiune măreaţă, extraordinară, serioasă\" şi că „Izvorul trebuie căutat în istorie saulegendă\". Comedie scrie capodopera sa Cidid. Cu Cidid apare adevăratul stil tragic.Comeille rămâne, astfel, pictoml măreţiei şi nobleţei umane.Jean Racine este o personalitate marcantă în literatura sec. al XVII-lea. Se afirmă,alături de Pierre Comeille, ca dramaturg format în spiritul riguros al clasicismului. Prinopera lui Racine şi Comeille, tragedia s-a impus ca gen major în clasicismul modem.

în literatura română depistăm elemente de clasicsim la Ion BudaiDeleanu (Ţiganiadct), la Mihail Eminescu, la Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, IonCreangă. Se manifestă interes pentru speciile: oda, satira, pastorala, epigrama, idila,epistola, comedia, fabula, epopeea. O caracteristică generală a clasicismului am putea-o face prin intermediul viziuniiscriitorului francez Andre Gide, care spunea că: „Adevăratul clasicism nu esterezultatul unei constrângeri din afară, aceasta rămâne artificială şi nu produce decâtopere academice. Mi se pare că acele calităţi pe care obişnuim să le denumim clasicesunt mai cu seamă calităţi morale şi îmi place să consider clasicismul ca un buchetarmonios de calităţi dintre care prima este m odestia/’REŢINEŢI! ??ґ Comicul este o categorie estetică în a cărei sferă intră actele, situaţiile saupersonajele din viaţă sau din artă care provoacă râsul; ceea ce constituie temeiulridicolului; parte hazlie, element sau efect comic, notă ridicolă pe care o JVreprezintă ceva sau cineva. - Din fir. comique, lat. comicus. Tipuri de comic:• Comicul de intenţie - aparţine autorului şi constă în moravurile sau defectele umane alese pentru a fi sancţionate;• Comicul de situaţie - reiese din încurcături, confuzii, coincidenţe, echivoc, revelaţii succesive, quiproquo - ul (= inlocuirea cuiva prin altcineva, substituirea), acumularea progresivă, repetiţia, evoluţia inversă etc.;• Comicul de nume - numele personajelor sunt sugestive, făcând trimitere spre caracterul acestora;• Comicul de caracter - personajele întruchipează defecte umane;• Comicul de limbaj - reiese din greşeli, asocierea unor cuvinte opuse ca sens. EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Daţi o definiţie potrivită noţiunii de clasicism. Demonstraţi că opera lui Moliereeste o lucrare clasicistă. 2. Faceţi o paralelă între comediile lui V. Alecsandri şi Moliere şi deduceţideosebirile dintre două curente literare: romantism şi clasicism. 3. Studiaţi mai bine personajele din comedia Burghezul gentilom şi stabiliţitrăsăturile lor de caracter principale. 4. Identificaţi sintagmele ce-1 descriu pe domnul Jourdain şi explicaţi prin ce esteridicol acest personaj. 5. Stabiliţi, în urma lecturii efectuate de voi a textului comediei lui Moliere, dacă sepăstrează regula celor trei unităţi specifică clasicismului. Argumentaţi-vă răspunsul. 6. Urmăriţi procedeele artistice prin care Moliere îşi caracterizează personajele. 7. Ce tip de comedie este textul citit de voi? Argumentaţi-vă răspunsul.

REFERINŢE CRITICE„Dacă P. Comeille şi J. Racine sunt cei mai de seamă creatori ai tragediei clasice,Moliere rămâne adevăratul făuritor al comediei franceze din secolul al XVII- lea... Spredeosebire de autorii de comedii din antichitate, Moliere aduce pe scenă personaje dintoate categoriile sociale/’ Romul Munteanu „Ceea ce a uimit pe contemporani, ceea ce a făcut imensul succes al piesei a fostsemnificaţia ei satirică. Micile comedii anterioare anului 1659 nu obişnuiau să aducă pescenă vreun subiect din actualşitate. Ele n-aveau altă ambiţie decât a face să râdă.Moliere este primul care a consacrat o piesă de teatru satirizării unei mode...” Ovidiu DrâmbaSAR C IN I 1. Citiţi integral comedia lui Moliere şi faceţi o discuţie colectivă în clasă, analizândopera din prisma curentului literar căruia îi aparţine. 2. Pregătiţi o comunicare despre Moliere şi locul lui în dezvoltarea literaturii şiculturii universale. 3. Vizionaţi o piesă din creaţia lui Moliere. 4. Realizaţi o compunere în care să arătaţi ce este comun şi prin ce diferă comediilelui Moliere şi Vasile Alecsandri. 5. Efectuaţi o comunicare despre apariţia şi dezvoltarea clasicismului în literaturaromână. WILLIAM SHAKESPEARE (1564- 1616) William Shakespeare s-a născut şi a crescut în Stratford-upon-Avon. La vârsta de 18 ani, el s-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu care acesta a avut trei copii: Susanna şi gemenii Hamnet şi Judith. Intre anii 1585 şi 1592, el a început o carieră de succes în Londra ca actor, scriitor şi proprietarul unei părţi a unei companii de jocuri numită „Oamenii Lordului Chamberlain” (The Lord Chamberlain's Men), mai târziu ştiută ca „Oamenii Regelui” (King's M en). Se pare că el s-a retras la Stratford în jurul anului 1613, unde a murit 3 ani mai târziu. Câteva recorduri ale vieţii private ale lui Shakespeare au supravieţuit, şi au existat speculaţii referitoare la paternitatea operei saledramatice şi nu numai. Shakespeare a scris majoritatea lucrărilor sale cunoscuteîntre 1589 si 1613.

Piesele lui de început au fost în special comedii şi drame istorice, genuri pe care elle-a ridicat la punctul de maxim rafinament şi artă până la sfârşitul secolului al XVI-lea.După aceea, înainte de aproximativ 1608, el a scris în special tragedii, incluzândaici H am let, Regele L ear şi Macbeth■, considerate unele dintre cele mai strălucitelucrări în limba engleză. Inultima parte a vieţii, el a scriscomedii tragice, de asemeneaştiute ca aventuri romantice şi acolaborat cu alţi dramaturgi.Multe dintre piesele sale deteatru au fost publicate chiar întimpul vieţii sale, însă în ediţiide diverse calităţi şi precizii.In 1623, doi dintre colegii săi deteatru au publicat The FirstFolio, o ediţie adunată dinlucrările sale dramatice care leinclude pe toate, în afară dedouă din piesele de teatru care Casa lui John Shakespeare, se crede afi locul naşteriidoar acum sunt recunoscute ca lui Shakespeare, in Stratford-upon-Avonfiind ale lui Shakespeare.Shakespeare a fost un poet şi dramaturg respectat la vremea lui, dar reputaţia lui nua crescut la înălţimile sale actuale înainte de secolul al XIX-lea. Ideile romantice, înparticular, întâmpină genialitatea lui Shakespeare, iar victorienii s-au închinat luiShakespeare cu o stimă pe care George Bemard Shaw a numit-o „idolatrizarea luiShakespeare'’. In secolul XX, munca lui a fost în repetate rânduri recunoscută şi redescoperită de noile abordări ale artei spectacolului de teatru. Piesele lui de teatru rămân cât se poate de populare astăzi şi sunt permanent studiate, jucate şi reinterpretate în diverse contexte culturale şi politice în întreaga lume. Nicholas Rowe, primul biograf al lui Shakespeare, a povestit o legendă a Stratford-ului în care Shakespeare dispare din oraş ca să scape de acuzarea braconajului de cerb. O altă poveste din secolul al 18-lea îl are tot peMormântul lui Shakespeare Shakespeare, care a început cariera teatrală având grijă de caii patronilor deteatru din Londra. John Aubrey ne informează că Shakespeare a fost un învăţătorprovincial. Mulţi oameni de ştiinţă ai secolului al 20-lea au sugerat că dramaturgul poatea fost angajat ca învăţător de Alexander Hoghton din Lancashire, un proprietar depământuri catolic care a numit un oarecare „William Shakeshafte\" în testamentul său.După anii 1606-1607, Shakespeare a scris puţine piese de teatru şi nici una nu îi mai

este atribuită după 1613. Ultimele trei piese ale sale au fost colaborări, probabil cu JohnFletcher, care i-a succedat ca dramaturg pentru „Oamenii regelui”. Shakespeare a murit la 23 aprilie 1616. Romeo şi Julieta Traducere de Ştefan Octavian Iosif Piesa începe într-o piaţă publică din Verona unde Samson si Gregorio poartă discuţiidespre ura lor pentru familia Montague. Apoi îşi face apariţia şi Benvolio care încearcăsă-i despartă, dar lupta continuă o dată ce vine şi Tybalt. Toţi aceştia au fost convinşi sărenunţe la conflict de către copiii celor două familii. Apoi Lady Montague întreabă deRomeo, iar Benvolio şi Montague îşi fac planuri pentru a-1 face să renunţe la iubireacare-1 mistuie. ACTUL ICORUL PROLOGUL (Intră corni) Aicea, în Verona-ncântătoare, A două neamuri mândre veche ură A izbucnit din nou, prin certuri care Să curgă sânge mult de fraţi făcură. Din cele două case-nduşmănite Ies doi îndrăgostiţi loviţi de soarte, Şi vrajba cu nenorociri cumplite Sfârşeşte prin a tinerilor moarte. Iubirea lor cu soartă-ngrozitoare Şi ura ce nu poate fi-mpăcată Decât cu moartea scumpelor odoare, Pe scenă-n două ceasuri vi se-arată. De-aveţi răbdare s-ascultaţi acestea, Ne-om strădui să-nfăţişăm povestea.CONTESA MONTAGUE Dar unde-i Romeo?... L-ai văzut? Ce bine-mi pare Că el n-a fost..BENVOLIO Contesă, azi la ceasul Când nu mijise încă sfântul soare La geamul aurit al aurarii, Spre câmp mă duse în neştire pasul... Acolo, pe alei, sub sicomorii

Ce se întind spre-apus de-oraş, văzui Pe fiul vostru rătăcind, dar care Văzându-mă se adânci-n umbrare, înţelesei atunci dorinţa lui De-a fi lăsat să meargă-ntr-ale sale Chiar eu fiindu-mi mie de prisos - Aşa că fiecare bucuros Fugi de cel care-i fugea din cale.MONTAGUE Ştim că sporeşte-n dimineţi senine Cu lacrimi rouă, şi cu-adânci suspine Cu nor din suflet înmulţeşte norii; Când însă de la patul aurarii Voiosul soare trage la o parte Perdelele de umbră trist de moarte Şi palid mi se-ntoarce acas' feciorul Şi, ocolind lumina, trage storul, Goneşte afară ziua cea frumoasă Şi-o noapte nouă-şi face-ascuns în casă, Cu-aceste gânduri soarta rea-1 aşteaptă, De nu cumva un sfat bun îl îndreaptă.BENVOLIO Dar pricina, o, nobil unchi, n-o ştii?.MONTAGUE N-o ştiu şi vai, nici nu o pot ghici...BENVOLIO Nu l-ai luat din scurt?MONTAGUE Orice mijloace S-au dovedit zadarnice. El tace Ne-având alt confident decât pe sine, Şi cât de sincer şi discret, vezi bine. E-aşa de nepătruns, de-nchis în haina Tăcerii-n care-şi ţine-ascunsă taina, Şi temător ca un boboc de floare, Ce-i rost de-un vierme negru, main-nainte De-a-şi fi deschis petalele de soare... L-am lecui cu-acelaşi dor fierbinte Ce-1 punem să putem afla ce-1 doare, Dar... (Se vede Romeo venind)

BENVOLIO Uite-1 pe Romeo, vine-ncoace. Lăsaţi-mă cu el. Şi nu-i dau pace Când' ce nu vi-1 descos de-a fir a părul!MONTAGUE O, drept răsplată pentru-ntârziere, Dac-ai putea să aflii adevărul! Contesă, vino. (Montague şi contesa Montague se duc)BENVOLIO Bună ziua, vere!ROMEO E-aşa târziu?BENVOLIO Doar nouă a bătut.ROMEO Ce lungă-i ziua când eşti abătut! Cel ce-a plecat aşa zorit de-aici Nu era tata?BENVOLIO El era. Ei, şi? De ce e ziua lui Romeo lungă? Dacă-i lipseşte tocmai ce-o alungă!ROMEO Iubeşti? Scenă din film u l,,Romeo şiBENVOLIO Julieta \", regizat de Carto Cariei, Iubeşti? 2013ROMEO S-adus.BENVOLIO Iubirea?ROMEO Fericirea De-a fi iubit...BENVOLIO O, pentru ce amorul E-aşa tiran cât de blajin se pare?ROMEO O, pentru ce legat de ochi amorul, îşi află ţinta unde-1 duce dorul, Deşi nu vede... Unde stăm la masă? Dar stai! Ce luptă fu aci! - Nu, lasă! Am şi aflat. Aci e multă ură, Dar şi amorul a-ntrecut măsura. Ei bine, ură plină de amor!

Amor setos de ură! Tot născut Dintr-o nimica toată la-nceput! Deşertăciune grea voioasă jale! Haos diform de forme ideale! Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheaţă! Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz! Eşti ce nu eşti: acesta e amorul Nu-ţi vine-a râde?BENVOLIO Mai curând aş plânge...ROMEO De ce, o, suflet bun?BENVOLIO De tot ce-ndură Romeo.ROMEO Vezi, iubirea-i o tortură. Căci suferinţa mea ce se răsfrânge In dragostea ce mi-o arăţi, sporită Mi-o faci prin ea şi mai nesuferită... Iubirea-i fum ce din suspine creşte, Aprinsă foc ce-n ochii dragi zbucneşte, Gustată e izvor de armonie Ce-ngână-auzul; dar inăbuşită E val clocotitor de mare-adâncă De lacrimi... Ah, şi ce mai este încă? Sminteală înţeleaptă! Dulce fiere! Mă duc, iubitul meu, la revedere!BENVOLIO Mă părăseşti aşa, în drum? Aşteaptă Că viu şi eu... îmi faci o nedreptate!ROMEO Ah, m-am pierdut pe mine însumi! Nu-s Aci! Eu nu-s Romeo. El e dus Aiurea...BENVOLIO Spune serios pe cine Iubeşti?ROMEO S-o pun prin lacrimi şi suspine?BENVOLIO Nu; spune-o liniştit.ROMEO Faci tocmai cum Ai spune unui biet bolnav: Acum Fă-ţi testamentul liniştit. Ce greu

îi cade vorba asta! Dragul meu, Ascultă, serios: iubesc - o fată.BENVOLIO Acestea-am şi ochit-o eu îndată.ROMEO Ocheşti fără de greş în adevăr; Şi fata e frumoasă!BENVOLIO Scumpe văr, Un ţel frumos s-atinge lesne-mi pare...ROMEO Aici n-ai nimerit-o. Ca Diana, Ferită-n zaua fecioriei sale, Ea e invulnerabilă, vicleana. Cu arcu-i de copil îi dă ocoale Zadarnic Eros: nu se lasă prinsă De-o şaptă dulce, de-o privire-aprinsă; Cu marmura de rece, n-o încântă Nici aurul се-ar ispiti şi-o sfântă. O, şi-i bogată-n frumuseţe, însă E tot pe-atât sărmană: dacă moare Cu ea şi frumuseţea ei e stinsă. Vrea poate să rămână-n veci fecioară?ROMEO O, da, şi prin această cumpătare Se spulberă-n risipă o comoară: Căci frumuseţea, când o cruţi, rămâne Sterilă şi, murind, cu ea omoară Şi frumuseţea zilelor de mâine; E prea frumoasă, prea cuminte, prea Cuminte-n frumuseţea ei, căci vrea Prin chinul meu mărirea să şi-o crească; Ea s-ajurat în veci să nu iubească, Făcând prin jurământul ei barbar Din minte-un mort, ce mai trăieşte doar Nenorocirea lui azi să ţi-o spuie.BENVOLIO Ascultă-mi povaţa: alt leac nu e Decât să-ncerci s-o uiţi dacă se poate...ROMEO învaţă-mă să uit întâi de toate!BENVOLIO îndreată-ţi ochii spre-alte frumuseţi.ROMEO Dar s-o ador mai mult atunci mă-nveţi.

Căci masca ce sărută fruntea unei Femei frumoase, nu ne face oare Să bănuim tot farmecul ce-ascunde Sub negrul ei? Şi poţi avea puterea Când ai orbit să uiţi ce-a fost vederea, Comoara scumpă ce-i acum pierdută? Arată-mi o femeie ne-ntrecută In farmece, - şi-o să mă lase rece. Cu farmecu-i divin fermecătoarea! Adio dar! Nu poţi să-mi dai uitarea...BENVOLIO Am să ţi-o dau, sau mor îndatorat. (Pleacă amândoi) In scena a doua a actului I, Paris îi spune lui Capulet că vrea să se însoare cu Julieta,dar acesta nu renunţă uşor. Romeo află de la servitorul lui Capulet că va avea loc opetrecere la palat şi se hotărăşte să participe la aceasta. Julieta este anunţată de mama sacă Paris doreşte să o ia în căsătorie, dar ea refuză.CONTESA CAPULET Destul acuma, Te rog să taci puţin.DOICA Tac, doamnă dragă, Dar nu mă pot opri să nu fac haz Cum ea tăcu din plâns şi zise: „Da!” Şi-avea cucui-n frunte cât o prună! Şi cum ţipa! „H ar’ - zicea omul meu, - „Căzuşi pe faţă? Ai să cazi pe spate Când te vei face mare, nu-i aşa?” Ea tace atunci din plâns şi zice: „Da!”JULIETA Ci taci acum şi tu odată, doică!DOICA Tac, uite tac! Te aibă Domnu-n pază-i! Că doară tu ai fost cea mai frumoasă Păpuşă care-am alăptat-o eu! S-ajung să te mai văd de-acum mireasă Şi nu mai vreau nimica.CONTESA Da, mireasă! Da, asta e chiar ce vroiam să spun. Ce zici, copilă, vrei să te măriţi?

JULIETA Să mă mărit? Nici nu visez măcar înalta cinste...DOICA Cinste! Auziţi! Aş spune zău c-a supt înţelepciunea Cu laptele, de n-aş fi doica ei!CONTESA Aci-n Verona-s mame azi, femei Cinstite şi mai tinere ca tine. De nu mă-nşel eram şi eu ca ele La vârsta-n care tu eşti fată încă. într-un cuvânt: Paris îţi cere mâna...DOICA Şi-i un fecior, fetico! O comoară Nu alta!CONTESA Scenă din film u l,,Romeo şi A Veronei primăvară Julieta \", regizat de Carlo Cariei, Nu numără o mai aleasă floare. 2013DOICA Curat, o floare! Floare! Ce spuneam?!CONTESA Ce zici de-acest fecior de mare neam? Deseară vine la serbarea noastră. Citeşte-i dar în mândra carte-a feţii Ce-a scris într-însa mâna cea măiastră Neîntrecută-n nuri a frumuseţii; Scrutează-i trăsăturile-i alese Şi, dacă dai de lucruri ne-nţelese, în scrisul umed al privirii sale Găseşti, la colţuri, note marginale. Acest volum de-amor, amant răzleţ, De s-ar lega, ar fi fără de preţ, Şi strălucirea scumpului tezaur S-ar revărsa şi-asupra îmbrăcăminţii Se-nchide-n copcii de-aur basmul de-aur... Astfel şi tu, dacă-ţi asculţi părinţii Şi-ţi faci din Paris ţinta fericirii, Vei fi, făr' a scădea deloc, părtaşă Şi-a bogăţiei lui şi-a strălucirii...DOICA Să cadă? Nicidecum! Ferit-a sfântul! Că doar femeia prin bărbat se-ngraşă...CONTESA Acum doresc să-ţi spui şi tu cuvântul

JULIETA Doresc să văd şi eu de-i cu putinţă Să-mi placă, dacă-1 văd, precum ai spus. Dar nu voi trece de hotarul pus, Iubită mamă, chiar de-a ta voinţă. (Intră nn servitor)SERVITORUL Doamnă, oaspeţii an sosit, masa e servită, D-voastră sunteţi chemată, domnişoaradorită şi doica la bufet blestemată şi toate sim t în toi.Trebuie să dau fuga să servesc. Vă rog poftiţi numaidecât. (Pleacă)CONTESA Venim acum. Te-aşteaptă Paris, dragă. Să mergem.DOICA Mergi, şi adaugă, copile, Nopţi vesele la veselele zile! La petrecerea organizată de Capulet, Romeo alături de Mercutio si Benvolio îşi facapariţia. (Pleacă) SCENA A V-A O SALĂ ÎN CASA L UI CAP ULET MUZICANŢI ŞI SERVITORIPurtând însă măşti, Romeo reuşeşte săvorbească cu aleasa inimii sale şi chiar să osărute.CAPULETBine-aţi venit, o scumpi signori.Pe-acele Cucoane care nu au bătăturiPuteţi să le-nvârtiţi oricât vă place!Ia să vedem... mai e vr-una din eleSă facă nazuri... să nu vrea să joace?De bună seamă are bătături!Am nimerit-o?... Scumpi signori, salut!Hei, dragii mei, şi eu doar am avutO zi ca asta, când purtam o mască,Iar gura mea ştia să povestească Scenă din film ul „Romeo şiFrumoaselor dulci şoapte la ureche... Julieta \", regizat de Carlo Cariei,Şi le plăcea... S-adus! S-adus! S-adus...Salut, o, scumpi signori! Poftim la joc! 2013începeţi, muzicanţi! Loc! Faceţi loc! Porniţi, drăguţe domnişoare, jocul! (Muzică şi dans)

Scenă din film u l,, Romeo şi Julieta \", regizat de Carlo Cariei, 2013 După acest moment, cei doi prieteni de care era însoţit Romeo, află ca acesta s-astrecurat în grădina Capuletilor pentru a vorbi cu Julieta. In urma acesteia, Romeopleacă la părintele Lorenzo pentru a-1 ruga să-i cunune pe cei doi îndrăgostiţi.ROMEO (Către un servitor) Ştii cine-i domnişoara ce-onoreazăSERVITORUL Cu mâna ei pe cavaleru-acela?ROMEO Nu, domnule. Ah, ochii ei! Cum cresc Cu scăpărarea lor văpaia torţii! Şi frumuseţea ei fără pereche Atârnă strălucind pe faţa nopţii Ca şi cercelul scump la o ureche A unui negru; ea e prea bogată Spre a putea fi cu folos purtată, Şi e prea scumpă pentru tot pământul! Ai pune-o porumbiţă de zăpadă Intr-un convoi întunecat de ciori - Aşa strălucea ea printre surori! Cum se sfârşeşte dansul, merg s-o caut Unde s-aşează, ca să fericesc In mâna-i dulce mâna mea ce aspră. O, inimă, iuit-ai tu vreodată? Ştiurăţi, ochii, voi, că-n noaptea-aceasta Ce este frumuseţea-adevărată?

TYBALT E, după glas, un Montague. Băiete, Mergi ş-adă-mi spada! Ce? Auzi, mişelul,CAPULET Să vină-aici mascat ca pocitură,TYBALT Să-şi bată joc de sărbătoarea noastră!CAPULET Pe cinstea şi mărirea rasei mele,TYBALT Nu fac nici un păcat dacă-1 ucid!CAPULET Ce e, nepoate? Ce te-a tulburat?TYBALTCAPULET Un duşman, unchiule! Un Montague! Un ticălos ce-a cutezat să vinăTYBALT Să îndgărească sărbătoarea noastră.CAPULET Ce? Tânărul Romeo? Da! Romeo, Mişelul! Fii pe pace, nepoţele! Nu te lega de el. Tânărul om Se poartă ca un vrednic gentilom. Verona se făleşte, şi pe drept, Cu el, că-i bun, bine crescut, deştept, Şi n-aş dori cu nici un preţ, nepoate, Să-ndure în casa mea vreo strâmbătate. Deci fă-te că nu-1 vezi, nu fă scandal. Aceasta-i voia mea, şi de-o cinsteşti, Fii mai voios şi nu-ncrunta sprânceana, Că nu-i frumos să stai ursuz la bal. N-o fi frumos când vine un mişel Ca oaspe! Nu-i permit. Ba vei permite! Vreau eu ca să-i permiţi. Auzi, iubite? Cine-i stă aicea? Eu sau tu? Aşa?... Nu vrei să-l laşi în pace? Nu? Vrei să stârneşti dihonia-ntre oaspeţi? Să faci pe voinicosul? Iţi convine! Da nu-i ocară, unchiule?... Păi da!

TYBALT Eşti un obraznic! Zău, rău o să-ţi pară! Poftim! Dar, lasă... ştiu eu doar ce zic...ROMEO Mai supără-mă încă! Nu-i nimic... Bravo, copii!... Mucosule, te cară!JULIETA Să taci, ori te... Lumină! Daţi lumină Mai multă!... Elm... Auzi... auzi... ocară!ROMEOJULIETA Răbdare care braţul mi-1 reţineROMEO Şi furia ce-mi clocoteşte-n vineJULIETA M-alungă, şi, plecând, îi fac plăcere,ROMEO Dar în curând i-o voi preface-o-n fiere! (Pleacă) (Către Julieta, luându-i mâna)JULIETAROMEO De cândgăreşte mâna-mi sfânta-ţi mână, Să ierţi acestor buze ale mele - Doi pelerini ce-s ruşinaţi - stând, Cari c-un sărut păcatul vor să-l spele. Nu, pelerine, mâna-ţi vină n-are, Căci pelerinii mâinile de sfinţi Le-ating, şi ei, în loc de sărutare, Se-nchină şi-şi strâng mâinile fierbinţi. Dar sfinţi şi pelerini n-au gură oare? Da, pentru rugăciune, pelerine! Ca să nu-mi schimbi credinţa-n disperare, Dă voie gurii focul să-şi aline. Stau liniştiţi de-a pururi sfinţii, chiar Atunci când rugăciunea o-mplinesc. O, sfânta mea, stai liniştită dar, Să-mi curăţ vina, să mă-mpărtăşesc, Şi-al gurii tale har la gura-mi vină! (O sărută) Atunci de vină gura-mi are parte. De vina gurii mele! Dulce vină! Dă-mi-o-napoi! (O sărută a doua oară)

JULIETA Săruţi chiar după carte!DOICA Vrea să vă spui-o vorbă mama.ROMEO (Julieta pleacă)DOICA MamaROMEO Domniţei? Cine e?BENVOLIOROMEO Cum bag eu samaCAPULET N-o ştii pe doamna casei, tinere? O, e-o cucoană prea cinstită mama!JULIETA Pe fiică-sa, cu care-ai stat de vorbăDOICA Eu o-alăptăi. Halal de cine-o fi Odată şi odată ginere!JULIETA Ştiu c-o să-noate-acela în bănet! Ea este dar din neamul Capulet? Ah, viaţa mea zălog în mâini duşmane! Cum voi putea s-o mântui de blestem? Hai să ne ducem. Balu-i pe sfârşite. Da, de această clipă eu mă tem, Neliniştea mea este tot mai mare. Nu, scumpi signori, nu-i vremea de plecare... O masă mică, simplă, de-o gustare?... Nu-i chip să mai rămâneţi? Nu?... Prea bine! Vă mulţumesc la toţi! Vă mulţumesc La toţi, scumpi domni şi doamne! Noapte bună! Mai multe torţe-aici, faceţi lumină. Veniţi acum. Să merge la culcare. Pe legea mea, s-a cam făcut târziu Mă duc să m-odihnesc. (Pleacă toţi afară de Julieta şi doica) Cine e signorul Ce trece-acum, doică, poţi să-mi spui? Acela? Cred că e moştenitorul Şi fiul lui Tiberio moşneagul... Dar cel ce trece chiar acuma pragul?

DOICA E fiul lui Petrucchio, mi se pare.JULIETADOICA Dar tânărul care-i urmează, careJULIETA N-a vrut deloc să joace?DOICA Nu-1 cunosc.JULIETA Mergi repede şi află cum îl cheamăDOICA Şi vin de-mi spune.JULIETA (Doica pleacă)DOICA Dacă-i însurat, Mormântul mi-e şi patul de mireasă CORUL (Se întoarce) Romeo-1 cheamă şi-i un Montague, Duşman de moarte e cu neamul vostru, Şi e unicul fiu... O, vai, unică Iubire aprinsă de unică ură! Făr' să-l cunosc văzut prea timpuriu, Şi cunoscut acuma prea târziu. Trist zorile iubirii-mi începură. Căci vai! Sunt osândită să iubesc Pe omul ce-s datoare să-l urăsc. Се-ai zis? Се-ai zis? Un vers ce mi 1-а spus Un dansator. Aşa! Aşa! Să mergem Şi noi, de-acum; toţi oaspeţii s-au dus. (Ele ies) ACTUL II PROLOGUL (Intră corni) Dorinţa veche-acum pe moarte zace, Iubire nouă să-i ia locul vine, Frumoasa ce-1 făcuse să suspine Cu Julieta-alături nu-i mai place. Romeo-acum iubeşte şi-i iubit,

Sunt amândoi vrăjiţi dintr-o privire, Dar cu primejdii aste-a lor iubire, El crede că-i urât şi duşmănit. Nu poate face sfinte jurăminte Fiind privit cu ochi duşmani de-ai ei, Ea, deşi prinsă-n vraja dragostei, Nu ştie cum să-i iasă înainte. Dar patima când e prilejul vine Să guste clipe dulci de farmec pline. SCENA I O PIAŢĂ PUBLICĂ MĂRGINITĂ DE GRĂDINA CAPULEŢILOR Mai târziu, cei trei prieteni discută între ei, dar sunt întrerupţi de doica Julietei carevrea să se asigure că planurile lui Romeo sunt cât se poate de sincere. După ce află acest lucru, ea îi spune Julietei, care se duce la părintele Lorenzo pentrua se spovedi. Aici, ea se întâlneşte cu alesul inimii sale cu care se şi cunună.ROMEO SCENA A II-A GRĂDINA CAPULEŢILOR - ROMEO (Julietei s-arată sus) De răni nu-i pasă celui care-i teafăr? Dar taci! Ce străluceşte-acolo oare? Sunt zorile, şi Julieta-i soare. Scenă din film u l, , Romeo şi Julieta \", regizat de Carlo Cariei, 2013 N-o vezi ce palidă-i acum, nebuna? E galbenă de ciudă şi-i geloasă Că tu, care-i slujeşti de preoteasă,

JULIETA O-ntreci în farmec! O, de n-ai sluji-o!ROMEO E trist doar giulgiu-i de vestală moartă. Tu leapădă-1: nebună-i cine-1 poartă.JULIETA Stănâna mea e... O, ar fi de-ar şti-o!... Vorbeşte, nu, n-a spus nimica... Fie!ROMEO Vorbeşte ochiul ei, - îi voi răspunde.JULIETA Sunt prea-ndrăzneţ, ea nu-mi vorbeşte mie. Doi aştri, cei mai mândri de pe cer, Vin ca să roage ochii Julietei Să strălucească-n lipsa lor în sfere: Ci dac-ar fi acolo, ochii ei, - Acei doi aştri-n capul Julietei, S-ar ruşina de strălucirea fetei Ca zarea lămpii de lumina zilei, Şi ochii duşi în ceruri ai copilei In sfere-aeriene s-ar aprinde Aşa de viu, că păsările-ar prinde Să cânte parcă n-ar fi noapte. - Iată! îşi las-acum obrazu-ncet pe mână... O, ce n-aş da să fiu mănuşa ei Şi să-i ating obrazul!... Vai... Vorbeşte... Vorbeşte încă înger de lumină, Că-n noapte tu-mi străluci de glorie plină Deasupra mea, ca-naripatul sol Al cerului, pe care muritorii îl urmăresc năuci, cu ochii-n gol, Cum suie galopând viteaz pe nori Alene-umflaţi de vânt, vâslind departe în poalele văzduhului... R o m e o !... De ce eşti tu Romeo?... Uită-ţi tatăl! Tăgăduieşte-ţi numele, ori dacă Nu vrei - O, jură-mi că vei fi al meu Şi-atunci de tot ce sunt mă lepăd eu! Să mai ascult, ori să vorbesc? Vrăşmaş Mi-e numele tău numai! Tu rămâi Acelaşi, chiar de n-ai fi Montague!

ROMEO Ce-i Montague? - Nu-i mână, nu-i picior,JUUIETA Nu-i braţ, nu-i faţă, nici o altă parte.ROMEO Un nume ce-i? - Un trandafir, oricum Ii spui, exală-acelaşi scump parfum!JULIETA Aşa, Romeo, de nu-i spun RomeoROMEO Nu pierde din desăvârşirea luiJULIETA Nimic... O, neagă-ţi numele, Romeo!ROMEO Şi-n schimbul unui nume care n-are Nimic cu tine-a face, - ia-mă toată!JULIETA Fac tot ce-mi spui: zi-mi doar „iubite” deci! Primind aşa botezul nou, ţi-o jur Că nu mai vreau să fiu Romeo-n veci! O, cine eşti, tu, се-adumbrit de noapte, Pătrunzi în taina mea? Eu, după nume, Nu ştiu şi nu-ţi pot spune cine sunt. Şi numele, fiindcă ţi-e vrăjmaş, O, scumpă sfântă, mi-e urât şi mie. Să-l am în scris l-aş rupe!... Nici o sută De vorbe n-a sorbit urechea mea Din gura ta, dar vocea-i mi-i ştiută Nu eşti Romeo, tu, un Montague? Nici unul, nici cellalt nu-s, de nu-ţi place. Dar pentru ce şi cum venişi încoace? E zidu-nalt, greu de sărit, şi locul E moarte - o, gândeşte cine eşti - De te-ar zări vreunul dintre-ai mei! Aripile iubirii mă-nălţară. Nu-i zid să poată stânjeni iubirea. Iubirea-ncearcă tot ce iartă firea Iubirii... şi de-aceea nu mă tem De toţi ai tăi! Dar dacă te-or zări, Vai, te-or ucide!

ROMEO Ochii tăi frumoşi Sunt pentru mine mai primejdioşiJULIETA Ca douăzeci de spade de-ale lor.ROMEO Priveşte blând: privirea ta blajinăJULIETA Mă apără de ura lor haină!ROMEO N-aş vrea cu nici un preţ să fii văzut.JULIETA De ei m-ascunde noaptea-n negru-i scut. De nu ţi-s drag, mai bine să mă vadă: Sunt mai voios să mor străpuns de spadă Decât să mai trăiesc urât de tine! Dar drumul către locu-acesta cine Ţi-1 arătă? Iubirea care-ntâi M-a pus să cercetez. Ea-mi dete sfaturi, Eu ochii mei i-am dat... Nu sunt pilot, Dar dac-ai fi liman departe-n zare, Scăldat de cea mai depărtată mare, Tot aş pomi spre tine-n pribegie... Tu ştii că noaptea-mi adumbreşte faţa, Altcum mi s-ar zări-n obraji roşeaţa De tot ce m-auzişi spunând-nainte. O, ce n-aş da să pot să fiu cuminte, Să neg се-am spus. Dar n-am ce face! Spune, Tu mă iubeşti? Ştiu că vei zice: da! Şi eu te cred. Dar dacă-mi juri, tu poate Iţi calci cuvântul şi aşa se zice Că Joe râde de amanţi speijuri. Fmmosul meu Romeo, de ţi-s dragă, O, spune-mi-o cu inima întreagă, Şi de socoti c-am fost prea lesne-nvinsă, M-oi arăta ursuză, neîndurată, Voi zice nu, ca tu să-ţi dai silinţa Să mă câştigi. Altmiteri niciodată! Fmmosul meu Romeo-s prea duioasă Şi poţi să crezi de-aceea că-s uşoară, Dar crede-mă că sunt mai credincioasă Decât acelea care ştiu să pară Mironosiţe. Poate că şi eu, O recunosc, mă prefăceam străină,

ROMEO Dar, tu ai fost jos, în grădină,JULIETA Şi când' să prind de veste, m-ai surprinsROMEO Când izbucnea iubirea-mi mai aprins.JULIETA Deci iartă. Nu-mi lua acea pornire Drept un uşor capriciu de iubire,ROMEO Trădat astfel de noaptea-ntunecată...JULIETA Copilă, ju r pe sfânta lună careROMEO Chenar de-argint pe vârf de pomi brodează...JULIETAROMEO O, nu-mi jura pe luna-nşelătoare, Се-şi schimbă discu-n fiecare lună,JULIETA Nu vreau să fii şi tu din cei ce mint... Pe ce să jur? Nu jura deloc! Sau fură-mi doar pe nobilul tău suflet Pe sfântul idol din altarul meu, Şi te voi crede... O, dacă iubirea... Las', nu jura! Oricâtă-i fericirea Pe care-o simt acuma lângă tine, Dar legământul astei nopţi îmi vine Prea iute, nu ştiu cum, prea fără veste, Prea ca un fulger care nu mai este Când' ce zice: fulgeră! - O, du-te dar, Dulcele meu! Şi-averii adiere In altă floare tacă din bobocul Iubirii noastre când' la revedere! Somn dulce! Noapte bună! Şi coboare In sânul tău o pace-aşa de dulce Ca şi sânul Julietei care Se duce, obosită, să se culce... Ah, tu mă laşi aşa nemângâiat? Ce mângâiere-mi ceri tu-n astă noapte? Dă-mi jurământul tău în schimb pe-al meu. Eu ţi l-am dat, -nainte de-a mi-1 cere... Şi tot aş vrea să am şi ţi-1 dau încă!

ROMEO Vrei să-l opreşti? De ce, odorul meu?JULIETA Ca să ti—1dau într-una înapoi! Şi totuşi nu doresc decât ce am.ROMEO Ca marea nesfârşită-i bunătatea-miJULIETA Şi dragostea-mi ca marea-i de adâncă. Din ce tot dărui, tot mai mult am încă,ROMEO Şi-amândouă-s fără de hotare...JULIETA Aud un zgomot... Plec, rămâi cu bine,ROMEO Iubitul meu... (Se cnide vocea doicii: „Domnişoară! ”) îndată, doică... Viu... 0 , mândre Montague, fii credincios! Aşteaptă-mă... Viu într-o clipă iarăşi... (Iese) 0 , sfântă noapte! Mult mi-e teamă Că tot e doar un vis, fiindcă-i noapte... Prea dulce e să poată fi aievea! (Apare din nou) Romeo, un cuvânt şi noapte bună! De ţi-e cinstit amorul tău şi vrea Căsătorie, dă-mi atunci de ştire Prin cineva pe care-1 voi trimite La tine mâine, ca să afle: Unde Şi când vrei tu să ne serbăm logodna? Stăpân mi-eşti, te urmez în lumea-ntreagă... (Acelaşi glas: „Domnişoară! ”) Viu, viu acum... Dar dacă n-ai gând bun Te rog... (Acelaşi glas înăuntru) 0 clipă... viu... Să nu mai stărui Şi lasă-mă durerii să m ă dărui Când' се-oi muri... Trimit latine-n zori... Pe partea mea din ceruri... (Apare iar la fereastră) Noapte bună De mii de ori! (Iese) De mii de ori mai rea, De nu mă luminează raza ta! Iubitul spre iubita lui aleargă Cum fuge leneşul şcolar de carte,

JULIETA Cum el spre şcoală nu dă zor să meargă, Tot astfel greu iubitul se desparte.ROMEO Romeo! Sss... Glas de şoimar să am,JULIETA Să pot momi un şoim aşa de mândru!ROMEO Robia-i răguşită, nu cuteazăJULIETA Să strige tare, căci ar sparge boltaROMEO Ecoului, şi poate că i-ar faceJULIETA Mai răguşit sonoru-i glas de aer,ROMEO Decât al meu de când tot spun: Romeo!JULIETAROMEO E viaţa mea ce m-ar striga pe nume!JULIETA Ce argintiu de dulce sună glasul Iubirii, noaptea, în auzul celui Се-ascultă dulcea-i muzică... Romeo! Iubito! Mâine dimineaţă, spune, La cât trimit? La nouă. Când-atunci Sunt douăzeci de ani! Dar nu mai ştiu De ce te rechemai... Mă las dar Să stau aici când-ţi aduci aminte... Spre-a te vedea, aş vrea să uit într-una Gândind ce dulce e să-mi fii aproape... Ca tu să uiţi mereu, aş tot rămâne, Uitând de am alt adăpost pe lume... E-aproape zi; să pleci acum aş vrea, Dar nu mai mult ca fata ce se joacă Lăsând din mâini să-i zboare cănăraşul - Sărmanul rob în laţ - şi-apoi 1-atrage Di nou spre ea, cu firul de mătasă, Fiindu-i drag, dar şi fiind geloasă De libertatea lui...

ROMEO De-aş fi canarul!JULIETA Ah, dac-ai fi iubite! Dar atunci Iubirea m ea ar fi aşa nebună,ROMEO Că poate te-aş ucide. Noapte bună! O, despărţire! O, griji dulci şi-amare! Dar fug de-acuma, că aş fi în stare Să-ţi strig mereu, mereu, de mii de ori, Tot „noapte bună” într-una cântă-n zori. (Iese) Coboare-se pe ochii-ţi somnul blând Şi dulcea pace-n inimă şi-n gând. De ce nu sunt eu somnul s-odihnesc Alăturea de chipu-ţi îngeresc! Merg să-mi spun fericirea, să-l implor Pe bunul pustnic să-mi dea ajutor. (Iese) După aceasta, într-o piaţă publică are loc o confruntare cu spada între Romeo şiTybalt, iar Mercutio, încercând să-i despartă, este omorât de rivalul lui Romeo. In final,ucigaşul îl provoacă din nou la duel pe Romeo, dar este omorât de acesta. Despre aceastăîntâmplare află prinţul şi Lady Capulet, care hotărăsc ca Romeo să plătească cu propria-i viaţă pentru faptele sale. Apoi are loc o discuţie între doică şi Julieta în care doicadezaprobă atitudinea pozitivă a fetei în privinţa „ucigaşului” vărului ei Tybalt. Intre timp, Romeo se ascunde în chilia părintelui Lorenzo, dar este urmărit de doicăpână acolo. Aceasta îi dă un inel din partea Julietei şi-i spune care îi este starea. Scenă din film u l, , Romeo şi Julieta \", regizat de Carlo Cariei, 2013

DOICA Uf, Dumnezeu să mă ierte, dar tremură carnea pe mine de supărată ce sunt! Auzi,nemernicul! Fii aşa de bun, signore, şi ia aminte la ce vreau să spun. Şi cum îţi spuneam:tânăra mea stăpână mi-a poruncit să te caut. Acum ce mi-a poruncit şă-ţi spun, păstrezpentru mine, dar mai întâi vreau să-ţi spun una şi bună, că dacă vrei s-o porţi de nas, casă spun aşa, ar fi o purtare rea din partea dumitale, ca să spun aşa. Ca să vezi dumneata,domnişoara e tinerică: şi prin urmare, dacă umbli cu şoseli şi cu momeli, asta nu şadefrumos faţă de o domnişoară, ba e chiar urât de tot.ROMEO Doică, să spui stăcândei tale c-o conjur...DOICA O, drăguţul de el! Fireşte, neapărat, am să i-o spun. Doamne, cum are să te bucure!ROMEO Dar ce vrei să-i spui, doică dragă? Tu nu m-ascuţi.DOICA Am să-i spun că o conjuri; - o vorbă care, mi se pare, că nu poate ieşi decât din guraunui prinţ.ROMEO Să-i spui să afle-un mijloc ca să vie Azi dup-amiază să se spovedească. In chilioara fratelui Lorenzo Va fi şi spovedania şi nunta... Acesta pentru osteneala ta.DOICA Signore, nu! Nu iau nici o leţcaie!ROMEO Hai, ia, te rog eu, trebuie să iei!DOICA Azi după-amiază? Vine. Zău că vine!ROMEO Tu stai şi-aşteaptă-n dosul mănăstirii: Acolo, peste-un ceas ţi-aduce pajul O scară împletită din frânghie, Ce-o să mă urce pe furiş, la noapte, Pe cel mai-nalt catarg al fericirii. Mergi sănătoasă şi păstrează taina, Şi n-o să-ţi pară rău de osteneală. Mergi sănătoasă, doică, şi să spui Stăcândei tale-o caldă salutare.DOICA Domnul să te ţie! încă ceva: Ascultă domnule!

ROMEO Ce-i doică dragă?DOICA E om de treabă pajul dumitale? Ştii vorba veche că: doi pot să tacă Când unul dintre ei din lume pleacă!ROMEO O, e un copil cu inima de aur!DOICA Prea bine, signore. Doamna mea e cea mai drăgălaşă păpuşică de pe lume... O,Doamne sfinte, când era numai de-o şchioapă... O, dar e un tânăr signor de-i zice Parisşi і se scurg ochii, nu altceva, după dumneaei; dar ea, micuţa, e mai bucuroasă să vadăun broscoi, da, un broscoi! Câteodată o necăjesc şi-i spun: „Tot Paris e mai drăguţ”, -dar ce să crezi, signore, n-apuc să-i spun una ca asta şi se face galbenă ca turta de ceară.Romeo şi rozmarin nu-ncep cu aceeaşi slovă?ROMEO Ba da. Amândoi cu R. Ei, şi-apoi?DOICA Oh, vrei să râzi de mine, mucalitule! R! Parcă mârâie un câine. Nu, lasă că ştiu eubine că începe cu altă slovă, - şi are ea o vorbă frumoasă de tot, cu Romeo şiRozmarin, ţi-ar fi mai mare dragul s-o asculţi.ROMEO Să spui stăcândei tale că mă gândesc la ea. (Iese)DOICA O, negreşit, de mii de ori... Hai, Petre!PETRE Poftim?DOICA Petre, ţine evantaiul şi treci înainte. (Ies).JULIETA SCENA A V-A GRĂDINA LU I CAPULET Nouă bătu când am trimis pe doică. Spunea că vine peste-o jumătate De ceas! Ori poate nu l-o fi găsit? Nu, dar e şchioapă... Crainici ai iubirii Ar trebui să fie gândurile, Căci gândurile sunt mai sprinteioare Ca razele de soare care-alungă De pe coline-ntunecate noaptea. Nu-i ca şi vântu-naripat Amorul Şi nu îi poartă oare căruciorul

Mici porumbiţe cu-aripe uşoare? Acuma-i, iată, soarele-a chindie Şi de la nouă când' acum, trei ore Lungi au trecut, şi ea tot să nu vie! O, de-ar avea o inimă şi-ntrânsa Un sânge tânăr, ar zbura ca glonţul, Şi-un glonţ s-ar duce şi-ar veni-napoi! Bătrânii parcă n-au viaţă-n ei, Trândavi şi-nceţi, caporum bu-s reci şi grei. (Intră doica şi Petre) O, Doamne! Iat-o. Doică, l-ai găsit? Се-aduci? Zi servitorului să plece. Totodată, Capulet şi Paris pun la cale căsătoria acestuia din urma cu Julieta. Dupătoate acestea, Julieta vorbeşte cu mama sa despre planurile tatălui ei de a o căsători cuParis. Tatăl său află şi se ceartă cu ea. Intre timp, doica încearcă să o convingă să semărite cu nobilul, deoarece Romeo va muri sigur. După cearta cu părinţii, Julieta seduce să se spovedească părintelui Lorenzo, care o sfătuieşte să se mărite cu Parismiercuri, iar înainte de noaptea nunţii să bea licoarea din sticluţă pe care i-o va da el,care va da impresia ca este moartă, dar ea se va trezi după 24 de ore.JULIETA SCENA A II-A O CAMERĂ ÎN CASA CAPU LET- JULIETA O, galopaţi, sirepi de foc, spre casa Lui Phoebus... un cârmaci ca Phaeton Cu bice v-ar goni către apus S-aducă grabnic noaptea înnorată. O, las' perdeaua, noapte-aducătoare De dragoste, ca ochii răi s-adoarmă Şi, nevăzut, Romeo, fără larmă, Să se strecoare-n cuibul fericirii... Cei ce jertfesc pe-altarele iubirii Au drept lumină frumuseţea lor, Şi noaptea-i place orbului amor, O, vino, noate tainică, matroană In haină-ntunecată, n negru toată, Şi-nvaţă-mă să pierd un joc prin care Voi câştiga un preţ cu mult mai mare: In joc sunt doi boboci curaţi de fată... Cum se bate viu-n obrazu-mi feciorelnic Fricosul sânge! - O, acopere-1 In mantia-ţi neagră, până ce sfielnic întâi, se face îndrăzneţ amorul, Nemaivăzând în dragoste o vină... O, vino, noapte; tu, Romeo, vino,

DOICA Tu, zi în noapte; pe-aripele nopţiiJULIETA Vei odihni mai alb ca fulgi uşoriDOICA De nea pe negrul spate al unei ciori! O, vino, noapte bună, fermecată,JULIETA Dă-mi pe Romeo-al meu, şi când vreodatăDOICA El va muri, tu să faci mii de stele Din trupul lui, care ar împodobiJULIETA Atât de mândru bolta înstelată, Că lumea-ntreagă s-ar îndrăgosti De tine, noapte, - şi-ngâmfatul soare N-ar mai afla pe nimeni să-l adoare! O casă mi-am durat iubirii mele, Dar n-am avut-o încă; sunt vândută, Dar nu s-a bucurat de mine nimeni. Şi ah, aşa de-ncet îmi trece ziua, Ca noaptea-ntr-un ajun de sărbătoare Copilului cu haine noi care Nu are încă voie să le-mbrace. Dar vine doica... O, aduce veşti De la Romeo-al meu, şi fiecine Romeo spune, este pentru mine Un sol ce-aduce glasuri îngereşti. (Intră doica cn o scară de frânghie) Ei, doică? Zi, ce-i nou? Aceasta-i scara Ce ţi-o dădu Romeo? Da, e scara! (Aruncă jos scara) Vai! Pentru ce-ţi firângi mâinile? Ce ai? Amar de noi! E mort, e mort, e mort! Suntem pierdute, draga mea, pierdute! O vai! S-a isprăvit! S-adus! Em ort! Ce? Poate cerul fi aşa de crud? Romeo, poate chiar când cerul nu! Romeo! Doamne cine-ar fi crezut! Romeo! Eşti un diavol, de mă chinui Aşa? Asemeni chin cumplit ar face Să uite pe-osândiţii din gheena! S-a omorât Romeo? Spune! Dacă

DOICA E mort, zi: da; de nu, zi: nu! O vorbă Decide între chin şi fericire!JULIETA Cu ochii mei, vai, rana i-am văzut-oDOICA Aici la piept, - la pieptul lui viteaz!JULIETA O, bietul trup însângerat, o, bietul Trup fără viaţă! Palid, palid, palid.DOICA Cum e cenuşa şi mânjit de sânge!JULIETA Am leşinat când l-am văzut aşa.DOICAJULIETA Vai, frânge-te, tu inimă rămasă Pe drumuri! Ochi, intraţi în închisoare, Lipsiţi pe veci de razele de soare! Prefă-te, humă păcătoasă-n humă! Nu mai mişca... O, moarte, vino, du-mă Alături de Romeo, în sicriu! O, Tybalt! Tybalt! Bunul meu prieten! Viteze Tybalt! Mândre gentilom! De ce am mai trăit să te văd mort? Ce-i vijelia asta care bate De pretutindeni? E ucis Romeo? Tybalt e mort? Tybalt, scumpul meu văr? Romeo, soţul şi mai scump? Atunci Răsune surla zilei de apoi! Cine-ar trăi, vai, după aceştia doi? Tybalt e mort, Romeo surghiunit! Romeo la ucis şi e-n surhiun! O, Doamne! Doamne! Mâna lui Romeo Făcu să curgă sângele... Aşa! Amar de noi! Ea 1-а vărsat, - ea, ea! O inimă de şarpe-n ochi de floare? A stat vreun zmeu într-un palat mai falnic? Frumos tiran! Demon cu chip de înger! Şoim fără gheare! Miel cu colţi de lup! Canalie cu chip dumnezeiesc! De-a dreptu-ntors tot ce-ţi părea mai drept! Sfânt blestemat! Mişel de cinste vrednic! Natură, ce făceai tu în infern

DOICA Când ai sădit acest demonic sufletJULIETA In raiul pieritor al unui trup Aşa de dulce? A mai fost vreo carteDOICA Aşa frumos legată şi mai plinăJULIETA De urâţenii? Câtă-nşelăciune Intr-un castel aşa strălucitor! Bărbaţii n-au credinţă, n-au onoare, N-au omenie. Toţi sunt trădători, Toţi şarlatani, vicleni, linguşitori! Ah, unde-i pajul? Daţi-mi aqitct vitaefi îmbătrânesc de-atâtea griji, necazuri. Ruşine lui Romeo! Arză-ţi limba Astfel de vorbe. Nu pentru ruşine Născut e el. Ruşinii i-e ruşine Să stea pe fruntea lui: ea e un tron, Pe care cinstea să se încunune, Ca o stăpână peste lumea-ntreagă! Ce dobitoacă-am fost să-l ocăresc! Vorbeşti aşa de cel care-a ucis Pe vărul dumitale? Pot vorbi De rău pe soţul meu? Ah, cine oare, Sărmane soţ, te-ar cuvânta de bine Când chiar şi eu, de patru ore-abia Femeia ta, te-acopăr de ruşine! Dar, răule de се-ai ucis pe Tybalt? Fiindcă el voia să te ucidă! întoarce-vă-ţi, o lacrimi, la izvor; Tributul vostru-1 datoraţi durerii Şi din greşeală-1 daţi voi bucuriei! Trăieşte soţul meu care-a ucis Pe Tybalt, care vruse să-l ucidă! Atunci e bine: pentru ce mai plâng? Am auzit o vorbă mai cumplită Decât că Tybalt e ucis, o vorbă Ce m ă sugrumă: de-aş putea s-o uit! Dar ea-mi apasă gândul cum apasă Păcatul gândul unui păcătos! Ah, vorba: „surghiunit\", „e în surghiun\", Omoară zece mii de Tybalţi! Moartea

Acestuia era destulă jale! De este drept că o nenorocire Nu vine niciodată singură, Ci trage după ea şi alţi tovarăşi, De ce cu vestea: „Tybalt este m ort'’ Ea nu mi-a spus: e tata, mama sau Sunt amândoi - durerea mi-ar fi fost La fel de mare... Dar să-mi spună după: „Tybalt e morb’ - „Romeo e-n surghiun”, Rostind aceasta, tata, mama, Tybalt, Romeo, Julieta - toţi sunt morţi! „Romeo surghiunit”, acest cuvânt Nu poate să-l cuprindă nici un gând, Un lucru fără ţintă, fără scop... O, numai-n moarte aş putea să-ngrop Durerea mea şi nu-i cuvânt s-o spună. Dar unde-i mama, tata, doică bună?DOIC Plâng şi bocesc pe Tybalt. Vrei să-i vezi? Te duc la ei.JULIETA Cu lacrimile lor Ii spală rana. Ale mele însă, Când ale lor se vor usca, vor plânge Surghiunul lui Romeo-al meu. Ia scara. Sărmana scară, cum te-a înşelat, Ca şi pe mine, soarta lui Romeo! Te socoteam că-i vei deschide drum Spre patul meu, şi m or mireasă-acum, Şi văduvă fecioară; mi-a fost dat In patul nunţii mele nepătat, Nu Romeo, ci doar cumplita moarte De fecioria mea să aibă parte.DOICA Mergi în iatac, ţi-aduc eu pe Romeo Ca să te mângâie. Ştiu unde este, Romeo-al tău va fi aici deseară, El este-ascuns la fratele Lorenzo.JULIETA Găseşte-mi-1 şi dă-i acest inel, Şi spune-i să alerge scumpul meu, Aici, la cea din urmă despărţire. După înmormântarea Julietei în cavoul familiei, Romeo se bate cu Paris şi-l omoară.Intre timp, părintele Lorenzo încearcă să ajungă la timp pentru a-1 vesti pe Romeo cătotul este o înscenare, însă stând de vorbă cu Balthazar, ajunge prea târziu şi-l găseşte

pe băiat întins la podea, otrăvit. Julieta se trezeşte şi văzându-1 pe Romeo întins şinemişcat, se sinucide cu pumnalul iubitului ei. Toţi membrii ambelor familii descoperă corpurile neînsufleţite şi află de la Lorenzotot ce s-a întâmplat. In final, cele două familii se împacă ajungând la concluzia că uralor a dus la moartea lui Romeo şi a Julietei. Piesa se termină cu o elegie pentruîndrăgostiţi: „Pentru că nu a fost niciodată o poveste de mai mult vai Decât cea Julietei şi al ei R om eo/’ Scenă din film u l, , Romeo şi Julieta \", regizat de Carlo Cariei, 2013 REPERE DE INTERPRETARE Pe măsură ce ne apropiem de ultimii ani ai veacului al XVI - lea, opera dramatică alui Shakespeare se înfăţişează într-o varietate din ce în ce mai mare de soluţii aleconstrucţiei literare. Ele afirmă, tot mai pregnant, o concepţie nouă, foarte diferită - înesenţă - de acelea ale tuturor contemporanilor. In dramaturgia acestei perioade a creaţiei lui Shakespeare se desluşeşte o tendinţăcare, aparent, nu se deosebeşte prea mult de aceea a multor opere ale vremii: construcţiadramatică se întemeiază pe întâmplări petrecute odinioară, aşa cum erau relatate încronici sau chiar transformate în substanţă literară a unor scrieri mai vechi. Legenda lui Romeo şi a Julietei a început să circule încă de pe la începutul secoluluial XV-lea, sub forma unei povestiri a lui Masuccio Salemitanul. Shakespeare cunoaştebine această legendă, precum şi alte scrieri artistice ale timpului care aveau acelaşimotiv. Din aceste surse pornesc rădăcinile operei marelui Shakespeare. Tragedia Romeoşi Julieta povesteşte o tristă întâmplare petrecută la Verona în anul 1303. Adevăratasemnificaţie pe care o cuprinde dezvoltarea dramatică a temei iniţiale trebuie căutată întransformarea sentimentului tragic, a sensului său uman; fireşte întâmplarea reală, aşacum o relatau sursele directe, avea ea însăşi dimensiuni tragice puţin obişnuite, şirăsândirea pe care a cunoscut-o povestirea, de-a lungul a trei secole, când a ajuns la

Shakespeare, o demonstrează. Dar interpretările medievale insistau, îndeosebi, asupraînţelesurilor dramei celor doi îndrăgostiţi, descoperindu-le moartea lor năprasnică,despărţind pe vecie două făpturi ce se iubeau. Tragedia shakespeareană adaugă ideeaconflictului dintre puritatea sentimentului de dragoste şi meschinăria orgolioasă arelaţiilor dintre cele două case vrăjmaşe. De fapt, moartea celor doi îndrăgostiţi, aducânddin nou pacea în cetatea însângerată a Veronei, are semnificaţia izbânzii iubirii asupraurii. Tragedia R om eo şi Julieta a fost scrisă în anul 1594 şi este una dintre cele maifrumoase poveşti de dragoste din literatura universală. Tema acestei opere este luptamarii iubiri împotriva destinului. Familiile Capulet şi Montagne erau cele mai importante în Verona. Insă între eleexistau neînţelegeri mari care durau de mult timp. Aceste neînţelegeri devin un obstacolîn viaţa celor doi îndrăgostiţi, care, iubindu-se foarte mult, resping, prin sentimentelepure ce le trăiau, toate provocările şi se căsătoresc. După căsătorie, relaţia dintre Romeoşi Julieta devine mult mai complexă şi implică mai mulţi factori: uciderea lui Tybalt,exilul lui Romeo la Montana şi hotărârea Julietei de a se sinucide. Un rol special înaceastă tragedie îl joacă fratele Lawrence - unicul care doreşte cu adevărat să aducăpacea între cele două familii. El celebrează căsătoria celor doi tineri şi o ajută pe Julietasă se prefacă moartă pentru a nu se căsători cu Paris. Romeo şi Julieta sunt personajele principale ale operei cu acelaşi nume. Julieta esteo fată tânără de 14 ani şi membră a familiei Capulet. Ea nu este crescută de mama sa, cide doică, care îi devine o bună prietenă, confidentă şi, chiar, mamă. Relaţia Julietei cuRomeo este diferită de toate celelalte: ea se îndrăgosteşte de el la prima vedere şi îi estedevotată, fiind gata să renunţe chiar şi la numele său. Tragedia Rom eo şi Julieta are o factură mai mult lirică, poetică, decât detulburătoare şi profundă tragedie. Această dramă a celor doi tineri îndrăgostiţi dinVerona, sacrificaţi de vrajba dintre familiile lor nobile pe care apoi moartea fiilor le vaduce la împăcare, este mai presus de toate un imn închinat dragostei, tinereţii, naturii şipurităţii sufleteşti. In această privinţă frumuseţea lirică a sentimentului iubirii dintragedia lui Shakespeare n-a fost egalată de nici un alt scriitor. Marile tragedii shakespeariane au izvorât dintr-un sentiment de grea dezamăgire,când dramaturgul - alături de alţi iluştri scriitori ai Renaşterii târzii - vede limpede cănoua societate pornise să dărâme edificiul nedreptei lumi feudale, dar pentru a o înlocuiîn schimb printr-o lume mai nedreaptă, clădită pe cultul banului pe egoismul perfid şiferoce. Totuşi, iubirea lui de oameni şi marea sa încredere în virtuţile morale ale omuluinu-1 lasă să ajungă până în adâncurile deznădejdii. De aceea, chiar şi în marile saletragedii, dreptatea învinge, omul triumfă asupra răului. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi fragmentele din textul tragediei R om eo şi Julieta şi rezumaţi-1. 2. Unde se petrece acţiunea celor relatate în tragedie? Ce secol este prezentat? 3. Identificaţi personajele principale ale tragediei şi înscrieţi-le în caiete, clasificându-le.

4. în ce constă tragismul acestei opere? Argumentaţi-vă răspunsul.5. Deduceţi tem a şi motivele centrale ale operei lui Shakespeare.6. Reconstituiţi, în succesiunea actelor, a tablourilor şi a scenelor, subiectul şi problematica piesei lui Shakespeare.AFLAŢI MAI MULT!Renaşterea a fost o mişcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVII. Are rădăcini în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu şi ulterior, s-a răspânditîn restul Europei. Deşi apariţia tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renaşterii nu au fost experimentate uniform de întreaga Europă.Ca o mişcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine şi autohtone,începând din secolul al XlV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitateaclasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniarăde perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realităţi mult mai naturale în pictură, şitreptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educaţională.Renaşterea a contribuit la dezvoltarea convenţiilor diplomatice precum şi în ştiinţă.Istoricii susţin că Renaşterea a fost perioada de tranziţie dintre Evul Mediu şi IstoriaModernă. Renaşterea a văzut revoluţii în preocupări intelectuale, dar şi schimbărisociale şi politice ce au influenţat evoluţiile artistice şi contribuţiile depuse depersonalităţi caLeonardo da Vinci, după care a fost inspirată noţiunea de „omulrenaşterii'’. Renaşterea a început în Florenţa, Italia, în secolul al XlV-lea. Diverse teoriiau fost propuse pentru a explică originea şi caracteristicile renaşterii, concentrându-sepe o varietate de factori, incluşi pe particularităţile sociale şi civice din Florenţa:structura sa politică, patronajul familiei Medici şimigrarea savanţilor greci şi textelor în Italia dupăcăderea Constantinopolului în mâinile turcilor.Societatea feudală a Evului Mediu, custructura să ierarhică rigidă, dominată deeconomia agrară şi sub puternică influenţă aBisericii Catolice, a început să se destrame. îndecursul Renaşterii, un rol determinant l-au avutoamenii de cultură şi artiştii înclinaţi spreclasicismul greco-roman.Noţiunea de „Renaştere\" a fost folosită pentruprima dată la începutul secolului al XIX-lea decătre istoricul francez Jules Michelet, de la care afost preluată de istoricul elveţian JacobBurckhardt în lucrarea sa fundamentală „DieKultur der Renaissance în Italicii\" („Cultura Leonardo da Vinci,Renaşterii în Italia\"), 1860. Acesta din urmă a autoportret (1505)definit Renaşterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto şi Michelangelo. înacest timp, omul recăpăta conştiinţa de sine ca individ, după o lungă perioadă deanihilare filozofică a personalităţii.

Reţineţi! 99( ' 'N Tragedia este o specie a genului dramatic, caracteristică prin conflictul puternic şi^deznodământul tragic.______________________________________________________ t Tragedia a apărut la greci, la începutul secolului al Vl-lea î. Ch., după epopee şipoezia lirică. începuturile ei sunt legate de cultul zeului Dyonisos. La procesiunilereligioase organizate în cinstea acestui zeu al vinului şi al agriculturii, cântăreţii purtaumăşti de ţap în amintirea satirilor, însoţitori ai zeului. în limba greacă, ţap se numeştetragos, iar cântec odia. Cuvântul format din unirea acestor două este tragedie. Tragedia antică prezintă unele particularităţi distincte: unitatea de loc şi de timp,unitatea de acţiune, prezenţa corului, forţa destinului căruia îi sunt supuse personajele,numărul redus al personajelor. Tragedia clasică, apărută în secolul al XVII - lea în Franţa, ilustrată de Comeille şiRacine, respectă cele trei unităţi, dar aduce elemente noi: înlocuirea corului princonfidenţi, a destinului prin pasiuni. Tiparele clasice ale tragediei dispar odată cu apariţia lui Shakespeare ca, în pieselesale, nu mai respectă regula celor „trei unităţi” şi îmbină tragicul cu comicul, nu respectădecât unitatea de acţiune şi aduce pe scenă o mulţime de personaje şi caractere. E X E R C I Ţ>I I. A P L IC A Ţ>II 1. Citiţi pe roluri un fragment din textul tragediei Rom eo şi Julieta, respectând normele de lectură expresivă. 2. Selectaţi un fragment din opera studiată şi demonstraţi că ea aparţine genului dramatic. 3. Caracterizaţi un personaj din tragedia Rom eo şi Julieta conform cerinţelor de caracterizare a unui personaj literar. 4. Selectaţi şi înscrieţi în caiete fragmente ce o caracterizează pe Julieta. 5. Demonstraţi într-un text argumentativ că opera studiată de voi este o tragedie. 6. Alegeţi un fragment dialogic sau monologat din această operă şi identificaţi elementele principale ale lor. 7. Ce mijloace de expresivitate poetică întâlnim în tragedia lui Shakespeare? Argumentaţi-vă răspunsul. 8. Analizaţi textul citit de voi, raportându-1 la epoca prezentată de autor. Motivaţi- vă răspunsul. 9. Explicaţi particularităţile caracteristice ale Renaşterii. 10. Stabiliţi deosebirile dintre tragedia antică şi cea modernă. în ce constau ele? Argumentaţi-vă răspunsul. REFERINŢE CRITICE „Romantismul va acorda creaţiei lui Shakespeare, prin Byron şi Victor Hugo, prin

Delacroix şi Alfred de Vigny, prin Heine şi Petofi, prin Puşkin şi Eminescu, semnificaţiaunei permanenţe a valorii umane. De altminteri, şi cultura românească momentulreceptării lui Shakespeare coincide cu acela al afirmării rom antism ului../’ Dan Grigorescu „Frumosul, adevărul şi iubirea scapă de ameninţarea timpului. Iubirea, care „nu-i alvremii m ăscărici'’, devine la Shakespeare o cale către eternitate, căci el îi conştientizeazăadevăratele înţelesuri... Cultul lui Shakespeare s-a afirmat în întreaga Europă,dominândfiresc şi în literatura română, unde pătrunde încă de la începutul secolului al XIX - leaprin traducerile lui George Bariţiu.\" „La urma urmei, la ce bun să-i ridici lui Shakespeare un monument? Statuia pe careşi-a făurit-o singur este mai potrivită, având întreaga Anglie drept postament.Shakespeare nu are nevoie de o piramidă; el are opera s a /’ Victor Hugo SAR C IN I 1. Citiţi integral tragedia Rom eo şi Julieta de Shakespeare. Efectuaţi un comentariu literar al acestei opere. 2. Realizaţi o compunere în care să argumentaţi că dragostea este sentimentul suprem al fiinţării noastre cu referire la opera lui Shakespeare. 3. Efectuaţi lectura individuală a unor poezii ale scriitorilor români dedicate lui Shakespeare (Mihai Eminescu, Marin Sorescu etc.) şi comentaţi-le în clasă. 4. Realizaţi o comunicare în care să vorbiţi despre perioada Renaşterii la diferite popoare, ţinând cont de următoarele aspecte: condiţiile istorice ale apariţiei Renaşterii, trăsăturile acestei perioade, reprezentanţi. CAPITOLUL II Proza. Forme ale naraţiuni Spre deosebire de poezie, în proză, exprimarea ideilor se realizează în formaobişnuită a vorbirii curente, aşadar, un mod de expresie care nu se mai supune regulilorprozodice, nici categoriilor poetice. In Antichitatea elină se fundamentase deja artaprozei, preceptele ei ţinând de tehnica discursului. Considerată necesară în formareavorbitorului, a apărut proza oratorică. Forma de proză este proprie iniţial - lucrărilorfdozofice, istorice, ştiinţifice în genere, definind ulterior - un nou gen literar. Proza şi poezia au aceeaşi origine literară, create încă în antichitate ca forme diferitede limbaj cotidian, urmărind obţinerea unor efecte artistice. După unii teoreticieni, şipoezia şi proza au apărut spontan, printr-o necesitate de detaşare de comunicareaobişnuită, oamenii tinzând către o comunicare aleasă, îngrijită. Menţionăm faptul că, înantichitate, poezia era forma prin care se comunicau fapte istorice şi mitologice(epopeile lui Homer) sau cunoştinţe ştiinţifice (Hesiod, M unci şi zile). In ceea cepriveşte proza, aceasta se defineşte prin opoziţa faţă de vers, nu în principal ca formă,deoarece esenţa poeziei nu constă în forma ei versificată, ci în ceea ce exprimă.

Aristotel menţiona faptul că în proza aleasă (artistică) există o aranjare specială acuvintelor, pentru a se realiza un ritm sau o cadenţă, ceea ce ar duce la un fel de armoniea prozei. Prima formă de proză care s-a dezvoltat în antichitate a fost proza oratorică (deexemplu scrierea D e oratore, o lucrare ce aparţine lui Cicero, în care se precizeazăpentru prima dată că în textul în proză există un ritm care nu se confundă cu cel alversului). Un alt element artistic al prozei este armonia. Acest tip de proză s-a dezvoltatatât în Antichitate, cât şi în Evul Mediu, când s-a concretizat, în secolul al XIX-lea, înproza poetică, creaţie cu profund caracter liric, asemănător cu cel al poeziei. Proza literară (narativă) s-a afirmat începând cu Renaşterea, apoi s-a îmbogăţit,devenind cel mai important sector al prozei. Deşi poezia şi proza s-au distanţat, în timp, una de cealaltă, între acestea existănumeroase identităţi de elemente artistice. Ele cunosc forme de exprimare artistică atâtpopulare, cât şi culte. In cadrul prozei sunt integrate şi scrieri care se plasează la graniţa dintre prozaştiinţifică şi proza literară (memorialistica, istoria, însemnările de călătorie, criticaliterară, publicistica etc). Ioan Slavici (1848- 1925) Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848 în satul Siria, judeţul Arad. A fost un scriitor şi jurnalist român. Este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici şi al Elenei. Frecventează şcoala ,,greco-ortodoxă ” din satul natal, avându-1 dascăl pe D. Vostinari. Urmează Liceul din Arad, stând la gazdă precum eroii săi din opera Budulea Taichii. Susţine bacalaureatul la Satu-Mare, iar în toamnă se înscrie la Universitatea din Budapesta. In ianuarie e bolnav, întrerupe facultatea şi revine la Siria. Se mai înscrie şi la Universitatea din Viena (aprilie), dar în august îl aflăm în funcţia de secretar al notarului din Cumlaus. In toamna e din nou la Viena, în armată, urmând şi Facultatea de Drept. Acum se împrieteneşte, pentru toată viaţa, cu Eminescu,student şi el în capitala Imperiului hasbsburgic. Fireşte, vorbea cursiv limbile germanăsi maghiară. îşi ia „examenul de sta t”. Debutează la Convorbiri literare cu Fata de bircni (comedie). în vară, împreună cuEminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punând bazeleSocietăţii Academice Sociale Literare România Jună.

La finalul anului 1874, se stabileşte la Bucureşti, unde este secretar al ComisieiColecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. împreună cu I. L. Caragiale şiG. Coşbuc, editează revista Vatra. în timpul primului război mondial, colaborează laziarele Ziua şi Gazeta Bucureştilor. în anul 1875 se căsătoreşte cu Ecaterina Szoke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şiBudapesta, iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul „Matei Basarab ” dinBucureşti. Câţiva ani mai târziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor,e închis de către autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Se căsătoreşte, laSibiu, cu Eleonora Tănăsescu (a doua soţie), în toamnă născându-i-se primul baiat, TituLiviu, în total având şase copii. în urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile deînchisoare. în anul 1892 devine cetăţean român, iar în anul 1903 primeşte premiul AcademieiRomâne. Mai târziu este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul „ L iivm ”.în timpul ocupaţiei germane, scrie articole de orientare progermană. în 1919 la încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi aguvernului, Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dareliberat în acelaşi an. Totuşi din cauza convingerilor sale filogermane, este privit de ceidin jur cu duşmănie. Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază lafiica sa, care traia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, judeţul Vrancea, trece în lumea umbrelor,înmormântat la schitul Brazi. Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice.Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici,scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşulmodernităţii, întemeietor al realismului nostru modem, Slavici va fi punct de reper nunumai pentm romanul social, ci si pentm cel psihologic. Dacă Eminescu e începătoml poeziei române modeme, iar Caragiale al teatrului,Slavici este, alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre modeme, respectivale romanului. Moara cu noroc I — Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci linişteacolibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima, şi Dumnezeu să văajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţii sale. Eu sunt acum bătrână, şi fiindcă am avutşi am atât de multe bucurii în viaţă, nu înţeleg nemulţumirile celor tineri şi mă tem canu cumva, căutând acum la bătrâneţe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avutparte până în ziua de astăzi şi să dau la sfârşitul vieţii mele de amărăciunea pe care nu ocunosc decât din frică. Voi ştiţi, voi faceţi; de mine să nu ascultaţi. Mi-e greu să-mipărăsesc coliba în care mi-am petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii şi mă cuprinde unfel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales

de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea aşezată, oarecum prea blândă la fire, şi-mivine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriţă. — Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămânem aici, să cârpesc şi mai departe cizmeleoamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi,îşi duc cizmele în mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privindeu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei. — Nu zic, grăi soacra aşezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai aşa, gândurilemele, iară voi faceţi după gândul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară,nici vorbă nu poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărâţi sămergeţi, mă duc şi eu cu voi şi mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragosteamamei care încearcă norocul copilului ieşit în lume. Dar nu cereţi ca eu să hotărăscpentru voi. — Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arândaşul, şi dela Sf. Gheorghe cârciuma de la M oara cu noroc e a noastră. — In ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, şi gând bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul! IIŞi fiindcă aici se opresc toţi drumeţii, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înainteamorii, şi oarecum pe nesimţite moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în cârciumăşi loc de adăpost pentru tot drumeţul obositşi mai ales pentru acela pe care noaptea-1apucă pe drum. In cele din urmă, arândaşula zidit cârciuma la un loc mai potrivit,departe de câteva sute de paşi de la râuleţ,iară moara a rămas părăsită, cu lopeţilerupte şi cu acoperământul ciuruit devremurile ce trecuseră peste dânsul. (...)Când bătrâna pleca la biserică, toatetrebuiau să fie puse bine la cale, căci altfelea odată cu capul nu ar fi plecat. încăsâmbătă dupăamiazăzi sluga trebuia sărănească grajdul, curtea şi locul de Scenă din film u l,,Moara cu noroc”, 1955.dinaintea cârciumii, în vreme ce bătrâna şi Regia: Victor Iliu (România)Ana găteau cârciuma pentru ziua deduminică. Duminică în zori bătrâna primenea copiii, se gătea de sărbătoare, mai dădeao raită prin împrejur, ca să vadă dacă în adevăr toate sunt bine, apoi se urca în teleagă.Ana şi Ghiţă îi sărutau mâna, ea mai săruta o dată copilaşii, apoi zicea: „Gând bunsă ne dea Dumnezeu!'’, îşi făcea cruce şi dădea semn de plecare.Dar ea pleca totdeauna cu inima grea, căci trebuia să plece singură şi să-i lase pedânşii singuri la pustietatea aceea de cârciumă.Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta şi la stânga, vedeai drumul de ţară şerpuindspre culme, iară la vale, de-a lungul râuleţului, cât străbate ochiul, până la câmpianesfârşită, afară de câţiva arini ce stăteau grămadă din jos pe podul de piatră, nu zăreaidecât iarbă şi mărăcini. La deal valea se strâmtează din ce în ce mai mult; dar aicivederile sunt multe şi deosebite: de-a lungul râuleţului se întind două şiruri de sălcii şi

de răchite, care se îndeasă mereu, până se pierd în crângul din fundul văii; pe culmeadealului de la stânga, despre Ineu, se iveşte pe ici, pe colo marginea unei păduri de stejar,iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri,cioate, rădăcini ieşite din pământ şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătatears, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal însprecâmpie; fundul văii, în sfârşit, se întunecă, şi din dosul crângului depărtat iese tumulţuguiat al bisericii din Fundureni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în umbradealurilor acoperite cu păduri posomorâte, ce se ridică şi se grămădesc unul peste altul,până la muntele Bihomlui, de pe ale cămi culmi troienite se răsfrâng razele soarelui dedimineaţă. Rămânând singur cu Ana şi cu copiii, Ghiţă priveşte împrejuml său, se bucură defmmuseţea locului şi inima îi râde când Ana cea înţeleaptă şi aşezată deodată îşi pierdecumpătul şi se amncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era tânără şi fmmoasă, Ana erafragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă, iară el însuşi, înalt şi spătos, o purtaca pe o pană subţirică. Numai câteodată, când în timp de noapte vântul zgâlţâia moara părăsită, locul îi părealui Ghiţă străin şi pustiicios, şi atunci el pipăia prin întuneric, ca să vadă dacă Ana, caredormea ca un copil îmbăiat lângă dânsul, nu cumva s-a descoperit prin somn, şi s-oacopere iar. III Cât ţin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iară unde sunt multe turme, trebuiesă fie şi mulţi păstori. Dar şi porcarii sunt oameni, ba, între mulţi, sunt oameni de totfelul, şi de rând, şi de mâna a doua, ba chiar şi oameni de frunte. O turm ă nu poate să fie prea mare, şi aşa, unde sunt mii şi mii de porci, trebuie să fiesute de turme, şi fiecare turm ă are câte un păstor, şi fiecare păstor e ajutat de către doi-trei băieţi, boitarii, adeseori şi mai mulţi, dacă turma e mare. E dar pe lunci un întregneam de porcari, oameni care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai căror părinţibuni şi străbuni tot păstori au fost, oameni care au obiceiurile lor şi limba lorpăstorească, pe care numai ei o înţeleg. Şi fiindcă nu-i neguţătorie fără de pagubă, iarăpăstorii sunt oameni săraci, trebuie să fie cineva care să răspundă de paguba care se faceîn turmă: acest cineva este „săm ădănF, porcar şi el, dar om cu stare, care poate săplătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi. De aceea sămădăul nu e numai om cu stare,ci mai ales om aspru şi neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, careştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de caretremură toată lunca şi care ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala cuvarză. (...) Intr-o zi de luni au venit trei inşi în căruţă cu osiile de fier, uşurică şi trasă de doi caifrumoşi, dintre care însă unul mai mare şi altul mai mic. In căruţă nu era nici scaun, nicifân, ci unul dintre porcarii unsuroşi mâna caii, stând în picioare, iară ceilalţi doi şedeaupe leutrele vopsite în verde, ca şi când n-ar fi venind decât de aci din apropiere. „Ăştia nu prea îmi par a oameni buni'’, îşi zise Ghiţă când îi văzu sărind din căruţăşi privind împrejur, ca unii ce au mai fost pe aici şi acum nu găsesc nici locul, nicioamenii ca odinioară. Ei întrebară dacă n-a fost sămădăul pe acolo, puseră sluga să deshame caii, să-i adape

şi să le dea ovăz, apoi intrară, băură fiecare cât trei inşi la un loc şi plecară cu un „norocbun\".— Bine, dar n-au plătit, grăi bătrâna nedumerită.— Lasă, că m-am înţeles eu cu dânşii, răspunse Ghiţă, apoi se duse pe ici în colea,ca nimeni să nu-i vadă faţa şi ca nu cumva nevasta să-l întrebe: „Ce ai, Ghiţă?\"Peste puţin sosi şi sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, la Moara cu noroc.Lică, un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă,cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar,însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argintşi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur.El îşi opri calul înaintea cârciumii, aruncă o privire la Ana, apoi alta la bătrâna careşedeau pe laiţa de lângă masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raităprimprejur, apoi întrebă unde-i cârciumarul. (...)— Bătrâna ar putea să-şi ţie gura,grăi Lică după ce se văzu singur cuGhiţă. Mă cunoşti?— Nu! răspunse Ghiţă, răcit în tottrupul.— Atunci mă ştii de nume. Eusunt Lică, sămădăul... Multe se zicdespre mine, şi dintre multe, multevor fi adevărate şi multe scornite. Tuvezi un lucru: că umblu ziua-namiază mare pe drumul de ţară şinimeni nu mă opreşte în cale, că măduc în oraş şi stau de vorbă cudomnii. Voi fi făcut ce voi fi făcut, Scenă din film u l,,Moara cu noroc”, 1955.nu-i vorbă, dar am făcut aşa, că Regia: Victor Iliu (România)orişicine poate să creadă ce-i place,însă nimeni nu ştie nimic. De aceea am să dau seama despre douăzeci şi trei de turmede porci. M-ai înţeles? Nu doară c-aş putea plăti tot ce se poate pierde într-un an, cipentru că de la mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela pecare aş crede că-1 pot bănui. M-ai înţeles?! Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pedrum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni afară de minesă nu ştie. Cred că ne-am înţeles! ?Ghiţă ar fi avut multe de zis, dar Lică se întoarse o dată în călcâi şi, pe cândcârciumarul îşi veni în fire, drumeţul dăduse pinteni calului. (...) IV — Oamenii sunt mulţi şi de multe feluri, grăi cârciumarul în ziua următoare, privindcând la nevastă, când la soacră-sa. Iţi închipuieşte că unul se duce să cumpere ceva,bunăoară ca Lică Sămădăul, care se ducea să vadă pădurile. Asta e treaba lui, şi cine ştiedacă nu l-aş supăra, dacă nu l-aş păgubi, poate, spunându-le altora c-a trecut pe aici. Else duce să târguiască, şi dacă vine în urma lui altul, care din întâmplare voieşte să

cumpere tot acele păduri, şi eu spun că Lică a trecut pe aici, acest al doilea cumpărătorgrăbeşte, soseşte la vreme şi poate să-i strice târgul. Voi înţelegeţi? (...) Turmele treceau una câte una pe dinaintea cârciumii; când una se vedea dindepărtare, cealaltă pornea mai departe, şi locul se deşerta, dar peste puţin iar se umplea.Şi cum turmele plecau una câte una, Ghiţă întreba mereu câte mai sunt, şi pe cât numărulturmelor rămase în urmă scădea, pe atât el prindea poftă de a-şi opri cei cinci grăsuni. — A zis Lică să-mi opresc cinci grăsuni, îi zise în cele din urmă unuia dintre porcari. — Noi nu ştim nimic, răspunse acesta. — Apoi, adause altul cam în glumă, noi plătim înainte, ori nu plătim deloc. Peste puţin sosi şi Lică, ceru un pahar de vin, îşi întrebă de turme, apoi zise „norocЬипГ şi plecă mai departe fără să fi descălecat măcar. Ghiţă rămase cuprins de gândurile omului păgubaş. El era om cu minte şi înţelegeacele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică:afară de arândaş şi afară de stăpânire mai era şi dânsul care stăpânea drumurile, şi înzadar te înţelegi cu arândaşul, în zadar te pui bine cu stăpânirea, căci, pentru ca să poţista la Moara cu noroc, mai trebuie să te faci şi om al lui Lică. Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămâie la Moara cu noroc, pentru că-i mergeabine. „Trei ani, numai trei ani să pot sta aici, îşi zicea el, să mă pun în picioare, încât săpot să lucrez cu zece calfe şi să le dau altora de cârpit/’ Dar aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i meargăde minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerând Lică pentruceea ce dă. Ghiţă întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poatăzice: „Prea puţin îmi pasă! ” Se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cuLică, vedea banii grămadă înaintea sa şi і se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestuicâştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie. Avea însă nevastă şicopii şi nu putea să facă ce-i plăcea. „Să vedem! îşi zise el în cele din urmă, voind să-şi alunge gândurile rele.Deocamdată, e mai bine ca el să-mi fie dator m ie /’ Aşa zicea el, însă de cu seară, când îşi strânse banii ca să-i pună în ladă, el simţi cănu are dreptate. — Uite, era o prostie! grăi Ghiţă muiat şi se lăsă pe iarbă. Ana luă ea însăşi copilul,îl puse călare pe Cula şi-l purtă fricoasă la dreapta şi la stânga, privind mereu la soţulsău, ca să vadă dacă el nu zâmbeşte. Ghiţă nu zâmbea. Privind la copilul ce ţipa răsfăţat şi privind la soţia sa, îl apucă oînduioşare din ce în ce mai adâncă: îi era parcă n-a văzut-o de mult şi parcă era să sedespartă de dânsa. — Ano, zise el în cele din urmă alene, ia vino, şezi lângă mine! După ce ea se aşezălângă dânsul, el o privi lung şi întristat, îi netezi părul de pe frunte, apoi grăi încet: — Ce zici tu! n-ar fi bine să plecăm noi la Sf. Dimitrie de aici? — Pentru ce? întrebă nevasta uimită. — Nu ţi se urăşte ţie în singurătatea asta? — Mie? nu! — Nu ţi-e frică?

— De ce? — De ce? De toate! Tu auzi cum latră câinii; au dat de vreo urmă, de vreun gândac,de vreun vierme şi latră, fiindcă n-au altă treabă: mie însă mi se răceşte măduva în oasecând îi aud lătrând. E grozavă viaţa asta, Ano, e grozavă; stai aici în pustietate, şi tesperii de nimic, şi-ţi mistuieşti viaţa cu năluciri deşerte. — Ce ai, Ghiţă? strigă nevasta cuprinsă de îngrijare. — Ce am? răspunse el cu amărăciune. Am o nenorocire; pierd ziua de astăzi pentrucea de mâine. Eu nu ţi-am vorbit niciodată despre lucruri de aceste, dar trebuie să fii şitu om, Ano, şi să te gândeşti la viaţă, căci nu pot să-ţi vie mereu toate de-a gata. Astăzistau aici şi nu mă supără nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele despre ziua de mâine,şi aceste gânduri nu-mi lasă tihnă să mă bucur de ziua de astăzi. Şi poate că gândurilemele sunt deşerte, poate că ziua de mâine are să fie tot bună, dar o voi pierde temându-mă de cea de poimâine. Şi cât vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta. (...) VI— Ghiţă! grăi nevasta aşezat. Nu vorbi cu mine ca şi când ai avea un copil înainteata. Tu eşti bărbat şi trebuie să ştii ce faci. Te întreb numai; nu vreau să te descos: tu îţidă seama dacă ai ori nu ceva să-mi spui. Fă cum ştii, dar eu îţi spun, şi nu m ă lasă inimasă nu-ţi spun, că Lică e om rău şi om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjetullui şi mai ales din căutătura ce are, când îşi roade mustaţa cu dinţii. E om pătimaş, Ghiţă,şi nu e bine să te dai prea departe cu el.— Dar nu mă dau deloc! răspunse bărbatul.— Bine! grăi nevasta. Tu fă cum ştii, dar să nu zici apoi că nu ţi-am spus.Ghiţă ar fi voit să vorbească, însă îi era greu, după ce zisese o dată că n-are nimic cuLică; îşi puse dar numai de gând că îi va vorbi altă dată.Şi, la drept vorbind, ce ar fi avut el acum să îi spună?! Toate cele petrecute erau parcădate uitării, şi aşa poate că nici nu era bineca Ana să afle despre ele. Ce-i drept, Ghiţăse uita mereu la urechile porcilor, ba agăsit în mai multe rânduri şi porci cusemne de ale lui Lică, însă Lică venea şise ducea fără ca să-l întrebe ceva, şi aşa nuavea decât să ţină minte şi să tacă. Lică nu-1întreba nimic, nimic nu-i spunea şi nimicnu cerea de la dânsul.Cu toate aceste, Sămădăul parcă ştia totce se petrecea la M oara cu noroc, şiaceasta îl nedumerea câteodată pecârciumar.Şi mai mare і se făcu nedumerirea, când Scenă din film ul „Moara cu noroc ”, 1955.într-o zi Lică îi trimisese şase porci, dintre Regia: Victor Iliu (România)care patru nu erau însemnaţi cu nici unul dintre semnele înşirate pe veriga de sârmă.Ghiţă a stătut mult la luptă cu sine; dar în cele din urmă tot i-a primit, pentru ca să nu sestrice cu Lică, şi tot nu i-a grăit Anei, fiindcă se temea că ea va stărui să nu-i primească.De aici înainte el în adevăr se ferea de dânsa, iară ea îşi dădea silinţă să nu-1 supere.

Astfel sosi timpul când bruma cade şi vântul scutură frunzele copacilor şi răreştepădurile.De când venise toamna, drumul era mereu umblat, şi nici chiar duminica nu erapărăsită cârciuma de la Moara cu noroc. Toamna se ţin târgurile cele bune; toam na areomul câte ceva de vândut; toamna fac neguţătorii trebile cele bune; şi lui Ghiţă îi mergeadar acum chiar mai bine decât peste vară, şi abia se întâmpla câte un ceas pe săptămânăca să fie singur la cârciumă. Şi cu cât se apropia ziua de Sfântul Dimitrie, drumul era cuatât mai umblat.Intr-o zi de luni erau cinci care la Moara cu noroc şi şapte oameni sub cerdac, cândsosi şi Lică dimpreună cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Răuţ, omul de care numaiarareori se despărţea. Lică nu stătea niciodată sub cerdac, nici în cârciumă, ci în odaia de alături, în care erau o masă măricică, câteva scaune de paie şi două paturi pentru drumeţii mai aleşi, care se întâmpla să mâie peste noapte la Moara cu noroc. Altfel în această odaie îşi petrecea cârciumarul ziua, cu nevasta şi cu copiii, fiindcă odaia în care se culca el era în altă parte, cu intrarea prin bucătărie şi cu ferestrele la deal, câtă vreme aici ferestrele erau spre drum, încât, şezând la masă, putea să vadă cu o privire şi cârciuma, şiScenă din film u l,,Moara cu noroc”, 1955. drumul, şi locul de dinaintea cârciumii. Regia: Victor Iliu (România) Astă dată însă Lică nu intră drept în odaia aceasta, ci se opri sub cerdac şiprinse vorbă cu oamenii, întrebând pe fiecare dintre dânşii de unde vine, unde merge şiîn ce treabă umblă. Intr-un târziu, el îl trase apoi pe Ghiţă la o parte şi-i zise încet:— Când vine jidovul pentru câştigul de la St. Dimitrie?— Arândaşul? răspunse Ghiţă tot mai încet, gândeam să m ă duc eu la el.— Da, arândaşul. Nu te duce, grăi Lică. Lasă-1, că vine el. Am o vorbă cu dânsul.— Bine! Să te vestesc când are să vie?— Nu-i nevoie. Aflu eu; grija mea de dânsul! Deşi ei vorbiseră încet şi mai ales Licăpărea a voi să păstreze taină despre cele ce se vorbea, el rosti cuvintele Jid o v u l”,„arândaşul” şi „grija mea de dânsul” destul de tare, pentru ca oamenii de sub cerdac săle poată auzi, apoi privi cam speriat împrejurul său şi adause:— Dar să intrăm în casă. Intrând, Lică îşi aruncă biciul pe masă, un semn că voia săpetreacă în dragă voie. Fusese certat cu Buză-Ruptă şi cu Săilă Boarul, Răuţ îi împăcaseşi acum voia să se cinstească cu dânşii. Despre arândaş Lică nu mai vorbi nici un cuvânt. IX Plecând cu Pintea şi cu slugile la Ineu, Ghiţă avu pe drum destul timp să se gândeascăla strâmtorările sale. El nu se mai îndoia că oamenii cu feţele acoperite, care îl călcaseră pe arândaşul, nu

erau alţii decât Buză-Ruptă şi Săilă Boarul. Erau doi oameni cu care nu avuse nici odaraveră mai nainte şi pe care nu i-a văzut niciodată în viaţa sa; însă ei petrecuseră maimulte ceasuri cu dânsul şi plecaseră de-a dreptul de la cârciuma lui ca să-l calce pearândaşul, şi asta putea să dea loc la bănuieli. Mai multă grijă îi făcea lui Ghiţă un altlucru: se temea ca nu cumva să se dovedească ceva asupra lui Lică. înainteajudecătorului, faţă în faţă cu crucea şi cu lumânările aprinse, el nu putea tăgădui c-a avutdaraveri cu Lică şi trebuia să spună toate cele petrecute, şi din două una: ori Lică ajungeasă fie dovedit şi pus la pedeapsă, şi atunci nici el, Ghiţă, ca om însoţit cu un făcător derele, nu putea să scape cu obrazul curat, ori Lică scăpa, şi atunci Ghiţă trebuia să seteamă de răzbunarea lui. Cu cât mai mult se apropia dar de Ineu Ghiţă, cu atât mai puţinse gândea la cele petrecute peste noapte. Era vorba de el însuşi; făcuse fie la strâmtoare,fie din slăbiciune, lucruri care puteau să dea loc la bănuieli grele; nu se simţea cudesăvârşire nevinovat şi se temea ca nu cumva să se dea astă dată pe faţă şi vina lui.Dac-ar fi fost un om mai cu inimă deschisă, el i-ar fi vorbit lui Pintea fără şovăire şi 1-ar fi rugat să potrivească lucrurile pe cât era cu putinţă aşa ca să nu iasă la ivealădaraverile sale cu Lică; simţea însă că s-ar strica cu Pintea, care-1 ura din toată inima peLică, dacă i-ar vorbi acum despre aceasta. Se mustra dar că nu a făcut-o pe când erausinguri, încât îi putea vorbi în tihnă şi і le putea spune toate din fir în păr, ca să nu-1 mailase în nedumerire asupra purtărilor sale faţă cu Lică. După ce intrară în Ineu, Ghiţă începu să schimbe la feţe. îi era greu că tocmai acum,după cele petrecute peste noapte la casa arândaşului, oamenii îl vedeau în căruţă cu unjandarm. Dacă s-ar fi simţit nevinovat, el s-ar fi mângâiat cu gândul că, mai curând orimai târziu, і se va dovedi nevinovăţia şi vor rămânea de ruşine toţi aceia care îl cârtescacum şi se ivesc pe la portiţe, ca să-l vadă în strâmtorarea lui; această mângâiere însă el0 pierduse de mult. Ei traseră la cazarma de jandarmi. Pe când slugile deshămau caii, oamenii începurăa se aduna în partea cazărmii, ca să vadă cele ce se petrec, şi precum oamenii se adunau,Ghiţă simţea că і se împăienjenesc ochii. — Aş vrea să-ţi grăiesc o vorbă! îi zise el lui Pintea. Pintea, care de la Moara cunoroc până aici abia grăise câteva cuvinte, privi lung la el. — Atât ar mai trebui, răspunse apoi, după ce slugile se mai depărtară; nu mai rămânedecât să ne vadă cineva vorbind în taină. Fii om cu inimă şi te lasă pe mine! E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundulinimii, şi nu poţi; e însă mai greu când simţi că numai această vorbă poate să alungegândul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii; greutatea aceasta o simţi Ghiţăîntreagă când îl văzu pe Pintea depărtându-se. El se trase, mai mult purtat de o pornirefirească decât dinadins, la o parte, ca să nu-1 mai vadă oamenii adunaţi la poartă, apoirămase sub zidul cazărmii, o casă lungă, veche şi cu acoperământul înalt ce stătea ladreapta curţii împrejmuite cu zid netencuit. „Da, îşi zise el într-un târziu, sunt un om fără de suflet: n-aş fi trebuit eu să plec şifără de a o fi întrebat ce are să-mi spună/’ Pe când el stătea aici, Pintea, care se ţinu de vorbă, îl luă înainte de toate pe Laie şi-1 duse înaintea comisarului, un om înalt şi uscăţiv, cu mustaţa lungă şi răsucită,neastâmpărat şi cam aspru la vorbă. (...)

XVI Mai-nainte de a pleca, Ghiţă îl căutase pe Marţi, ca să-i dea de lucru, însă nu 1-а pututgăsi în pripă şi nu avea destulă răbdare ca să-l caute mai cu dinadins. El se depărtă darîn grabă, ca omul care nu are timp de pierdut. In urmă, câtva timp după ce plecase, privind în urma sa, el văzu căruţa în drumul deţară, dar nu putea să-i treacă prin gând că în acea căruţă sunt oamenii pe care îi lăsase lacârciumă, fiindcă aceştia veniseră călare. Cu toate aceste, el începu a se nedumeri. Sosind, în sfârşit, aproape de Ineu, el îl găsipe Marţi în drum. Ungurul plecase să-l vestească pe Pintea despre cele ce se petrec laMoara cu noroc. Ghiţă rămase câtva timp buiguit, ca lipsit de simţiri. „Dar ce să fac, îşi zise el în celedin urmă, dacă Dumnezeu nu mi-a dat gândul cel bun în ceasul potrivit? Dacă e rău cefac, nu puteam să fac altfel/’ Şi de aici înainte el simţea că Ana e pierdută şi nu se mai gândea decât la răzbunarealui. Insă niciodată nădejdea nu piere cu desăvârşire din sufletul omului, şi aşa, el tot îşimai zicea: „Şi dacă totuşi s-ar întâmpla să mă întorc la tim p../’ De aceea el grăbi. El sosise încă din vreme cu Marţi, cu Pintea şi cu alţi doi jandarmi în preajma Moriicu noroc, dar temându-se ca nu cumva Lică să îi zărească şi să fugă de la cârciumă, eidescălecară în culmea dealului şi se hotărâră să aştepte întunecimea, ca să se poatăapropia pe nesimţite. Ghiţă, galben la faţă, ca şi când i-ar fi secat tot sângele din vine, stătea întins pepământ, culcat pe brânci, privind ţintă şi cu ochii însetaţi în vale. — Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fiputut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind. — Nevasta, răspunse Ghiţă, mi-am pierdut-o eu de mult. N-ar fi trebuit să iau eu peUţa la casa mea, căci numai Uţa a stricat-o, adause apoi într-un târziu, aşa pentru dânsul,şi iar tăcu şi aştepta cu încordare căderea întunecimii apropiate. Deodată el sări ca ieşit din fire în picioare. — Ne-au zăpsit! strigă el. Iată-1 călare. Pleacă! A fost singur, singur cu dânsa! Săriţipe cai! După el! Sfinte Doamne, câinii pe care i-am pus la casa mea ca să m ă apăr de el,câinii mei m ă vând şi-l scapă din mâna mea! Când rosti cele din urmă cuvinte, ei se aflau toţi patru călare, porniţi de-a curmezişulpeste coaste drept în urma lui Lică. Dar ei înaintau mai anevoie la vale decât Lică ladeal, caii lor nu se puteau măsura cu murgul lui Lică, şi aşa depărtarea creştea mereuîntre urmărit şi urmăritori. Ajunşi în preajma satului, ei îl pierdură din vedere şi se opriră zăpăciţi. — Daţi voi la dreapta, grăi Pintea, că noi dăm la stânga; ocolim satul şi apoi neîntoarcem ca să vedem dacă nu cumva s-a oprit aici, fiindcă pe vremea asta unde dracusă se ducă!... — Ei! ce mai vorbă! L-am scăpat, şi socoteală curată, răspunse Ghiţă râzând. Voimergeţi mai departe; eu mă întorc acasă să-mi închei socoteala cu dânsa. Grăind aceste, el smuci frâul calului şi se întoarse la vale, drept spre Moara cu noroc. Ana, care petrecuse tot timpul acesta plângând, se ridică şi îşi şterse lacrimile dinfaţă când auzi copitele calului bătându-se de pietrişul de dinaintea cârciumii, apoi inima

începu să-i bată tare. Dar mai trecu mult timp la mijloc până ce el intră. Descălecând, el socoti că trebuiesă-i dea calului fân, apoi că trebuie să-l şteargă de sudori şi să-l acopere cu o cergă, iardupă ce le făcu toate aceste, el rămase câtva timp în uşa grajdului, îşi dete seama desprecele ce voia să facă, apoi îşi luă pălăria din cap, îşi făcu de trei ori cruce şi plecă sprecârciumă. Intrând, el închise uşa în urma sa, o încuie şi aruncă cheia într-un colţ. Ana se cutremură în tot trupul, apoi se îndreptă, se dete un pas înapoi şi grăi înecată: — Nu vreau să mor, Ghiţă! Nu vreau să mor! urmă ea tare, şi se aruncă în genunchila picioarele lui. Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî. Ghiţă îşi dete trupul înapoi, se plecă, îi apucă cu amândouă mâinile capul şi privi dusîn faţa ei. — Nu-ţi fie frică, îi zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor! N-am să te chinuiesc: am să te omor cum mi-aş omorî copilul meu când ar trebui să-l scapde chinurile călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite. — Dar de ce să mă omori? zise ea agăţându-se de braţele lui. Ce- am păcătuit eu? — Nu ştiu! răspunse el. Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi cănu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea. Acu, urmă el peste puţin,acu văd c-am făcut rău, şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am aruncat ca un ticălosîn braţele lui pentru ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare. Dacă mai adineoară l-aş figăsit aici, poate că nu te-aş fi ucis. Ana se ridică şi privi ca trezită din somn la el. — Unde ai plecat tu? întrebă ea. — M-am dus ca să-l aduc pe Pintea, pentru ca să-l prindem aici pe Lică cu şerparulplin de galbenii luaţi de la arândaşul. El e omul de la care am primit hârtiile pe caregăsiseşi tu atunci noaptea semnele. — Ghiţă! Ghiţă! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? zise ea înăbuşită deplâns, şi-l cuprinse cu amândouă braţele. Afară se auzi ţipătul unui huhurez, apoi iar se făcu linişte. Ghiţă începu şi el săplângă, o strânse la sân şi îi sărută fruntea. — Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vreme potrivită, zise el, şi deodatăse întoarse spre uşă. Afară se auzeau paşi, şi peste puţin cineva încercă să deschidă uşa. — Pintea cu jandarmii! şopti bărbatul scoţându-şi cuţitul din tureac. Ano! fă-ţi cruce!fă-ţi cruce, că nu mai avem vreme. — Săriţi, că m ă omoară! săriţi, măi oameni! strigă nevasta luptându-se cu el, săriţi,săriţi! Când uşa căzu sfărâmată din ţâţâni şi Răuţ se ivi cu Lică în ea, Ana era întinsă lapământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitultot mai adânc spre inima ei. — Dă foc! zise Lică, şi Răuţ îşi descărcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care căzu înapoifără să mai poată afla cine 1-а împuşcat. Nemaisimţind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti să se ridice. — Tu eşti, Lică, tu? gemu ea cu ochii ţintiţi la el. Vino şi mă ridică. Când Lică se plecă asupra ei, ea ţipă dezmierdată, îi muşcă mâna şi îşi înfipse

ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soţul ei. Lică se ridică iute şi începu să-şi şteargă sângele de pe obrajii zgâriaţi, să-l şteargăfără de astâmpăr, ca şi când mâna ei ar fi otrăvită, apoi îşi luă şerparul de la piciorulpatului şi îl încinse. — Voi căutaţi că trebuie să găsiţi bani mulţi în casă, le zise după aceste, şi cândsocotiţi că eu mă apropii de Fundureni daţi foc pentru ca să pot privi cârciuma arzând,de la Fundureni, dimpreună cu sătenii. Tu, Răuţ, vii pe cealaltă cale la Ineu, iar tu, Păune,te întorci la Şicula. Toate aceste el le zise iute, ca şi când i-ar fi fost groază să mai stea sub acestacoperământ şi ştergându-şi mereu cu mâneca la faţă, iar după ce îşi dete astfelporuncile, se depărtă spre şirul de răchite, unde-şi lăsase calul. Murgul făcuse prin ploaie calea până la Fundureni şi iar o dată înapoi; era obosit şise culcase. Asta era un semn rău pentru Lică, fiindcă el încă în noaptea asta trebuia să mai facătot pe acest cal obosit drumul până la Ineu, cu înconjur şi pe drumuri rele, pe laFundureni. Iară zgârietura din faţă îl ustura şi-l făcea mereu să se întrebe: „Ce vor zice oameniidacă m ă vor vedea zgâriat la faţă şi muşcat la mână?” Murgul nu voia să se ridice, apoi nu voia să plece, ci stătea zgribulit în loc, apoi nuvoia să o ia la treapăt, iar deodată el îşi adună toate puterile, o rupse la fugă încordată şio ţinu aşa cale de câteva împuşcături, apoi căzu frânt la pământ, încât îşi aruncă stăpânulcât colo între cioate. „Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu! grăi Lică după ce se ridică anevoie de lapământ. Ce să fac eu acum!? Calul meu!? Mâine îmi găsesc oamenii calul aici, şi eu cufaţa zgâriată, şi cârciuma arde.” încă pe când plecase de la Moara cu noroc, îl apucaseră fierbinţelile; acum începusă-l treacă sudorile şi trem ura încât abia mai stătea pe picioare. El se gândi să-şi ia calul şi să-l târască până la râuleţul umflat, că doară o să-l ducăvalurile departe la vale: dar nu avea destulă putere. Luă dar şaua de pe el, îi luă frâul dincap şi plecă spre râuleţ, ca să o ia pe jos până la Ineu. Râuleţul era însă umflat. „Nu-mipasă! ” îşi zise el hotărât şi, aruncând şaua şi frâul în valuri, intră în apă. Dar abia făcuun pas, doi înainte, şi valurile repezi îl apucară şi îl făcură să se retragă înspăimântatspre mal. El căută un alt loc de trecătoare mai la deal, apoi un al treilea, apoi un alpatrulea, şi aşa umbla mereu pe mal, privind neîncetat împrejurul său spre focul de laMoara cu noroc şi ştergându-şi din când în când sângele de pe obraji. Deodată el se opri înveselit în loc. Ghiţă plecase călare la Ineu, şi calul lui trebuia săfie la Moara cu noroc, un cal odihnit şi luat din grajd, cu care, pe lângă tot înconjurul,putea sosi la vreme în Ineu. El se întoarse iar la vale, deşi era secat de puteri şi parcă nu se mai simţea destul detare a-şi târî trupul până la cârciuma cuprinsă de flăcări. în vremea aceasta Răuţ se depărtase spre Ineu, Pârvu o luase spre Şicula, iară Pintea,văzând focul la M oara cu noroc, îi lăsă pe săteni să creadă că a trăsnit din cer, şiaducându-şi aminte de vorbele lui Ghiţă, se întoarse drept pe zarea de lumină ca săsosească, dacă mai era cu putinţă, la vreme.

— Un cal?! Murgul lui Lică! strigă el sărind din scări. Sfinte Doamne, încotro s-adus? îmi scapă, iar îmi scapă! La deal n-a putut să meargă, fiindcă l-aş fi văzut. El aşteptă un fulger, ca să poată privi împrejur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, darLică se văzu trecând prin zarea focului pe care îl pusese la Moara cu noroc, pentru ca săarunce vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcând lumea să creadă că a trăsnit. — Stăi! strigă Pintea tare, încât răsună toată valea. „Uf! Săracul de mine! îşi ziseapoi! L-am scăpat! Acu fu g e/’ Aşa-i! dar astă dată Lică nu mai putea să fugă şi, dacă fugea, tot prins era, prins demâna lui Pintea, prins cu toate dovezile. El se îndreptă încât părea îndoit aşa de nalt ca mai nainte, privi împrejurul său, îşiţinti ochii la un stejar uscat ce stătea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni dindinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte. Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului şi rămase neclintit şi cuprins defior în loc. „A scăpat! zise el într-un târziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni în lum e/’ Grăind aceste, el îl apucă pe mort de un picior şi îl trase după sine până la un râuleţ,apoi împinse trupul cu piciorul în valuri. XVII Luni pe la prânzul focul era stins cu desăvârşire şi zidurile afumate stăteau părăsite,privind cu tristeţe la ziua senină şi înveselitoare. Din toate celelalte nu se alesese decât praful şi cenuşa: grinzi, acoperământ,duşumele, butoaie din pivniţă, toate erau cenuşă, şi numai pe ici, pe colo se mai vedeacâte un cărbune stins, iară în fundul gropii, care fusese odinioară pivniţă, nu se maivedeau decât oasele albe ieşind pe ici, pe colo din cenuşa groasă. Bătrâna şedea cu copiii pe-o piatră de lângă cele cinci cruci şi plângea cu lacrimialinătoare. — Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu aresă iasă bine; dar aşa le-a fost dat!... Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe. REPERE DE INTERPRETARE Ideile lui Slavici, potrivit cărora nerespectarea principiilor etice are consecinţe graveasupra destinului uman, sunt confirmate în plan estetic în nuvela M oara cu noroc,inclusă în volumul Novele din popor, considerată, pe drept cuvânt, o capodoperă aprozei scurte româneşti. Eroul nuvelei, Ghiţă, a depăşit cu totul măsura necesară unuiom care râvneşte la fireasca satisfacţie morală şi materială. De aceea prăbuşirea lui esteiremediabilă, atrăgând după sine o suită de nenorociri. Ghiţă concentrează, în devenireasa tragică, întreaga problematică a operei. Textul concis al nuvelei conţine trei straturi tematice ale operei. Cel dintâi, care poatefi considerat o supratemă, deschide naraţiunea prin cuvintele bătrânei, mama Anei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibeitale te face fericit”. Vocea bătrânei se confundă, neîndoielnic, cu cea a naratorului.

Aceste cuvinte au valoare primordială, anticipând destinul tragic al eroului. în final,bătrâna meditează din nou asupra celor întâmplate, subliniind amar ideea unei fatalităţioarbe: S im ţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fo st dctta( soarta). Apoi, ea luăcopiii şi plecă mai departe. ” Al doilea strat tematic, cu valenţe sociologice şi psihologice, vizează consecinţelenefaste pe care setea de îmbogăţire le are asupra individului. Slavici îşi dovedeştevigurosul talent, înfăţişând drumul parcurs de Ghiţă de la condiţia modestului cizmar,nemulţumit de sărăcia în care trăia, până la crâşmarul dominat de patima banului.Procesul dezumanizării lui Ghiţă sub imperiul nefast al setei de înavuţire este urmăritevolutiv, marcând şu dramatice reînvieri ale fondului de omenie, sincere remuşcări şizguduitoare procese de conştiinţă. Slavici acordă o atenţie particulară motivării acţiunii eroilor săi. Astfel, Ghiţă iahotărârea să se mute cu familia într-un ţinut cu faimă rea şi expus primejdiilor, iniţialnu din lăcomie de bani, ci pentru că nu întrezărea altă cale de a scăpa de sărăcie. Arendarea cârciumii de la Moara cu noroc îi apare ca unica posibilitate să-şiîmplinească gândul de a-şi deschide mai târziu un atelier, devenind un mic patron. Ghiţăse dovedeşte, la început un om cu iniţiativă. Se mută cu familia într-un loc izolat, departede alte aşezări. Curajul îi vine din cultul pentru familie, din iubirea pentru ai lui.îndrăzneţ, apărându-şi cu energie libertatea de acţiune se dovedeşte şi la cea dintâiconfruntare cu Lică Sămădăul - reprezentant al ispitei malefice, al tentaţiei bogăţieiblestemate, dar şi a existenţei în afara normelor etice. Pentru prima dată în literatura română, este urmărit, într-o analiză de fineţe deminuţiozitate, raportul existenţial „călău - victim ă'’. Prăbuşirea lui Ghiţă nu trebuieexplicată numai prin lipsa tăriei de caracter în faţa lui Lică Sămădăul. Perspectivaîmbogăţirii rapide îl ademeneşte şi Slavici surprinde, cu o măiestrie de neegalat,prinderea cârciumarului în mrejele întinse de Lică. Treptat, setea de bani pune totalstăcândire pe mintea şi pe acţiunile lui Ghiţă. El simte cum se înstrăinează de Ana şi decopii, dar nu are puterea să se împotrivească însingurării la care s-a autocondamnat.Slavici îşi surprinde personajul în procesul derulării contradicţiilor sufleteşti. Depunândmărturie falsă la judecarea lui Lică şi a tovarăşilor săi de fărădelege, bănuiţi că au tâlhăritun arendaş şi au participat la uciderea unei femei şi a copilului ei, Ghiţă atinge ultimatreaptă a degradării. Din acel moment el devine complice la crimă şi un irecuperabil înplan moral. încercarea de a-1 da pe Lică pe mâna jandarmului Pintea nu salveazăpersonajul de la prăbuşirea inevitabilă. Scena în care eroul pleacă pe furiş să-l aducă pePintea, fără să-şi avertizeze soţia, îi dezvălui lui Ghiţă adevărul crud: el o aruncase peAna în braţele lui Lică, provocând căderea ei în păcatul adulterului. De la complicitatela crimă n-a mai rămas decât un singur pas, iar Ghiţă a desăvârşit nedreptatea împotrivaAnei, luându-i viaţa. Abordând o temă socială, nuvela se caracterizează, în primul rând,prin realism şi obiectivitate. Cele două caractere puternice care se confruntă, Ghiţă şiLică Sămădăul sunt diametral opuse. Porcarul Lică este un tâlhar de drumul mare. El îşiimpune cu cruzime voinţa, în timp ce Ghiţă, om cinstit, venit la Moara cu noroc cugândul să scape de sărăcie, va deveni, treptat, un specimen dezumanizat, orbit de patimabanului din momentul intrării în cârdăşie cu Lică. Ana, soţia lui Ghiţă este un personaj cu o extraordinară tărie de caracter, aflat într-opermanentă confruntare. ..Iіrea tânără, prea blândă\", după cum o caracterizează

autorul, ea suferă mult din cauza izolării lui Ghiţă. Era adânc jignită că soţul ei îi ascundeatât afacerile, cât şi frământările sale. îşi reproşează faptul că nu 1-а împiedicat să intreîn cârdăşie cu Lică. Reacţiile violente ale lui Ghiţă nu reuşesc să zdruncine sentimenteleei. Crescută de mama sa în spiritul devotamentului faţă de familie, Ana găseşte în ea „ceva mai tare” decât pornirea de a pleca împreună cu copiii, fără să se mai întoarcăniciodată. în prezentarea evoluţiei eroinei, Slavici se dovedeşte un bun cunoscător alpsihologiei feminine; această fiinţă are multă tărie de caracter. Un loc important înnuvelă îl ocupă şi portretul Lui Lică Sămădăul, deşi acest personaj are o structurăsufletească liniară. Proza lui Ioan Slavici nu se remarcă numai prin principiile etice, ci şi prin artaportretistică pe care scriitorul o deţine în cel mai înalt grad. Lui Slavici îi revine meritulde a fi creat pentru prima dată în literatura noastră un personaj epic viabil, care săţâşnească din dorinţa sa de a se realiza într-un anumit fel, devenind reprezentativ pentruîntreaga societate. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi fragmentele din nuvela lui Ioan Slavici şi deduceţi tem a şi ideea acestei opere. 2. Ce semnificaţie au replicile bătrânei din această nuvelă ? Argumentaţi-vă răspunsul. 3. Identificaţi personajele principale şi înscrieţi-le în caiete. Pace ţi o caracteristică schematică a fiecărui personaj. 4. Cum este prezentată în nuvelă Ana? Ce loc ocupă ea în conţinutul nuvelei date ? Motivaţi-vă răspunsul. 5. Cum veţi demonstra că această operă este o nuvelă ? Argumentaţi-vă răspunsul. AFLAŢI MAI MULŢI 7 Genul epic cuprinde creaţiile literare, în versuri sau în proză, în care autorul redă faptele, ideile şi sentimentele unor persoane, reale sau imaginare, prin mijlocirea unei povestiri. Termenul epic vine din cuvântul grecesc epikoa, derivat din epos care înseamnăcuvânt, zicere. Opera literară epică zugrăveşte fapte şi întâmplări care s-au petrecut în trecutul maiîndepărtat sau foarte apropiat. Expunerea faptelor se face , de cele mai multe ori, lapersoana a treia; autorul nu apare în genere, în desfăşurarea acţiunii. în operele literare epice, atât în cele scrise în versuri cât şi în proză, pentru relatareafaptelor şi întâmplărilor, se foloseşte naraţiunea sau povestirea, uneori dialogul şimonologul. în unele opere epice se folosesc toate cele trei moduri de expunere. Ca şi genul liric, şi cel epic cuprinde o creaţie literară populară şi una cultă. Din epica populară fac parte: balada populară, legenda, basmul, snoava.

Speciile creaţiilor epice culte sunt: balada cultă, legenda cultă, basmul cult, anecdota,epopeea, romanul, nuvela, povestirea, reportajul literar, fabula. Spre deosebire de operele lirice, în care ideile şi sentimentele sunt exprimate direct,în creaţiile epice ele reies indirect din faptele şi caracterele personajelor unor întâmplărireale sau imaginare, povestite de autor. REŢINEŢI! Nuvela este opera literară epică, cu o acţiune mult mai complicată decât a schiţei, în care sunt înfăţişate aspecte şi întâmplări din viaţa mai multor personaje. Nuvela apare scrisă doar în proză. Ca mărime se situează între schiţă şi roman. Caracteristici ale nuvelei: fapte verosimile, un singur conflict, intrigă rigurosconstruită, tendinţă spre obiectivitate, accentul pus mai mult pe definirea personajuluidecât pe acţiune. Faţă de povestire, nuvela păstrează o mai puternică legătură curealitatea. Clasificarea nuvelei prin raportare la curentele literare: nuvela renascentistă; nuvela romantică; nuvela realistă; nuvela naturalistă. Mai frecventă este clasificarea nuvelei după criteriile combinate ale subiectului cumodalitatea lui de tratare: nuvela istorică; nuvela psihologică; nuvela fantastică; nuvela filozofică; nuvela anecdotică. In literatura universală nuvela figurează între speciile cultivate cu predilecţie înultimele secole. Cei mai de seamă nuvelişti sunt: Edgar Allan Poe, Prosper Merimee,Guy de Maupassant, Anton P. Cehov, Nicolai V. Gogol, Thomas Mann, Emest M.Hemingway. In literatura română au creat nuvele: Costache Negruzzi, Ion Luca Caragiale, MihaiEminescu, Barbu Delavrancea, Ioan Slavici, Ion Druţă etc. EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Având în vedere destinul tragic al personajelor, explicaţi semnificaţia cuvântului „noroc'’ din titlul nuvelei. 2. Comentaţi vorbele pilduitoare ale bătrânei, evidenţiind înţelesurile acestora pentru întreaga nuvelă.

3. Comentaţi textul din capitolul al III-lea al nuvelei, având în vedere următoarele repere: momentul pe care îl reprezintă în ansamblul textului epic; prezenţa celor trei personaje: Ghiţă, Lică şi Ana; rolul bătrânei în această secvenţă; modalităţi de expunere; semnificaţia dialogului dintre Lică şi Ghiţă, în perspectiva evenimentelor care vor urma. 4. Analizaţi portretul fizic realizat de scriitor făcut personajului Lică Sămădăul şi corelaţi detaliile aspectuale oferite de narator cu trăsăturile de caracter ale acestuia. 5. In câteva secvenţe narative şi mai ales în faţa lui Ghiţă, Sămădăul îşi face autoportretul. Explicaţi asupra căror trăsături caracteriale insistă eroul malefic şi motivaţi de ce. 6. Realizaţi un portret al Anei, încadrând-o în ipostaza tragică a feminităţii. 7. Găsiţi argumentele potrivite în susţinerea afirmaţiei că Ghiţă este un personaj dinamic (care îşi schimbă conduita sub presiunea experienţelor trăite), în vreme ce Lică este unul statici al cărui comportament se menţine egal cu sine) pe durata evenimentelor narate. 8. Identificaţi modurile de expunere în nuvela Moara cu noroc şi comentaţi-le. Care dintre ele prevalează? 9. Textul nuvelei conţine foarte multe descrieri. Identificaţi câteva fragmente din opera citită şi enumeraţi detaliile prin care este realizată descrierea. 10. Comentaţi nuvela din punct de vedere compoziţional. REFERINŢE CRITICE „Slavici e înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemelepsihologice pe care le pune sunt desenate cu toată fineţea unui cunoscător al naturiiomeneşti, fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în nuvelele sale e nu numai copiatde pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu ţăranul românîn port şi viaţă, ci au fondul sufletesc al poporului şi gândesc şi simt ca el.’’ Mihai Eminescu „Ion Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă...Ceea ce apare nou şi fără asemănare în epoca începuturilor lui este analiza psihologică,pe care Slavici o practică într-un limbaj abstract. Paginile lui ne prezintă la fiece pasexemple din aceeaşi categorie, pe care modestia conştiincioasă a scriitorului n-a căutatnicidecum să le înlăture cu prilejul numeroaselor reeditări ale operei sale/’ Tudor Vianu „Pe cât de bogată şi de diversă este proza lui Slavici (basme, povestiri, nuvele,romane, memorii), pe atât este de inegală. In definitiv, din zecile de titluri, se reţin şaptesau opt nuvele şi un singur roman. (...) Puţinul rămas în sita istoriei literare este însăexcepţional. Se poate spune că Slavici creează la noi proza realistă, dându-ne întâilecapodopere, între care primul nostru mare roman'’. Nicolae Manolescu

SAR C IN I1. Realizaţi o compunere analitică în care să scoateţi în evidenţă firea demonică a lui Lică Sămădăul şi influenţa malefică asupra celor din jur.2. Scrieţi o compoziţie în care să evidenţiaţi degradarea fizică, ş i , mai ales, morală, a lui Ghiţă, pe măsură ce devine un acolit al lui Lică.3. Elaboraţi o compunere de sinteză în care să argumentaţi ideea că Slavici este un bun cunoscător al sufletului feminin.4. Realizaţi o analiză stilistică în contextul căreia să relevaţi particularităţile limbajului în opera lui Ioan Slavici.Ion Luca Caragiale (1852 - 1912) S-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, judeţul Prahova, Ion Luca Caragiale, fiul avocatului Luca Caragiali, secretar al Mănăstirii Mărgineni, şi al Ecaterinei Karaboa, descendentă a unei familii de negustori greci din Braşov. Interesul pentru teatru era în tradiţia familiară: tatăl, înainte de a fi administrator de moşie, avocat, magistrat - fusese actor; doi unchi, Costache Caragiale (1815-1877) şi Iorgu (1826-1894), sunt actori dramatici, conducători de trupe teatrale. Caragiale urmează şcoala primară (1860-1864), şi gimnaziul (1864-1867) la Ploieşti, frecventează cursurile de declamaţie şi mimică ale unchiului său Costache, la Conservatorul din Bucureşti (1868- 1870). Ocupă posturi mărunte: copist la tribunalulPrahova, apoi sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti (1870-1872). Debutează înrevista satirică Ghimpele (1873).Redactor, corector, girantresponsabil, conducător la diversepublicaţii: Alegătorul liber, Unireademocratică, Claponul, Naţiunearomână (1877-1878). Intră înredacţia ziarului Timpul (1878-1882) alături de Eminescu şiSlavici, prin intermediul cărora seapropie şi de Junimea, unde citeştecomedia O noapte furtunoasă(1879), apoi Сопи Leonida faţă Casa-muzeu „I.L. Caragiale”din Ploieşticu reacţiunea (1879), ambele

reprezentate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Părăsind redacţia Timpului, estenumit de V.A Urechilă revizor şcolar, funcţionând, pe rănd, în judeţele Neamţ, Suceava,Argeş, Vâlcea. După două opere minore (farsa Soacra mea Fifina şi opera bufăHatmanul Baltag, ultima în colaborare cu Iacob Negruzzi), se impune prin „O scrisoarepierdută” (premiera pe scena Naţionalului bucureştean, la 13 noiembrie 1884). Un anmai târziu і se reprezintă D-ale carnavalului. Director al Teatrului Naţional (1888-1889).Puternic afirmat prin comediile sale, cu toată contestarea oficialităţii (impus însă deautoritatea critică a lui T. Maionescu şi Gherea deopotrivă), Caragiale se orientează,după 1889, spre proza psihologică, de analiză Oflăclie de Paşte şi spre dramă Năpasta.1890. Un an mai târziu, volumele Teatrul şi Năpasta sunt respinse de la premiulAcademiei Române. Se desparte de cercul Junimii, faţă de care va formula rezerve şiatacuri (1892), căutând alte asocieri: M oftul român (1893, în colaborare cu Slavici şiCoşbuc), Epoca literară (1896, prin raliere la partidul conservator) etc. In această etapăcreaţia sa cunoaşte o marcantă îndreptare spre proză scurtă: „notiţe”, „fragmenteliterare”, „schiţe”, spre cristalizarea formulei „momentelor” (majoritatea publicate înfoiletonul ziarului Universul, între 1899-1900, şi în volum la 1901). Acuzat public deplagiat de către un public obscur, C.A.Ionescu-Caion, Caragiale devine subiectul unuiimens scandal de presă şi justiţie (1901-1902), culminând cu fulminanta pledoarie a luiDelavrancea, în apărarea lui Caragiale dar şi prin achitarea calomniatorului. Repetateleinsuccese, contestări,atacuri, precum şi „afaceraCaion” îl determină peCaragiale să se expatrieze(1905), stabilindu-se cuîntreaga sa familie laBerlin. Urmăreşte de aici,cu viu interes, mişcareapolitică şi literară din ţară,reacţionând violent înmomentul tragic alrăscoalei ţărăneşti, custudiul sociologic cuaccente pamfelare 1907,din primăvară până-n Mormântul din cimitirul Şerban Vodă, al lui Ion Lucatoamnă (publicat iniţial Caragialeîn germană, în ziarul die Zeit). Ultimile creaţii în proză îi apar în volumul „Schiţe nouă”(1910). In 1911 participă la Blaj, la serbările ASTRA, asistând la zborul lui Aurel Vlaicuşi reafirmând certitudinile sale asupra apropiatei uniri a tuturor românilor. împlineşte60 de ani de viaţă şi e tot la Berlin, departe de ţară. Ua 9 iunie 1912,1.L.Caragiale moaresubit la Berlin şi mai apoi, corpul său este adus la Bucureşti. Astăzi îşi are mormântulla Cimitirul Bellu, nu departe de Eminescu.„întinsa şi variata lui experienţă s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibilsă se scrie istoria socială a veacului nostru al XIX-lea, fără o continuă referinţă la operalui Caragiale” (Tudor Vianu).

In vreme de război I In sfârşit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile,vreo câţiva voinici, spoiţi cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneţi şi foarte cruzi, băgaserăspaima în trei hotare. întâi începuseră cu hoţia de cai; apoi o călcare, două cu cazne; peurmă omoruri. între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu dinPodeni. Popa era un om cu dare de mână; rămas văduv, deşi foarte tânăr, trăia cu maică-sa.îi mergeau treburile cât se poate de bine. în timp de un an şi jumătate, cumpărase douăsfori de moşie, ridicase un han şi o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, şimai avea, se zice, şi bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credea că popa găsise vreocomoară. La aşa stare, trebuia, se-nţelege, să se oprească ochii tâlharilor. într-o seară, Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-0 cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat 1-а mânat la câmp, pe alţi doi, cu carele,după lemne la pădure. După miezul nopţii, iacăte oaspeţii negri: l-au legat, l-auschingiuit şi i-au luat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsea; făcea poate greşalasă ţipe, şi tâlharii o omorau, cum s-a şi întâmplat în altă parte cu o babă, peste câtevazile. De mirare însă un lucru - popa avea un buiestraş minunat şi două iepe de prăsilă: nu1 le-au luat. Dar ceva şi mai curios - câinii din curte, nişte dulăi ca nişte fiare, nudedaseră măcar un semn de viaţă! Hoţii au fel-de-fel de meşteşuguri ca să adoarmăcâinii cei mai sălbatici; le dă pesemne un fel de mâncare descântată ori cine ştie ce. Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc, cu muşchii curmaţi destrânsura frânghiilor, cu căluşu în gură, d-abia mai putând geme. L-au dezlegat degrabă,şi bietul om a povestit, gâfâind şi cu mintea pierdută de groază, tot ce pătimise. Nu trecură nici două săptămâni şi se auzi de altă călcare - aceea, în adevăr,spăimântătoare. Dar în sfârşit fărădelegea asta fusese cea din urmă. Oamenii spoiţi cu negru căzuserăîn lanţurile justiţiei az-noapte, tocmai când se porneau la o nouă ispravă. Vestea aceastase împrăştiase într-o clipă ca o lumină liniştitoare peste câtetrele hotarele bântuite. Către seară se întorcea acasă, călare pe buiestraşul lui, popa Iancu. Şi calul şi omulerau zdrobiţi de umblet. De trei zile popa alergase după daraveri de negustorie, - vindeavite şi cumpăra porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor. Maică-sa îl aştepta cu masa; fiul n-avea poftă de mâncare; îi era degrabă să meargă la neicăStavrache, hangiul, fratele-său mai mare. Hangiul era foarte mulţumit: om cu dare de mână, cu han în drum - mare greutate іse luase de pe suflet. Câte nopţi nu dormise el o clipă măcar cumsecade, trăgând cuurechea şi aşteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! Negreşit trebuia să-i vie şilui rândul odată şi-odată. Preotul intră în cârciumă, tocmai când d-1 Stavrache se pregătea să închiză. — Neică, zise el privind ciudat şi sperios în toate părţile, aş vrea să-ţi spui cevanumaidecât. — Ce? — Ai să vezi. închide şi aide-n odaie amândoi... am venit la d-ta ca la un duhovnic...După aerul şi tonul tânărului, fratele mai mare nu ştia ce să crează; totuşi înţelese că

preotul avea lucruri serioase de spus. Trimise pe slugi şi pe femeie să se culce, închiseobloanele prăvăliei şi poarta hanului, şi, după ce toată lumea se linişti, intră în odăiţăunde-1 aştepta popa trăgând tutun şi oftând greu. — Ce e, mă? — Am venit la d-ta ca la un duhovnic... N-aude nimeni? — Aş! cine s-auză? — Neică Stavrache, zise popa înecat, m-am nenorocit! — De ce? Popa a-nceput să plângă cu hohot şi să se bată cu pumnii în cap. Neică Stavrache nuînţelegea deloc. — Ce să mă fac?... ce să mă fac, neică?... spune d-ta, că mi-eşti frate mai mare... Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de-nţeles, fireşte; aşa de greu căd-1 Stavrache, mai întâi, nici n-a voit să crează. Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi şi cuprins, maibogat decât multă lume dimprejur! - frate-său! preotul - să fi fost capul bandei detâlhari! Şi cu toate astea era adevărat. Dracu-1 împinsese! Şi nenorocitul îşi povesti dinfir în păr toate isprăvile. Călcarea de la el fusese un marafet ca să adoarmă bănuielile.Cu câteva zile înainte, un notar de stat - era cam beat - duşman vechi al popii,întâlnindu-1 la un han pe drum, i-a zis: „Bun buiestraş ai, părinte! ăsta nu mai e cal depopă, e cal haiducesc, să lase toate poterile-n urmăN şi pe urmă: „Bine-ţi mai merge,părinţele! mai cumpăraşi o sfoară de moşie! Cum de nu ţi-e teamă să te calce tâlharii!pesemne că eşti dresN Neică Stavrache ascultă în sfârşit şi povestirea isprăvii din urmă de la arendaşulDărmăneştilor... Dar nu popa îl omorâse; el luptase cât putuse să-i oprească de la aşacrudă faptă; ce era să le faci însă? erau îndârjiţi: baba ţipa şi arendaşul a tras cu arma -nu mai era chip să stăcândeşti pe băieţi. Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare: aminteripuneau mâna poteraşii şi pe el... Dar toţi cetaşii sunt prinşi... Or să-i pună la cazne., eiau să spună tot... tot... Or să pună mâna şi pe el. Şi popa, apucat de cutremur, îşi smulgeapărul din cap. — Ce-i de făcut, neică Stavrache? scapă-mă! — Cum?... Nenorocitule! să fugi! să piei! să te-neci mai bine decât să puie mâna petine! în fundul ocnei îţi putrezesc oasele. Pe când vorbea d-1 Stavrache, deodată s-aud afară zgomot, strigăte şi bătăi puterniceîn obloanele prăvăliei. Amândoi rămân încremeniţi. — Nu deschide! zice popa scoţând un revolver de subt anteriu. Dar bubuiturile se-ndesesc, - sunt oameni mulţi afară. D-1 Stavrache, fără să maiasculte de stăruinţele popii, care tremura ca varga, îl împinge cât colo şi trece-n prăvălie.Trăgând bine cu urechea, hangiul înţelege că are a face cu o lume veselă: o ceată derăufăcători e mult mai serioasă şi mai tăcută; nu râde şi nu chiuieşte aşa cu chef pe lamiezul nopţii. Şi d-1 Stavrache a ghicit bine. Strigând: „Numaidecât! ” aprinde lampa şimerge să deschiză. In adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă, în câtevatrăsuri, conduşi de un ofiţer şi doi sergenţi rezervişti către Dunăre - la război. Poposescdouă-trei ceasuri aci, să odihnească şi caii; despre ziuă or să pornească; trebuie s-apuce

trenul militar care trece dimineaţă la staţia cea mai apropiată - cale de vreo patruzeci dekilometri. Sunt muşterii buni, băieţi cu dare de mână, şi cântă, şi râd, şi fac fel-de-fel denebunii. D-l Stavrache face tot ce poate ca să-ndatoreze pe bravii tineri. După ce au băutbinişor, se aştern unul lângă altul, ticsiţi, în cele două odăi mai mari ale hanului. Foarteobosiţi, tinerii fără grije dorm buştean. Hangiul, posomorât, stă câteva minute la gânduriadânci; dar deodată faţa і se luminează: înăuntrul frunţii a scânteiat o mare inspiraţie.Omul trece repede în odaia unde îl aştepta cu atâta nerăbdare cainicul. Ce şi-au vorbit cei doi fraţi nu se poate spune, atât de-ncet şi de discret şi-au şoptit.E destul a arăta numai ce au făcut. Preotul Iancu s-a aşezat pe un scaun în mijloculodăiţii. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece şi a-nceput să-i reteze pletele; apoitot mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scări, 1-а tuns la piele, muscăleşte. Apoi i-atuns scurt barba, i-a săpunit-o bine şi la urmă i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foartedegrabă. La patru despre ziuă, voluntarii s-au deşteptat, s-au pus la rând şi s-au numărat. D-lStavrache le-a făcut socoteala, a încasat suma de douăzeci şi cinci de lei şi, mulţumindu-le, le-a zis: — Uite ce e... e aici un tânăr care ar vrea să meargă şi el volintir cu d-v... II primiţi? — E vârstnic?... — Da. — Are părinţi? ori copii? — N-are nimic. — Are formele gata? a întrebat ofiţerul. — Forme n-are; dar... să le faceţi d-v. — Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie. — Da' nu s-ar putea să-l luaţi cu d-v. şi să-şi facă formele acolo unde vă duceţi? — Ba... s-ar putea. — Atunci... Şi d-l Stavrache aduse în faţa camarazilor pe domnul Iancu Georgescu - un tânărfoarte voinic, frumos şi curat, ras proaspăt - o înfăţişare demnă şi severă. Camarazii 1-au salutat cu un „ura” puternic de s-a cutremurat hanul, şi d-l Iancu Georgescu, după ces-a sărutat de multe ori cu neică Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uiteînapoi. (...) Pe când d-l Stavrache îşi ridică aşa de sus interesanta-i clădire de ipoteze, iacătă altăscrisoare: e tot de la Tumu-Măgurele - de astă dată însă e slovă străină... Slovă străină!...Ei! lucru dracului!... „Salutare, domnu Stavrache, n-avem onoare să vă cunoaştem, dar venim săîndeplinim rugămintea unui brav camarad, sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntarînaintat în grad în timp de campanie, mort pe câmpul de onoare cu trei gloanţe inamiceprimite în cândtece. Am stat la căpătâiul lui plângând până când a închis ochii. Marepăcat că s-a prăpădit aşa viteaz soldat! Un moment nu a arătat laşitate; deşi foarte slăbitde atâta durere şi pierdere de sânge, tot glumea; zâmbind şi-a cântat singur popeştefoarte frumos: veşnica pomenire! apoi ne-a dat adresa dumitale şi ne-a rugat să-ţi scriemnegreşit să-l ierţi, fiindcă acuma s-a spălat de sânge, şi să-i spui maică-sii, bătrânii, pe

care o cunoşti, să-i poarte regulat de grijă sufletului. Pe urmă a-nceput să aiurească şi s-a sfârşit. Salutare: sub-loc. Marin Dobrescu; sergent major, George Popcscu.\" D-l Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un bărbat trebuie să-şifacă inimă! Nu trebuie să se lase copleşit de aşa durere. A strâns bine scrisoarea; s-aspălat frumos pe ochi; a pus caii la brişcă şi a plecat repede la târg să întrebe pe avocat,cu ce forme intră cineva regulat în stăcândirea averii unui frate bun pierdut, care n-arealt moştenitor. II Demult, acuma, domnul Stavrache stăcândeşte mirazul rămas de la frate-său,părintele Iancu, de a cărui urmă nu s-a mai putut da şi despre care nici nu se maipomeneşte. Avocatul povăţuise destul de limpede pe hangiu... Un om stăcândeşte o avere; cu drept ori fără drept, o stăcândeşte. Câtă vreme nu-1supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nici o pretenţie asupră-i, el n-are nevoie să ia nicio măsură legală. Şi mai mult la urmă situaţia d-lui Stavrache este mai limpede decât aoricărui proprietar. — Averea a fost a popii? — Da, a popii. — Făcută de el, din munca lui?... — Cea mai mare parte. — Popa are copii? — N-are. — Are femeie? — Nu. — Are părinţi? — Nu. — Mai are alt frate? — Nici unul, decât pe mine. — Atunci... stăcândeşte sănătos, a adăugat avocatul, şi dacă te-o supăra cineva,atunci vino la mine... Numai unul singur te-ar putea călca... — Cine? întrebă d-l Stavrache. — Popa. Moştenitorul zâmbi şi cu siguranţă răspunse: — Aş, nu mai poate călca, săracul Apoi, văzând că răspunsul său era prea sigur face o impresie ciudată avocatului, segrăbi s-adaoge cu tonul cel mai duios: — Cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu, dacă n-a mai venit el la avutul luiatâta amar de vrem e! Au trecut cinci ani de la război şi nimeni, în adevăr, n-a supărat pe d-l Stavrache,afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când, de pe altă lume, să tulburesomnul fratelui său. Avocatul avusese dreptate. Singur popa avea dreptul săneliniştească pacinica stăcândire a hangiului. Dar orice se-ntâmplă des nu ne mai mişcă; orice minune a treia oară trebuie să ni separă lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primi fără multă emoţie vizita

înstrăinatului, care venea cine ştie de unde, de departe. D-l Stavrache stă în odăiţă, căutând să desfacă nişte socoteli încurcate, când intrănenorocitul fugar. Stins de oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca în clipamorţii, ocnaşul era îmbrăcat în haina vărgată de la ocnă, de unde scăpase, ca prinminune, pilindu-şi lanţurile. Umblase prin codri nemâncat; trecuse prăpăstii; haina şi nădragii îi erau numaizdrenţe; opincile sfâşiate; palmele şi tălpile picioarelor şi gleznele pline de sânge. Darîn sfârşit, ajunsese la frate-său. — Ticălosule! Strigă d-l Stavrache, ne-ai făcut neamul de râs! Să piei să nu te maivăd! Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele! Fugarul a plecat oftând şi când a ajuns în prag: — Nene, zice, fă-ţi pomană, dă-mi o bărdacă de apă. Atâta a putut să zică şi a picat jos moale ca o cârpă. Lui d-l Stavrache і s-a făcut milă; s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-1 putealăsa să moară ca un câine. Ocnaşul în luptă cu moartea s-a acăţat de frate-său cu o mânăde gât şi cu alta de braţul stâng. Hangiul a dat atunci să-l salte de jos; a incercat o dată,de două, de mai multe ori din răsputeri - degeaba: toate puterile şi sudorile fuseseră deprisos; trupul greu ca plumbul era peste putinţă de dezlipit de la pământ. Hangiul simţind că se frânge de la mijloc, voi să dea drumul murindului şi să seridice în picioare ca să răsufle şi să-şi recapete puterile. Dar încercarea aceasta fu şi maigrea decât cea dintâi: ocnaşul, în ceasul morţii, se încleştase cu o putere covârşitoare degâtul şi de braţul hangiului. Se opinti încă o dată cu supremă energie, ridică de la pământ pe nenorocit; dar acestafu apucat de un cutremur grozav, se zbătu din toate încheieturile şi, biruind cu greutatea-i de mortăciune cea din urmă putere de împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunche, îltrânti jos şi-i puse, ca un luptător teafăr, genunchiul pe piept. Apoi începu să râză ca unnebun scrâşnind din dinţi şi-i zise: — Gândeai c-am murit, neică? A stat mult d-l Stavrache supus sub călcâiul ocnaşului; mult a suferit în ochi rânjealaacelei fiare. Dar când nebunul a voit să-l sugrume, atunci hangiul, smintit şi el de fricamorţii, a făcut o săritură deznădăjduită... Ocnaşul a sărit cât colo ca un mototol, a bufnitîn uşă, uşa s-a deschis de perete, şi mototolul a pierit în întunericul nopţii. D-l Stavrache era-n picioare, în mijlocul odăii, tremurând din toate încheieturile şifăcându-şi cruci peste cruci... Dor de frate - bine; dar urâtă vizită. Până la ziuă, d-l Stavrache s-a plimbat prin odaie de colo până colo; s-a-nchinat într­una rugându-se fierbinte pentru odihna sufletului răposaţilor, şi a băut mereu rachiu bun,ca să-şi îndepărteze gândurile rele. A doua zi s-a dus la biserică şi a aprins lumânări pentru sufletele morţilor. Apoi, deşizdruncinat, şi-a văzut omul de daraveri, mai pe ici, mai pe colea... mai cu seamă şi-apetrecut vremea cu nişte vin care pornise să se turbure şi să se oţeţească... acu eralimpede ca untdelemnul franţuzesc şi dulce ca mustul năsprit. Toată ziua nu i-a cerutinima nimica; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză; tocmai înspre seară detot a gustat niţel peşte sărat cu usturoi şi a băut câteva pahare de vin nou. Pe urmă s-a-

III Era o sloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăjmaş, de nu mai ştiavita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. Deşi aproape de nămiez, în tot satul era astâmpărdesăvârşit ca-n puterea nopţii; ba nici glas de câine nu se mai auzea - cine ştie în ceadăposturi se odihneau paznicii curţilor! Drumul parcă era pustiu: care om cuminte să-nfrunte aşa tărie de vreme? Pe la toacă, s-a hotărât vântul să bată numai dintr-o parte;ploaia a contenit; a-nceput ninsoarea mărunţică şi deasă, şi s-a pornit crivăţul s-ovârtejască. Aşa vreme ţine trei zile şi trei nopţi: halal de cine n-are nici pentru vatră, nicipentru căldare! D-l Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă ce să facă omul?Mai bea un rachiu, mai morfoleşte un covrig uscat şi se gândeşte mai la una, mai la alta.Dar e frig în prăvălie. Mai înţeleg să se canonească negustorul când ştie pentru ce; daraşa, degeaba! Pe aşa vreme e de prisos să mai aştepţi muşterii. D-l Stavrache încuiecicmigeaua, pe urmă prăvălia şi trece-n odaie, la căldură: călători n-or să mai treacă, şitoată lumea din sat ştie să intre pe portiţă-n curte şi să bată la uşa din dos. In adevăr, după ce se dezmorţeşte bine d-l Stavrache la gura sobei, iacăte, pe-nseratele că bate cineva la uşă. (...) După o pauză, în timp ce musafirul bău unul după altul două pahare de vin: — Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache. — De unde ştii că mă cheamă Stavrache? — Mi-a spus prietenul. — Da'... dumnealui... de unde ştie? — Ştiu eu? M i-a spus pe drum, că mi-era frică să înnoptăm pe aşa vreme; zice: n-aigrije; mânem aici aproape, la han la neică Stavrache. — Pesemne că m-o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul şi dete să se apropie depat, să vază pe omul care dormea cu faţa la perete. Când deodată: — Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni? zise omul din patrâzând şi ridicându-se drept în picioare în faţa hangiului. Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în ţeasta luiStavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfăţişarea şi vorbele acestea! Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să mai scoată un sunet nuse mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privindţintă, peste înfăţişarea aceea, în depărtări neînchipuite ; mâinile voiră să se ridice, darcăzură ţepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, nălţându-şi gâtul afară dinumeri, ca şi cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr vrând să-l desprindă de la pământ,unde parcă era înşurupat... Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede maijos chiar decât fusese, apăsându-şi gâtul în umeri, ca şi cum puterea nevăzută îl scăpasede păr, mâinile se ridicară şi-ncepură să frământe sec din degete ; ochii-şi întoarserăprivirile din adânci depărtări de-afară afundându-le treptat înăuntrul bolţii capului, înalte depărtări mai adânci poate; gura se-nchise şi fălcile se-ncleştară. — Şezi, necă, zise fratele mai mic, aşezându-se la masă. Hangiul ascultă. — Te miri fireşte că mă vezi... Hangiul zâmbi. — M ă credeai mort, nu-i aşa?... Aş! scrisoarea din urmă a fost o glumă...

Hangiul începu să râză. — Uite, neică Stavrache, la се-am venit noi... E vorba de dreptate frăţească...Dumneata ai la mână chezăşie averea mea. Eu... de! până acuma m-am învârtit prinlume cum am putut; de-atâta vreme nu te-am supărat... Acu... ce să-ţi mai spui? Amumblat cu banii reghimentului... şi de-aia am venit... să nu m ă laşi! nu mai e vorba dedreptate: de pomană îmi dai... Nu bei şi d-ta cu noi? Zicând acestea îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul; îl duse spre gură, dar gurarămase-ncleştată, tremurând şi, ca şi cum ar fi băut, deşertă paharul peste bărbie pe sân. Musafirii se uitară lung unul la altul. — ...Dacă până poimâine n-am cincisprezece mii, trebuie să mă-mpuşc... Neică!adăogă omul cu multă căldură; neică! să nu care cumva să m ă laşi... Nu zici nimic? Drept răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane;făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şigenunchii în coate. Pe când musafirii steteau nedormiţi, uitându-se când la unul când la altul, când laomul ghemuit, acesta începu să horcăie tare şi să geamă. Dormea?... Visa urât?... Aşa de repede s-adoarmă?... Se preface?... Dar n-apucase să-şi pună din ochi atâtea întrebări, şi horcăielile se pomi ca un clocot,întrempte de gemete din adânc, în timp ce tmpul tremura tot mai tare şi mai tareclănţănind din dinţi. Fratele se apropie de pat şi atinse cu mâna umăml omului chinuit de cine ştie ce vis.La acea uşoară atingere, un răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rămnchi un junghiroşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu guraplină de spumă roşcată. Ca o furtună se repezi, apucă masa şi o trânti de duşumea, făcândtot ţăndări. Lumânarea căzând se stinse, şi odaia rămase luminată numai de candela icoanelor şide tăciunele din vatră. Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, dete alt răcnet zguduitor şise năpusti asupra lu frate-său: îl doborî la pământ, nămindu-se peste el. — Săi, că m ă omoară! Tovarăşul voi să apuce pe Stavrache de la spate; acesta părăsi pe cel trântit, se-ntoarse-n loc şi-nhăţă pe celălalt de gât: într-o clipă la pământ. — Mă strânge de gât! vrea să m ă muşte! Atunci începu o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârşită putere faţă de amândoi uniţi,hangiul mai avea şi o repeziciune de mişcări ne'nchipuită. S-ar fi a sfârşit rău pentrumusafiri înfiorătoarea tăvăleală, dacănu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă. Scoaserepede cureaua de la brâu... Stavrache ocupat cu tovarăşul nu lua seama că і se întâmplăceva la picioare; fratele і le apucă, le-nfăşură de două ori strâns bine şi închise capătulcurelii în cataramă; apoi îl apucă pe la spate dându-i cu sete pumni în cerbice. Stavrachelăsă pe tovarăş, dete să se-ntoarcă în loc; dar picioarele nu se mai putură cumpăni.Fratele îi trase un pumn straşnic în furca pieptului aşa că Stavrache şovăind nu-1 maiajunse cu mâinile şi se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind. Viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân. Până să se ridice hangiul într-un cot, îl răstigniră jos. Ii prinseră fiecare câte o mână,

amândouă din susul capului şi і le legară strâns cu brâul tovarăşului, pe când Stavracheîi scuipa şi râdea cu hohot. Acu era legat butuc. Tovarăşul se sui pe pat, luă candela de la icoane, să caute lumânarea printre lucrurilerisipite pe jos. O găsi şi o aprinse. Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să cântepopeşte. — Ce-i de făcut? zise tovarăşul cu groază. — N-am noroc! răspunse fratele. Zdrobit de luptă şi de gânduri, omul se aşeză încet pe pat şi privi lung asupra celuiţintuit jos, care cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-oparte când într-alta. REPERE DE INTERPRETARE Nuvela în vrem e de război a apărut în anul 1898 în „G azeta s ă te a m d u f\ Aceastănuvelă, ca şi celelalte două, Păcat şi O fă clie de Paşte aparţin, împreună cu dramaNăpasta, universului tragic, aflat la extremitatea opusă universului comic, alcătuit dincomediile şi numeroasele schiţe ale lui Ion Luca Caragiale. Este vorba de lucrări literare aflate sub semnul unei influenţe frecvente în epocă,naturalismului, o variantă a realismului, cu rădăcini în Franţa şi având ca şef de şcoalăpe Emil Zola. Acest tip de literatură îşi propune să prezinte cazuri, mai ales patologice,ale unor indivizi cu o ereditate încărcată. Bineînţeles că aceasta duce la dezvoltarea uneiliteraturi psihologice. Tema acestei nuvele este, după cum remarcă criticul Şerban Cioculescu, obsesia; maicurând evoluţia unei obsesii spre declanşarea unei nebunii. Autorul urmăreşte cazul, cuobiectivitatea şi curiozitatea unui cercetător ştiinţific. Nuvela este structurată în trei capitole, fiecare urmărind o etapă de agravare aobsesiei, până la declanşarea nebuniei. Primul capitol s-ar circumscrie presupusei..normalităţi\" a existenţei hangiului Stavrache: om cu stare, care se teme de hoţi, sebucură de vestea prinderii lor, este revoltat de mărturisirile fratelui său, popa Iancu, darîl ajută să scape de închisoare, trimiţându-1 la război (este vorba de Războiul deIndependenţă din 1877 - 1878). Hangiul urmăreşte cu îngrijorare soarta acestuia, darvestea că este bine, sănătos, decorat, nu produce în sufletul lui Stavrache „nimic analogcu b u c u ria ../’ Ba mai mult, analizează data scrisorii şi constată că, între timp, avuseseloc bătălia de la Plevna, soldată cu victoria împotriva turcilor iar „primarul mai ştia, totdin izvor oficial, că voluntarii or să fie eliberaţi zilele acestea...\", Gândul lui Stavracheajunge la soarta tâlharilor care fuseseră deja judecaţi şi osândiţi, dar popa nu fusesecăutat. A doua scrisoare, care vesteşte moartea fratelui său, este bine păstrată şi hangiul segrăbeşte să meargă la avocat, să pună în ordine moştenirea legală a fratelui. Partea I conţine atât expoziţiiinect, cât şi c o n flic tu l care determină desfăşurareaacţiunii. Autorul ne face cunoştinţă cu cei doi fraţi, aparent diferiţi, un hoţ sângeros şiun negustor cumsecade. Comportamentul lor şi reacţiile involuntare îi desemnează cafiind marcaţi ereditar de lăcomia pentru bani şi avere, dar şi de laşitate, manifestată prinrefuzul de a-şi asuma responsabilitatea propriilor fapte.

Partea a II-a are un început relativ banal. Avocatul îi confirmă lui Stavrache că esteunicul moştenitor al fratelui său. Fără nici o intenţie, el face o glumă care declanşeazăobsesia hangiului. Deşi trecuseră cinci ani de la evenimente, Stavrache, neştiut denimeni, singur în hanul său, îşi dezvoltă obsesia, materializată în vise care se confundăcu realitatea. Obsesia întoarcerii fratelui său şi a pierderii averii moştenite de la elîntreţine în Stavrache o spaimă paralizantă. Partea a IlI-a prezintă pe hangiu într-o stare de spirit puternic alterată, care serăsfrânge în exterior prin comportamentu inuman faţă de o fetiţă săracă şi flămândă carerâvnise la un covrig uscat. Admonestarea extrem de brutală şi aspră a copilului este oreacţie a subconştientului său care învinovăţea de hoţie pe popa Iancu, pe care îl doreaînchis sau mort. Punctul culminant îl reprezintă vizita reală a fratelui, însoţit de un camarad. Acestavenise să ceară o sumă de bani pentru a pune la loc ceea ce delapidase din baniiregimentului. Deznodământul este deznădăjduit. Stavrache, nebun, legat fedeleş, cântă popeşte, iarfostul hoţ realizează că dezastrul este absolut, averea este pierdută, el însuşi nu mai arenici o şansă. „ - N-am noroc! ”, spune el, rezumându-şi propria soartă. Nuvela are două personaje principale, Stavrache şi popa Iancu, devenit ulteriorsergentul Georgescu. Ele se deosebesc prin tipul de temperament.Popa Iancu esteextravertit, căpetenia unei bande de hoţi, extrem de temută, şi se îmbogăţeşte văzând cuochii. El este un ins social. Fusese căsătorit, dar rămâne văduv, fără copii, locuieşte înaceeaşi casă cu bătrâna lui mamă, are slugi, trăieşte în comunitatea omenească. Stavrache este, de fapt, personajul care-1 interesează pe autor. Un personajintrovertit, care trăieşte singur în hanul său şi nu-şi exteriorizează prea timpuriu lăcomiapentru avere, având răbdare să strângă încetul cu încetul, căci de aceea era negustor.Conştientizarea şansei de a intra în posesia unei mari averi îi declanşează o criză care-1va duce la nebunie. Cele două personaje se conturează, într-o măsură, prin faptele lor,dar modalitatea de caracterizare cea mai pregnantă este transcrierea gândurilor, acelmonolog interior care ajută pe cititor să urmărească evoluţia unui caz de nebunie. Proza lui Ion Luca Caragiale are caracteristici prefigurate de el însuşi în articoleprogramatice. Scriitorul optează pentru un stil modem, fără de retorism, limbajul săueste lipsit de înfrumuseţări tradiţionale, pentm a corespunde celor două componente, pecare însuşi le denumeşte: luciditatea şi adevăml. Limba sa combină naraţiunea, dialogul, monologul, alternând planul: narator -personaj prin intermediul stilului indirect liber. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Efectuaţi lectura analitică a fragmentelor din nuvela în vreme de război şi realizaţi un rezumat al acestora. 2. Urmăriţi evoluţia comportamentului eroului principal. Ce puteţi spune despre acest personaj. Motivaţi-vă răspunsul. 3. Explicaţi în ce constă deformarea psihică a lui Stavrache. Argumentaţi-vă răspunsul.

4. Selectaţi şi recitiţi fragmentele în care este descrisă starea sufletească a personajului principal. Explicaţi-le. 5. Formulaţi tem a şi ideea acestei opere literare. AFLAŢI MAI MULŢI j Naturalismul este un curent literar constituit în Franţa ca o prelungire a realismului,între 1860 - 1880, sub influenţele realismului lui Flaubert şi a pozitivismului lui Taine,răspândit în toate ţările lumii. Naturalism (fr. naturalisme) este şcoala literară care, prin aplicarea în artă ametodelor ştiinţei pozitive, reproducerea realităţii cu obiectivitate perfectă şi sub toateaspectele sale chiar şi cele mai vulgare. Emil Zola este considerat drept şef de şcoalălegitimând naturalismul atât prin romanele sale cât şi prin oprea teoretică (Romanulexperemintal). Naturalismul este o ramură a realismului, o mişcare literara, care aapărut la sfârşitul secolului XIX, după anul 1860, în Franţa şi în restul Europei.Ciurentul literar este promovat şi valorificat artistic în special de Emile Zola, inventatorşi sef de şcoală recunoscut. Având o doctrină mai radicală decât a realismului,naturalismul tinde spre producerea crudă, brutală chiar a realităţii, temele sale predilectefiind boala, ereditatea, cazurile patologice. Este vorba, de fapt, despre un realismexacerbat frecventat mai ales în literatura franceză între 1870 şi 1890 şi născut ca oreacţie polemică la romantismul patetic. întemeiat pe teoriile despre influenţa mediului,despre psihologia văzută ca manifestare a fiziologicului, despre ereditate, romanulnaturalist are de înfăţişat condiţia umană supusă determinismului social şi biologic, într-un stil neutru, incolor. Scriitorul întocmeşte adevărate fişe medicale ale personajelor,cuprinse într-un întreg lanţ determinist-biologic, aplicând metoda de lucruexperimentală în construcţia romanului. Teoretizat de E. Zola în Romanul experimentalîn 1880. Trăsături: scriitorul naturalist se substituie omului de ştiinţă copiind fotograficrealitatea fără a remarca ceea ce este semnificativ; personajele sunt caractere netipice,care acţionează în imprejurări întâmplătoare; scriitorul înlocuieşte „caracterele'’ cutemperamentele - care sunt rezultatele a doi factori: ereditatea şi presiunea mediuluisocial; naturalismul reduce fiinţa umană exclusiv la datele sale biologice; predilecţiepentru stările patologice şi pentru tarele ereditare. EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Citiţi nuvela Lui Ion Luca Caragiale în vreme de război şi formulaţi câteva gânduri în care să redaţi tragismul personajelor antrenate în acţiune. 2. Identificaţi şi recitiţi fragmentele în care starea sufletească a personajelor coincide cu starea din natură. 3. Caracterizaţi cele două personaje din nuvela lui Caragiale, raportându-le la curentul literar căruia îi aparţine opera dată.

4. Descrieţi cele două ipostaze ale lumii în care trăieşte Stavrache: cea reală, vizibilă şi cea fantastică, halucinantă şi prezentaţi evoluţia psihică şi morală a eroului.5. Prezentaţi structura epică a nuvelei. Analizaţi subiectul ei.6. Nuvela lui Ion Luca Caragiale se construieşte pe câteva planuri: cel al povestitorului, al dialogului, al replicii şi al naturii. Analizaţi fiecare dintre aceste planuri.7. In ce constă conflictul acestei nuvele? Argumentaţi-vă răspunsul.8. Demonstraţi prin câteva argumente că opera citită de voi este o nuvelă.9. Carcterizaţi curentul literar al naturalismului. Ce elemente naturaliste găsim în nuvela lui Ion Luca Caragiale?10. Analizaţi nuvela din punct de vedere al limbajului artistic. Formulaţi câteva opinii şi înscrieţi-le în caiete.REFERINŢE CRITICE„Puţini sunt scriitorii literaturii româneşti, în afară de Caragiale, care să se ficomportat în actul creaţiei cu o atitudine mai lucidă şi mai activă şi la care execuţiaoperei să se fi însoţit cu atâtea osteneli. Caragiale este un meşter, cel mai de seamă alliteraturii româneşti, împreună cu Eminescu, şi acela care chiar sub aparenţele uşurinţei,ne lasă să întrevedem legea severă a artei lui’’. Tudor Vianu„Ceea ce a făcut pe unii să subestimeze opera lui Caragiale este faptul că eazugrăveşte moravuri, pretinzându-se fără vre-un temei estetic cum că obiceiurile şiaspectele de civilizaţie sunt efemere. N-ar mai fi existat bunăoară deputaţi agramaţi şicomisari escraci şi tot tabloul ar rămâne anacronic. S-a văzut totuişi că înţelegerea lumiilui Caragiale rămâne intactă, că nimic din comicul lui n-a suferit o cât de mică atungerede tonuri şi că dimpotrivă alţii îl imită, ca umorişti puri, fără nici o intenţie de criticăsocială”. George Călinescu „Caragiele a fost toată viaţa lui un desăvârşit actor, dublat de un foarte lucidspectator. Prin propira lui producţia dramatică a imprimat o nouă direcţie în dramaturgianoastră şi a pus bazele unui teatru original... Prin adevărul caracterelor, prinneprevăzutul situaţiilor şi al replicilor, prin pătrunderea în intimitatea resorturilorsociale şi morale, comediile lui Caragiale stau încă la tem elia teatrului nostru m odem .” Şerban Cioculescu„Este Caragiale un scriitor reprezentativ pentm spiritualitatea românească? Inmăsura în care el a creat o mare operă (şi a creat-o, de acest lucm nu se îndoieştenimeni), caragisle are un mare grad de reprezentativitate. O reprezentativitate care treceînsă prin spaţiul esteticului. Descriind carnavalul unei lumi în trecere (procesul formelorfără fond), el a creat din aceste stări de negativitate ale naturii umane româneşti ocategorie întinsă de valori estetice, desigur, şi prin aceasta valori morale, purificatoare,sublime”. Eugen Simion

S A R C IN I 1. Comentaţi deznodământul nuvelei, pe baza următoarelor repere: imaginea tragică a eroului principal, acţiunile personajului în raport cu situaţiile descrise în nuvelă, gândurile obsesive ale lui Stavrache din finalul operei. 2. Realizaţi o compunere în care să vorbiţi despre transformarea psihologică a personajului principal din nuvela lui Ion Luca Caragiale. 3. Pregătiţi o comunicare despre apariţia şi dezvoltarea naturalismului în literatura universală. Cum se încadrează nuvela lui Ion Luca Caragiale în acest curent literar? Discutaţi în clasă. MIHAIL SADOVEANU (1880- 1961) Mihail Sadoveanu, alături de asemenea personalităţi marcante ale literaturii cum sunt Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu ş.a., este considerat un clasic al literaturii române, proza lui fiind citită, apreciată şi studiată de mai multe generaţii de admiratori ai scrisului românesc. Scriitorul, academicianul şi omul politic Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 în orăşelul Paşcani din Moldova, în familia avocatului Alexandru Sadoveanu şi a Profirei Ursachi. Viitorul prozator face şcoala primară în oraşul natal, absolvă gimnaziul din Fălticeni după care studiază la Liceul Naţional din Iaşi. In anii copilăriei citeşte foarte multă literatură artistică, printre scriitorii preferaţi aflându-seAlecsandri, Eminescu, Ion Creangă, Flaubert, Gogol ş.a. In anul 1904 Sadoveanu se mută cu traiul la Bucureşti, unde desfăşoară oprodigioasă activitate literară şi culturală, debutând editorial în acelaşi an cu patruvolume de proză: Povestiri, Şoimii, D ureri înăbuşite şi Crâşma lui moş Precu. Lumea literară şi intelectualii au sesizat acest moment deosebit şi au apreciat înalttalentul prozatorului. Nicolae Iorga, de pildă, a numit acel eveniment literar ca fiindanul Sadoveanu. In 1910 Sadoveanu este numit în funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi,iar în 1919, împreună cu Tudor Arghezi, fondează revista în sem n ări literare. La fineleanului revista îşi încetează apariţia, colectivul de redacţie trecând sub aripa revisteiV iaţa rom ânească. între timp Sadoveanu publică mai multe opere de valoare şi lucrăride publicistică literară. în 1921 devine membru al Academiei Române, iar în 1949 esteales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Mihail Sadoveanu se stinge din viaţă la 19 octombrie 1961 şi este înmormântat înCimitirul Belu, alături de Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale.In cele şase decenii cât a creat Mihail Sadoveanu , de sub pana lui au ieşit peste 100de volume de povestiri, nuvele şi romane. Şi prin monumentalitatea operei sale, princapacitatea de a evoca viaţa poporului român în toate aspectele ei fundamentale, prinvocaţia sa autentică, nativă de povestitor reînviind trecutul şi anticipând viitorul, prinstilul său armonios şi inconfundabil, Sadoveanu este, cu adevărat, un genial scriitornaţional cu deschidere spre universalitate.Una dindimensiunile opereisale estedimensiuneaistorică, ce reflectăevenimentele dinepoca de început aneamului nostru,istoria Moldovei careeste o emblemă aîntregii naţiuni însecolul al XV-lea, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu\" din Fălticeni (România)perioada de domnie alui Ioan Vodă cel Cumplit, precum şi din veacurile următoare, descriind cu măiestrielupta poporului pentru pământul natal, pentru libertate şi integritate. Chipul lui Ştefancel Mare, bunăoară, creat de prozator în romanul istoric Fraţii Jderi a constituit unmodel şi pentru alţi scriitori care au abordat în operele lor istoria zbuciumată a poporuluinostru.O altă dimensiune a creaţiei literare sadoveniene este viaţa satului, cu toateaspectele ei istorice, arhaice şi patriarhale, uneori intrând în conflict cu civilizaţiamodernă. Eroii sadovenieni sunt oameni cu o anumită structură sufletească, oameniblajini şi înţelepţi, cu un acut simţ al dreptăţii, apărători ai unor principii eticefundamentale statornice din 1«••i v. *•.vremurile cele mai îndepărtate. Inacelaşi timp trebuie să menţionăm şi ŞAMANATORULfrumuseţea limbii literare a operelor h h v i n t A і і т г . м л и А я А р т А м і і <л і .А . . . . •'і\"*-**Д. . . „ IІ ютолM i i n іn *«. o. i~ir. I *u и .іпт u : | ■- .. .sadoveniene, lirismul profund al *•..<. 1 І І. ИсшНа. fi I •* WІ I •• •UlI.tUI*descrierilor naturii şi a locurilor Săm ânâtorul, nr 2 0 din 14 m a i 1906. Nicotae lorga este ^văzute de autor. trecut c a director, iar S a d o v e a n u , Ş t e f a n O c t a v i a n losifşl IonUna din caracteristicele operei lui S c u r t u s u n t ceilalţi editoriMihail Sadoveanu este cea a feericului şi a fantasticului naturii ce reflectă percepţiafrumosului natural, simţul măreţiei terestre şi cosmice, confruntarea omului cu natura.Autorul ne oferă, în acelaşi timp, şi mostre de atitudine filozofică a eroilor asupra vieţiişi a rolului pe care îl joacă fiecare individ în perpetuarea speciei umane şi păstrareavalorilor culturale, morale şi spirituale.Opera lui Mihail Sadoveanu a fost tradusă în mai multe limbi de pe glob, inclusivîn limba ucraineană. Astfel, în 1980 la Kiev a văzut lumina tiparului, în colecţia

„Clasicii literaturii universale”, unvolum de publicistică literară aprozatorului român, iar savantulucrainean Semcincky a publicat omonografie despre scriitorul român.Totodată trebuie să menţionăm cătematica vieţii poporului ucraineana fost abordată în mai multe opereliterare ale lui Mihail Sadoveanu,inclusiv în romanele istoriceNicoară Potcoavă şi Şoimii.In discursul său rostit în cadrulşedinţei Academiei Române cuprilejul aniversării a 75-a a naşteriilui Mihail Sadoveanu, Bucureşti. România. Cimitirul Bellu.academicianul TudorVianu menţiona Mormântul lui Mihail Sadoveanuurmătoarele: .Maestru, el a adus laperfecţiune naraţiunea istorică, reprezentarea vieţii populare, evocarea întregii naturiromâneşti. A făcut aceasta cu o imensă putere a spiritului, în forme de expresie nobileşi pure, care dezvăluie cultura interioară a popondui român, într-o operă de ofecunditate fără precedent... Este deci drept a spune că, în epoca următoare luiEminescu şi Caretgiale, M ihail Sadoveanu ct fost şi continuă ctf i cel mai mare scriitorromân fi Baltagul (Fragmente) „Stăpâne, stăpâne. M ai chictmă ş-un câine... ” IViaţa muntenilor e grea; mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte devreme, ca dânsa. Munteanului i-i dat să-şi câştige cândea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei; după aceea îi fac punte pe care le mână până la Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, până ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălţi. Acolo-i mai uşoară viaţa, ş-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricină că vara-i prea cald, ş-afară de asta, Scenă din film ul „ Baltagul\" de Mihail munteanul are rădăcini la locul lui, ca şiSadoveanu. Regia: Mircea Mureşan, 1969 bradul.

Avere aveau cât le trebuia: poclăzi în casă, piei de miel în pod; oi în munte. Aveauşi parale strânse într-un cofaiel cu cenuşă. Fiindu-le lehamite de lapte, brânză şi camede oi sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la câmpii largi, cu soaremult, aduceau faină de păpuşoi. Uneori se ducea Vitoria singură şi o încărca în desagipe cinci căluţi. Pe cel din frunte călărea ea bărbăteşte; ceilalţi veneau în urmă cu capeteleplecate şi cu frâiele legate de cozile celor dinainte. In noaptea asta, cătră zori, avut cel dintâi semn, în vis, care a împuns-o în inimă şi-atulburat-o şi mai mult. Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătreea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape. (...) IISoarele bătea de cătră amiază de pe ţanculMăgurii. Ridicând ochii şi clipind, Vitoriei і sepăm că brazii sunt mai negri decât de obicei.Dar asta era o părere, căci sub soare lunecaupâlcuri de nouri alburii. Vremea era călduţă şiabia adia vântul, aducând în ogradă, ca pe niştefluturi târzii, cele din urmă frunze de salcie şide mesteacăn. (...)O clipă mişcarea casei se potoli şi vântulîşi spori zvonul pe deasupra satului. Găinile sesuiră pe prispă la adăpost, alungate de cele Scenă din filmul „Baltagul” dedintâi stropituri reci. Vitoria privi cu uimire la Mihail Sadoveanu.cucoşul cel mare pommbac, cum vine fără nicio frică şi se aşează în prag. Inima-i bătu cu Regia: Mircea Muresan, 1969nădejde, aşteptând semnul cel bun. Dar cucoşul se întoarse cu secera cozii spre foculdin hom şi cu pliscul spre poartă. Cântă o dată prelung şi se miră el singur.— Nu vine... şopti cu îngrijorare gospodina/’ (...) III — Nu. Tocmai de asta-s cu mare grijă. In douăzeci de ani am ajuns eu să-i cunoscdrumurile şi întoarcerile. Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca unbărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui. Ştie că-1 doresc şi nici eu nu i-amfost urâtă. (...) IV Baba Maranda: — Lumea-i rea, draga mătuşii, se tângui ea cu jale, făcându-şi gura pungă şi clătinânddin cap. Am înţeles despre soţul dumitale, Nechifor Lipan, că a ajuns cu bine în loculacela la Doma, unde trebuia să cumpere oi de la nişte ciobani. Dar după aceea s-a găsituna cu ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate, care s-a pus prag şi nu-1 lasă să treacă.(...) Baba trase din brâu cărţi soioase şi rupte la colţuri. Sui pe laviţă măsuţa cu treipicioare, întinse pe ea ştergar şi înşiră iconiţele amestecate cu toate celelalte semne alebucuriilor şi tristăţilor. Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasuprabuzelor. — Vezi, drăguţă, cum ţi s-aleg dumitale lacrimile şi scârba? Şi omul dumitale, craiulde spatii, răsare într-altă parte, într-o adunare de oameni. Acolo-i nelipsită cea cu ochii

verzi, precum am spus. Scenă din filmul „BaltaguF de Mihail Se aşeză iar pe laiţă. Vorbi cu glas Sadoveanu. Regia: Mircea Mureşan, 1969schimbat: e mi se întoarce o m u l/’ (...) — Dacă va fi nevoie, se poate trimitespre acel loc o pasere care strigă noapteaşi are ochi de om. E mai greu şi-i cumare primejdie, dar se poate. — Să moară duşmanca? Babaîncuviinţă, apăsându-şi bărbia în piept.Vitoriei і se bătu inima; cu toate acesteahotărî cu tărie în sine moartea femeii cuochii verzi. Se crezu datoare, cătră sfântşi cătră Dumnezeu, să deie o lămurire: — întâi am să fac rugăciunile cele decuviinţă la Maica Domnului, zise ea.După aceea am să ţin post negrudouăsprezece vineri în şir. Când-atunci, V Ea însă se socotea moartă, ca şi omul ei, care nu era lângă dânsa. Abia acumînţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă. S-ar fi cuvenit să-i fie ruşine, căciavea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui, decât numai sieşi, nopţilor şi greieruluidin vatră. (...) — Să pregăteşti, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fân; să pui ş-un sacde orz pentru cai. Mâni dimineaţă ne ducem la Piatra. (...) VIDupă răsăritul soarelui, a doua zi, a fost în Piatra. Târgul îl mai văzuse, la iarmaroace.(...) Cum a deschis gura să întrebe, Vitoria a aflat îndată unde poate găsi pe domnulprefect.— Nu m-aduce vânt bun, domnuleprefect. Mi-a plecat soţul de-acasăacu şaptezeci şi trei de zile şi încă nus-a întors. S-a dus la Doma după nişteoi. Nu mi-a scris, n-am aflat de lanimeni. Stau aşa; îl aştept şi nu v in e /’Drumul acela la Sfânta Ana şi laPiatra i-a fost de cel mai mare folos.Având într-însa ştiinţa morţii luiNechifor Lipan şi crâncenă durere, sevăzu totuşi eliberată din întuneric. Scenă din film ul „Baltagul”de MihailCum ajunse acasă, îşi lăsă numai o zi Sadoveanu. Regia: Mircea Mureşan, 1969de odihnă, apoi începu a pune la caleîndeplinirea unor hotărâri mari. Toate erau în dosul ochilor acelora aprigi şi ieşeau unadupă alta. (...)

Da. După ce trimet jalba, îmi isprăvesc toate câte am de isprăvit şi m-oi duce singurăla Doma. Am şi primit eu hotărâre în inima mea. N-am să mai am hodină cum n-arepârâul Tarcăului, când'ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.[...] Iau cu mine şi pe băiet; să amalături o putere bărbătească. Mâni dau faurului o bucată de fier să bată din el baltag, şisfinţia-ta vei face un bine, să-l blagosloveşti. VI1 In zori de ziuă, vineri în 10 martie, munteanca şi feciorul ei au închingat caii ceipagi ş-au încălecat. Au trecut pe la părintele Dănilă, şi Gheorghiţă a adus maică-sa taşcade la cucoana preuteasă Aglaia. Au coborât la crâşmă ş-au trezit pe negustor. Au cerutdomnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. Şi când răsărea soarele, se aflau afară dinsat, în lungul pârăului, cătră apa Bistriţei. (...) VIII — Dintre toate câte-mi spui, domnu negustor, eu înţeleg că vrei aşa să mă mângâi,ca un om cu inimă bună. Să ştii dumneata că eu am pornit după semne şi după porunci.Mai ales dacă-i pierit, cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi singur. (...) IX — Nu s-a oprit cumva la covălia dumitale, astă-toamnă, un om cu un cal negru ţintatîn frunte? -Ba s-a oprit. -Şi-ţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om? — îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru,scurt până la genunchi, şi era încălţat cu botfori. — Acela, moş Pricop, a fost soţul meu. (...) X Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea, şi beţia, şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru - mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte - Scenă din filmul „BaltaguF de Mihail de cântec, de prietinie. Aşa era şi acel Sadoveanu. Regia: Mircea Mureşan, 1969 Nechifor Lipan, care acuma lipsea.Aşa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai moş Pricop.— De-acu m ă duc, îi lămuri ea, pe drumul acelor oi. Zici că s-au dus tot la vale?— Da, mă rog.— Tot la vale, înspre un loc de iernat?— Da, mă rog. Pe cât i-am înţeles, au apucat pe drumul spre Neagra.— Cred că m -a ajuta Dumnezeu şi mi-a da miros, să le-adulmec din urmă în urmă.104

— Da, m ă rog, hm! făcu bătrânelul rămânând singur, ca să se minuneze şi mai multde asemenea muiere ciudată. (...) XI Omul îşi aducea tare bine aminte; şi obrazul muntencei se însenină puţintel. CătreSfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, într-adevăr a făcut popas mai la vale, pe toloacă,asemenea turmă cum o prubuluia nevasta. Când ciobanii s-au mişcat înspre crâşmă, ausosit din urmă şi stăcândii, în număr de trei. Da-da! unul era pe-un cal negru ţintat şipurta căciulă brumărie. Acela a dat poruncă pentru rachiu ş-a cinstit pe ciobani. A ceruto litră deosebită pentru el şi pentru ceilalţi doi tovarăşi.(...) Unul era mai puţintel la trupşi negricios ca mine. Celălalt, mai voinic decât toţi şi râdea des şi tare. Avea buza de susdespicată ca la iepure. Mai ales acestuia îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea.Râdea şi bea. M eşter la vorbă era cel cu căciulă. (...) A găsit amintirea celor trei tovarăşi călăreţi şi la Borca. Iar de-aici turma a apucatspre stânga, părăsind apa Bistriţei. Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totulnecunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai auzise. A făcut popasul obişnuit într-un sat căruia îi zicea Sabasa ş-a aflat ş-acolo urma oilorş-a călăreţilor. (...) In întuneric, începea să і se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, pestemuntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înălţase deasupra? Căzusededesubt? Aici, între Sabasa şi Suha, trebuia să găsească ea cheia adevărului. Nu і sepărea nici greu: căci Calistrat Bogza şi tovarăşul său puteau fi găsiţi la casele lor, ori învalea din dreapta ori în valea din stânga. (...) XIIVitoria s-a uitat şi-a cunoscut peCalistrat Bogza. L-a cunoscut şi pecel mărunt şi negricios. Primarul şinotarul, oameni bine hrăniţi şi groşi,erau îmbrăcaţi orăşcncştc.\" CalistratBogza afirmă:— Се-aş putea să-ţi spun? zise elsăltând din umeri. Pe drum, venind dela Doma, ne-am înţeles asupravânzării oilor. I-am numărat paralele.A dat o parte Cuţui, care-i de faţă.Altă parte am dat eu. Ne-am despărţit.Lipan încă arăta grabă mare.— Dumneata vrai să ştii cammulte, râse Calistrat. De unde vrai săştiu eu chiar în ce loc? Pe cât ţin Scenă din filmul „BaltaguF de Mihailminte, ne-am oprit la Crucea Sadoveanu. Regia: Mircea Mureşan, 1969Talienilor.— Mă duc, ce să fac? Musai să-l caut, că numai unul am. L-am căutat pe drumulmare, acuma am să-l caut pe poteci, ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistriţa are să măîndrepte unde trebuie. (...) Vitoria Lipan afirmă în dialogul cu soţia lui Iorgu

— Lipan avea o vorbă, grăi Vitoria, cu privirea ei de vis. — Care vorbă? — Nimene nu poate sări peste umbra lui. Aceasta-i şi pentru noi; poate şi pentru alţii. — Adevărat cuvânt, bun cuvânt. Vitoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui,în care se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându-şi faţa şi grăind lămuritnumai pentru urechile ei. In vremea nopţii ş-a somnului, această vedenie s-a mai produso dată. S-a adeverit şi altă aşteptare a muntencii. Vântul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi. Potrivit sfaturilor şihotărârilor, mama şi feciorul au lăsat cojoacele cele grele şi o parte din tărhat la hanullui domnu Iorgu Vasiliu, şi au trecut pe câteva zile dincolo de munte, la Sabasa. (...)Vitoria îşi trecu beţişorul în stânga şi întinse spre el mâna dreaptă. — Lupu! Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma. Totuşi strigase dintoate puterile ei lăuntrice. Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa şi і seaşternu la picioare. Scheună încet, plângând; înălţă botul şi linse mâna care-1 mângâia.Femeia avea în ea o sfârşeală bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal oparte din fiinţa celui prăpădit. (...) XIII— Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câne de pripas a venit lagospodărie lui astă-toamnă, din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale; pe urmă s-asuit pe-un colnic ş-a urlat, cum urlă cânii de singurătate. (...) Oamenii de casă i-au datnume Pripas, pe care el 1-а înţeles - şi s-a purtat toată iam a cu vrednicie, străjuind învremea nopţii în patm părţi a ogrăzii şi plătindu-şi cu dreptate hrana. (...) In cele dintâisăptămâni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte, căutând parcăceva. Din cât spunea nevasta de la Tarcău, se vede că-şi căuta stăcândul. Se ducea poateunde zăcea leşul, într-un loc singuratic şi pustiu. După ce au venit ninsorile şi s-a pusomăt, cânele s-a mai liniştit. Tot se mai duce până la colnic. Acolo stă pe gânduri; după aceea se întoarce acasă. Mintea cânelui nu-i ca omului. Se vede că a uitat dmmul, dacă într-adevăr se ducea până la stăcândul lui mort. Cânele sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om. (...) Când coborî la al doilea pod al văii dinspre Sabasa, cânele se opri şi deveni neliniştit. — Băiete - zise munteanca - leagă-ţi calul de un mesteacăn, cum fac şi eu. Coboară-te în râpăSadoveanu. Regia: MirceaMureşan, 1969 după câne. Şi asară, când suiam, a dat aicea semn; dar era în lanţug.(...)Având buna încredinţare de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul înpoala din faţă şi-şi dădu dmmul alunecuş pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind, răzbiîn ruptura de mal, în lătratul ascuţit şi întărâtat al cânelui. Gheorghiţă zvâcnea de plâns,cu ochii acoperiţi de cotul drept înălţat la fmnte. Oase risipite, cu zgârcurile umede,

albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era elacolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de came, sub tam iţă şipoclăzi, zăcea mai încolo. — Gheorghiţă! Flăcăul tresări şi se întoarse. Dar ea striga pe celălalt, pe mort.îngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele şi-i deosebi lucrurile. Căpăţâna era spartă debaltag. (...) XIV Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mişcările şi în priviri. — Gheorghiţă - hotărâ ea - tu să stai aici, să priveghezi pe tatu-tău. Iar eu mă coborîn grabă la Sabasa, ca să dau de ştire. Vin cu căm ţa şi cu domnu Toma, ca să luămmortul, să-l ducem în sat şi să împlinim cele de cuviinţă. Autorităţile nu s-au putut aduna în râpă decât a treia zi. Vitoria a stat c-un umărîntors, ascultând ce puteau să spună nişte oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan.(...) Jignită a fost munteanca mai ales de faptul că nici unul nu şi-a făcut cmce şi n-aspus o vorbă creştinească pentm sufletul lui Nechifor. Atunci Vitoria s-a crezut datoare să spuie ce ştia. Anume că, după cumpărătura de oide la Doma, Nechifor a venit când-aici cu doi tovarăşi şi prietini, care trăiesc şi acumapeste Stânişoara, la un loc care se chiamă Doi Meri. Acei prietini arată că au cumpăratoile lui Lipan şi i-au numărat banii. După numărătoarea banilor, care s-a făcut sus, Lipans-a întors, purcegând spre casă. Atunci se vede că cineva, care a fost de faţă ş-a văzuttârgul şi banii, s-a luat după el şi 1-а lovit. 1-а răpit banii oilor. Altfel nu se poate să fie,arăta Vitoria; căci aşa spun acei doi prietini ai mortului, anume Calistrat Bogza şi IlieCuţui. Deci Lipan nu şi-a pus banii la un loc cu cei care-i mai rămăseseră; ci-i purta înmână. Ucigaşul 1-а lovit şi i-a smuls banii; căci, cum 1-а lovit, Lipan a căzut în râpă cutot cu cal. Să se fi dus după el, e mai greu de crezut; căci era cânele, care s-ar fi luptatcu îndârjire pentru stăcând. Ca să jefuiască pe mort, acel care lovise trebuia să ucidă şicânele. însă cânele s-a aflat viu. în Suha, domnul Anastase Balmez XVşi-a început cercetările lui cu o dibăciede care se simţea cu drept cuvânt Scenă din filmul „Baltagul”de Mihailmândru. A poftit la domnia-sa, ca Sadoveanu. Regia: Mircea Mureşan, 1969informatori, pe cei doi gospodari,hotărât să-i asculte cu răbdare şi cublândeţă. — Vezi? Atuncea de ce tot amesteciacel martor? — Nu-1 amestec, domnule prefect.Dar noi, muntenii avem obiceiul săfacem vânzările cu martori, nu cu hârtiiscrise de domnii judecători. Dacă domnia-voastră spuneţi cănu-i martor, eu tac. Atunci s-au scrishârtii. Dar la urma urmei nici de

acestea nu era nevoie, căci domnu Bogza şi domnu Cuţui erau prietini buni cu domnuNechifor Lipan. De aceea să ştiţi, oameni buni, că eu nam venit pentru alta aici decât săvă poftesc la înmormântarea oaselor care au mai rămas. La înmormântarea lui Nechifor Lipan: Autorităţile şi gospodarii de la Doi Meri erau de faţă. Bogza umbla despărţit deCuţui, unul pe o parte a drumului, celălalt pe altă parte. Nu-şi vorbiseră; nu se priviseră.Numai când sătenii au suit din râpă racla şi au potrivit-o în car şi i-au scos capacul,Calistrat Bogza nu s-a putut opri să nu întindă gâtul pe deasupra altor capete, ca să seuite să vadă rămăşiţele mortului. (...) Dacă ar fi cu putinţă să vadă de-aproape în ce starese află ţeasta. Căci dacă nu se cunoaşte vreo pălitură de unealtă de fier, atunci oricinecu uşurinţă ar putea crede că Lipan, fiind ameţit de băutură, a nimerit, noaptea, cu tot cucal, în râpă.XVI— (...) Eu cred aşa, domnu Calistrat, că soţul meu umbla singur la deal pe drumulStânişoarei şi se gândea la oile lui. Poate se gândea şi la mine. Eu n-am fost de faţă, darştiu. Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă.— Să-ţi spun, domnu Calistrat. Omul meu se gândea, vra să zică, la ale lui şi la mineşi umbla la deal în pasul calului, suind spre Crucea Talienilor. (...) Unii ar putea zice căvenea la vale. Dar eu ştiu mai bine că se ducea la deal. Dar nu era singur. Avea cu elcânele. Şi se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie calului şi grăbisespre pisc, ca să bage de samă dacă nu s-arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan,pe jos, şi-şi ducea calul de căpăstru. Să ştiţi că nu era noapte. Era vremea în asfinţit.Unii cred că asemenea fapte se petrec noaptea. Eu am ştiinţa că fapta asta s-a petrecutziua, la asfinţitul soarelui. Când cel din deal a făcut un semn, adică să n-aibă nici o grijă,că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul. Şi-a tras de la subsuoara stângăbaltagul şi, păşind ferit cu opincile pe carare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan.O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici untrunchi. Lipan a repezit în sus mânile, nici n-a avut când să ţipe; a căzut cu nasu-n coamacalului. întorcând baltagul, omul s-a opintit cu el în deşertul calului, împingându-1 în râpă. Chiar în clipa aceea cânele s-a zvârlit asupra lui. El 1-а pălit cu piciorul dedesubtul botului. Calul tresărise de spaimă. Când a fost împins, s-a dus de-a rostogolul. Cânele s-a prăvălit şi el. S-a oprit întâi hămăind întărâtat; omul a încercat să-i deie şi lui o pălitură de baltag, dar dulăul s-a ferit în râpă şi s-a dus târâş după stăcând. Asta-i. Scenă din film ul „Baltagul de Mihail Cel din urmă a încălicat ş-a grăbitSadoveanu. Regia: Mircea Mureşan, 1969 după cel din vârful muntelui, şi s-au ^и д ^ ^ — Gheorghiţă - vorbi cu mirare femeia - mi se pare că pe baltag e scris sânge şiacesta-i omul care a lovit pe tatu-tău. Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre

flăcău, ca să-şi ia arma. Cuţui і se puse în faţă, poprindu-1 cu braţele încordate, ca pe unmal. Dar în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă mânie. Păli cu pumnul pe Cuţui înfrunte şi-l lepădă la pământ. Bătu cu coatele pe cei de aproape şi-i dărâmă şi pe ei. Sezvârli cu capul pe uşa deschisă, mugind. Vitoria fâlfâi cu braţele ca din aripi după el.Intr-o clipă fu şi ea în prag, ţipând: — Gheorghiţă! dă drumul cânelui! Cuţui mormăia: — N-aveţi să m ă asupriţi: n-aveţi să m ă ucideţi. Eu spun de bunăvoie. Şi să se ştiecă a fost întocmai cum a arătat femeia mortului. Părinte - zise Bogza, gâfâind iar - eu văd că se poate întâmpla să pier. Pentru asta,fac mărturisire aicea, să se ştie că eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-amprăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie, dar întocmaiaşa este. — Iertaţi-mă. — Poate să trăiască, şopti Vitoria. Stăcândirea facă ce ştie cu el! — Iartă-mă, femeie! ceru muribundul. M-a suguşat cânele. M ă duc şi eu dupăNechifor Lipan şi trebuie să mă ierţi. — Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria. (...) REPERE DE INTERPRETARE Romanul B altagul a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, cândMihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu \"un ropot de recenzii entuziaste”de către criticii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la careSadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti. încă de la apariţie, romanul Baltagul a fost considerat una dintre cele mai reuşitescrieri ale lui Mihail Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului,generozitatea acestuia în diversitatea \"codurilor de lectură” pe care le permite, fiindinterpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, nu înultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Redus ca dimensiuni, Baltagul ilustrează ocaracteristică importantă: forţa de concentrare. Din acest punct de vedere, NicolaeManolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune într-o pagină (în cazul precis al acestuiroman) cât Rebreanu într-un capitol. Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorităspaţiilor ample de gesticulaţie conflictuală, Baltagul se grefează pe atmosfera lumiiarhaice a satului românesc şi pe sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi,al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de areacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii fundamentale. Deasemenea, Baltagul ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este omanifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spreo mai bună înţelegere a sensurilor existenţei. Tema romanului este tem a vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, carepermite totodată realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema seevidenţiază prin tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest

sens episodul narativ în care Vitoria îi aplică fiicei o corecţie, este semnificativ: „îţi arăteu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu\". B altagul prezintăşi tem a familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre membriifamiliei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri afiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei,după cum se cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în taineleexistenţei este realizată de mamă, singura capabilă - prin dragoste, dăruire şiînţelepciune - să transforme fiul într-un matur demn. Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţăprin puterea sa de sinteză sau prin modul în care reuşeşte să citească mintea celorlalţi,dar şi prin determinarea de care dă dovadă: „mama asta trebuie să fie fărmăcătoare;cunoaşte gândul omului'’. Discutând tem a şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ suntsemnficative. Astfel, perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorulprezintă faptele, fără a se implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest naratorneutru, cu focalizare zero, alternează cu notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolulde personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şiunele etape ale acţiunii. Titlul romanului - Baltagul - este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltaguleste arma menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci cândeste folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, înroman, baltagul se constitue ca un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pecare îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, alfrământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pecare îl parcursese Nechifor Lipan. în ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care seraportează personajele, se plasează între două mari sărbători creştine, avândcorespondent în calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru - 26 octombrie)\"încheie\" vara şi desfrunzeşte codru, iar Sângeorz (Sfântul Gheorghe - 23 aprilie)readuce codrul la viaţă şi alungă iama. Cele două anotimpuri pastorale au un echivalentsimbolic în ciclul viaţă-moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul.Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu \"drumul spre iarnă\", adică spre moarte. Lapolul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării,pentm o renaştere într-o altă “primăvară\". Spaţiul epic are valenţe care îmbină planulreal cu cel simbolic. Structurile antropologice ale imaginamlui relevă opoziţiisemnificative între spaţiul sacm al muntelui, situat în apropierea cemlui, şi spaţiuldegradat al văii. Cititoml este purtat printr-o geografie reală - Doma, Bistriţa, Piatra,Broşteni - în care cea ficţională se integrează firesc. în romanul Baltagul, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentm căreconstitue, în datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremoniosstrăbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratomlui, fie apersonajelor. Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilordulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj.Timbrul grav, alături de elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cuneologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.

Romanul Baltagul este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea uneisocietăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui.Totodată, prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeştegraniţele tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Rezumaţi, oral, subiectul romanului Baltagul de Mihail Sadoveanu. 2. Interpretaţi controversa de idei, produsă la deciziile Vitoriei de a-şi căuta soţul. 3. Descrieţi tehnica narativă a romanului, cu ajutorul căreia naratorul reconstituie, pentru cititor, momentele - cheie din viaţa protagonistei romanului, dar şi a soţului acesteia - Nechifor Lipan. 4. Justificaţi retrospectiva făcută de autor ( basmul pe care îl spunea Nechifor Lipan). 5. Motivaţi decizia fermă a Vitoriei Lipan de a pomi în căutarea soţului său.REŢINEŢI! Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă care se desfăşoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată şi al căror destin este determinat de trăsături, de caracter şi întâmplările ce constituie subiectul operei. Romanul poate fi istoria unui accident, unui incident, poate fi o lume, o lume fictivă,detaliată până la ultima resursă posibilă de imaginaţie a scriitomlui respectiv. Este ceamai adâncă formă în scris existentă. Nu e neapărat stmcturată pe planuri de acţiune, darimplică niveluri de semnificaţie paralele. Structura romanului este dialogică, potrivit formalistului ms Bahtin sau panoramică,potrivit altor teoreticieni ai romanelor. Se spune în mod curent că un roman este o ficţiune în proză de dimensiuni mari.Poate fi un roman de acţiune, poliţist, de dragoste poate prezenta valori psihologice saudoar un studiu social. Cum spunea Raymond Queneau, „nu contează dacă cineva priveşte un numărnedeterminat de personaje aparent reale într-un spaţiu ficţional prelungit de-a lungulunui număr nedeterminat de pagini sau capitole. Rezultatul va fi întotdeauna un roman'’. Naratologia îl defineşte însă drept o operă extinsă în proză care are forma uneipovestiri în cele mai multe dintre cazuri. Romanul este mai lung şi mai complex decâto povestire sau o nuvelă şi nu respectă restricţiile impuse prezente în teatru sau poezie. EXERCIŢII. APLICAŢII >> 1. Motivaţi de ce Vitoria Lipan a pornit ea însăşi în căutarea soţului dispărut, iniţiind o anchetă pe cont propriu.

2. Justificaţi de ce eroina şi-a luat fiul drept coparticipant la actul justiţiar şi la pedepsirea vinovaţilor. 3. Urmăriţi itinerarul parcurs de Vitoria şi felul cum a procedat, ca să dea de urma ucigaşilor şi să elucideze misterul dispariţiei lui Nechifor. 4. Explicaţi comportamentul diferenţiat al protagonistei faţă se Calistrat Bogza şi Ilie Guţui, pe durata interogării suspecţilor de către subprefect. 5. Comentaţi scena memorabilă ( din capitolul al XVI-lea) în care Vitoria îi demască pe cei doi asasini în faţa întregii asistenţe adunete la praznicul de înmormântare. 6. Argumentaţi faptul că Vitoria a răzbunat nu numai crima în sine, ci şi inutilitatea ei, având în vedere că un om bun şi prietenos ca Nechifor Lipan ar fi găsit o soluţie, eventual chiar amânarea plăţii oilor de către cei doi tovarăşi mai săraci. 7. Romanul B altagul de Mihail Sadoveanu este axat pe câteva simboluri: roman de dragoste, iniţiaticţ şi ritualic), justiţiar şi etic. Comentaţi acest fapt, atestând în roman persistenţa valorilor morale în concepţia poporului nostru. REFERINŢE CRITICE „Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbiautentic enormă, asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi,mai poet decât cel de-al doilea, deşi fără echilibrul artistiuc al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeţte un singur om, simbolizând o societate arhaică, dar spredeosebire de Eminescu, societatea aceasta este analizată în toate instituţiile ei. Opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţăagrară. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se lao idee generală/’ George Călinescu „Maestru, el a adus la perfecţiune naraţiunea istorică, reprezentarea vieţii populare,evocarea întregii naturi româneşti. A făcut aceasta cu o imensă putere poetică aspiritului, în forme de expresie nobile şi pure, care dezvăluie cultura interioară apoporului român, într-o operă de o fecunditate fără precedent. A înzestrat limba noastrăcu prestigii şi vrăji care lucrează cu forţă titanică şi plină de desfătări a muzicii. A datun sens luptăror creaţiei sale şi ne-a instruit prin înţelepciune şi umanitate, creând ogalerie de înalte tipuri omeneşti, cărora nu le putem pune nimic alături. Este deci drepta spune că, în epoca următoare lui Eminescu şi Caragiale, Mihail Sadoveanu a fost şicontinăuă a fi cel mai mare scriitor român'’. Tudor Vianu „Nici un scriitor al acestei ţări, de la începuturi şi până astăzi, n-a exercitat vreodatăîn timpul vieţii sale un mai mare prestigiu fizic ca Mihail Sadoveanu...Adeseori ammeditat asupra acestei probleme şi foarte rareori mi-am dat un răspuns la ea, repedeanulat de alte posibile descifrări. Mihail Sadoveanu a exercitat ca ins, asupra semenilor

săi, o forţă de fascinaţie, o măreţie şi o aură la fel de mare ca aceea a şefdor de stateasupra popoarelor lor, după un îndelungat exerciţiu al funcţiunii ca şef de stat”. Nichita Stănescu S A R C IN I 1. Recitiţi balada populară M ioriţa şi realizaţi o paralelă între intriga şi deznodământul acestei opere şi romanul B altagul de Mihail Sadoveanu, reliefând deosebirile de conţinut şi de viziune artistică dintre acestea. 2. Analizaţi, într-o compunere, relaţia sufletească dintre mamă şi fiul ei, drumul spre maturizarea acestuia prin asumarea dramei trăite de familia sa. 3. Realizaţi portretul literar al Vitoriei Lipan - eroină neclintită în apărarea credinţelor religioase cu caracter ritualic, care respectă obligaţia sacră a celor apropiaţi de a-şi îngropa morţii şi urmăresc efectuarea ritualurilor funerare, îndeplinind astfel şi mandatul etic al răzbunării crimei. 4. Realizaţi o comunicare despre viaţa şi activitatea lui Mihail Sadoveanu şi încadraţi acest scriitor în contextul literaturii naţionale. Ion Druţă (1928) Ion Druţă s-a născut la 3 septembrie 1928, în satul Horodişte, judeţul Soroca, Regatul României (în prezent în raionul Donduşeni, Republica Moldova). A absolvit şcoala de silvicultură şi Cursurile superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki\" al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.. Din 1960 locuieşte la Moscova, Rusia. Primele povestiri ale prozatorului sunt publicate la începutul anilor '50. Operelesale, adunate în 4 volume, Frunze de dor, Balade din câmpie, Ultima lună de toamnă,Povara bunătăţii noastre, Clopotniţa, Horodişte, întoarcerea ţărânii în pământ,Biserica albă, Toiagul păstoriei ş.a. fac parte din fondul de aur al literaturii naţionalecontemporane.Din 1987 Ion Druţă este preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din RepublicaMoldova, post în care a fost ales unanim la Adunarea Generală a scriitorilor.

Este decorat cu mai multe ordine şi medalii, deţine titlul de Scriitor al Poporului. în1967, scrie piesa Casa M are, nuvela Ultima lună de toamnă şi romanul Balade dincâmpie (prima parte a dilogiei Povara bunătăţii noastre), Ion Druţă a primit Premiul deStat al R.S.S. Moldoveneşti. în 1990 fost ales ca membru de onoare al AcademieiRomâne, iar la 30 decembrie 1992 membru titular al Academiei de Ştiinţe a RepubliciiMoldova. A fost inclus în lista celor 10 scriitori din lume pentru anul 1990 („MoldovaLiterară'’ din 26 iulie 1995). Creaţia druţiană este apreciată de contemporani. După cum menţionează MihaiCimpoi, „Prin caracteristicile ei esenţiale, opera lui Ion D ru ţă ... este în total o expresiea rezistenţei spirituale şi morale în faţa a tot ce subminează naţionalul, umanul,sacrul,,. în anii regimului totalitar comunist sovietic, Ion Druţă a avut curajul să se ridicedeasupra principiului abordării realităţii de pe poziţii de clasă. La 26 august 2008 i-a fost acordat Premiul de Stat pe anul 2008 şi titlul de „Laureatal Premiului de Stat\" pe anul 2008, pentru contribuţia de excepţie la dezvoltarea culturiişi literaturii naţionale şi universale. La 11 septembrie 2009 Ion Druţă a devenit primul cavaler al Ordinului „Bogdanîntemeietorul\". Preşedintele Republicii Moldova Vladimir V oroninl-a decorat peDruţă în semn de profundă gratitudine pentru contribuţia sa deosebită la renaştereanaţională, pentru merite în dezvoltarea relaţiilor culturale cu ţările străine şi activitateprodigioasă în vederea sporirii prestigiului Moldovei pe plan internaţional. Ion Druţă a lucrat la ziarele „Ţăranul sovietic', ,f\Loldova socialistă\" şi la revistaf e m e i a M oldovei''. Primul volum de schiţe şi nuvele, La noi în sat, apare în anul 1953,urmat de alte lucrări de proză scurtă şi de romanele Frunze de dor, Povara bunătăţiinoastre. în anul 1969 se stabileşte cu traiul la Moscova, publicând şi în limba rusă CasaMare. Ion Druţă a scris nuvele: La noi în sat (1953), (volum de schiţe şi nuvele), Ultimalună de toamnă, Samariteanca, Horodişte. Romane: Frunze de dor (ediţia I, Editura de Stat a Moldovei, 1957) - reeditat de maimulte ori, Povara bunătăţii noastre - dilogie (1963; 1968) (prima carte intitulată Baladedin câmpie a apărut în 1963, iar dilogia integrală a apărut în 1968 la Moscova),Clopotniţa, întoarcerea ţărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei, Păsăriletinereţii noastre (1971), Sania. Ultima lună de toamnă O bătrânică josuţă, purtată de vremuri şi călcată de griji, stă înţepenită ca un stâlp înmijlocul ogrăzii sale. E vreme de amiază. Vânturile s-au aciuat, umbrele s-au supt, soarele bate din plin,dar mătuşa tot stă nemişcată şi pare că fusta ei ponosită, cu falduri largi, din clipă înclipă prinde foc. Dar nu se aprinde şi, într-un târziu, mătuşa oftează de parcă ar fi fosttrezită din somn. Pace cu mâna în semn de pagubă. Se apropie de un gărducean fugit pespate, smulge câte-o creangă, o fărâmă pentru de foc. Acum uscăturile au rămas singuraei nădejde. Când nici soarele nu te poate încălzi, rămân vreascurile şi soba. Cu mănunchiul de vreascuri mătuşa intră în casă, se aşază pe un scăunaş josuţ.Aprinde un chibrit, îl duce spre gura vetrei cu atâta smerenie, de parcă ar ti fost ultima

picătură de flacără rămasă pe întregul pământ. Undeva aproape se aud două pocnituride bice şi mătuşa tresare. Cu o mişcare moale, aproape nevăzută, scoate o ureche de subbroboadă, o ciuleşte spre uşa tinzii şi rămâne nemişcată. In pragul casei stă un cucoş obraznic cu creasta sângerând a bătălie proaspătă. Saltăpuţin din labe şi cântă biblic de trei ori la rând. Bătrâna se ridică de pe scăunaş,mulţumeşte cucoşului cu un pumn de grăunţe pe care і le aruncă în bătătură şi, rezematăde uşor, rămâne să urmărească cum se îngraşă zece găini proaste pe socoteala unui cucoşînţelept. A venit toamna, iar toamna a fost şi rămâne a fi vremea musafirilor în Moldova. Pelângă sumedeniile de griji ce poartă gospodinele la tuguţa, se mai adaugă una - nucumva să le cadă musafirii pe neprins de veste. Singura lor nădejde e cucoşul şi, cândvine pintenatul în prag şi-ţi cântă pe nerăsuflate de trei ori la rând, atunci să ştii că veiavea oaspeţi... Mătuşă face focul. Vreascurile trosnesc harnic, mistuite de-o singură soartă fierbinte- şi zâmbeşte, furată de gânduri, bătrâna. Focul din vatră e vechiul ei tovarăş care aajutat-o să încălzească, să hrănească, să-şi crească odraslele şi cu toate că acum a rămassingurică, atunci când vede un foc încins, і se pare că se grăbesc să vie toţi cei care auîmpărţit odată căldura acestei vetre. Cerne un fum argintiu şi subţire acoperişul casei bătrâneşti. Fac focul şi vecinii dindreapta, şi cei din stingă. Fumegă casele satului întreg şi apoi de-a lungul văilor, de prinsate se tot ridică domol, sfredelind cerul, stâlpi subţirei de fum. Sunt mulţi cei plecaţide prin părţile iestea şi, cum vine toamna cu poamele sale dulci, cu un început derăcoare, cu o vatră încălzită, toţi cei plecaţi îs aşteptaţi să se întoarcă. Şi ei vin... Satul se descinge uşor de după cele două case şi se varsă domol pe coasta dealuluipână hăt departe în vale. Se întorc, trudiţi şi osteniţi, ţăranii din câmp. O încăierare decopii la o răscruce cu o minge de fotbal jerpelită. Trei mătuşi se întorc de undevaveselindu-se şi chicotind. Cum ajung în dreptul bisericii rămase fără clopote, tresar, îşifac semnul crucii şi se duc mai departe smerite, pline de păcate. O fată bălaie scoateapă. Un flăcău smolit se apropie pe nesimţite, o prinde uşor de umeri, se face că o aruncăîn fintână. Fata nu se sperie. Nici măcar nu se întoarce. Aşteaptă să і se umple căldareaşi lacrimi grele, lunecând pe obrazul ei fraged, se pierd în adâncul umbrit al fântânii.Nimic nu se schimbă aici, sub acest cer albastru şi, ca înainte vreme, dintr-o glumă,dintr-un zâmbet, dintr-o nimica toată se alege un destin. (...) Intr-un fund de ulicioară stă nemişcată la portiţă bătrâna căreia-i cântase cucoşul înprag. Acoperişul casei părinteşti abia de mai fumegă în amurg. Sara se lasă peste sat şifemeia stă împietrită de o mare tulburare, cu privirea pierdută în lungul drumurilor. E tăcuta şi buna noastră mamă. A ieşit acum, ca şi în multe alte seri, la portiţă să neaştepte. Dacă ar fi s-o întrebi pe cine aşteaptă, s-ar pierde. Scăpându-ne pentru o clipădin inimă, pentru ca să ne îmbrăţişeze aici la poartă, ea a rămas pustie ca un fir de pleavăşi nu ştie câţi suntem, nici cum ne cheamă. Dacă ar fi s-o întrebi de unde ştie că o săvenim, s-ar repezi prin gradină să prindă cucoşul, ar găsi şi locul de unde a cântat. Iar ziua se stinge. Plin ulicoara din faţa bătrânei se întorc copiii cu oiţele de la păscut.Trec femei de la curăţit sfeclă cu secerile aruncate pe umăr, răsare câte-o trăsură printreele. Dar stai, parcă mai este ceva!

O umbră de bucurie flutură pe chipul bătrânei. în fundul ulicoarei răsare o cuşmăveche, ţuguiată, plină de voie bună. Se apropie încet, căutând capăt de glume ba cu unul,ba cu altul. Bătrâna, cunoscându-i bine felul ista de a se întoarce, rămâne îngrijorată,apoi, plesnindu-şi palmele a mare necaz, porneşte la fuguţa în întâmpinarea lui.E toamnă în jur, e sfârşit detoamnă şi cum începe vremeatoamnelor dulci, tata vineserile cherchelit. Acum grijamamei e să-l vadă culcat înpat. în marea ei bunăte eacrede că satul habar n-are depatima aceasta a bătrânului şise grăbeşte să-l mai scape odată de gurile rele. Dar etârziu. De-a lungul ulicioareipe unde o să treacă tata, toategardurile au înflorit cubasmale, căci aşezarea înscaun a unui bărbat afumat eun prilej de mare desfătare O bătrâna si un bărănpentru muieri. (...)Noaptea târziu, când secera lunii se îneacă printre nori, când adorm şi drumurile, şicâmpurile, şi satele, în fereastra casei noastre mai clipoceşte o sămânţă de lumină. Tataşede pe marginea patului, tot acolo unde s-a aşezat de cu sară, iar biata mamă, pejumătate dezbrăcată, stă în picioare lângă el, tristă şi amărâtă de parcă ei în doi au făcuto mare beţie sara trecută şi acum se căiesc.Tata oftează a pagubă şi-şi pipăie grumazul:— Uite aici, la încheietură, mă frige. Nu cumva am picat?!Mama se apropie, pipăie ceea ce tata numeşte încheietură şi zâmbeşte fericită - i-avenit ideea.— Da oare să le trimitem telegramă că eşti pe patul de moarte?în fiecare toamnă suntem zguduiţi cu câte-o telegramă de acasă: „Bolnav”. „Gravbolnav” . „Foarte tare grav bolnav”. Fireşte, tata ar fi vrut să ne vadă, şi a doua zi pe lazori mama vine de-a lungul satului cu câteva ruble legate într-un colţ de basma. Fa poştăse chinuie multă vreme. Având un anumit fel de a vorbi cu fiecare. (...)Când apar în prag cele două femei, tata e gata îmbrăcat. Se mişcă prin casă încet,păşeşte ţinându-se cu m âna de pereţi şi întreabă plictisit:— Parcă văzusem un harbujel murat aici în casă!Pe la amiază tata încet, ca după boală, îngroapă via în grădină. Hârleţul din mâinilelui e bicisnic şi stângaci cum n-a mai fost niciodată, dar tata e om răbdător şi-şi învaţăunealta de la început cum se face când se îngroapă via.Pe la amurg Marinca păşeşte încet pe cărăruşa de după sal, întorcându-se acasă.Mişcă din mers cu vârtul buzelor, pe semne, ticluieşte povestea pe care are s-o spunăvecinelor. O să le spună, fireşte, că bătrânul era cât pe ce să moară - de-ar fi ajuns ea cuun ceas mai târziu, te miri de l-ar fi apucat cu zile. Minunea cea mare a făcut-o harbujelul

murat pe care і 1-а adus în coş. Vecinele o să creadă şi apoi - cine ştie? - poate că aşa aşi fost. A doua zi mama umblă iute, cu obrazul aburit, gătindu-1 pe tata de drum. Scoate dincuptor covrigei, prăjiturile dospite şi frământate aşa cum a învăţat-o bunica pe atuncicând mama avea zece ani. După ce prăjiturile s-au răcit bine, bătrâna aduce din tindă uncoş de papură, prinde a aşeza în el copturile, strecurând printre ele câte-o nucă, câte-unmăr, câte-o prăsadă. E fericită, і se pare că ne vede pe noi toţi stând grămăjoară în jurulei, aşteptând să ni se facă parte. Tata şade pe prispă, frământă cu două degete fruntea,iar când tata îşi chinuie fruntea, înseamnă că n-are parale. Abia e sfârşitul toamnei,colhozul încă nu plăteşte pe trudozile, de împrumutat n-are de la cine şi atunci, vrând-nevrând, bătrânul îşi calcă pe inimă. (...) Şi iată-1 pe bătrân la portiţă, în haine ieftine, dar noi, cu coşul în mâină, gata de drum.Mama stă alături foarte îngrijorată, de parcă şi-ar petrece primul copil la şcoală. Tatafură cu coada ochiului ba într-o parte, ba în alta. E pustie ulicioara, pustii sunt ogrăzileîn ju r. Totuşi, nu se poate hotărî. Când se întâmplă să plece pe undeva, cel mai marechin pentru dânsul e că nu ştie cum să-şi ia rămas bun de la mama. In sfârşit, bătrânul se apropie, mângâie cu podul palmei mâneca mamei, în urma căreimângâieri se fistâceşte cumplit şi porneşte la drum. Aruncă din mers, fără a se întoarce: — Vezi, nu răsfăţa dracul cela de cucoş... Sus pe deal, deasupra satului, lângă nucarul dezbinat de trăsnet - o jumătate e verde,cealaltă jumătate stă carbonizată de mulţi ani - tata se opreşte. Culege încet, cu privirea,satul, casă după casă, drum după drum. (...) Oriunde, ori pe câtă vreme ar pleca, bătrânul se opreşte aici lângă nucar să se joacepuţin cu satul. Poate îşi lămureşte de unde a plecat, poate îşi porunceşte încotro să seîntoarcă. Se ridică de jos, oftează, porneşte cu pas greoi a cale lungă, şi drumul cenuşiuîl fură pe bătrân, făcându-1 una cu arăturile toamnei. II Din largul câmpurilor se iscă un câine uşemic, afurisit şi scărmănat de-a binelea. Simte departe, în zare, un trecător şi porneşte după el. Ajungând la vreo zece paşi debătrân, prinde a se gudura, devine cuminte şi supus, de parcă ar fi crescut la casa tatei,sunt buni tovarăşi şi, având în doi o mică treabă pe undeva, au pornit la drum. Simţindjavra în urma lui, tata se opreşte. (...) Zilele de toamnă însă nu sunt socotite pentru amintiri, pentru marile zbuciumuripărinteşti; sunt scurte zilele de toamnă. Aştepţi un soare fugit în nori, el zăboveşte şi,până să se întoarcă lumina lui, amurgul porneşte să calce câmpurile. Se întoarce pecumpăna fântânii cioroiul să-şi împlinească somnul, iar tata porneşte a măsura la paspământurile spre apus. Găseşte la poalele unei arături o cărăruşă ştiută numai de el şivine cu fruntea coborâtă jos, cu pas moale şi trist. Apoi brazdele din ju r îi fură gândurile.Bătrânul se opreşte mirat, pune coşul cu daruri jos, se lasă într-un genunchi şi începe ascormoni ţărâna jilavă. Arătura e cum nu se poate mai potrivită şi prinde a se lumina încetul cu încetul chipulbătrânului. Un pământ bine lucrat îi întoarce de fiecare dată voia bună. Din sânul lanurilor nesfârşite de arătură răsare un sat. La primele case, spânzurândcoşul într-un stâlp de gard, bătrânul începe a se găti de musaferie...

Aici, în Frumuşica, trăieşte Andrei, cel mai mare dintre noi. Tata, când ajunge cuvorba la el, parc a uita că şi Andrei i-a fost cândva fecior în casă. Ceea ce a fost a fostdemult. Acum şi Andrei c cărunt, are copii de însurat. Totuşi când porneşte să ne vadă,tata începe de fiecare dată cu Frumuşica, pentru ca să stea puţin de vorbă cu un omdeştept şi cuminte, ce drag îi este nici el nemaiţinând minte pentru ce anume. O fetişcană de vreo nouă ani, trecând prin ogradă într-o pereche de galoşi mari, îlzăreşte pe bătrân peste creasta gardului. Se întoarce din drumul ei şi vine la fuga înapoiîn casă. Pierde galoşii, dar nu-i ridică, pentru că nu mai are când. — „Мато! Naş mulduvan ide! ” Frumuşica e un sat de ucraineni. Andrei a luat o fată de aici din sat, şi-a făcut casăîn Frumuşica şi tata, care s-a împăcat cu multe pe lumea asta, nu se poate împăca cugândul că nici nora, nici nepoţii nu-i cunosc limba. In pragul casei unde dispăruse fetiţa, răsare o nevastă josuţă cu mânecile suflecate,cu urme de făină pe pestelcă. Se uită lung la cuşma ţuguiată ce pluteşte peste creastagardului, apoi zâmbeşte din toată inima - 1-а recunoscut, îi strigă ceva vecinei dindreapta, o pune la curent pe cea din stingă si, în sfârşit, porneşte spre portiţă cu mânicileridicate sus, teatral: — „Mamonka moia ridnaia! ” Intră amândoi în ogradă. Tata vine înainte, nora în urma lui. Un băietan, de vreoşaisprezece ani, curăţel îmbrăcat, pieptănat grijuliu, le deschide uşa din faţa casei, princare nu trec decât musafirii. Băiatul sărută mâna bunelului, prinde un crâmpei dinprivirea mamei sale, dă din cap a înţelegere, iese din ogradă cu o bicicletă şi dispare înlungul drumului... Din umbra garajului, de sub un tractor pe jumătate demontat, se ridică un bărbat nalt,voinic, cu o curea de transmisie în mână. îşi ascultă feciorul atent, puţin supărat,cercetând neântrerupt cureaua de transmisie. Saltă puţin sprâncenele a mirare cândprinde despre ce e vorba. Se apropie de băiat, îi găseşte o pată pe haină si o scobeşte cuunghia. îi aşază percica să fie mai bine, o potriveşte în felul cum o purtase el de flăcău,apoi dă din cap în semn că a înţeles. Băiatul se duce, iar el vine să puie la loc cureauade transmisie. Lucrează încet, cu îndemânare, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Dinvreme în vreme o fluturare de zâmbet, îi joacă în colţul buzelor, dar Andrei ostăcândeşte. Abia după ce aşază cureaua, zâmbeşte. Strigă cuiva: — Auzi, Petro! Mi-a venit moşneagul. îşi spală mâinile într-o căldare cu benzină, le şterge cu nişte cârpe vechi, iese dingaraj şi porneşte greoi spre sat. (...) O bună jumătate de noapte, până aproape de zori, tata stă în capul mesei, împodobitîn cămaşa albă pe care i-a cumpărat-o Andrei. în jur s-a întins o petrecere de toatăfrumuseţea. Vreo opt perechi de musafiri, prinşi frăţeşte cu braţele pe după cefe, cântăde tremură sticla în ferestre: ,,Raspreagaite, hlopţî, копі''. Tata mişcă şi el încet buzeleîn urma cântecului, dar se vede că nu-1 ştie. Când răsare câte-un crâmpei de linişte, elzâmbeşte tuturora, mângâindu-şi creştetul: — Las' că-i bine... Pe la zori musafirii se risipesc, cântând şi veselindu-se printre case. Nora tatei cadesecerată în odaia copiilor, rămânând să picure o oră-două, iar la masă n-au rămas decât

şi spună unul altuia, ş-atât de puţin timp le mai rămăsese... (...) Tata e iarăşi la drum, dar drumul se deapănă greu. Pe alocuri e pietruit, pe alocurizace rimat de maşini, cu grămăjoare de prundiş pe margini - n-au dovedit să-l facă.Bătrânul a ameţit tot căutând pe unde să calce. De la o vreme însă calea prinde a coborîşi tot coboară până se topeşte într-un fund de vale. Coborâşul ista abia simţit de trecătoriîl bucură pe tata - oricât ar fi drumul de păcătos, dacă ştie s-o întindă la vale, atunci ebine. (...) Peste vreo şapte verste, cum răsare de după deal coşul fabricii de zahăr, tata seopreşte. Se uită lung la el, de parcă îl vede întâia oară, cercetează o margine de orăşeldezvelită de peste muchia dealului şi împinge, a sfârşit de cale, cuşma pe ceafă. Taci c-a ajuns. Nu departe de şosea, la o aruncătură de băţ, se arată o rarişte de copăcei, un capătpustiit de pădure. Stând la marginea şoselei, tata îşi scarpină ceafa a mare încurcătură,după care frământare se hotărăşte. Porneşte spre copăcei, pipăind cu o mâină cingătoareaşi furând cu ochiul în părţi, de parcă ar întreprinde cine ştie ce aventură. (...) III Pentru câteva clipe zgomotul din ju r se lasă spintecat de sirena fabricii de zahăr şibătrânul tresare. Nicolae n-a avut de lucru, i-a lămurit odată cum se rânduiescschimburile lui şi de atunci tata intră zilnic cu Nicolae la fabrică, pleacă împreună cu el.Acum şi-au sfârşit amândoi ziua de muncă şi tata nu mai poate mânca - trebuie să sespele. După multă alergătură, descoperă un robinet în dosul gării, îşi clăteşte mâinile,aşază pânea în paner şi porneşte spre coşul înalt al fabricii de zahăr. Vine la aceeaşi sonerie, o mai apasă o dată. Nicolae ridică amândouă braţele,salutând cu toată bunăvoinţa lui, dar nu se mişcă din loc. Bătrânul se supără şi răcneşteo dată, cum striga el cu vreo treizeci de ani în urmă, când eram noi mărunţei. — Măi Colea, m ăi!!! Bietul Nicolae! O fi mâncat, pe semne, multă bătaie în copilărie, că si acum, pestetreizeci de ani, glasul puţin răguşit al tatei 1-а suflat de pe scăunaş, de parcă nici n-a fostacolo. A răsărit desculţ în prag, 1-а cuprins pe bătrân în braţe şi tocmai după asta, făcândun pas înapoi, a prins a se încrunta - adică, ce drept are tata să ţipe la dânsul? Bătrânulştă alături stingherit şi el, căci, într-adevăr, să începi musafiria cu aşa răcnete... — Cum de ţi-a venit în cap, tată, să treci pe la mine? — Apoi am stat eu cu baba şi ne-am gândit... Toamna însă e pe sfârşite şi frigul răzbeşte. După ce a tot sărit dintr-un picior în altulşi văzând că altă ieşire nu-i, Nicolae zice: — Hai să intrăm în casă, ce stăm afară... Gurile rele susţin că Nicolae e cel mai avut în familia noastră şi se poate întâmpla săaibă dreptate aceste guri rele. Nicolae e magaziner la fabrica de zahăr, iar dulcele mairămâne a fi o slăbiciune a moldovenilor. Ce-i drept, cu toată averea lui Nicolae, noitrecem rar de tot pe la dânsul. Nu s-a plâns niciodată că і s-ar fi făcut dor de noi. Devenim nepoftiţi, în casa lor începe sfadă. Pe cât de mult îi place lui Nicolae să se plângăde sărăcie, pe atâta nevestei lui îi place să se fudulească cu toate pe câte le are. Sara târziu se aşază toţi trei la o măsuţă să-şi ia cina. Mămăligă, peşte prăjit, brânzăşi jumere. Nicolae anunţă fudul:

— Mâncare naţională. II cinsteşte pe tata cu un păhărel de spirt, după care cinste bătrânul rămâne năucit, deparcă ar fi primit o lovitură groaznică în moalele capului. Nicolae îşi bea paharul fără a-1 simţi şi îl întreabă pe bătrân: — Ce mai face Andrei? O fi uitat haholul cela şi limba maternă? Tata se simte dator să-l apere pe cel mai mare dintre, noi: — Ba vorbesc cu toţii moldoveneşte. Şi muierea lui, şi copiii. — Vorbesc ei pe dracul. Noaptea târziu Nicolae îi aşterne în bucătărie. După ce o scoate la capăt cu aşternutul,se aşază în pirostrii, de parcă ar fi ieşit la vânat, şi urmăreşte atent cum se dezbracă tata.(...) Des-de-dimineaţă apar amândoi la marginea orăşelului. Mica gară de autobuze - unacoperiş ridicat pe şase stâlpi - e pustie. Pe şoseaua ce iese din centrul raionalabia apar primii trecători. Nicolae se opreşte pe-o sprinceană de troscot, cu faţa spredrum. Cu toate că trăieşte abia de vreo patru ani aici, e căutat de multă lume şifiece maşină, fiece motocicletă ori bicicletă frânează măcar pe-o clipă în dreptul lui.Nicolae schimbă câte-o vorbă ba cu unul, ba cu altul. De bătrân a uitat - de abia cândautobuzul pornea de lângă gărişoară, şi-a adus aminte de el şi, văzându-1 urcat, i-a făcutcu mâna în semn de drum bun. IV Pe un povârniş şoseaua se apropie dc pădure, dar la primii copaci pare a se speria deatâta verdeaţă si, răsucindu-se, dispare înapoi în largul câmpurilor. La cotitură,acolo unde şoseaua calcă umbra copacilor de la margine, se iţeşte de prin crengiş o casăveche, pe jumătate pustiită. Dincolo de şosea se vede un iezuşor cârpit cu mătreaţă... Aici, la canton, trăieşte Anton, cel mai cinstit şi cel mai ciudat dintre noi. Luciu demare mirare, dar cam demullişor tata n-a mai fost pe la dânsul şi nici Anton, ce-i drept,n-a păşit praful casei părinteşti. Se miră tata de fiecare dată cum vine, mirat e şi acum -tară să fi avut vreo sfadă, vreo neînţelegere, se înstrăinează cu fiece an tata de fecior. Bătrânul porneşte încet spre canton, cătând bine pe unde calcă, fiindcă în jur, câtprinzi cu ochiul, e numai găinaţ. Vreo patru porci bine hrăniţi răsar de după tulpina unuistejar şi-i privesc curioşi cu ochi mici, dospiţi în grăsime. (...) In pragul cantonului apare o bătrânică gârbovită cu un scăunaş subţioară. Punescaunul lângă prag, se aşază pe el şi începe a privi un spectacol cu următorul conţinut:doi câini turbaţi şi un moşneag ce n-are cu ce se apăra. — Da unde-i Anton? — După lemne îi fi venit? — Мі-ar trebui, nu-i vorba, şi nişte lemne. Mătuşa îşi mângâie picioarele: — Ai bani ori pe datorie? Tata tipăreşte cu palma buzunarele perinei: — Bani gheaţă. Bătrâna se uită lung la dânsul, de parcă ar fi vrut prin ţesătura hainelor să ghiceascăce zace acolo în buzunare. — Apăi, du-te aşa prin pădure, că dacă nu dai de dânsul, el dă de mătăluţă...

Pădurea picură, tristă şi îngândurată, în pragul iernii. Frunze mari se lasă smulse penesimţite din copaci, rotesc încet printre crengile goale şi se sting jos, într-o mare cufoşnet tulbur. Câte-o ghindă sună sec, venind printre crengi, câte-o pasăre zboară pe josprintre tulpini şi iar e linişte înjur. Paşii bătrânului ba se îneacă în frunze, ba vin moale,pe furiş, ba se opresc îngrijoraţi, şi atunci bătrânului і se pare că stejarii, cătând unulpeste umărul altuia, se uită lung şi iscoditor la dânsul. E toamnă, e sfârşit de toamnă şi acum pădurea nu crede nimănui. Credea oamenilorcând era la primii săi muguri, credea cât era verde, ademenea lumea cu căpşune siciuperci. A tot şoptit nopţi întregi când se cosea fânul. Acum vremea marilor frumuseţis-a trecut, pădurea e goală, dezbrăcată şi, când răsare suflare de om, îl priveşte lung pesub sprâncene şi nu-1 crede. — D-apoi bine te-am găsit dar, măi băiete! Anton, o namilă de om cât un munte, cu armă de vânătoare pe umăr, îl priveşte cuochi mari, albaştri, de-o albăstrime deasă ce se întâmplă numai la copii. Vrea să spunăceva, dar nu poate nimeri primul cuvânt şi pare foarte necăjit de asta. — Apoi, ca să vezi... Că-i foarte bine, m ă rog... Primirea musafirilor e un lucru pe care Anton niciodată nu 1-а putut însuşi. Ba strângecu mâna dreaptă - mâna stângă, apoi cu stânga strânge dreapta şi, văzându-1 aşa deîncurcat, tata o ia de la început: — Ei, dar bine te-am găsit, măi băiete! Anton tresare. Auzul lui de pădurar, răsfăţat de atâţia ani cu liniştea pădurii; prindeundeva departe, prin văi, o lovitură hoaţă de topor. Văzând cum îndură el pentru copacul ce geme în vaie, tata îi propune: — Poate ne repezim, să-i sperii colo cu puşca? Atâta a aşteptat Anton, să-i propuie chiar tata. Acum bătrânul abia se mai ţine înurma lui. Ba îl pierde, ba iar îl găseşte. Intr-o vâlcică Anton se opreşte şi, arătând cudegetul spre un strat de frunze aurii, îi spune bătrânului: — Uite aici a fost azi dimineaţă un copac. Tata rămâne uluit: — Nu mai spune! Ş-unde să fie? Scormonind cu călcâiul, Anton dezgroapă de sub frunze un trunchi proaspăt,înlăcrămat de prima durere. Se lasă în pirostrii şi începe, ajutându-şi cu degetul, anumăra inelele. — Avea treizeci şi opt de ani copacul. A fost de-o samă cu mine. S-a aşezat alături şi tata - ce să-i faci, avea întocmai treizeci şi opt de inele copaculşi tot în vara ceea împlinise treizeci şi opt de ani Anton al nostru. Ca să-l mângâie câtde cât, tata desface coşul, alege cele mai frumoase nuci, prăsade, prăjiturele. Ajunse aiciîn miezul pădurii, copturile mamei par o minune cerească şi Anton se bucură grozav: — Săraca m am ă... Ea le-a copt? — Ea, cine altul... O mai ţii minte? Anton se uită undeva în fundul pădurii. — Dacă o visez, vreo jumătate de an o ţin minte. Apoi iar o uit. Tata îl dojeneşte blând: — De ce nu vii? Ea, sărmana, o să orbească repede tot stând la poartă şi aşteptându-vă. Anton zâmbeşte vinovat şi zice, arătându-i trunchiul proaspăt:

— Nu vezi mata ce se face pe lume? Cum să las pădurea? (...) îşi măresc paşii, de parcă ar fugi, dispar în desişuri, iar bătrâna pădure rămâne săplătească încă multă vreme tributul pentru cele câteva pahare de vin cu care un feciorşi-a sărbătorit venirea părintelui său. O roadă de vie vine să distrugă o roadă de pădure- Dumnezeu ştie cum se face, dar se face întocmai aşa. Pe după-amiază, departe de pădure, la o margine de şosea, Anton îl petrece pe tata.Stă foarte amărât şi, după multă frământare, îi spune privind undeva peste deal: — Să nu te superi, tuţă, că n-am putut să te primesc. Poate peste o vreme m-oidescurca şi eu de cele griji şi atunci, dacă îi veni... Adânc mişcat, tata îi răspunde înghiţind în sec: — De şi-ar primi, dragul tatei, toţi copiii părinţii aşa cum m-ai primit tu, n-ar mai fisupărare pe lume... (...) Nu-i adevărat că pădurea ni 1-а furat pe Anton. L-am lăsat noi înşine acolo, iar el deatâta vreme, aşteaptă să venim după el, să-l ducem în frumoasa împărăţie care nu maieste - în lumea copilăriei noastre. V (...) De găsit însă nu-i lucru uşor să-l găseşti pe Serafim. Mai întâi că şcoalaveterinară unde învaţă el se mută mereu dintr-un local în altul şi tata umblă multă vremepână dă de ea. Apoi şcoala îl întâmpină cu o linişte adâncă. Ferestrele sunt larg deschise,două bătrâne spală podelele, pe pereţii coridoarelor sângerează vite ciopârţite în patru,în opt şi, înfricoşat de măcelul ista, tata pleacă. Vine la cămin. O casă cu două etaje, osumedenie de uşi ce se lasă uşor deschise, în camere numai paturi, paturi. Privelişteaaştemuturilor începe a-1 ispiti pe bătrân, o moleşeală dulce îl cuprinde, dar tata nu selasă, căci nu 1-а văzut încă pe Serafim. Din ogradă răzbate mare vâlvă şi tata coboară grăbit scările. La trei plase puse înrând studenţii joacă volei. Băieţi şi fete împreună. Bătrânul trece de la o plasă la alta, îşicaută odorul, dar jocul îl fură. Apoi aude o voce veselă de la plasa din mijloc: — Hei, moşnege, 'ncă n-ai murit? Tata râde. Dă din cap că încă nu. Serafim joacă la plasă, sare sus şi bate mingile deparcă ar fi tăiat lemne, strigă tatei: — Rabdă până batem doftorii, pe urmă ne pupăm... (...) REPERE DE INTERPRETARE In viaţă sunt momente când îţi pare că totul e pierdut, când sufletul ţi-e bântuit dedor şi de deznădejde şi ţi-ai dori măcar un pic de fericire din partea copiilor. Dar cât deimportant e că bunătatea, tactul, demnitatea, simţul datoriei faţă de părinţi, faţă de copii,faţă de aproapele nostru să ne domine mereu în toate acţiunile. Relaţiile nici pe departeobişnuite dintre părinţi şi copii sunt zugrăvite în chip măiestrit de Ion Druţă în nuvelaUltima lună de toamnă. Simplitatea concepţiei e un prim însemn al talentului care puneaccentul pe capacitatea de a se manifesta prin trăsături de caracter distincte, prin mesajeetice importante, „care n-au voie să fie alambicate în construcţii verbale bizare, străinefirii personajelor’.

Reflecţiile senine sau amărui asupra vieţii trăite nu ne înfăţişează o criză a„conştiinţei patriarhale” a eroului din nuvelă, ci lumea bogată şi complexă a sufletului,atât de sensibilă la transformări impetuase ale realităţii. La un moment dat rămân bătrânii singuri şi duc dorul, tânjesc, cum e şi firesc dupăcopii: „Mătuşa face focul, vreascurile trosnesc harnic, mistuite de o singura soartăfierbinte şi zâmbeşte, furată de gânduri,bătrâna. Focid din vatră e vechiul ei tovarăşcare a ajutat-o să încălzească, să hrănească, să-şi crească odraslele şi cu toate că arămas singurică, atunci când vede un foc încins, і se pare că se grăbesc să vie toţi ceicare au împărţit odată căldura acestei vetre Rămaşi singuri în casa părintească, bătrânii, mai ales mama, aşteaptă când lafereastră, când la poartă să le vină copiii, dar ei nu mai vin. „Sara se lasă peste tot şi femeia stă împietrită de o mare tulburare, cu privireapierdută în lungul drumurilor. E tăcută şi buna noastră mama. A ieşit acum, ca şi înmulte alte seri, la portiţă să ne aştepte ”. întruchiparea motivului central al operei - dorul - e tata şi mama. Acest motivcaracterizează de astfel întreagă operă a lui Druţă, dându-i un profund accent liric. Tata,protagonistul operei, expediind fiilor telegramă că e, chipurile, bolnav şi-i aşteaptă, seîmbolnăveşte cu adevărat (căci e boala dorului de copii), neputând suporta făţărnicia,falsul, minciuna. ,, Tata oftează a pagubă şi-şi pipăie grumazul: - Uite aici, la încheietură, mă frige. ... - Da oare să le trimitem că eşti pe p a t de moarte? ” Bătrânii analizează cauzele înstrăinării copiilor, căci după ce şi-au făcut \"datoria” seaşteaptă la mai multă dragoste, căldură, atenţie sufletească. însă copiii îşi au alte bucurii,interese, preocupări. De aceea atitudinea lor faţă de cei care le-au dat viaţă rămâne într-o oarecare măsură \"ritualică”. Părinţii se întorc retrospectiv în planul trecutului, astfel compensând lipsa şi dorulce îl simt pentru copii: Undc-v spândzuraţii ceia? M ăi dracilor! Ia, cin 'mă descalţă îi dau bomboane. Ne cheamă pe noi. Cum se îmbată, uită că am crescut, că ne-am risipit prin lume. - Au să vie. Să ţii minte се-ţi spun, zicea mama. - Las 'dar. Aştept până vin e f \ Tata nu înţelege din ce cauză copiii întârzie. Să vină să-i viziteze, ce-i face să uitedrumul spre casă. Am fost prost, iaca, n-am adunat avere... Că, de-aş avea un ulcior de galbeni camoşul cela din poveste, să vezi cum ті-ar alerga odraslele. Dar, cum v-am spus, amfost prost, n-am adunat avere”. Părinţii sunt prezentaţi ca nişte firi poetice, trăiesc „până la paroxism bucuriile şidurerile existenţei lor, dramele ei” . Ştiu preţul umorului şi al ironiei, sunt plini dedemnitate şi de voie bună, „se înfioară în faţa satului şi a sublimului”, caută cuînfrigurare adevărul şi rostul trecerii prin lume a omului. Tata e zugrăvit de Ion Druţă ca un erou ce adună în sine acele valori spiritualeacumulate de popor timp de secole şi pe care le vrea cu toată energia ce o mai are să levadă înfiorate şi în modul de trai al celor şase copii ai lui. Demnitatea e pivotul spiritualal personalităţii bătrânului tată, ea e calitatea dominantă a celor mai multe personaje din

opera lui Druţă, criteriul umanismului lor. Demnitatea constituie problema principală avieţii personajelor literare, chipul cărora se conturează din confruntarea permanentă aconştiinţei, de statornicie a neamului în spaţiul mioritic cu forţele sociale ostile esenţeineamului. Esenţele conştiinţei neamului sunt cercetate de Ion Druţă în cadrul existenţeispirituale a ţăranului, a omului concrescut cu trup şi suflet în spaţiul mioritic. Ultimalună de toamnă e o operă axată substanţial pe viziunea despre lume a ţăranului român.Ca şi celelalte opere druţiene Ultima lună de toamnă realizează o viziune artistică apoporului nostru, exponentul ei plenipotenţiar fiind omul de la ţară. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi fragmentele din nuvela lui Ion Druţă şi rezumaţi conţinutul. Ce temă abordează autorul în această nuvelă? 2. Cum este descris locul şi timpul în care au loc evenimentele în lucrarea dată? Ce semnificaţie au aceste noţiuni (de loc şi de timp). 3. Cum sunt redate relaţiile părinţi-copii în nuvela Ultima lună de toam nă? Motivaţi-vă răspunsul. 4. Ce tradiţii şi obiceiuri autohtone descrie autorul în nuvela sa? Care este rolul lor în redarea conţinutului de idei? Argumentaţi-vă răspunsul. 5. Ce simbolizează drumul parcurs de bătrânul tată pentru a-şi vedea copiii. Motivaţi-vă răspunsul. E X E R C I Ţ>I I. A P L IC A Ţ>II 1. Analizaţi-vă - fiecare pentru sine - dispoziţia pe care v-a creat-o lectura nuvelei. E o nuvelă tristă sau optimistă? Argumentaţi-vă răspunsul. 2. înscrieţi în caiete câteva gânduri referitoare la starea lăuntrică a eroului principal. 3. De ce aflându-se în casa lui Andrei, bătrânul tată exclamă de patru ori ..Las că- i b in e ..:'. E o împăcare cu destinul sau satisfacţia tatălui e provocată de altă cauză? Căutaţi răspunsul în comportarea tuturor personajelor angajate în scenele vizitei tatălui în casa lui Andrei. 4. Demonstraţi că chipul lui Anton e un simbol. 5. Care este rolul cocoşului în nuvela lui Ion Druţă? Ce datină a poporului nostru este legată de această pasăre? 6. Urmăriţi şi analizaţi trăsăturile de caracter ale fiecăruia dintre feciorii bătrânului tată. Discutaţi în acest context. 7. Prezentaţi-1 pe bătrânul tată din perspectiva ţăranului simplu, care crede în tot ce este sfânt şi frumos, respectă cu sfinţenie morala creştină, dar şi din perspectiva tatălui care doreşte să vadă ce roade a dat viaţa sa proprie - prin cei şase copii ai săi. 8. Discutaţi despre structura şi compoziţia acestei nuvele.

9. Ce moduri de expunere întâlnim în nuvela Ultima lună de toam nă? Ce puteţi spune despre particularităţile artistice ale acestei nuvele? 10. Explicaţi, printr-un mic comentariu, titlul nuvelei. REFERINŢE CRITICE „Ion Druţă îşi creşte copacul său roditor atât de bine şi echilibrat, încât niciodată nuplăteşte tribut modei sau conjuncturii literare. Când îl căutăm pe Ion Druţă printrenuvelişti, îl aflăm numaidecât printre acei care iustrează şi codifică prestigiul acestuigen. Când sunt enumerate numele ilustre ale dramaturgilor din ţară, îl întâlnim şi pe celal pământeanului nostru/’ Ion C. Ciobanu „Druţă este cel mai valoros scriitor naţional al Basarabiei din a doua jumătate asecolului XX şi - aş risca să spun - din toate timpurile, adevărat scriitor al poporului,care e legat cu trup şi suflet de tot ce are fundamental neamul nostru: de oameni şi naturaţinutului, de istoria şi tradiţiile de secole, de creaţia folclorică şi de graiul poetic, defilozofia şi înţelepciunea lor, de întreaga spiritualitate muiată în cântecele de „frunzăverde”, în mitologie şi dor mioritic, în sacru şi biblic.” Mihail Dolgan „Tipologic, Druţă aparţine categoriei creatorilor rurali în literatură, a acelora carecred că „veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga). Or, universul rural stă sub semnulnaturalului, al organicului. Organicismul se comunică şi concepţiei despre artă. IonDruţă, în speţă, cultivă o frază articulată după legile naturalului, simplităţii, tăceriisemnificative. Ea trebuie auzită, stângăcia expresivă poartă pecetea ingenuităţii şirostirii disimulate, ocolite, ţărăneşti...” Mihai Cimpoi SAR C IN I 1. Realizaţi un comentariu literar desfăşurat al nuvelei Ultima lună de toam nă de Ion Druţă. 2. Faceţi portretul literar al bătrânului tată din nuvela lui Ion Druţă din perspectiva destinuli împlinit al acestuia, având ca punct de reper fragmentul: ..ЛУ a trăit şaptezeci de cmi jo s printre oameni, ştie cum şi pentru ce se răstoarnă brazda, a jucat copii pe genunchii osteniţi, a ştiut să rostească o vorbă frum oasă la închinarea unui pahar cu vin. Acum, nu-i vorbă, e sus, le vede micşorate pe toate, dar singurătatea înălţimii vine să-l lumineze oarecum ”, 3. Citiţi şi alte opere din creaţia lui Ion Druţă şi discutaţi în clasă.

Victor Hugo (1802 - 1885) ■ Victor-Marie Huao a fost al treilea si ultimul fiu al lui Joseph Leopold Sigisbert Hugo (1773 - 1828) şi Sophie Trebuchet (1772 - 1821). S-a născut în anul 1802 la Besancon în regiunea Franche-Comte. Deşi a locuit în Franţa cea mai mare parte a vieţii lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat şi a locuit în Belgia, în Jersey şi Guemsey. Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite: căderea şi revenirea Primei Republici şi apariţia primului imperiu sub Napoleon I. Acesta s-a proclamat4П împărat la doar doi ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, Dinastia Bourbon a fost restaurată.Tatăl lui Victor Hugo era republican, ateu şi ofiţer în armata lui Napoleon, pe care îlstima enorm, iar mama sa era catolică şi regalistă.Victor Hugo era simpatizant al Republicii. A fost „ p a ir’ al Franţei, iar în anul 1841a fost ales în Academia Franceză.Zece ani mai târziu, Hugo a fost exilat pentru curajul de a-1 numi pe Napoleon al III-lea „trădător’. A fost exilat din 1851 până în 1870, când s-a întors în Franţa.In decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamfletele sale cele mai cunoscutela adresa lui Napoleon al III-lea: N a p o leo n cel m ic ' şi Jsio ria unei crime''. Deşi aufost interzise în Franţa, pamfletele sale au avut o puternică influenţă în ţările învecinate.Hugo a scris în exil şi Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut roman al său.Primele opere ale lui Victor Hugo au fost profund influenţate de Francois-Rcnc deChateaubriand. Victor Hugo a publicat primul său roman, Han din Islanda, în 1823, lanumai 21 de ani.Opera lui Victor Hugo este vastă, alcătuită din: poeme, ode şi balade: 1822: Ode şipoezii diverse (Odes et poesies diverses), 1829: Orienialele (Les Orientales),1831: Frunze de toamnă (Les Feuilles d'automne), 1835: Cântecele crepusculului (LesChants du crepuscule), 1837: Vocile lăuntrice (Les Voix interieures), 1840: Razele şiumbrele (Les Rayons et les Ombres), 1853: Pedepsele (Les châtiments) - capodoperă apoeziei satirice franceze, 1856 - 1857: Contemplaţiile (Les Contemplations),1859 - 1883: Legenda secolelor, două volume - capodoperă a poeziei franceze. Drameşi tragedii: \%21. Cromwell - cu celebra-iPrefaţă, 1830: Hernani (Hernani oul'honneur castillan), 1831: Marian Delorme, 1832: Regele petrece (Le roi s'amuse),1835: Angelo, 1837: Ruy Blas - capodopera sa dramatică, 1843: Burgravii (LesBurgraves). Romane: 1818: Bug-Jargal, 1823:Han din Islanda {Han d'Islande),1829: Ultima zi a unui condamnat la moarte (Le Dem ier Jour d'un condamne), unadevărat rechizitoriu pentru abolirea pedepsei capitale, 1831:Notre-Dcime de Paris,1834: Claude Gueux, 1862: M izerabilii (Les Miserables), 1866: Oamenii mării (Les

Travailleurs de la mer), dedicat locuitorilor insulei Guemsey, 1869: Omul carerâde (L'homme qui rit), roman fdozofic ce condamnă aristocraţia şi monarhia,1874: Anul '93 (Quatrevingt-treize). Pamflete: 1852: Napoleon cel mic (Napoleon lePetit), 1877: Istoria unei crime (Histoire d'une crime), 1859: Legenda secolelor (La.Legende des siecles), ciclu de poeme prin care este înfăţişată istoria omenirii. Victor Hugo a murit la 22 mai 1885, iar la funeraliile sale au luat parte mai multde două milioane de oameni care l-au admirat şi au vrut să-l însoţească pe ultimul drum.Este înmormântat în Panteonul din Paris. Notre-Dame de Paris Cartea a patra III. „Immanis pecoris custos, immanior ipse.” în 1482, Quasimodo crescuse. Devenise de mai mulţi ani clopotar laNotre-Dame, graţie părintelui său adoptiv, Claudiu Frolo, care ajunsese arhidiacon deJosas, graţie suzeranului său Louis de Beaumont, ce devenise episcop de Paris, în 1472,la moartea lui Guiilaume Charetier, graţie patronului său Olivier le Daim, bărbierulregelui Ludovic al Xl-lea prin graţia Domnului. Quasimodo era deci clopotarul de la Notre-Dame. Scenă din film u l, , Notre-Dame de Paris \" . Italia, 1956. Regia de Jan Delannia Cu timpul se formase nu ştiu ce legătură intimă între clopotar şi biserică. Despărţitpentru totdeauna de lume prin dubla fatalitate a naşterii sale necunoscute şi a naturii salediforme, închis din copilărie în acest dublu cerc cu neputinţă de străbătut, bietulnenorocit se obişnuise să nu vadă nimic pe lume dincolo de zidurile religioase care îlculeseseră la umbra lor. Notre-Dame fusese rând pe rând, pentru el, pe măsură ce creşteaşi se dezvolta, oul, cuibul, casa, patria, universul. Şi este sigur că între creatură şi edificiu era un fel de armonie misterioasă,preexistentă. Când, mic încă, se ţâra ca broasca pe sub bezna bolţilor, el părea, cu figuralui omenească şi cu făptura-i monstruoasă, reptila naturală a lespezii umede şi mohorâte peste care umbra capitelelor romane proiecta atâtea forme bizare. Mai târziu, când seagăţă pentru prima oară, maşinal, de frânghia turnurilor, scândzurându-se de ea şi

punând clopotul în mişcare, Claudiu, părintele său adoptiv, avu impresia unui copil acărui limbă se dezleagă şi începu să vorbească. Astfel, treptat, treptat, dezvoltându-se întruna în sensul catedralei, trăind, vorbindaici, neieşind aproape niciodată, suferind la orice oră presiunea ei misterioasă, ajunsesă-i semene, să se încrusteze pentru a spune astfel, să facă parte integrantă dintr-însa.Unghiurile lui ieşite se îmbucau - ierte-ni-se figura aceasta - cu unghiurile intrate aleedificiului, părând nu numai locuitorul, dar şi conţinutul lui firesc. Aproape s-ar spunecă luase forma lui, aşa cum melcul ia forma carapacei sale. Era locuinţa, gaura, învelişullui. Intre bătrâna biserică şi el era o simpatie instinctivă atât de profundă, existau atâteaafinităţi magnetice, atâtea afinităţi materiale, încât el adera la ea oarecum ca broascaţestoasă la carapacea ei. Carapacea lui era catedrala zgrunţuroasă. E de prisos să atragem atenţia cititorului că nu trebuie să ia întocmai figurile pe caresuntem obligaţi să le întrebuinţăm aici pentru a exprima împerecherea ciudată,simetrică, imediată, aproape cosubstanţială, dintre om să spunem şi un edificiu. Deasemenea este de prisos să spunem cât de mult se familiarizase el cu întreaga catedralăîntr-o lungă şi intimă convieţuire. Locuinţa îi aparţinea. Ea nu avea un colţişor pe care Quasimodo să nu-1 cunoască,înălţime pe care el să n-o fi escaladat. I se întâmpla de multe ori să se caţere pe faţadăajutându-se numai de asperităţile sculpturii. (...) Cartea a noua II. Cocoşat, chior, şchiop In evul mediu şi până la Ludovic al XH-lea, orice oraş din franţa îşi avea locurilesale de adăpost în potopul de legi penale şi de jurisdicţii barbare care inundau cetatea,locurile dc adăpost erau insule care se ridicau deasupra nivelului justiţiei umane. Oricecriminal care ajungea într-însele era salvat. Locurile dc adăpost erau aproape deopotrivăla număr ca şi cele de scândzurătoare. Abuzul impunităţii se găsea alături de abuzulsuspiciunilor, două lucruri rele care căutau să se corijeze unul pe altul. Palatele regelui,palatele prinţilor, bisericile în special, aveau drept de adăpost. Câteodată se faceatemporar loc de adăpost dintr-un oraş întreg care avea nevoie să fie repopulat. Ludovical Xl-lea a transformat Parisul în adăpost la anul 1467. De cum punea piciorul în adăpost, criminalul devenea sacru; trebuia să se păzeascăînsă de a ieşi de acolo. Dc cum facea un pas afară din sanctuar, cădea iarăşi în cursă.Roata, ştreangul, supliciul vegheau în preajma locului de refugiu, pândindu-şi neîncetatprada, asemenea rechinilor în jurul vasului. S-au văzut condamnaţi care albeau astfelîntr-o mănăstire, pe scara unui palat, în câmpia unei mănăstiri, sau sub o tindă debiserică; în chipul acesta adăpostul era o închisoare ca orişicare alta. Se întâmplacâteodată ca o hotărâre solemnă a parlamentului să violeze refugiul şi să-l restituie peosândit, călăului; dar aceasta se întâmpla rar. Parlamentele sc înfricoşau dc episcop, iarcând ambele robe se frecau între ele, toga avea de furcă, mult, cu sutana. Uneori, totuşi,ca de exemplu în cazul asasinilor lui Petit-Jean, călăul Parisului, şi în acela al lui EmeryRousseau, asasinul lui Jean Valleret, justiţia sărea peste biserică şi trecea la executareasentinţelor sale; dar, cu excepţia unei hotărâri a parlamentului, vai de cine viola cu arma

şi Jean de Châlons, mareşal de Chaimpagne; cu toate acestea nu era vorba decât de unoarecare Pcrrin Marc,asasin mizerabil; darambii mareşalisfărâmaseră porţilemănăstirii Saint-Mery.Aceasta era enormitatea.Domnea în jurulrefugiilor un respect atâtde mare încât, dupăspusa tradiţiei, elînvăluia uneori până şianimalele. Aymoinpovesteşte că, atunci când Scenă dinfilmul „Notre-Dame de Paris”. Italia, 1956. Regia de Jan Delanniaun cerb, fugărit deDagobert, s-a refugiat lângă mormântul Sfântului Denys, haita s-a oprit scurt, lătrând.Domnea în jurul refugiilor un respect atât de mare încât, după spusa tradiţiei, elînvăluia uneori până şi animalele. Aymoin povesteşte că, atunci când un cerb, fugărit deDagobert, s-a refugiat lângă mormântul Sfântului Denys, haita s-a oprit scurt, lătrând.Acolo a depus-o Quasimodo pe Esmeralda, după goana lui smintită şi triumfalăprin turnuri şi galerii. Câtă vreme a durat goana, fata n-a putut să-şi revină în fire, pejumătate buimacă, pe jumătate trează, nemaidându-şiscama decât că urca în aer, că plutea, că zbura, că ceva o ridica deasupra pământului.Auzea din când în când, la ureche, râsul hohotitor, glasul zgomotos al lui Quasimodo;îi întrezărea ochii; atunci vedea nelămurit, sub ea Parisul punctat de nenumăratele luiacoperişuri de ardezie şi de olane, ca un mozaic roşu şi albăstriu, iar deasupra capuluichipul înfricoşător şi voios al lui Quasimodo. Atunci pleoapa і se închidea. I se părea cătotul s-a sfârşit, că a fost executată în timpul leşinului şi că duhul diform care a prezidatla destinul ei o luase şi o ducea. Nu îndrăznea să-l privească şi se lăsa în voia lui.Dar când clopotarul ciufulit şi cu răsuflarea tăiată o depuse în chilia refugiului, cândsimţi mâinile lui groase desprinzând încetişor funia care îi rănea braţele, avu zguduireaaceasta care trezeşte brusc pe pasagerii unui vas ce acostează în toiul unei nopţiîntunecoase. Se treziră şi gândurile sale, care reveniră unul câte unul. Văzu că se afla încatedrală, îşi aminti că a fost smulsă din mâinile călăului, că Phoebus trăia, că Phoebusn-o mai iubea. Şi ambele idei răspândeau atâta amărăciune una asupra celeilalte, încâtse întoarse spre Quasimodo, care stătea în picioare, şi îl întrebă:- De ce m-ai salvat?El o privi încordat, căutând parcă să ghicească vorbele ei. Ea repetă întrebarea.Atunci el îi zvârli o privire tristă şi fugi.Fata rămase mirată.După câteva momente, el reveni aducând un pachet pe care îl aruncă la picioarele ei.Erau veşminte pe care femeile miloase le depuseseră pentru ea în pragul bisericii. Ea seprivi atunci, se văzu aproape goală şi roşi. Viaţa revenea.Quasimodo păru că încearcă ceva din această pudoare. îşi umbri privirea cu mâna-ilată şi se depărta din nou, însă cu paşi înceţi.

Ea se grăbi să se îmbrace. O rochie albă cu un voal alb. Un veşmânt de novice.Abia se îmbrăcase şi-l văzu pe Quasimodo revenind. Ţinea un coş sub un braţ şi osaltea sub altul. în coş, o sticlă, pâine şi câteva provizii. Puse jos coşul şi glăsui:- Mănâncă! întinse salteaua pe lespede şi glăsui: Dormi! Clopotarul adusese prânzulşi aşternutul său. Egipteanca îşi înălţă ochii spre el pentru a-i mulţimi. Dar nu putu săarticuleze un cuvânt. Nefericitul era într-adevăr oribil. Ea îşi coborî capul cu o tresărirede spaimă. Atunci el îi spuse:- Te înfricoşez. Sunt tare urât, nu-i aşa? Nu te uita la mine. Ascultă-mă doar. Ziuaai să rămâi aici; noaptea poţi să te plimbi prin toată biserica. Dar să nu ieşi din bisericănici ziua, nici noaptea. Ai fi pierdută. Те-ar ucide, iar eu aş muri.Ea îşi ridică,tulburată, capul ca să-irăspundă. El dispăru.Fata se pomeni singură,gândindu-se lacuvintele ciudate alefăpturii aproapemonstruoase, izbită desunetul glasului lui, atâtde răguşit şi cu toateastea atât de blând.Apoi examinăchilia. Era o cameră cade şase picioare pătrate,cu o ferăstruică şi o uşăpe planul uşor înclinatal acoperişului. Câteva Biserica „Notre-Dame”, Paris (Franţa)jgheaburi cu figuri deanimale păreau că se pleacă în jurul ei şi întind gâtul pentru a o vedea prin ferăstruică.De pe marginea acoperişului zărea vârful hornurilor care înălţau sub ochii ei fumultuturor focurilor din Paris. Spectacol trist pentru biata egipteancă, copilă găsită, condamnată la moarte, făpturănenorocită, fără patrie, fără familie, fără cămin. In momentul când gândul la izolarea ei se arăta astfel, mai sfâşietor decât oricând,simţi un cap păros şi bărbos lunecând printre mâini, pe genunchi. Tresări (totul oînfricoşa acum) şi privi. Era biata capră, sprintena Djali, care scăpase pe urma ei, înmomentul când Quasimodo împrăştiase brigada lui Charmolue, şi care, de aproape unceas, se pierdea în mângâieri la picioarele ei, fără sa poată căpăta o privire. Egipteancao acoperi cu sărutări: - O, Djali, cum te-am uitat! spunea ea. Aşadar, tu te gândeşti totdeauna la mine!Tu nu eşti nerecunoscătoare! In momentul acela, ca şi cum o mână invizibilă ridicase greutatea care îi înfrânalacrimile de atâta timp în inimă, ea se pomi pe plâns. Şi, pe măsură ce lacrimile curgeau,simţea ducându-se cu ele ceea ce era mai usturător şi mai amar în durerea ei. Când se înseră, і se păru noaptea atât de frumoasă, luna atât de încântătoare, încât

tăcu ocolul galeriei ce învăluie biserica. Simţi oarecare uşurare, căci pământul і se părucalm, văzut de la înălţimea aceea. REPERE DE INTERPRETARE Notre-Dame de Paris a lui Victor Hugo este un roman istoric în tradiţia lui Ivanhoeal lui W alter Scott. Romanul prezintă un tablou plin de viaţă al Parisului secolului XV,oraş în care abundă ceremoniile fastuoase, banchetele groteşti, revoltele populare şiexecuţiile publice, toate având drept punct central catedrala Notre-Dame. Hugo dedicădouă capitole descrierii bisericii gotice, aducându-şi cititorul în chiar inima ei. De pe înălţimile sale ameţitoare de piatră, el oferă o vedere subiectivă a Parisului.Cuvântul anankhe („soartă'’) scrijelit pe ziduri dezvăluie forţa motrice a intrigii gotice. Soarta lui Quasimodo este pecetluită când este abandonat de mama sa, după naştere,pe treptele de la Notre-Dame. Adoptat de arhiepiscopul Claude Frollo, Quasimododevine clopotar în tum, unde îşi ascunde groaznica cocoaşă de ochii iscoditori aiparizienilor. Frollo este măcinat de iubirea interzisă pentru frumoasa ţigancă Esmeralda,care dansează în piaţa din faţa catedralei. El îl convinge pe Quasimodo să o răpească,dar planurile îi sunt zădărnicite de Phoebus, căpitan al arcaşilor regelui, care seîndrăgosteşte şi el de Esmeralda. Quasimodo este prins, întemniţat, torturat şi umilit. După ce este bătut cu brutalitate,este îngrijit de Esmeralda, care îi dă să bea apă. Din acest moment, Quasimodo îi dedicăviaţa. Cu aceste trei personaje sub vraja Esmeraldei, se naşte o dramatică poveste dedragoste şi de trădare. Frollo, obsedat de Esmeralda, o urmăreşte la o întâlnire cuPhoebus, pe care îl înjunghie din gelozie. Esmeralda este arestată şi condamnată lamoarte pentru această crimă şi, în ciuda tentativei curajoase de eliberare a luiQuasimodo, este scândzurată. Văzând-o agăţând în ştreang, Quasimodo strigă: „Ea este tot ce am iubit.\" Temaispăşirii prin dragoste a atins o coardă sensibilă în cititorii din toată lumea. Romanul Notre -D am e de Paris rămâne o capodoperă artistică. Intriga se desfăşoarăpe fundalul istoric al secolului al XV-lea, personajele Esmeralda şi Quasimodoincarnează sublimul sentimentelor, în antiteză cu răul, în figura lui Claude Frollo şi ainchiziţiei. Universul creaţiei lui V. Hugo însumează gândirea umană şi acoperă toate genurile,ilustrând diversitatea şi universalitatea mişcării romantice, sinteză spirituală a unei epocide reînnoire. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Efectuaţi lectura analitică a fragmentelor din romanul lui Victor Hugo. Rezumaţi, oral, conţinutul celor citite. 2. Ce epocă din istoria Franţei este descrisă în roman? Argumentaţi-vă răspunsul. 3. Care este provenienţa socială a personajelor principale din roman? De ce credeţi că anume această treaptă socială este prezentată de autor? Motivaţi-vă răspunsul.

4. Ce simbolizează catedrala Notre-Dames de Paris? Ce cunoaşteţi voi despre această catedrală? 5. Ce tip de roman este lucrarea lui Victor Hugo? Argumentaţi-vă răspunsul. A F L A Ţ>I M A I M U LŢI Romantismul este un curent literar şi artistic, apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea ca o reacţie împotriva clasicismului şi a excesului de raţionalism prezent în gândireailuministă. A fost anticipat de o mişcare literară numită preromantism. Particularităţi: - libertatea de creaţie, refuzul normelor şi al regulilor impuse de clasicism; - afirmarea individualităţii, a originalităţii şi a spontaneităţii; - cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei. Gândirea romantică se întemeiază pe nevoiade eliberare a eului de orice fel de constrângeri (religioase, politice, sociale, estetice,morale); - egotismul. Actul de creaţie este înţeles ca interiorizare, ca autocontemplare,întoarcere către sine. Schelling afirma că pentru a ajunge să cunoşti adevărul, lumeaînconjurătoare, trebuie să te cunoşti mai întâi pe tine. El îi acordă un rol privilegiatartistului care, animat de o misterioasă energie creatoare, are menirea de a refaceunitatea dintre om şi natură. In viziunea romanticilor, raţionalismul şi apariţiacivilizaţiei modeme de tip industrial (a doua jumătatea a sec. al XVIII-lea), l-auînstrăinat pe om de natură, de semeni, de el însuşi; - amestecul genurilor, al speciilor şi al stilurilor; - cultivarea antitezei (trecut - prezent, înger - demon, omul superior - omulcomun); - personaje excepţionale în împrejurări excepţionale. Se observă la romanticipredilecţia pentm personaje puternic individualizate, cu calităţi sau defecte ieşite dincomun, aflate în conflict cu societatea, cu ele însele sau cu Dumnezeu. Adeseori, eroulromantic este un inadaptat, neînţeles de societatea în care trăieşte, izolat (aparesentimentul singurătăţii). Alteori este prins între tendinţe şi aspiraţii contradictorii, ce îlpot împinge până la dedublare sau nebunie. Apar în creaţiile romanticilor personaje dintoate mediile sociale. Se remarcă interesul pentm ipostazele excepţionale ale umanului:titanul, demonul, geniul; - ironia romantică. Dezgustat de realitatea în care trăieşte, artistul are tendinţa de ase refugia într-o lume imaginară, pe care şi-o constmieşte în funcţie de propriile dorinţeşi idealuri. Romanticul se retrage, pentm a fi departe de realitatea meschină, chiar şipentm o clipă, în lumea visului, în trecutul istoric, în natură. Conştientizează însă căacest univers al fanteziei nu este durabil (ci doar o soluţie de moment) şi atunci îl supunederiziunii, atitudine cunoscută sub numele de ironie romantică; - cultul Antichităţii. Romanticii priveau Antichitatea ca pe un spaţiu al frumuseţiişi armoniei, ca pe o lume paradisiacă, întemeiată pe comunicarea între uman şi divin,sau ca pe un univers tragic, dominat de geniul lui Orfeu, simbol al durerii universale(întâlnit şi în poezia lui Eminescu - „Memento M ori! ”);

- interesul pentru specificul naţional şi pentru folclor, legende, mituri, basme,simboluri. Filosoful german Herder arată că originalitatea unui autor sau a unei literaturirezultă din valorificarea elementului naţional; - interesul faţă de trecutul istoric şi faţă de spaţiile exotice (în primul rând faţă deOrient); - contemplarea naturii. Natura constituie pentru romantici cadrul marilorexperienţe (dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu al inadaptatului măcinat de răulsecolului. In literatura romantică sunt înfăţişate două ipoteze ale naturii: naturaprotectoare dar şi natura ostilă, indiferentă la suferinţele omeneşti; - în romantism se impune un cult al sentimentului, iubirea fiind trăirea supremă.Stările de suflet asociate iubirii sunt contradictorii, aşa cum chipul femeii iubite estecând demonic, când angelic, trezind fie dispreţ şi repulsie, fie adoraţie şi evlavie; - interesul pentru redarea culorii locale; - cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenţa existenţei, în timp cerealitatea devine iluzie, aparenţă. Visul, în forma reveriei, este şi stare de creaţie. - fascinaţia misterului şi gustul pentru fantastic. Preferinţa pentru fantastic satisfaceinteresul romanticului faţă de ceea ce este straniu, neobişnuit, ţine de sferaexcepţionalului; - preferinţa pentru nocturn. In timp ce clasicul este un spirit diurn, romanticul estefascinat de elementul nocturn ce poate constitui cadrul unor experienţe mistice, eroticesau terifiante. Motivul nocturn se asociază cu atracţia pe care o exercită, asupra spirituluiromantic, cosmosul, astralul: luna şi stelele sunt frecvent invocate, apărând ideea căadevărata patrie a sufletului omenesc, este cerul; Reprezentanţi: Victor Hugo, Lamartine, Al. Dumas, Gerard de Nerval, Holderlin,.Movalis - Vasile Cârlova, I.H. Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu,Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, Cezar Bolliac.REŢINEŢI!ҐN Figura de stil este un procedeu (o schimbare sau modificare a limbii) prin care este sporită expresivitatea unei comunicări.4________________________________________________________________/ Figurile de stil acţionează în frază la nivelul form al (anacolut, inversiune, repetiţie)sau noţionctl (hiperbolă, metaforă, sinecdocă) şi au ca efect apariţia unor noi sensuri. Antiteza (gr. antithesis - opoziţie) este o figură de stil care constă în asocierea a două idei, imagini, noţiuni, situaţii sau personaje aflate în opoziţie, pentru a pune în^valoare caracterul lor,_____________________________________________________ ^ Termenii antitezei sunt elemente contradictorii folosite forţat în descrierea unuiobiect sau în două, ele fiind o sinteză excepţională cu rolul de a lumina imagineaobiectului sau a obiectelor, ca şi cum unul s-ar justifica prin celălalt. Atunci când termenii antitezei exprimă un obiect concret, antiteza este descriptivă şieste folosită în întocmirea portretelor.

Ştefan-Vodă om mi mare de stat, mânios şi degrabă vărsătorin de sânge nevinovat...aminterelea era om întreg la fire, nelenuşu... unde nu gândeai acolo îl aveai. La lucrude războaie meşter, (mânios, nestăpânit vs. înţelept, energic) (G. Ureche) E X E R C I Ţ>I I. A P L IC A Ţ>II 1. Romanul Notre-Dames de Paris este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Victor Hugo. In urma lecturii romanului faceţi o analiză a subiectului şi a personajelor din această lucrare. 2. Citind fragmentele din roman propuse în manual, indicaţi trăsăturile sensibilităţii romantice, aşa cum reies ele din textele date. 3. Discutaţi despre particularităţile artistice ale romanului şi motivaţi, prin citate din textul operei, apartenenţa la romantism. 4. Identificaţi şi înscrieţi în caiete personajrle principale din roman. Caracterizaţi-le pe fiecare în parte, făcând o paralelă între ele. 5. Demonstraţi că romanul lui Victor Hugo este un roman de dragoste. 6. Analizaţi romanul lui V . Hugo din perspectiva curentului literar căruia îi aparţine. REFERINŢE CRITICE „Teoretician, îndrumător, principal reprezentant al şcolii romantice şi iniţiator al maituturor direcţiilor literaturii din sec. XIX în Franţa. Personalitate uriaşă prin capacitateade cuprindere a celor mai variate ipostaze ale existenţei umane, prin vizionarismulgândirii poetice, Hugo acoperă şi revoluţionează toate genurile literare. (...) Excelentpictor de medii, de atmosferă şi, mai ales, al maselor în m işcare/’ Gabriela Danţiş „Victor Hugo era, dintru început, omul cel mai înzestrat, cel mai evident ales pentrua exprima prin poezie ceea ce am să numesc misterul vieţii. Natura, care ne întâmpină ori încotro ne-am întoarce şi care ne învăluie ca un mister,se înfăţişează sub mai multe stări simultane, fiecare din ele, după cum este maiinteligibilă şi mai sensibilă, oglindindu-se mai viu în inimile noastre: formă, atitudine şimişcare, lumină şi culoare, sunet şi armonie. (...) Nici un artist nu e mai universal cael, mai apt de a se pune în contact cu forţele vieţii universale, mai dispus să se îmbăiezeneîncetat în natură'’. Charles Baudelaire „Atracţia lui Hugo spre personajele sumbre ale istoriei vine din concepţia generală aesteticii romantice - pentru care omul nu e un exemplar al speciei, ci ... un monstru deurâţenie şi cruzime. Pe de altă parte, Hugo priveşte evul mediu din unghiul omuluinoului veac care cunoscuse filosofia luminilor.Atracţia spre exemplarele istorieideformate psihic ar mai putea avea şi o altă explicaţie. In recrearea artistică a vremiiregilor, Victor Hugo a pus propriile sale resentimente antimonarhice ce ies pregnant laiveală în ciclul Timpul prezent\". Ion Bălu

S A R C IN I1. Pregătiţi o comunicare în care să vorbiţi despre Victor Hugo ca reprezentant al romantismului francez.2. Realizaţi o compunere în care să prezentaţi tema dragostei cu referinţe la romanul Notre-Dames de Paris de Victor Hugo.3. Vizionaţi fdmul Notre-D ames de Paris şi faceţi o paralelă între roman şi film. Nicolai Vasilevici Gogol (1809 -1852) Nicolai Vasilevici Gogol s-a născut în anul 1809 la 20 martie (stil vechi), în localitatea Sorocinţii Mari. Intre anii 1818-1819, împreună cu Ivan, fratele său mai mic, învaţă la Şcoala judeţeană din Poltava. Mai târziu în anii 1820-1821, se pregăteşte şi în particular cu un profesor de limba latină de la gimnaziul din Poltava. La 1 mai 1821 (deci spre sfârşitul anului şcolar) este mutat la Gimnaziul de ştiinţe superioare din oraşul Nejin. La 27 iulie 1828 absolveşte gimnaziul. La 13 decembrie, însoţit de un prieten, pleacă spre Petersburg, unde ajunge în ultimele zile ale anului, încearcă, fără succes, să-şi găsească o slujbă în Nicolai V. Gogol, capitală. La 7 mai primeşte aprobarea cenzurii pentruportret de F.Moller (1841) tipărirea poemului Hans Klichelgarten (scris, dupăspusele sale, încă din 1827). Apariţia acestei opere de tinereţe (semnată cu pseudonimulV. Mov) este întâmpinată cu recenzii nefavorabile în revistele Moskovskii telegraf(Telegraful Moscovei) şi Severnaia pcela (Albina Nordului). Deziluzionat de eşec,Gogol retrage din librării exemplarele nevândute şi le arde.în ianuarie 1830, traduce din franceză articolul „Despre comerţul ruşilor la sfârşitulsecolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea\" care este acceptat, dar nu şipublicat, de revista Seve m âi ctrhiv (Arhiva Nordului).în numărul pe februarie şi martie al revistei Otecestvennâe zcipiski (însemnări dinpatrie), fără semnătură, і se tipăreşte povestirea Bisavriuk sau Seara în ajun de Scmt-Ivan Kupala-, în lunile mai şi iunie frecventează Academia Artelor, unde studiazăpictura.La 18 decembrie, cenzura aprobă tipărirea almanahului Severnâe tvetî na 1831 god

(Florile Nordului pe amil 1831) unde, cu semnătura ..oooo\". Gogol publică un capitoldin romanul istoric neterminat Hatmanul.La 1 ianuarie 1831 apare primul număr al revistei.JAteraturnaia gazeta\" („Gazeta literară'’), unde, cupseudonimul P. Glecik, Gogol publică un capitol dinnuvela malorusă Mistreţul fioros şi, cu pseudonimul G.Ianov, articolul „Câteva idei despre predarea geografieila copii\".La 16 ianuarie apare numărul 4 al aceleiaşipublicaţii, în care se tipăreşte articolul Femeia, primascriere semnată cu numele de N. Gogol (în gimnaziufusese cunoscut ca Gogol-Ianovski sau pur şi simplu,Ianovski,după numele străbunicului său Jan Gogol).Pe 20 mai, la o serată dată de Pletniov, Gogol facecunoştinţă cu Puşkin, cu care continuă să se vadă. Inseptembrie apare prima parte a Serilor în cătunul delângă Dikanka. La începutul lui martie în anul 1832apare partea a doua a Serilor în cătunul de lângă Monumentul lui N.Dikanka. G°g°1in KievLa 18 aprilie cenzura aprobă apariţia părţii a doua a al manah ului No vasele („Casanouă\"), unde se tipăreşte, cu unele tăieturi, nuvela Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu IvanNikiforovici.In luna ianuarie 1835, apare volumul Arabescuri, care, pe lângă nuvelele NevskiProspekt, Portretul, însemnările unui nebun, conţine şi 13 articole axate pe problemede literatură, estetică, arhitectură, artă, istorie etc. In martie apare Mirgorod. Ambelevolume sunt întâmpinate de Vissarion Belinski cu o scurtă recenzie binevoitoare în„Molva\".La 13 martie 1836, se obţine aprobarea cenzurii pentru tipărirea numărului 1 alrevistei „Sovremennik\" („Contemporanul\"), fondată de Puşkin; în acest prim numărGogol publică nuvela Caleaşca, fragmentul dramatic ..Dimineaţa unuifuncţionar” (titlul schimbat de cenzură în ,f)imineaţa unui om ocupaf),articolul ,/Lsupra mişcării literaturii din reviste în anii 1834 şi 1835 ” şi câteva recenziimărunte. Tot aici se tipăreşte recenzia lui Puşkin la ediţia a doua a Serilor în cătunul delângă Dikanka.In anul 1842, la 9 decembrie are loc premiera comediei Căsătoria la Petersburg. Inaceastă perioadă, deşi gloria sa atinge apogeul, starea dispoziţiei psihice şi fizice îi estedin ce în ce mai precară.La 1 ianuarie 1852, Gogol declară că volumul al doilea al Sufletelor moarte este gata.Starea sănătăţii і se înrăutăţeşte.Moare la 21 februarie (4 martie - stil nou), la ora 8 dimineaţa.La 25 februarie este înmormântat „unde a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat înpământul unei mănăstiri, cea a Sfântului Daniil din Moscova\".După închiderea mănăstirii de către regimul sovietic rămăşiţele sale au fostreînhumate la cimitirul Novodevicii.

Suflete moarte Capitolul IPe poarta unui han din oraşul N.N., capitală de gubernie, intră o brişcă pe arcuri, nuprea mare, dar destul de arătoasă, de felul acelora cu care călătoresc de obicei burlacii:locotenenţi-colonei şi căpitani în retragere, sau moşieri-proprietari a vreo sută de sufletede ţărani iobagi, într-un cuvânt, toţi cei categorisiţi drept boieri de mâna a două. In brişcăşedea un domn, nici frumos şi niciurât la înfăţişare, nici prea gras şinici prea zvelt; nu s-ar putea spunecă era bătrân, dar nici prea tânăr.Sosirea lui în oraş nu stmi nici unfel de vâlvă şi nici nu fu însoţită deceva deosebit: doar doi ţărani ruşi,care stăteau în uşa cârciumii de pestedrum de han, făcură câtevaobservaţii, ce de altfel priveau maimult trăsura decât pe cel care se aflăîn ea. „Ia te uită, spuse unul, ce mai Scenă dinfilmul „Suflete moarte”, regia deroată! Tu ce crezi' ţine până laMoscova.’ „Ţn-i-ne , îşi dete cu ■părerea celălalt. „Da până la Kazan mă prind că nu ţineP „Până la Kazan nu ţine”,încuviinţă celălalt. Cu asta, discuţia lor s-a curmat. Iar aproape de han, brişcă se maiîntâlni cu un tânăr cu pantaloni albi de bazea, din cale-afară de stârniţi şi de scurţi, şi cuun frac cu pretenţii de modă, de sub care se vedeau piepţii cămăşii, prinşi cu un ac debronz de Tuia, înfăţişând un pistol.Tânărul se întoarse, se uită la trăsură, îşi ţinu cu mână şapca, pe care era cât pe ce săi-o ia vântul, şi-şi văzu de drum. Când trăsura trase în curte, domnului îi ieşi înainte unslujitor, ..polevoi\" , cum і se spune pe la birturile ruseşti, vioi şi iute ca o sfârlează denici nu-i puteai deosebi trăsăturile feţei. înalt, deşirat, într-un surtuc de bumbac ridicatpână sus, peste ceafă, el veni în fugă cu şervetul pe mână, îşi scutură chica şi-l condusesprinten pe domn sus, de-a lungul întregii galerii de lemn, ca să-i arate odaia ce-i fusesehărăzită de pronia cerească. Nu putea fi vorba decât de un anumit fel de odaie, pentrucă şi hanul era un anumit fel de han, ca toate hanurile din capitalele de gubernie, unde,pentru două ruble pe zi, călătorii au parte de o odaie.Gândacii, ca prunele uscate, îşi scot capul de prin toate ungherele odăii; o uşatotdeauna baricadată cu un scrin răspunde în odaia de alături ocupată de un vecin tăcutşi liniştit, dar nespus de curios, dornic să afle toate amănuntele cu privire la călătorulnou sosit. Faţada hanului se potrivea cu interiorul lui: clădire lungă, cu un cat; rândul dejos, de cărămidă netencuită, de un roşu închis, murdar, se întunecase acum şi mai multde ploi şi vreme rea. Catul de sus, de deasupra dughenilor cu hamuri, frânghii şi covrigi,era vopsit cu obişnuita culoare galbenă. în dugheana de la capătul clădirii, sau mai binezis în geamul din colţ, stătea un vânzător, cu un samovar de aramă şi cu faţă arămie caşi samovarul. Privind de departe, puteai crede că în geam stau două samovare, dacă unuldin ele n-ar fi avut o barbă neagră ca smoală. (...)

Ziua următoare şi-o petrecu toată făcând vizite. Noul sosit îi vizită pe toţi demnitariioraşului. A prezentat omagii guvernatorului care, ca şi Cicikov, nu era nici prea gras,nici prea zvelt, şi care purta la gât ordinul Anna, şi se spunea chiar că ar fi fost propuspentru o stea 1; de altfel, guvernatorul era un om foarte cumsecade, care uneori lucra şila gherghef. Apoi se duse la viceguvernator, la procuror, la preşedintele Curţii, la poliţai,la concesionar, la directorul fabricilor de stat...Păcat că e greu să neamintim de toţiputernicii acestei lumi; edestul să spunem însă cănoul sosit desfăşura oneobişnuită activitate înceea ce priveşte vizitele:se duse până şi lainspectorul sanitar şi laarhitectul oraşului, căsă-i încredinţeze pe toţide stimă să şi, dupăaceea, mai rămasevreme îndelungată înbrişcă, chibzuind cui i-ar mai putea face o vizită, Scenă dinfilm ul,,Suflete moarte \",dar oraşul nu mai avea regia de Mihaii Şvaiţer, (1984)alţi funcţionari. Vorbind cu aceşti demnitari, Cicikov ştiu cu iscusinţă să măgulească pefiecare în parte. Guvernatorului îi dădu a înţelege că în clipă când ai pus piciorul îngubernia lui, parcă ai păşit în răi, pe drumuri de catifea, şi că guvernele care numescdemnitari atât de înţelepţi sunt vrednice de toată laudă. Poliţaiului îi strecura ceva foartemăgulitor în legătură cu caraulele oraşului, iar în discuţiile cu viceguvernatorul şi cupreşedintele Curţii, care nu avea decât gradul de consilier, le spuse de două ori, că dingreşeală, „excelenţă'’, ceea ce le făcu nespusă plăcere. Ca urmare, guvernatorul îl poftichiar în aceeaşi seară la o sindrofie, iar alţi funcţionari, la rândul lor, îl poftiră care lamasă, care la un boston, care la o ceaşcă de ceai.In drum dezlipi de pe un stâlp un afiş, că să-l citească acasă în tihnă; urmări cu oprivire indiferentă o doamna drăguţă, care trecea pe trotuarul de scânduri, urmată de unbăiat în livrea militară, cu o legătură în mână; apoi, aruncându-şi încă o dată privirea jurîmprejur, ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească bine în minte poziţia locului, se-ntoarsela han, ducându-se de-a dreptul în odaia lui, însoţit de servitor, care-1 ajută să urce scara,îşi bău ceaiul, se aşeză la masă, porunci să і se aducă o lumânare, scoase afişul dinbuzunar, îl apropie de lumnare şi începu să citească, închizând puţin ochiul drept. Dealtfel, afişul nu anunţă multe lucruri deosebite: se reprezenta drama domnului Kotzebueîn care rolul lui Roi era jucat de domnul Popliovin, iar al Korei, de domnişoară Ziablova;ceilalţi actori erau şi mai puţin cunoscuţi; totuşi, el citi până la capăt, aflând şi care erapreţul unui loc în stal, şi că afişul fusese tipărit la tipografia administraţiei gubemiale; îlîntoarse apoi pe partea cealaltă, că să vadă dacă nu cumva găseşte şi acolo ceva, dar,negăsind nimic, se freca la ochi, âmpături cu grijă afişul şi-l puse în cutia sa, în care

păstra de obicei tot ce-i cădea în mână. Se pare că ziua s-a încheiat cu o porţie de fripturărece de viţel, cu o sticlă de cvas acru şi cu un somn adânc. Dormi, sforăind ca o pompăhodorogită, cum se zicea în unele părţi ale întinsei âmpăraţii ruseşti. (...) A treia zi, Cicikov îşi petrecu seara la preşedintele Curţii, care îşi primi oaspeţii,printre care şi două doamne, într-un halat cam soios. Se duse apoi la o serată laviceguvernator la o masă, la o masă intimă la procurer, masă care, de altfel, merita titlulde ospăţ, la o gustare oferită de primarul oraşului, după liturghie, gustare care făcea şiea cât o masă în toată legea. Pe scurt, nu-şi petrecea nici un ceas acasă şi nu venea la han decât ca să se culce.Noul sosit ştia cum să se poarte în orice împrejurare şi se dovedi om de societate, cuexperienţă. Ştia să întreţină o discuţie, oricare ar fi fost subiectul: dacă era vorba de oherghelie, discuta despre herghelie; când venea vorba de cini de rasă, el strecura îndatăcâteva observaţii la locul lor; dacă se discuta despre o anchetă de la Curte, se vădea cănici isprăvile judecătorilor nu-i erau necunoscute; dacă se comenta un joc de biliard, nuse arăta mai prejos nici în ale biliardului; când era vorba de virtute, vorbea frumos şidespre virtute, ba chiar cu lacrimi in ochi; dacă discuţia luneca asupra fierberii vinului,el vădea pricepere şi în vinul fiert; în ce-i priveşte pe inspectorii şi funcţionarii vamali,vorbea despre ei, ca şi cum ar fi fost şi funcţionar, şi inspector vamal. Dar vrednic de luat in seamă era faptul că se pricepea să imprime discuţiei un tonoarecum grav şi că ştia să păstreze măsura. Nu vorbea nici prea tare, nici prea încet, citocmai cum trebuie. Intr-un cuvint, oricum ai fi privit lucrurile, era un om foartecumsecade. Toţi funcţionarii erau mulţumiţi de sosirea noului oaspe. Guvernatorul spunea despre el că e un om de nădejde; procurorul, că e om de treabă;colonelul de jandarmi, că e un om învăţat; preşedintele Curţii, că e un om cu carte şirespectabil; poliţaiul, că e un om demn de toată stima şi nespus de prietenos, iar soţiapoliţaiului, că este omul cel mai curtenitor şi cel mai politicos. Până şi Sobakevici, care rareori vorbea pe cineva de bine, când se intoarse într-oseară din oraş, destul de târziu, după ce se dezbrăcă şi se culcă lângă soţia lui ceauscăţivă, îi zise: „Draga mea, am fost la serată la guvernator; am luat masa la poliţai;am făcut cunoştinţă şi cu unul, Pavel Ivanovici Cicikov, consilier de colegiu; e un omcum nu se poate mai plăcut!” La care, soţia lui răspunse „ Н т П şi-l împinse cu piciorul.Această părere, foarte măgulitoare, ce se crease în oraş asupra noului venit, s-a menţinutpână-n ziua când un obicei ciudat al acestuia şi o anumită îndeletnicire, sau, mai binezis, o anumită întimplare, despre care cititorul va afla în curând, avea să pună aproapetot oraşul pe gânduri. Capitolul II Nou-sositul domn se afla în oraş de mai bine de o săptămână şi se ducea pe la serateşi pe la mese, petrecându-şi timpul, vorba aceea, cum nu se poate mai plăcut. In cele dinurmă, se hotărî să plece din oraş, ca să-i viziteze, potrivit făgăduielii, pe moşieriiManilov şi Sobakevici. Poate la aceste vizite îl îndemna altceva, mai important decâtfăgăduiala; poate o chestiune mai serioasă, care-1 interesa îndeaproape... Dar cititorulva află toate acestea la timp, dacă, fireşte, va avea răbdare să urmărească până la capătpovestirea de faţă, foarte lungă, şi care va lua o amploare din ce în ce mai mare, pemăsură ce se va apropia de sfârşit.

Vizitiului Selifan і se poruncise că, a două zi dis-de-dimineaţă, să pună caii la brişcăpe care o cunoaştem; Petruska primise porunca să rămână la han şi să aibă grijă decamera şi de geamantan. Cititorului nu i-ar strică să facă acum cunoştinţă cu aceşti doiiobagi ai eroului nostru. Cu toate că, bineînţeles, nu sunt personaje prea însemnate, ci,cum s-ar zice, de a doua, sau chiar de a treia mână, cu toate că nu au prea mare rol îndesfăşurarea poemului şi nu pun în mişcare resorturile lui principale, atingându-le doarîn treacăt, autorului îi place să fie ct mai meticulos în toate şi, din acest punct de vedere,deşi rus, vrea să fie minuţios ca un neamţ. De altfel, asta nu va cere cine ştie ce timp şiloc, pentru că nu mai snt multe de adăugat la ceea ce cititorul ştie de pe acum şi anumecă Petruska purta o redingota cafenie puţin cam largă, lepădată de stăpân, şi că avea,după cum se întâmplă cu oamenii de starea lui, nasul mare şi buzele groase. Era maimult tăcut decât vorbăreţ. Avea chiar o nobilă atracţie spre tot felul de cunoştinţe, adicăspre lectura oricărei cărţi, fără să se oprească asupra cuprinsului ei; îi era totuna dacăcitea păţaniile unui erou îndrăgostit, o bucoavnă, sau o carte de rugăciuni; le citea petoate cu aceeaşi luare-aminte. Dacă i-ar fi pus cineva în mână o carte de chimie, s-ar fiapucat să o citească şi pe aceasta. Ii plăcea nu atât ce citea, ct cititul în sine, sau, maibine zis, treaba însăşi a cititului, faptul că, până la urmă, din litere iese întotdeauna câteun cuvânt care, de multe ori, nici dracu nu ştie ce înseamnă. De cele mai multe ori, citeaculcat pe patul lui din tindă, pe salteaua care, din pricina asta, se bătătorise, ajungândsubţire ca o lipie. Afară de patima cititului, mai avea două obiceiuri, care alcătuiau altedouă trăsături ale firii lui: dormea îmbrăcat, adică aşa cum umblă ziua, în redingota, şiîntotdeauna lăsa după el pe unde trecea un miros, o duhoare a persoanei lui, care aveaceva stătut. Era de ajuns să-şi mute patul undeva, chiar într-o încăpere când-atuncinelocuită, să-şi ducă acolo mantaua şi bulendrele, pentru că această odaie să pară locuităde vreo zece ani de zile. Om tare delicat, iar în unele privinţe chiar năzuros, Cicikov,trăgând, dimineaţa când se trezea, aerul pe nări, se strâmba, clatină din cap şi obişnuiasă spună: „Ei, drăcia dracului, nu cumva năduşeşti? Ai face bine să te mai duci la dracu!\"Petruska nu răspundea nimic. îşi căuta repede o treaba: se apropia cu peria de cuierulunde atârna fracul boierului, і se făcea că deretică prin odaie. La ce se gândea el oarecând tăcea? Poate că-şi zicea: „Lasă că şi tu eşti bun! Nu te-ai mai săturat de cicăleală:de o sută de ori o ţii una!'’ Dumnezeu ştie! E greu să ghiceşti ce-i trece prin cap unuiiobag de curte, când îl mustră boierul. Prin urmare, cam atât putem spune deocamdatădespre Petruska. Vizitiul Selifan era însă cu totul altfel de om... (...) Dar autorului îi e ruşine să abată prea mult atenţia către nişte oameni de jos, ştiinddin experienţă cât de puţin le place cititorilor să lege cunoştinţă cu oamenii din aceastăstare. Aşa e firea rusului: grozav îi place să cunoască pe vreunul care-1 întrece măcar cuun singur grad, şi o cunoştinţă de bună ziua care se mărgineşte la salutul pe stradă cu unconte sau un prinţ face pentru şi mai mult decât orice alte legături stmse de prietenie.Autorul e chiar îngrijorat în ce-1 priveşte pe eroul lui, care nu-i decât consilier decolegiu. Poate că nişte consilieri de curte ar mai primi, calea-valea, să-l cunoască, daraceia care au ajuns să aibă gradul de general, cine ştie, s-ar putea întâmpla să-i arunceuna din acele priviri de dispreţ pe care un superior îngâmfat le aruncă spre tot ce setârăşte la picioarele lui, sau şi mai rău să-l trateze cu o lipsa de atenţie nimicitoare pentruautor. Dar, orict de supărătoare ar fi o atitudine sau alta, trebuie să ne întoarcem tot la eroul

nostru. Prin urmare, după ce dăduse din ajun ordinele trebuitoare, după ce se trezi a douăzi dis-dedimineaţă, după ce se spală şi se şterse de la cap la picioare cu un burete, ceeace se întimpla numai duminică (în ziua aceea era duminică), după ce se bărbieri până ceobrajii і se făcură netezi şi lucii ca de atlaz curat, după се-şi puse fracul de culoareaafinelor, cu licăriri de mătase, apoi mantaua căptuşită cu blană de urs, Cicikov scoborîscară, sprijinit când dintr-o parte, când dintr-alta, de slugă, şi se sui în brişcă. Brişcă ieşihuruind pe poartă hanului, în stradă. Un popă, care tocmai trecea, îşi scoase pălăria, iarcţiva băieţi în cămăşimurdare întinseră minile,cerşind: „Conaşule, fie-vămilă de un orfan! ”Băgând de seama că unuldin ei dădea să se urce petreaptă din spateletrăsurii, vizitiul îl plesnicu biciul, şi brişcă începusă salte pe bolovani.Cicikov zări cu bucurie îndepărtare bariera vărgatăa oraşului, care arăta că,în curând şi caldarâmulăsta va avea un sfârşit.După ce se mai lovi de Scenă din film ul „Suflete moarte \",câteva ori destul de tare cu regia de Mihait Şvaiţer, (1984)capul de coşul trăsurii, călătorul se pomeni, în sfârşit, gonind pe pământ moale. Deîndată ce oraşul rămase în urmă, de amândouă părţile drumului se ivi, cum se întâmplăpe la noi, o ciudată şi sălbatică privelişte: brădet, tufe scunde şi rare de molifţi tineri,trunchiuri arse de copaci bătrâni loviţi de trăsnet, bălării şi buruieni. In privelişte, satelese înşirau cu casele lor parcă aliniate cu sfoară, prin construcţia lor asemănătoare cunişte stive de lemn vechi, cu acoperişuri cenuşii, din stresinele cărora atârnau podoabede lemn crestat, în chip de ştergare brodate. Câţiva ţărani în cojoace de oaie căscau, cade obicei, pe băncile din faţă porţilor. Femei cu fete rotofeie şi cu snii încinşi se uitaupe ferestrele de sus; pe cele de jos privea în uliţă cte un viţel, sau îşi scotea râtul cte unporc; într-un cuvânt, imagini binecunoscute.După cincisprezece verste, Cicikov îşi aminti, din spusele lui Manilov, că satul luitrebuia să fie undeva pe acolo, dar curând rămase în urmă şi al şaisprezecelea stâlp deverstă şi satul tot nu se vedea. Dacă nu ar fi dat de doi ţărani, m ă îndoiesc că ar fi nimeritvreodată. La întrebarea dacă mai e mult până la satul Zamanilovka, ţăranii sedescoperiră, şi unul din ei, mai isteţ, cu barbă ţăcălie, răspunse:— Poate Manilovka, nu Zamanilovka?— Da, Manilovka.— Manilovka! Mai mergi ca la o verstă, şi o iei, adică, de-a dreptul pe mână dreaptă.— La dreapta? întreba vizitiul.— La dreapta, întări ţăranul. Ăla-i drumul la Manilovka. Nu se pomeneşte de nici oZamanilovka pe aici. Aşa-i zice, Manilovka. Zamanilovka nu-i pe aici. Sus pe deal, ai

să vezi o casă de piatră cu două caturi, casă boierească, adică în care stă chiar boierul.Acolo-i Manilovka. Dar nu e nici o Zamanilovka pe aici şi nici n-a fost vreodată. Pornirăsă caute Manilovka. După alte două verste, văzură un drumeag la dreapta, şi maistrăbătură vreo două, trei, ba poate chiar patru verste, dar de casă de piatră cu două caturinici pomeneală. Abia acum îşi aduse Cicikov aminte că, dacă un prieten te invită la ella ţară, cale de cincisprezece verste, înseamnă să umbli treizeci de verste bătute.Manilov se înduioşă la culme. Cei doi prieteni îşi strinsera îndelung mână şi, tăcuţi,se priviră mult timp în ochii, înecaţi de lacrimi. Manilov nu voia cu nici un preţ să lasemâna eroului-nostru şi i-o strângea cu atâta putere, încât acesta nu mai ştia să şi-o tragă.Până la urmă, şi-o retrase încetul cu încetul şi spuse că n-ar fi rău că actul de vânzare-cumpărare să se încheie cât mai repede şi că ar fi bine că prietenul să vie în persoană laoraş. îşi lua apoi pălăria şi dădu să-şi ia rămas bun.— Cum? Vreţi să plecaţi? făcu Manilov, parcă speriat, dezmeticindu-se deodată.Doamna Manilov tocmai intră în birou.— Lizanka, zise Manilov, cu un aer jalnic, Pavel Ivanovici ne părăseşte.— Pentru că Pavel Ivanovici s-a plictisit cu noi, răspunse doamna Manilov. — Doamnă! Uite aici, zise Cicikov, ducându-şi mânaa la inimă, da, aici va sălăşlui plăcerea timpului petrecut cu dumneavoastră! Şi vă rog să mă credeţi, n-aş simţi fericire mai mare decât să stau cu dumneavoastră, dacă nu în aceeaşi casă, cel puţin în cea mai apropiată vecinătate. — Să ştiţi, Pavel Ivanovici, interveni Scenă dinfilmul „Suflete moarte Manilov, căruia îi plăcuse regia de Mihail Şvaiţer, (1984) mult această idee, într- adevăr, ar fi minunat săstăm împreuna aşa. sub acelaşi acoperiş sau la umbră unui ulm, să ne adâncim înfilozofie!...— Vai, ar fi o viaţă de rai! ofta Cicikov. La revedere, doamna! zise, sărutând mânadoamnei Manilov. La revedere, mult stimate prieten! Să nu-mi uitaţi rugămintea!vizitiu cu aceeaşi sensibilitate, ba o dată îi spuse chiar „dumneata. Acesta, auzind cătrebuie să treacă două răscruci şi să cotească la a treia, zise: „Ne descurcăm noi,înălţimea voastră”. Cicikov pleca, însoţit vreme îndelungată de închinăciunile şi defluturatul de batiste al gazdelor, ridicate în vârful picioarelor. Manilov stătu mult pecerdac, urmărind din ochi brişcă ce se depărta şi, chiar după ce pierise cu totul în zare,el tot mai stătea pe cerdac, trăgând din lulea. Intrând, în sfârşit, în casă, se aşeza pe unscaun şi rămase pe gânduri, bucurându-se în sinea lui că i-a făcut musafirului o micăplăcere. Apoi, gândurile îi trecură pe nesimţite la alte lucruri şi, până la urmă, zburară

cine ştie unde. Se gândea la fericirea vieţii în mijlocul prietenilor, că ar fi atât de plăcutsă stea cu un amic pe malul unui râu; apoi începu să înjghebe un pod peste acest râu, peurmă o casă uriaşă cu un turn atât de înalt, încât din el să poată vedea până şi Moscova.Să-şi ia acolo ceaiul de seară, la aer, şi să discute lucruri plăcute. Pe urmă, el şi Cicikovs-ar fi dus în cupeuri frumoase în mijlocul unei societăţi pe care ar fi vrăjit-o cumanierele lor alese. Şi parcă ţarul, aflând despre această prietenie a lor, i-ar fi înaintatpe amândoi la gradul de general. Mai departe, a urmat în sfârşit cine ştie ce, ceva pecare nici el însuşi nu mai era în stare să-l înţeleagă. Deodată, ciudată rugăminte a luiCicikov îi întrerupse visarea. Gândul la ea nu putea cu nici un chip să încapă în minteasa; oricum îl învârtea, nu se putea dumeri şi pace. Stătu aşa, pe gânduri, tot timpul pânăla cină, fumându-şi luleaua. (...) REPERE DE INTERPRETARE Publicat în 1842, Suflete moarte, romanul luiN ikolai Vasilievici Gogol, aimpresionat intelectualitatea secolului al XIX-lea, în special pe cea liberală. Mai târziu,după cum remarcă Nabokov în Cursurile de literatură rusă (Ed. Thalia, Bucureşti,2006), vor fi impresionaţi - nici mai mult, nici mai puţin - şi „criticii ruşi cu vederisocialiste'’. Din păcate, Gogol a terminat doar primul volum al acestui romansubintitulat Poem. La cel de-al doilea volum, prozatorul a început să lucreze după 1840şi 1-а terminat, se pare, într-o primă variantă în 1845 - zadarnic efort, din moment ceînsuşi autorul, în acelaşi an, şi-a încredinţat manuscrisul flăcărilor. In 1848, în cele dinurmă, cea de-a doua variantă este finalizată, urmând să apară în 1851. Nici această adoua versiune nu a avut o soartă diferită de prima, fiind, la rându-i, transformată înscrum. Toate aceste tribulaţii au, însă, şi o posibilă explicaţie. După un debut literar desucces cu povestirile din Serile în cătunul de lângă Dikcmka (1831-1832), debut tutelatdin umbră de Puşkin, Gogol a mai publicat Arabescuri (1835) şitragicomedia Revizorul (1836), piesă care a stmit, la punerea în scenă, numeroasecontroverse. Gogol nu va face faţă criticilor şi criteriilor declanşate de Revizorul şi va părăsi Rusiaîn 1836. Va pribegi până în 1848, când, complet schimbat, dovedind o accentuatăînclinaţie spre religiozitate, se întoarce în Rusia. Posibil ca acest elan religios, manifestatprin perioade de grele asceze, să-l fi împiedicat pe prozatorul rus să mai termine cel de­al doilea volum. De altfel, moare în 1852, în urma unei astfel de asceze care a constatîntr-un post prelungit, post în care s-a spovedit şi împărtăşit. Ultimele sale cuvinte par fără sens, însă sunt memorabile tocmai pentru că e vorbade autor - Gogol Suflete moarte: „Scara, repede, daţi-mi scara\". Din acest al doileavolum s-au păstrat în ciornă câteva capitole care au fost publicate în 1855. Romanul lui Gogol Suflete moarte a fost tradus în română de un colectiv format dinTudor Arghezi, Ionel Ţăranu, Iancu Linde şi Rostilav Donici, traducere reluată înnumeroase ediţii. Editura Polirom propune o nouă traducere, cea a lui Emil Iordache. Suflete moarte de Gogol nu este o proză lejeră şi derutează chiar prin titlu, un titlu

sugerat de însuşi Puşkin. Protagonistul romanului-poemă, Pavel Ivanovici Cicikov,pare, la început, o apariţie oarecum incertă: nici frumos, nici urât, nici gras, nici slab,nici tânăr, nici bătrân. Limbajul său este, de asemenea, unul neutru, al disimulării.Cicikov se ferea să dea prea multe amănunte legate de el sau de intenţiile sale, vorbind,atunci când era cazul, numai generalităţi. La fel de neutre, cel puţin sufleteşte, sunt şi personajele care „animă” oraşul N.N.,capitală de gubernie, în care îşi face apariţia Cicikov. Probabil de aceea îl şi acceptă peacesta din urmă fără prea multe reţineri, în ciuda demersului său, acela de a cumpărasuflete moarte. Mai exact, îi cumpăra, pe hârtie, desigur, pe acei ţărani care au murit pediverse moşii, pentru a-i vinde apoi la Stat - tertip posibil numai pentru simplul motivcă scriptele cu iobagii vii erau foarte rar actualizate. Evident, nu e vorba doar de aceste suflete moarte. Deşi înzestrate cu însuşiri aleviului şi portretizate în amănunţime de autor, personajele cu care intră în contact Cicikovsunt, în fapt, prea puţin conştiente de adevărata lor fiinţă, par înstrăinate de omenesc,par moarte, aşa după cum recunoaşte şi Gogol în prima din cele patru scrisori cătrediferite persoane în legătură cu Suflete moarte. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi fragmentele din romanul Suflete moarte de N. V. Gogol şi expuneţi-vă părerea în legătură cu tematica acestui roman. 2. In urma lecturii efectuate, discutaţi despre stilul şi modul de realizare al romanului lui Gogol. Ce puteţi spune despre măiestria artistică a lui Gogol? 3. Identificaţi personajele principale şi încercaţi să le clasificaţi. Ce puteţi spune despre Cicikov şi Pliuşkin? 4. Cum aţi putea caracteriza perioada istorică redată de Gogol în romanul său. Argumentaţi-vă răspunsul cu unele noţiuni din istorie. 5. Ce semnificaţie are titlul romanului? AFLAŢI MAI MULT! Realismul este o amplă mişcare literară apărută în Franţa, la mijlocul secolului alXlX-lea, ca o reacţie antiromantică, având prelungiri şi în secolul al XX-lea.Este oideologie estetică, în care se pune accentul pe relaţia dintre artă şi realitate. Instrumentulindispensabil al artei autorului este observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică,obiectivă în creaţie. „Realismul se defineşte prin grija de a descoperi, de a revela o realitate pe careromantismul a evitat-o sau a travestit-o”. (G.Picon) Dezvoltarea curentului este legată de teoriile scientiste şi pozitiviste ale secolului alXlX-lea, de atitudinea materialistă faţă de realitate, ale cărei concepte presupunobservaţia, descripţia, determinismul, experienţa. Manifestarea curentului literar,realismul, s-a produs însă în prima jumătate a secolului al XlX-lea, ca reacţie împotriva

romantismului. Astfel, conştiinţa lucidă, obiectivismul percepţiei se opun sensibilităţiisubiective şi imaginaţiei debordante promovate de romantism. In cea de-a doua parte asecolului al XIX-lea, realismul capătă, pe plan european, caracterul unui curent, al uneiorientări estetice, teoretizate de către artişti şi de către critici şi ilustrate prin numeroasecreaţii. Condiţii social istorice: • revoluţia industrială, • sursa principală de inspiraţie este domeniul social (societatea influenţează hotărtor destinul oamenilor), • introducerea în filozofie a pozitivismului,curent promovat de A.Comte, • consolidarea burgheziei în ierarhia socială, • teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. Principii ale realismului: • Reflectarea realităţii în aspectele ei esenţiale într-un mod veridic si apelândadesea la elemente care conferă autenticitatea; Exemple: evenimente istorice reale, personaje ce reprezintă proiecţia epică a unorindivizi cu existenţă istorică reală, introducerea de secvenţe publicate în presa vremii. S Oglindirea realităţii se face în absenţa totală a intenţiei de a idealiza evenimentele; S Este prezentată amănunţit structura social considerată determinant indivizilor; S Realismul are un caracter profund critic la adresa societăţii; S Operele realiste au character documentar; S Realismul are tendinţa clară de a prelua metode de analiză din ştiinţele exacteşi de a le aplica domeniului social; S Accentul cade pe detaliul veridic ce contribuie la reconstituirea epocii. Scriitorii realişti se îndreaptă spre viaţa socială, reprezentând omul ca produs almediului în care trăieşte.In realism personajele sunt tipice, reprezentative pentru oîntreagă categorie umană şi socială.Intre curentele literare apar frecvent interferenţe.Astfel, în opera unor mari scriitori realişti, ca Balzac sau Stendhal se întâlnesc multeelemente romantice. Trăsăturile realismului: • Perspectivă narativă obiectivă,iar naratorul omniscient şi omniprezent conferăveridicitate operei; • Dacă romantismul se adresa aproape exclusiv sensibilităţii, urmărind săemoţioneze, să impresioneze, realismul se adresează raţiunii, având drept ţintă adevărul,cunoaşterea, înţelegerea lumii, a raportului dintre individ şi societate. • Imaginaţia nelimitată a romanticilor este înlocuită cu observarea şi analizareaatentă a realiţătii; • Stilul este lipsit de ornamentaţii; • Absenţa idealizării; • Primează epicul, în detrimentul analizei, dominând în operă povestirea coerentăa evenimentelor din viaţa personajelor şi profilarea relaţiilor dintre ele (relaţiileinterumane); • Personajul realist este strâns legat de mediul ambiant, de mediul său de viaţă 145

care-i motivează şi structura etică, de aceea realismul se distinge prin realizarea unor„personaje tipice în situaţii tipice'’; • Precizia, detaliul, veridicitatea, transparenţa compun maniera stilistică acreaţiilor realiste, figurile de stil, atunci când apar, au rol caracterizator şi nu deînfrumuseţare a limbajului; • Compoziţional, romanul realist se caracterizează prin construcţie echilibrată şi,de cele mai multe ori, sferică, exemplificatoare fiind, din acest unghi, romanele lui LiviuRebreanu; • Personajul realist este reprezentativ pentru o tipologie umană (un tip) şi sesupune valorilor morale ale colectivităţii respective, care îl aprobă sau nu, dar nu-1modifică esenţial; • Predilecţia pentru tipuri de personaje statice, construite sub formă de caractereşi arhetipuri; atitudinea auctorială reieşită din relaţia cu personajele profileazăfocalizarea zero şi viziunea „dindărăt\", confirmă atotputernicia naratoruluiheterodiegetic; relatarea se face la persoana a-III-a într-un stil sobru si impersonal. In literatură, realismul este specific prozei şi dramaturgiei şi nu se poate vorbi, înniciun caz, despre realism în poezie. Romanul este specia epică în care realismul s-areflectat cu deosebire cunoscând astfel o dezvoltare fără precedent în istoria literaturii,prin activitatea unor scriitori ca: Honore De Balzac, Stendhal, Charles Dickens, GustaveFlaubert, Tolstoi, fraţii Goncourt, iar în literatura română prin activitatea lui IoanSlavici, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda. Dar se poate afirma că şi schiţa şinuvela s-au bucurat de apreciere din partea scriitorilor dornici să oglindească în opererealitatea. Prin viziunea obiectivă asupra lumii, asupra aspectelor morale şi sociale dela periferia societăţii, considerate până atunci vulgare şi neinteresante, scriitorii realiştiau reuşit să demonstreze că viaţa omului simplu poate fi la fel dramatică şi de complexăca şi lumea eroică a clasicismului sau lumea personajelor excepţionale a romantismului.R E Ţ IN E Ţ I!Ґ\"N Satira este o formă literară de critică a slăbiciunilor individuale, sociale sau general omeneşti, adesea într-un mod acuzator.V_____________ ______________________ __ ___________________________________/ Caracteristicile stilistice ale satirei sunt ironia, exagerarea caricaturală a unor aspecteparticulare şi construirea unor relaţii neobişnuite de aparenţă absurdă. Conţinutul uneisatire reflectă condiţiile sociale ale momentului istoric şi variază cu acestea în formediverse de exprimare. Etimologic, termenul provine din cuvântul latin satura, iniţial cu sensul de dezordinesau harababură, mai târziu desenând forma literară curentă. EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. în urma lecturii efectuate, deduceţi tem a şi ideea principală a romanului Suflete moarte de N. V. Gogol. înscrieţi în caiete câteva idei argumentative referitor la cele deduse de voi.146

2. Care sunt trăsăturile esenţiale ale realismului în literatură? Cum se încadrează opera lui Gogol în acest context? Argumentaţi-vă răspunsul. 3. Analizaţi în paralel noţiunile de realism şi romantism. Prin ce se deosebesc aceste curente literare? Explicaţi afirmaţia ,„personaje tipice în împrejurări tipice Ce puteţi spune despre romanul Suflete moarte în acest context? 4. Relataţi subiectul romanului, punând în evidenţă dramatismul situaţiei poporului din acea perioadă. 5. Analizaţi comportamentul lui Cicikov din perspectiva acţiunilor întreprinse de acesta. 6. Ce rol joacă celelalte personaje din romanul lui Gogol? Dezvoltaţi această idee. 7. Analizaţi în ce constă forţa satirică a acestui roman. Motivaţi-vă părerea. 8. Romanul Suflete moarte este considerat un roman-poem, iar Gogol - un poet prozaic. Argumentaţi această afirmaţie, făcând o analiză a particularităţilor artistice ale romanului citit. REFERINŢE CRITICE „Una dintre cele mai fecunde zone ale realismului european, favorizat în dezvoltarealui şi de condiţiile sociale, economice şi politice concrete, este Rusia, patria mariiliteraturi a secolului trecut. Prin nuvelistica sa, Gogol face trecerea de la romantism larealism, justificând afirmaţia lui Dostoievski: „Noi toţi am ieşit ăia.M antaua lui Gogol\",căci eroul gogolian reprezintă omul umil din Rusia primei jumătăţi a secolului trecut,om pentru care nu mai există nici un ideal, oricât de îndepărtat. Spiritul critic şiatitudinea satirică din Revizorul şi Suflete moarte prilejuesc o frescă a societăţii ruseştia vremii lu i...’’. Mona Coţofan „Observator fin, până şi-n amănunte, abil în a surprinde ridicolul, îndrăzneţ în a-1expune, dar predispus să-l exagereze până la bufonerie, d-nul Gogol este înainte de toateun satiric plin de vervă. Necruţător cu proştii şi răii, el nu dispune decât de o armă:ironia; foarte tăioasă uneori contra ridicolului, ea pare , dimpotrivă, fără tăiş împotrivacrimei, pe care foarte adesea o studiază. Comicul său e întotdeauna foarte aproape defarsă şi veselia sa nu e defel comunicativă. Dacă uneori îşi face cititorul să râdă, îi lasă,totuşi, în adâncul sufletului, un sentiment de amărăciune şi indignare, pentru c ă , departede a răzbuna societatea, satirile sale nu fac decât s-o îndârjească\". Prosper Merimee ,.jSuflete moarte reprezintă culmea creaţiei lui Gogol şi totodată ultimul lui cuvântde artist. La poemul său, Gogol a lucrat şaptesprezece ani. După cum rezultă dinmărturisirile contemporanilor, poemul a fost conceput de autor ca o lucrare comică, dar,adâncindu-se treptat-treptat, s-a transformat într-un vast tablou demascator al Rusieifeudal-iobăgiste... In poemul Suflete moarte este zugrăvită imaginea tristă a Rusieiiobăgiste. Călătorind împreună cu Cicikov de la un moşier la altul, cititorul se scufundăparcă din ce în ce mai mult în „mocirla îngrozitoare'’ a josniciei, a meschinăriei şi a

viciului. Trăsăturile negative sunt din ce în ce mai vădite, şi galeria moşierilor, careîncepe cu comicul Manilov, se sfârşeşte cu Pliuşkin, care nu-i atât de ridicol cât mai alesdezgustător... ” Al. Smolinski SAR C IN I 1. Dezvăluiţi, într-o comunicare, importanţa operei lui N. V. Gogol pentru literatura universală modernă. 2. Scrieţi o compunere în care să prezentaţi caracterul realist al romanului Suflete moarte de N. V. Gogol. 3. Citiţi şi alte opere din creaţia lui N. V. Gogol şi discutaţi-le în clasă. CAPITOLUL III Genul liric Genul liric este unul dintre cele trei genuri literare stabilite încă în antichitate.Denumirea provine de la Jirct” ( gr. liricos) - instrument muzical sub acompaniamentulcăruia în Grecia antică se executau cântece şi se rosteau versuri. Caracteristic pentru genul liric este exprimarea în mod direct a gândurilor şisentimentelor poetului însuşi. Prin aceasta şi se deosebeşte el de genul epic şi dramatic,ce zugrăvesc fapte ale eroilor şi caractere omeneşti, respectiv prin naraţiune şi dialog. In felul cum sunt exprimate gândurile şi sentimentele, trăirile personale ale poetului,acestea nu sunt decât o formă de generalizare şi tipizare a năzuinţelor şi stărilor sufleteştiale colectivităţii. Din genul liric fac parte următoarele specii: oda, imnul, satira, pamfletul, epigramaetc. De rând cu lirica filozofică (elegia filozofică, meditaţia), cetăţenească (oda, imnul)şi peisagistică (pastelul, idila, pastorala), lirica intimă e una dintre categoriile tematiceale genului liric. Ea e reprezentată prin următoarele specii: elegia, cântecul şi romanţa. Lirica intimă deşteaptă capacitatea de a trăi cele mai frumoase nuanţe alesentimentului de dragoste, care serveşte, la rândul său, drept sursă primară a vieţiinoastre spirituale. Trăsături distinctive ale genului liric sunt: imagini, atmosferă, atitudini; prezenţafigurilor de stil, adică limbajul poetic şi versificaţia. Prin cuvinte poetul creează imaginivizuale, auditive, olfactive, dinamice cu ajutorul cărora este sugerată o atmosferă, o starede spirit. Ideea poetică şi atmosfera se nasc din modul particular de combinare aimaginilor.

Mihai Eminescu (1850-1889) Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adâncă nostalgie în poeziile de mai târziu Fiind băiat... sau O, rămâi. între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă dinnou în 1866. între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (latribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. în ianuarie moareprofesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, Lăcrămioareleinvăţăceilor gimnazişti, în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnatăM.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista Familia, dinPesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îi schimbă numele în MihaiEminescu, adoptat apoi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. în acelaşian îi mai apar în Familia încă 5 poezii. Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cemăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti.De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şia realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizeazăproiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi sufleor şicopist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe EL.Caragiale. Continuă să publice înFamilia, scrie poezii, drame {Mira), fragmente de roman, Geniu pustiu, rămase înmanuscris; face traduceri din germană. între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultateade Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rândulsocietăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena peVeronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri Literare-, debutează ca publicist înziarul Albina din Pesta. între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Societatea Junimea îi acordă o bursă cucondiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nuse prezintă la examene. Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874 - 1877. E director al Bibliotecii Centrale,

profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarulCurierul de Iaşi. Continuă să publice în Convorbiri Literare. Devine bun prieten cu IonCreangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuriîn familie; este îndrăgostit de Veronica Micle. In 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef laziarul Timpul. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici і se ruineazăînsă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme Scrisorile, Luceafărul etc. In iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitaluldoctorului Şuţu, apoi la un institut de lângă Viena. In decembrie îi apare volumul Poezii,cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpulvieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cuargumente în acest sens. In anii 1883 - 1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc. Mihai Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în maimulte surse la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctoruluiŞuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patruelevi de la Şcoala Normală de Institutori. In Viaţa lui M ihai Eminescu (1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionante cuvintedespre moartea poetului:,A stfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet,pe care 1-а ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şipeste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cerîn depărtări, până când acest păm ânt sa-şi strngă toate sevele şi să le ridice în ţeavasubţire a altui crin de tăriaparfumurilor sale''. Scrisoarea III Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară, înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte... Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde: - Las' să leg a mea viaţă de a ta... în braţu-mi vino, Şi durerea m ea cea dulce cu durerea ta alin-o...

In imagine: in stânga Baiazid, in dreapra Mircea cei BătrânScris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de steleEu să fiu a ta stăpână, tu stăcând vieţii mele.Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprindeŞi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuriŞi corăbiile negre legănându-se pe râuri,Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefacIn întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.Vulturii porniţi la ceruri când' la ramuri nu ajung;Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelungŞi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,

însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vântŞi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cerVede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;După gratii de fereastră o copilă el zăriCe-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...Când-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagăŞi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahiiVin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:- Ce vrei tu?- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cortUn bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.- Tu eşti Mircea?- Da-mpărate!- Am venit să mi te-nchini,De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că potCa întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!Toată floarea cea vestită a întregului Apus,Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adunăSă dea piept cu uraganul ridicat de semilună.S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,Fulgerele adunat-au contra fulgerului careIn turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strânsCa să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveştiNu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.După vremuri mulţi veniră, înpecând cu acel oaspe,Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapăAu venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.Te făleşti că înainte-ţi răstumat-ai valvârtejOştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...Ce-i mâna pe ei în luptă, се-au voit acel Apus?Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,A credinţei biruinţă căta orice cavaler.

Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zidCare nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semnŞi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,Orizontu-ntunecându-1, vin săgeţi de pretutindeni,Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie,în zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;în zadar flamura verde o ridică înspre oaste,Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,în genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnăŞi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,Voind creştetele nalte ale ţării să-ncununeCu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenitMărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,Când' ce izvorăsc din veacuri stele una câte unaŞi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:

Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domnSta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:„De din vale de RovineGrăim, Doamnă, către Tine,Nu din gură, ci din carte,Că ne eşti aşa departe.Те-am ruga, mări, rugaSă-mi trimiţi prin cinevaCe-i mai mândru-n valea Ta:Codrul cu poienele,Ochii cu sprâncenele;Că şi eu trimite-voiCe-i mai mândru pe la noi:Oastea mea cu flamurile,Codrul şi cu ramurile,Coiful nalt cu penele,Ochii cu sprâncenele.Şi să ştii că-s sănătos,Că, mulţămind lui Cristos,Te sărut, Doamnă, frum os/’De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;Veacul nostru ni-1 umplură saltimbancii şi irozii...In izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;Au cu lira visătoare ori cu sunete de flautPoţi să-ntâmpini patrioţii се-au venit de-atunci încolo?înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastrăDe la munte când' la mare şi la Dunărea albastră.Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţiîn aplauzele grele a canaliei de uliţi,Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,în cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuriŞi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admireBulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoiSă ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăcândii astei naţii!Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!1-е ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturiNici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guriGloria neamului nostru spre-a o face de ocară,îndrăznesc ca să rostească când' şi numele tău... ţară!La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană... O, te-admir, progenitură de origine română! Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară, Prea tăcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei! Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în douătem niţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! REPERE DE INTERPRETARE Mihai Eminescu a scris cinci poezii pe care le-a intitulat Scrisori. Primele patru aufost publicate în revista Convorbiri literare în anul 1886. Scrise sub formă de epistole,Scrisorile prezintă o satiră. Tematica lor este de factură romantică. Scrisoarea I I I estestructurată pe două părţi: prima parte reprezintă trecutul glorios al ostaşilor români încontrast cu falsul patriotism al contemporanilor. Partea a doua este o satiră la adresasocietăţii contemporane poetului şi a lipsei de patriotism al contemporanilor. întregconţinutul Scrisorii III este structurat pe o antiteză între personajul istoric „întemeietorde neam şi datini” şi omul politic contemporan poetului, care este lipsit de idealuripatriotice. Tema poemului este demascarea falsului patriotism al contemporanilor în contrastcu vitejia ostaşilor români din trecut. Poemul este o reprezentare epică a bătăliei de laRovine. Personajul principal din poezie este Mircea cel Bătrân. în contrast cu Mircea, Baiazid, ale cărui oşti trecuseră D unărea,, în sunet defanfară ”- cu orgoliul zgomotos al cotropitorilor dintotdeauna - , este plin de înfumurare şi demânie abia reţinută, când află că românii nu primesc să і se închine. Discursul lui începecu o întrebare de o retorică violentă: ,, Cum? Când lumea mi-i deschisă, a privi gândeştică p o t / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-nn ciot? ”urmată de hiperbole, repetiţii

şi comparaţii homerice, menite să arate trufia nemăsurată a celui care era de mai înaintesigur de victorie. „Tot ce stă în umbra crucif \ în frunte cu Papa, „cu-ale lui trei coroane, puse unapeste alta ”, cutezând să dea piept cu uraganul ridicat de semilună”, n-au făcut decât săadune fulgerele împotriva Fulgerului Baiazid-Ilderim: fu lg e r e le adunat-au contrafulgerului care / In turbarea-i furtunoasă a cuprins păm ânt şi mare”. Judecând poemul în întregimea lui, evocarea trecutului istoric nu este, în cazul defaţă, decât un artificiu, în înţelesul major al cuvântului, crearea unei atmosfere deînălţare morală în viaţa poporului român, pentru ca satira asupra prezentului să cadă cumai multă putere. Poemul are două părţi.Prima parte cuprinde visul sultanului de mărireşi glorie;intrarea turcilor în Ţara Românească; trimiterea solului; convorbirea dintreMircea şi Baiazid; descrierea luptei de la Rovine; scrisoarea unui fiu al lui Mircea cătreiubita lui. Partea a doua cuprinde o critică la adresa politicianismului contemporanpoetului. A BO RD A REA TEX TU LU I ÎN CLASĂ 1. Citiţi fragmentele din Scrisoarea I I I de Mihai Eminescu şi observaţi ce tablouri principale putem distinge în textul acestei lucrări. 2. Ce perioadă istorică este redată de Eminescu în Scisoatrea І Ш Ce ştiţi voi despre această perioadă? 3. Cum este structurată Scrisoarea ІШ Ce figură de stil foloseşte autorul pentru a releva cele dorite? 4. Care este tematica Scrisorii ІШ Argumentaţi-vă răspunsul. 5. Ce puteţi spune despre particularităţile artistice ale acestei lucrări?R E Ţ IN E Ţ I! Scrisoarea este o metodă scrisă de comunicare care a început să fie folosită încă din antichitate.4 __________________________________________________________________________ Scrisorile au fost cultivate mai ales la romani, care le considerau o specie autonomă,şi sunt reprezentate de Ennius, Luciliu, Horaţiu, Iuvenal. Scrisorile mai poartă titlul desatire. La greci şi romani satirele aveau un caracter dramatic şi didactic. In aceastăconcepţie termenul denumeşte o modalitate artistică şi nu o specie literară. In epocamodernă, specia este prelucrată şi dezvoltată de Ronsard, Boileau, V. Hugo, Byron,Heine, Antioh Cantemir. In literatura română o întâlnim mai ales la scriitorii paşoptişti:Gr. Alexandrescu, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu. In specia satirei se încadrează şiScrisorile lui Eminescu, care sunt acuzări vehemente la adresa viciilor societăţii şi aledefectelor omeneşti, în general. Prin extindere, sa tira se numeşte orice operă literară cu caracter critic, demascator,indiferent de gen sau specie. Formula scrisorii şi a satirei la Eminescu nu respectă canoanele genului aşa cumacestea erau fixate prin tradiţie începând cu Horaţiu şi până la Boileau. Epistola clasicătrata diverse teme, în special cele didactice. Procedeele poetice la Eminescu cuprind mai

multe idei care le schimbă succesiv, ca la V. Hugo. Eminescu creează o nouă formă agenului epistolar, folosind diverse mijloace de expresie. E X E R C I Ţ>I I. A P L IC A Ţ>II 1. Scrisoarea I I I de Mihai Eminescu are o structură care se bazează pe antiteză. Extrageţi versurile care demonstrează acest fapt şi comentaţi-le. Amintiţi-vă ce este antiteza. 2. Reproduceţi episodul întâlnirii lui Mircea cel Bătrân şi Baiazid. Cum puteţi caracteriza aceste două personaje? Ce figură de stil foloseşte Eminescu pentru a scoate în evidenţă trăsăturile morale? 3. Identificaţi şi înscrieţi în caiete imaginile vizuale şi auditive din tabloul descrierii luptei de la Rovine. 4. Poemul Scrisoarea I I I îşi extrage expresivitatea poetică din prezenţa importantă a figurilor sintactice şi de construcţieţenumeraţia, paralelismul sintactic, simetria, antiteza, invocaţia retorică). Identificaţi câteva dintre aceste figuri şi discutaţi efectul poetic al prezenţei lor în context. 5. Extrageţi trei metafore din textul Scrisorii I I I şi discutaţi tipul pe care îl prezintă. 6. De ce credeţi că ultima parte a Scrisorii I I I este considerată un pamflet politic? Argumentaţi-vă răspunsul. 7. Care este viziunea poetului asupra prezentului contemporan lui? Dar a trecutului? Formulaţi câteva idei în acest context şi înscrieţi-le în caiete. 8. Analizaţi limbajul poetic al operei citite şi faceţi o legătură între limbaj şi tematica poeziei. 9. încadraţi poezia Scrisoarea I I I în contextul tematic al operei lui Mihai Eminescu. 10. Ce înţelegeţi voi prin de noţiunea de satiră? Cum se manifestă ea în creaţia lui Eminescu. REFERINŢE CRITICE „Eminescu e un poet de concepţie şi asta a stânjenit pe critici, care au evitat săanalizeze poezia lui cu subînţelesul discret că ea se va perima. Toată arta lui Eminescustă în a preface ideile în muzică şi metafore, de-a dreptul, fără planuri paralele.Eminescu nu filozofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni\"’. George Călinescu „Este, în toată poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus şi foartede departe, dintr-un punct de vedere care ruşinează orice îngustime a minţii, oriceegoism limitat. Marea superioritate intelectuală a poetului este una din formele cele maiizbitoare ale manifestării lui şi ceea ce explică prestigiul atât de covrşitor al operei sale\"’. Tudor Vianu

..în jurul lui Eminescu s-a produs în chip artificial nebuloase ale neînţelegerii,părtinirilor şi prejudecăţilor conjuncturale, tăgadei de ordin valoric, încăpăţnării de aabsolutiza o parte a întregului (în felul acest Poetul era departajat de Publicist şi deOmul de ştiinţă) etc.; or. Eminescu a împrăştiat aceste nebuloase cu care era învăluitabil, impunându-se ca o supernovă се-şi menţine nealterată mărimea şi strălucirea”. Mihai Cimpoi„...Em inescu nu este numai un mare poet al lumii, el este poetul nostru naţional.Din paginile cărţilor de citire el trece firesc în paginile cărţilorde rugăciune şi dindicţionarele istoriei literare, în pomelnicele cu arhangheli şi martiri. (...) Atâta vremecât vom mai scrie numele lui cu arbori pe dealuri, atâta timp cât oraşele ne vor mai fisfinţite de statuile lui şi tipografiile se vor mai purifica ritmic răspândindu-i poemele,putem fi siguri de noi, putem fi siguri că suntem. Cultul eminescian, mereu în creştere,este cea mai vibrantă dovadă a supravieţuirii noastre” AnaBlandiana SAR C IN I1. Realizaţi o compunere în care să vorbiţi despre valorile general-umane prezentate de Mihai Eminescu în Scrisoarea III.2. Memorizaţi un fragment din Scrisoarea I I I de Mihai Eminescu.3. Pregătiţi o comunicare pe tem a „Eminescu la Cernăuţi” şi prezentaţi-o în clasă. George Coşbuc (1866-1918)George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, aziCoşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud - d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania. S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mafiei, fiica unui preot greco-catolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Mafia Coşbuc auzise ,, că ştie p o veşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani. Poetul şi-a început studiile la şcoala George Coşbuc

primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupedupă clasai. Din toamna anului 1873, pentru clasele a Il-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii dinTelciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu,directorul şcolii. In clasa a VII-а, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei M uza someşeană primelepoezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Riickert, Petofi şi o poveste populară,în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă. In mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat,după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şiLitere a Universităţii maghiare din Cluj. Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: „Cea dinţi poezie ampublicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nuştiu ce era, însă îmi amintesc că a fo st o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel d e fe lde încercări prin toate foile ardeleneşti ”, In noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu maifigurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare.Publică la revista din Gherla Cărţile săteanului român, continuă să tipăreascăîn Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brul Cosnzenii, Tulnic şi Lioara),corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapăhotărtoare în formaţia sa. Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiuîi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoavaversificată Filosofii şi plugarii. In august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici vaconsemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc,un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarealiterară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, îndirecţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular,orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887-1889) alături de I. Slavici vorculmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem-spectacol admirabil, care aimpresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţareaunor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, TituMaiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889. Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu 1-а primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cuşbuc publică la Convorbiriliterare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892).Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi. Trei, Doamne, şi toţi trei. Cântec),la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii. Noaptea de vară. Vara, Vântul,1892: Rugăciunea din urmă, 1893). Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilorasociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. In 1893

îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragialeşi I. Slavici, revista Vatra (1894). In 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C.Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, і s-a născut unicul fiu, Alexandru.In august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil.Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. „O marenenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fo st om care, ştiind bucuriile şi durerile unuipărinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea maiînspăimântătoare rană, care niciodată nu se poateînchide ”, scria N. Iorga în toamna acestui an.La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi dinconducerea revistelor Vatra (1894), Foaieinteresantă (1897), Sămănătorui'(1901) şi Viaţa literară.înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra,concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei vaapărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896.La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare laBucureşti. ,, Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-cni reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ... \"spuneaBogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut.în ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanupublică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, Mormântul luiafirmând printre altele: „Coşbuc e prim ul poet pe care-l George Coşbuc.dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată Cimitirul Bellu, Bucureştiviaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notăardelenească.particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentrucele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii . . . A răsăritdeodată, fă ră să-l ştie nimeni, fă ră să fa că ucenicia cafenelelor şi bisericuţelorbucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. Aadus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamulromânesc. ” Nunta ZamfireiE lung pământul, ba e lat, El, cel mai drag! El a venitDar ca Săgeată de bogat Dintr-un afund de Răsărit,Nici astăzi domn pe lume nu-i, Un prinţ frumos şi tinerel,Şi-avea o fată, - fata lui - Şi fata s-a-ndrăgit de el.Icoană-ntr-un altar s-o pui Că doară tocmai ViorelLa închinat. 1-а fost menit.Şi dac-a fost peţită des, Şi s-a pornit apoi cuvânt!E lucru tare cu-nţeles, Şi patru margini de pământDar dintr-al prinţilor şirag, Ce strimte-au fost în largul lor,Câţi au trecut al casei prag, Când a pornit s-alerge-n zborDe bună seamă cel mai drag Acest cuvânt mai călătorA fost ales. Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini Sosit era bătrânul GruiS-a dus ca astăzi prin străini, Cu Sanda şi Rusanda lui,Lăsând pe toţi, din cât afund Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,O mie de crăimi ascund, Cu Lia lui sosit a fost,Toţi craii multului rotund Şi Bardeş cel cu adăpostDe veste plini. Prin munţi sâlhui.Şi-atunci din tron s-a ridicat Şi alţii, Doamne! Drag alintUn împărat după-mpărat De trupuri prinse-n mărgărint!Şi regii-n purpur s-au încins, Ce fete dragi! Dar ce comoriŞi doamnele grăbit au prins Pe rochii lungi ţesute-n flori!Să se gătească dinadins, Iar hainele de pe fecioriCaniciodat'. Sclipeau de-argint.Iar când a fost de s-a-mplinit Voinicii cai spumau în salt;Ajunul zilei de nuntit, Şi-n creasta coifului înaltDin munţi şi văi, de peste mări, Prin vulturi vântul viu vuia,Din larg cuprins de multe zări, Vrun prinţ mai tânăr când treceaNuntaşi din nouăzeci de ţări C-un braţ în şold şi pe prăseaS-au răscolit. Cu celălalt.De cum a dat în fapt de zori Iar mai spre-amiazi, din depărtăriVeneau cu fete şi feciori Văzutu-s-a crescând în zăriTrăsnind rădvanele de crai, Rădvan cu mire, cu nănaşi,Pe netede poteci de plai: Cu socri mari şi cu nuntaşi,La tot rădvanul patru cai, Şi nouăzeci de fecioraşiBa patru sori. Veneau călări.Din fundul lumii, mai din sus, Şi ca la mândre nunţi de craiŞi din Zorit, şi din Apus, Ieşit-a-n cale-ales alaiDin cât loc poţi gândind să baţi De sfetnici mulţi şi mult poporVenit-au roiuri de-mpăraţi Cu muzici multe-n fruntea lor;Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi Şi drumul tot era covorCum astăzi nu-s. De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit Trei paşi la stânga linişorŞi Paltin-crai a stărostit Şi alţi trei paşi la dreapta lor;A prins să sune sunet viu Se prind de mâini şi se desprind,De treasc şi trâmbiţi şi de chiu - S-adună cerc şi iar se-ntind,Dar ce scriu eu? Oricum să scriu Şi bat pământul tropotindE nemplinit! In tact uşor.Şi-atunci de peste larg pridvor, Iar la ospăţ! Un râu de vin!Din dalb iatac de foişor Mai un hotar tot a fost plinIeşi Zamfira-n mers isteţ, De mese, şi tot oaspeţi rari,Frumoasă ca un gând răzleţ, Tot crai şi tot crăiese mari,Cu trupul nalt, cu părul creţ, Alăturea cu ghinărariCu pas uşor. De neam străin.Un trandafir în văi părea; A fost atâta chiu şi cântMlădiul trup i-1 încingea Cum nu s-a pomenit cuvânt!Un brâu de-argint, dar toată-n tot Şi soarele mirat sta-n loc,Frumoasă cât eu nici nu pot Că 1-а ajuns şi-acest noroc,O mai frumoasă să-mi socot Să vadă el atâta jocCu mintea mea. P-acest pământ!Şi ea mergând spre Viorel, De-ai fi văzut cum au jucatDe mână când a prins-o el, Copilele de împărat,Roşind s-a zăpăcit de drag, - Frumoase toate şi întrulpi,Vătavul a dat semn din steag Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,Şi atunci porniră toţi şireag Cu rochii scurte până-n pulpi,Incetinel. Cu păr buclat.Şi-n vremea cât s-au cununat Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,S-a-ntins poporul adunat De-al căror buzdugan isteţSă joace-n drum după tihnei: Perit-au zmei din iaduri scoşi!Feciori, la zece fete, cinci, De-ai fi văzut jucând voioşiCu zdrângăneii la opinci Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,Ca-n port de sat. Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, văzând Şi vesel Mugur-împăratPe Barbă-Cot, piticul, stând Ca cel dintâi s-a ridicatPe-un gard de-alături privitor, Şi, cu păharul plin în mâini,L-a pus la joc! Şi-ntre popor Precum e felul din bătrâniSărea piticu-ntr-un picior La orice chef între români,De nu-şi da rând! El a-nchinat.Sunt grei bătrânii de pornit, Şi-a zis: - „Cât mac e prinDar de-i porneşti, sunt grei de-oprit! livezi,Şi s-au pornit bărboşii regi Atâţia ani la miri urez!Cu sfetnicii-nvechiţi în legi Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,Şi patruzeci de zile-ntregi Să crească mare şi voinic, -Au tot nuntit. Iar noi să mai jucăm un pic Şi la botez P REPERE DE INTERPRETARE Poemul-baladă Nunta Zamfirei a aparut în 1889 în ziarul „Tribuna” din Sibiu, apoi,într-o variantă revizuită, în „Convorbiri literare\" (martie, 1890) şi în volumul Balade siidile, Bucureşti. A fost scrisă „la capătul celor mai rodnici ani\" din viaţa creatoare a poetului, petrecuţiîn redacţia ziarului sibian. Este perioada marcată de un mare entuziasm faţă de basmulpopular, exprimat în poezia Atque nos! şi concretizat în numeroase versificări. ,Alături de Craiasa Znelor şi Moartea lui Fulger Nunta Zamfirei reflectămodificarea atitudinii poetului faţă de folclor şi maturizarea rapidă a talentului său.Coşbuc urmează îndemnul primului său critic, Gh. Bogdan-Duică, şi renunţă la simplaversificare de basme în favoarea tratării artistice a unor motive populare, pe urmele luiAlecsandri şi Eminescu. In Nunta Zamfirei, din basm este reţinut doar motivul final.Acesta fusese schiţat prin câteva elemente (veselia, manifestată în joc şi cânt, ce acuprins „o lume de-a lungul şi-o lume de-a latul\" şi la care au participat „o sută de ţari\")în încheierea amplului basm versificat Cetina Dalba, publicat în acelaşi an, dar scrisanterior. Dintr-un motiv expediat în basm, unde accentul cade asupra peripeţiilor epicepremergătoare, nunta devine acum însăşi tema poeziei, amplificându-şi semnificaţiile odată cu dezvoltarea independentă într-un scenariu epico-descriptiv ce urmează, înpunctele principale, ritualul nunţii ţărăneşti, cu unele elemente locale din zonaNăsăudului. In afara basmului, Coşbuc valorifică aici şi alte specii folclorice, în primul rând oraţiade nuntă, caracterizată prin transpunerea fenomenului real în plan alegoric, precum şibogata sa informaţie etnografică. Asimilând şi stăpânind suveran toate aceste elemente, poetul năsăudean creează unpoem de mare originalitate, în cuprinsul căruia aspectele de viaţă reală şi reminiscenţelede basm se contopesc organic, conferind întregului acea notă de indeterminare şiuniversalitate ce face din Nunta Zamfirei întruchiparea fericită a însăşi ideii de nuntă,cu tot ce presupune ea în concepţia poporului: împlinirea firească a iubirii celor doi

tineri, „intrarea lor in lume\" (A. Fochi), adică integrarea socială şi cosmică şideschiderea perspectivei perpetuării infinite a vieţii. Nunta este sărbătoare laică pentruindivid şi colectivitate, este manifestare de solidaritate, desfăşurare de fast şi exploziede veselie. Ea este spectacol şi ceremonie, având semnificaţia unui rit iniţiatic, ceinclude elemente dionisiace. Coşbuc a fost un mare poet-artist, care a ştiut să creeze un vers original, flexibil, uşorşi plastic, încadrându-1 într-o atmosferă de înaltă poezie, unde puterea de idealizare nudepăşeşte realitatea, unde imaginea capătă colorit de alegorie, dar nu este fantastică,unde ideea se conturează uşor pe subiect, dar nu este exagerat de profundă, căcipersonalitatea lui Coşbuc rămâne încadrată definitiv în seva pământului strămoşesc,asemenea unui stejar al tradiţiei şi al vieţii patriarhale. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi expresiv poemul lui George Coşbuc. Identificaţi elementele fantastice şi cele reale. 2. Ce obiceiuri şi tradiţii desprindem din textul acestui poem? Cum este prezentată de autor ceremonia nunţii? 3. Ce motive centrale desprindem din textul poeziei? 4. Cum este prezentată Zamfira? Ce este specific pentru această mireasă? 5. Efectuaţi analiza acestei poezii din punct de vedere al particularităţilor artistice.REŢINEŢI! Hiperbola este un procedeu literar artistic prin care se exagerează intenţionat însuşirile unei fiinţe sau caracteristicile unui obiect, fenomen, sau ale unei întâmplări, cu scopul de a-1 impresiona pe cititor mai puternic. Hiperbola este exagerarea în plus sau în minus a calităţilor sau cusururilor pe carele au ori le pot avea lucrurile, fiinţele sau ideile. Hiperbola se exprimă mai des cu ajutorul comparaţiilor şi al metaforelor. Sunt realizate cu ajutorul comparaţiei hiperbole ca:,, are o gură cât o şură ”; „s-afăcut inima cât un purice „cuvintele se revărsau ca. o vâltoare de scântei gata săaprindă tot ce întâlneşte în cale. ” (Liviu Rebreanu, Răscoala). Hiperbole realizate prin metafore (exemple): „Feţişoara lui. Spuma laptelui” (Mioriţa); „Şi vorba-i tunet, răsufletul ger, Iar barda din stânga-i ajunge la cer, Şi vodă-i un munte.” (George Coşbuc, Paşa Hasscm).

E X E R C I Ţ>I I. A P L IC A Ţ>II 1. Analizând conţinutul poeziei, precizaţi de ce anume nunta, ca obicei alpoporului nostru, este prezentat de autor în acestă operă. 2. Descrieţi desfăşurarea horei în sat. Ce simbolizează hora în tradiţiile noastrepopulare? Argumentaţi-vă răspunsul. 3. Recitiţi versurile în care sunt realizate portretele mirelui şi al miresei. Cumsunt prezentate aceste personaje? Comentaţi cele citite. 4. Selectaţi şi comentaţi figurile de stil ce conturează tabloul feeric al nunţiiţărăneşti. Ce puteţi spune în acest context? 5. Interpretaţi metaforele revelatorii prin care este descrisă atmosfera de basm anunţii. 6. Descoperiţi şi alte figuri de stil din textul baladei lui George Coşbuc. In ceconstă rolul hiperbolei în această poezie? 7. Explicaţi în ce constă ceremonialul tipic ţărănesc al nunţii din această operă.In ce constă caracterul fabulos al nunţii la ţară? 8. Faceţi o paralelă între descrierea nunţii pe care o face George Coşbuc şi nuntadin poemul Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu.REFERINŢE CRITICE „Lumea lui Coşbuc acţionează gândind, nu instinctual. Eroii ei utilizează o strategieşi nu acţionează pur şi simplu. Ei se bazează pe abilitate, în spatele căreia stă un modellogic. Nu vrem să constrângem poezia coşbuciană la nişte semnificaţii provenind dintr-o altă cultură, ci doar să demonstrăm porozitatea acestei lumi imaginare, sclipind devioiciune, transparentă şi domol feerică; o lume a graţiei, a suprafeţei fixate însuccesiunea detaliilor sale, în care abia dacă elegiacul pătrunde, dar şovăind şi nu pentrua tulbura sufletul, ci pentru a-1 amăgi şi a-1 m ângâia/’ Petru Poantă „Coşbuc era un poet pe deplin format la apariţia primului său volum, Balade şi idile.Poemele s-au impus prin prospeţime şi prin siguranţa de ton, în nemijlocită legătură cumentalitatea ţărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Totuşi, nuautenticitatea ţărănească, ci un clasicism de nuanţă populară, defineşte originaşitateaprofundă a poeziei lui Coşbuc. Proiectarea generalului în particular, lirismul discret,subtextual în viziunea obiectivă epic sau dramatic, caracterizează idilele şi mai puţinbaladele cu subiect adesea exotic sau legendar/’ Stănuţa Creţu„...Coşbuc este un romantic întârziat, mai aproape de Alecsandri decât deMacedonski, deşi este contemporanul celui din urmă. In al doilea rând, poezia nouă vafi predominant lirică. Coşbuc continuă tradiţia eterogenă a poeziei romanticilor, careaşeza pe picior de egalitate toate speciile/’ Nicolae Manolescu

SAR C IN I1. Alcătuiţi o scurtă compoziţie descriptivă în care să folosiţi hiperbola şi metafora.2. Realizaţi un comentariu literar al baladei N unta Zam firei de George Coşbuc.3. Scrieţi o compunere în care să descrieţi ritualurile de nuntă ale poporului nostru.4. Citiţi individual şi alte poezii din creaţia lui George Coşbuc şi discutaţi-le în clasă.5. Audiaţi câteva romanţe pe versuri de George Coşbuc. Octavian Goga (1881 - 1938) Octavian Goga se naşte la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari,de lângă Sibiu fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare. Goga a fost un poet român, ardelean, de origine aromână, politician de extremă dreaptă, şi prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938. Membru al Academiei Române din anul 1920. Intre anii 1886-1890, Goga a urmat şcoala primară din satul natal. Cea mai mare parte a vacanţelor, aşa cum povesteşte autorul în diverse texte autobiografice, şi le-a petrecut în satul natal al tatălui său. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă şi circa 20% din familiile din sat poartă numele de Goga. In 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat Octavian Goga din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri 1-а urmat până în 1899, când s-atransferat la liceul românesc din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris laFacultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoistudiile la Berlin şi încheindu-le în 1904. In ziarul Tribuna (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum, semnatăTăvi. Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei: „Aitalent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună dedimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte”. După acesteîncurajări, і se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ, Goga,elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezeceani.In 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii. reeditat apoi dc editura Mincrva laBucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment

literar”, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar IonDodu Bălan aprecia căvolumul luiG o g a ,, înseamnăînceputul unei noi epocipentru sufletul nostruromânesc ”, pentrucă „nimeni n-a întrecutla noi vigoarea,puritatea şi muzicalimbii, bogăţia colorilor,originalitatea ideilor,seninătatea concepţiilor,candoarea expresiilor şi Casa-muzeu „Octavian Goga \"fondul sănătos naţional, din localitatea Ciucea, judeţul Cluj (România)ce se concentrează înaceste poezii ” Poeziile din acest volum sunt considerate ,, creaţiuni geniale ” şi cei maivaloroşi c ritic i,, înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii înistoria liricii româneşti. ”Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolelepublicate în revista Ţara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra şirevista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celeieminesciene.Goga şi-a axat publicistica pe problemle ,, românismului ”. Prin revista Luceafărul areuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu.Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii dela sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şimateriale.Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie,dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, a fost un reper urmat mai târziu.Premiera piesei a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Gogaa lăsat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act Sonata lunei şi Lupul,sceneta Fruntaşul.Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitatepolitică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturoraspiraţiilor susţinute de românii transilvăneni. In septembrie 1906, Goga a fost alessecretar literar al Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporuluiromân. Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă deexploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci. Cao consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iam a anului 1911 timpde o lună în penitenciaml din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestatîn articolul \"Situaţie penibilă\" împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fostdin nou arestat la Seghedin.După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuândde acolo cu tenacitate lupta pentm eliberarea Transilvaniei şi pentm desăvârşirea unităţii

statale. Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-aintentat lui Goga - ca cetăţean austro-ungar - un proces de înaltă trădare, fiindcondamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat,în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, Goga a fostnevoit să părăsească România, plecând în Franţa. In vara anului 1918 s-a constituit laParis Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteripentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntorsîn România reîntregită. Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului \"Năsturel Herescu\" pentru volumul dedebut, creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. In1920, Goga a fost ales membru al Academiei discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc.In 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză. Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, lanumai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil. La 5 mai 1938, în parcul Casteluluide la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. In ziua de 7 mai 1938,s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat laconacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia. Bătrâni De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de-acasă? Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă. Atunci eu nu mai rătăceam Pe-atâea căi răzleţe, Şi-aveaţi şi voi în curte-acum Un stâlp la bătrâneţe. M-aş fi-nsurat când isprăveam Cu slujba la-mpăratul, М і-ar fi azi casa-n rând cu toţi... Cum m-ar cinsti azi satul... Câţi ai avea azi dumneata Nepoţi, să-ţi zică: ..Moşu...\" Le-ai spune spuză de poveşti... Cu împăratul Roşu... Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni, Cu rugi la Preacurata, Şi plânge mama pe ceaslov, Şi-n barbă plânge tata...

REPERE DE INTERPRETARE Dacă orice operă de artă trebuie cercetată în insăşi formula ei şi explicată prinideologia şi estetica epocii, acestă metodă critică e cu atât mai mult aplicabilă poezieilui Octavian Goga. După cum a afirmat criticul literar Eugen Lovinescu, poezia lui O.Goga se impune, în primul rând, prin ruralism, întoarcere la brazdă. Un loc aparte înpoezia evocării satului ardelean îl ocupă o trăsătură cu pregnant caracter social-istoric,înstrăinarea. Găsim în versurile poetului regretul înstrăinării „feciorului lui Iosifpreotul”, plecat în lume tocmai în momentul când „la umbra unui fir de nalbă plângeafloarea de cicoare” şi „un firicel de izmă creaţă se sărută cu Oltul” . Aşa şi n-a mai pututsă se adapteze condiţiilor oraşului, întorcându-se tot mai des cu gândul la satul natal,unde se vede însurat, „într-o casă de pe deal”, cinstit de sat, înconjurat de copii. Poeziile Acasă, Bătrâni, Casa noastră sau Străinul ilustrează pierderea legăturilorcu atmosfera materială şi spirituală a satului, printr-un amplu evantai de nostalgiitransfigurate artistic: „De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de acasă? Să fi rămas fecior la plug Să fi rămas la coasă. Atunci eu nu mai rătăceam Pe atâtea căi răzleţe, Şi-aveaţi şi voi în curte-acum Un stâlp la bătrâneţe. ” Poezia lui Octavian Goga se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soartapoporului său asuprit dintr-o imensă nelinişte a suferinţei, din lacrimi şi răzvrătiriîmpotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale, mesianismul său manifestandu-se în sensulîncrederii poetului în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc, de acontribui la eliberarea socială şi naţională, la izbăvirea poporului de amar şi suferinţă: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit cdpământului; n-am putut să-l văd în aceaatmosferă în care 1-а văzut Alecscmdri în pastelurile sale şi nici n-am putut să-l vădîncadrat în acea lumină de veselie a lui Coşbuc. ” (Octavian Goga) Poezia Bătrâni constituie un imn cântat sentimentului scurgerii timpului. Toateconsecinţele scurgerii timpului le găsim în textul acestei poezii. Aici se resimte omărturisire a eroului liric, ajuns la vârsta senectului, care-şi exprimă sentimentulînstrăinării de părinţi, sentiment pe care omul e capabil să-l înţeleagă doar la o anumităvârstă. Poezia lui Goga exprimă sentimentul trist al dezrădăcinării omului din albiaveşnică a satului. Plecat de aceasă, orice om, ca şi eroul liric al lui Goga, este transformatde viaţă într-un visător, care-şi vede în imaginaţia sa bătrâna mamă, casa părintească dela sat şi pe tata, care şi-a dorit moştenitori vrednici. Trecerea părinţilor şi înstrăinereacopiilor de casă este o problemă veşnică a satului. Glasul părinţilor şi al pământuluinatal se aude tot mai mult în lirica românească de mai târziu, în poeziile lui GrigoreVieru, Arcadie Suceveanu şi în proza lui Ion Druţă.

ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ1. Citiţi poezia lui Octavian Goga. Ce sentimente v-au cuprins în urma lecturii acestei poezii? Motivaţi-vă răspunsul.2. Care ste mesajul central al poeziei citite? Formulaţi-1 şi înscrieţi-1 în caiete.3. De ce sentimente este cuprins eroul liric? Argumentaţi-vă răspunsul cu citate din poezie.4. Cum este prezentată relaţia părinţi - copii în poezia lui Goga? In ce operă studiată de voi mai întâlnim această tematică? Faceţi o paralelă între aceste lucrări.5. Analizaţi poezia din punct de vedere al versificaţiei. EXERCIŢII. APLICAŢII jî1. Găsiţi în contextul poeziei cuvintele care sugerează starea sufletească a poetului. Pe baza lor, încercaţi să determinaţi sentimentele ce inundă sufletul lui.2. Aflaţi intonaţiile adecvate şi citiţi expresiv poezia.3. Cauza zbuciumului sufletesc al lui Goga o aflăm din strofa iniţială: ..l)e ce tri­ aţi dus de lângă voi,/D e ce m-ctţi dus de-ciccisă... ” In numele acesteia poetul îşi exprimă o dorinţă. Care e dorinţa poetului?4. Citiţi şi interpretaţi versurile în care el îşi exprimă această dorinţă. Credem că poezia emoţionează şi prin modul specific de distribuire a ideilor şi sentimentelor în strofe. Acestea urmează o linie ascendentă, sunt dezvoltate treptat, culminând în ultima strofă. Dacă sunteţi de acord cu aceasta, încercaţi să vă argumentaţi răspunsul.5. Osatura semantică a întregii poezii o formează termenii m-aţi dus, să f i rămas, şi-aveaţi,însoţiţi de pronumele personal voi. Astfel, poetul şi-a exprimat destul de convingător atitudinea faţă de părinţii bătrâni, care-s totdeauna în aşteptare, încercaţi să desprindeţi din versuri neliniştea poetului pentru părinţi. Care versuri redau mai pregnant această idee?6. Meditaţi asupra atitudinii fiecăruia dintre voi faţă de părinţi.7. Analiza poeziei atestă câteva opoziţii: cele dintre a se duce şi a rămâne, dintre a avea şi a nu avea. Explicaţi semnificaţia estetică a acestor opoziţii.8. Octavian Goga foloseşte, deşi puţine, imagini pline de semnificaţii, dezvăluind sentimentele de care a fost cuprins: „Şi-aveaţi şi voi în curte-acum/Un sâitâlp la bătrâneţe ”, „Şi plânge mama pe ceaslov, / Şi-n barbă plânge tata... ”, Explicaţi aceste imagini. Atestaţi şi altele care denotă starea sufletească a poetului.9. Farmecul răscolitor al poeziei rezultă şi din simplitatea lexicului de provenienţă populară. Analizaţi lexicul poeziei.10. întreg textul poeziei este o axat pe lumea satului. Cum este descrisă această lume de Octavian Goga? Ce este satul în concepţia poetului? Argumentaţi-vă răspunsul.

NoiLa noi sunt codri verzi de brad La noi nevestele plângândŞi câmpuri de mătasă; Sporesc pe fus fuiorul,La noi atâţia fluturi sunt, Şi-mbrăţişându-şi jalea plângŞi-atâta jale-n casă. Şi tata, şi feciorul.Privighetori din alte ţări Sub cerul nostru-nduioşatVin doina să ne-asculte; E mai domoală hora,La noi sunt cântece şi flori Căci cântecele noastre plângŞi lacrimi multe, multe... In ochii tuturora.Pe boltă, sus, e mai aprins, Şi fluturii sunt mai sfioşiLa noi, bătrânul soare, Când zboară-n zări albastre,De când pe plaiurile noastre Doar rouă de pe trandafiriNu pentru noi răsare... E lacrimi de-ale noastre.La noi de jale povestesc Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noiA codrilor desişuri, îşi înfioară sânulŞi jale duce Murăşul, Spun că din lacrimi e-mpletitŞi duc tustrele Crişuri. Şi Oltul, biet, bătrânul...Avem un vis neîmplinit,Copil al suferinţii,De jalea lui ne-am răposatŞi moşii, şi părinţii...Din vremi uitate, de demult,Gemând de grele patimi,Deşertăciunea unui visNoi o stropim cu lacrimi...

REPERE DE INTERPRETARE în cadrul dezvoltării poeziei româneşti, O. Goga este cel mai autentic continuator allui Eminescu. Prin excelenţă liric, Goga este, ca şi Eminescu, un exponent al poporului.El a intuit mai mult ca oricare altul valoarea poetică a doinei, a cântecului de jale,murmurat ca pentru sine însuşi, dar cu atât mai emoţionant, mai convingător, maiomenesc. Poezia N oi este o doină cultă în care tendinţa, revolta împotriva asupririi naţionaleşi sociale a românilor din Ardeal se transformă în artă superioară, într-un modsurprinzător şi original. Versurile lui Goga vehiculează aproape nişte concepte:J a le ”, „lacrim i”, „cântece”, „suferinţă”, „patimi”, impreună cu elemente ale naturii,luate de asemenea, la nivelul generalităţilor, fără închegarea unei imagini pictorice,individualizatoare: „codri verzi de brad”, „câmpuri de m ătasă”, „fluturi”,,privighetori”, „M u ru l”, „O ltul”, etc. Titlul e simbolic: cuvântul semnifică nu numai fiinţa noastră naţională, ci însăşi ţara,spaţiul ei geografic şi etnic. La noi este locul de baştină, cu „codri verzi de bra d ”,„câmpuri de mătase ”, cu „plaiuri scăldate în soare ”, cu „flori şi cântece de ho ră ”. Lanoi e pământul străbun. Sunt ..Crişurilc\" şi „Oltul\", în apele cărora e glas de durere. Omşi ţară suntem noi, iar poetul, conştiinţa şi inima îndurerată a ţării. Versurile, aluzive prin tâlcul cuvintelor simbolice, condensează în ele şi nostalgii, şidaruri nespuse, suferinţă şi nelinişti. Farmecul sraniu, răscolitor al poeziei rezultă dinsimplitatea lexicului evocator, de provenienţă populară, cu valoare unor concepte dejale, suferinţă, patimi, cărora li se alătură altele, ce domnesc ţara. Natura e socială înpoezia lui Goga. Umanizată în poezia Noi, ea personifică suferinţa, ca în doina de jale;proiecţia ei este simbolică. Relaţia dintre ţară şi om, realizată prin juxtapunerea stărilorsufleteşti cu elementele care definesc spaţiul geografic şi entic al ţării, capătărezonanţele grave ale sentimentului de jale al unor tulburătoare nelinişti. Durerea unui neam, străin în propria-i ţară, vibrează în petalele florilor, în desişulcodrilor, în apele Mureşului şi ale Crişurilor. Jalea unui întreg popor obidit este povestităde codri seculari, este purtată din hotar in hotar, de Mureş şi de „tustrele Crişuri\". Naturaplânge împreună cu oamenii: nevestele, părinţii, feciorii. însuşi bătrânul Olt e „împletit”din lacrimile vărsate secole de-a rândul. Motivul acestei lamentaţii generale este „visulneîmplinit'’, „copil al suferinţei”, nutrit de milenii de poporul asuprit, este visuleliberării naţionale şi sociale de a cărui jale „ne-am răposat / ş i moşii şi părinţii”. Poezia este scrisă într-un limbaj aluziv, cu aspect conspirativ, misterios. Prevestireaunei „zile măreţe\" nu putea fi acută în acele imprejurări, în mod direct, ci prinintermediul unei abundenţe metaforice pline de subînţelesuri: „La noi sunt codri verzide brad (...) Noi o stropim cu lacrimi ”, Expresia unei revolte împotriva asupririi naţionale şi sociale a românilor din Ardeal,devine în poezia N o i” o artă superioară, care poartă nota autenticităţii şi originalităţiiliricii lui Goga în general. Poetul utilizează frecvent conceptele: suferinţă, lacrimi, jale,patimi, pe care le asociază, în evocare imagini picturale, cu elemente ale naturii:„câmpuri de m ătasă”, „privighetori”, „tustrele Crişuri” etc. Fiinţa poetului secontopeşte cu cea a poporului său, înlocuind pe „eu\" cu „noi\", ceea ce conferă poeziei

o notă de simplitate, şi totodată un mare rafinament artistic. Sentimentul de jale esteaccentuat în poezie şi în anaforicul „la noi”, de 3 ori în strofa I, de alte 2 ori înurmătoarele două strofe, precum şi de epiforicul „plâng”, de 3 ori în strofa a IlI-a.Versul final: d e şertă c iu n e a unui vis / Noi o stropim cu lacrimi”, încheie potenţândtonul general al poeziei Noi.ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ1. Citiţi poezia N oi de Octavian Goga. Ce sentimente v-a trezit lectura acestei poezii? Faceţi o paralelă între această poezie şi poezia Bătrâni. Ce au comun şi prin ce diferă aceste două poezii?2. Care este mesajul acestei poezii? Formulaţi câteva gânduri şi înscrieţile în caiete.3. De ce credeţi că poezia N oi este considerată o doină cultă? Amintiţi-vă noţiunea de doină. Argumentaţi că această poezia este o doină.4. Ce puteţi spune despre limbajul artistic al acestei poezii? Diferă de cel al poeziei Bătrânii5. Explicaţi semnificaţia titlului poeziei date. EXERCIŢII. APLICAŢII jî1. Efectuând lectura poeziei, deduceţi câteva idei principale referitor la conţinui de idei al acestei opere.2. Poezia Noi de Octavian Goga are un profund caracter social. Demonstraţi acest lucru. Identificsaţi versurile din poezie care confirmă acest fapt.3. Autorul foloseşte o gamă variată de figuri de stil care ajută la redarea mai profundă a ideilor poetice. Identificaţi unele dintre aceste figuri de stil şi comentaţi-le.4. Ce rol joacă în textul poezii personificarea? Ce sentimente şi trăiri sufleteşti sunt personificate de autor? De ce? Argumentaţi-vă părerea.5. Explicaţi semnificaţia ultimului vers din poezie d e şertă c iu n e a unui vis Noi o stropim cu lacrimi... ”REFERINŢE CRITICE„In poezia lui Goga dăm de structura poeziei lui Eminescu, astfel acoperită încâtabia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine ca oricare geniul poetului Doinei şi a ştiutsă-l continue cu materie nouă. Şi Eminescu şi Goga cântă un inefabil de originemetafizică, o jale nemotivată, de popor străvechi, îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii,ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului. De aceea poezia lui Goga estegreu de comentat,fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât destamiu şi zguduitor. După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epocamodernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletulmulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu'’. George Călinescu 175

„Poezia lui Goga nu cântă un ţăran idealizat, plesnind de trai bun şi zburdând deodihnă. Ţăranul din poezia lui, deşi tradiţional în ceea ce are mai bun istoria poporului,nu e copleşit de tradiţionalism; deşi lovit de destin, nu se resemnează fatalist în faţaistoriei şi nu se închină idolilor falşi ai trecutului; ţăranul lui Goga e un rob alpământului, el e în limbajul simbolic cu rezonanţă de apocalips „înfricoşatul crainic,izbăvitor durerilor străbune” ... Ion Dodu Bălan„Goga este rapsodul unei lumi care supravieţuieşte doar în nostalgia cronică apoetului precum frunctele în alcool. E o poezie de aspect neoromantic, plină de ecourileretorice ale contemporanilor şi urmaşilor lui Hugo, peste care reforma din ultimeledecenii ale secolului XIX a trecut fără să lase urme. (...) Capodopera lui Goga este, fărăîndoială, poezia Noi, aceea pe care Călinescu şi criticii de după el şi-au bazat tezapurităţii unei lirici prin excelenţă impură.” Nicolae Manolescu SAR C IN I1. Memorizaţi una din poeziile lui Octavian Goga şi recitaţi-o expresiv în clasă.2. Pregătiţi o comunicare despre Octavian Goga ca exponent al satuluiromânesc, în care să confirmaţi afirmaţia că Goga este „poet al pătimirii noastre. ”3. Efectuaţi comentariul literar al poezie Noi de Octavian Goga.4. Scrieţi o compunere pe tema „Părinţii sunt icoana sufletului nostru”, având ca reper poezia Bătrâni de Octavian Goga.5. Citiţi şi alte poezii din creaţia lui Goga şi discutaţi-le în clasă. George Topârceanu (1886 - 1937)George Topârceanu George Topârceanu (n. 20 martie 1886, Bucureşti - d. 7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936. George Topârceanu s-a născut la Bucureşti la 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topârceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul ,,Doamna E lena”, amândoi originari din părţile Sibiului. începe şcoala primară la Bucureşti (1893- 1895) şi o continuă pe valea Topologului, la Şuiei, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava. După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi

de viaţă boemiană. în paralel, se înscrie la facultatea de drept (1906), pe care o părăseştepentru cea de litere, fără a termina studiile. Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răcealăde colegul mituit cu „o peniţă şi doi nasinri\" pentru a-i folosi de public.Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „ G .Top'' la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la altereviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră. Revista ilustrată, Sămănătorul,Neamul românesc literar. în 1909 publică în Viaţa românească parodia Răspunsulmicilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (prin care se faceremarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantăcorespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Via(aromânească. Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa luiIbrăileanu, Topârceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precumSadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu. între 1912-1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatnd. La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă lacampania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile,la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. întors la Iaşi, redacteazăîmpreună cu Sadoveanu revista însemnări literare, până la reapariţia Vieţiiromâneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şiîn Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit deSadoveanu „prietenul meu, p o e tu l”. Volumele sale se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentrucare obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie. în anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiricM inunile Sfânttdui Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938). în 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficatîntemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T.Popa revista însemnări ieşene ca unultim efort creator. Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi. Este înmormântat încimitirul Eternitatea, din Iaşi. Balada munţilor I S-au ivit pe rând în soare, Jos, la capătul potecii, Turma albă de mioare, Noatinele şi berbecii. Sunet de tălăngi se-ngână. Sub poiana din Fruntarii, Zăboveşte-n deal la stână Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărareŞi tot leagă şi dezleagă,Cumpăneşte pe samareO gospodărie-ntreagă:Maldăr de tărhaturi greleCu desagi, căldări şi pături,Că de-abia pot sta sub eleDoi măgari voinici alături.Gata!... Baciul stă pe gânduri,Peste frunte mâna-şi duce.Se ridică-n două rânduriŞi domol îşi face cruce.Apoi cată lung spre cresteŞi spre ţarcurile goale...Şi convoiul, fără veste,A pornit încet la vale.Cerul şi-a schimbat veşmântul.Ploaia parcă stă să-nceapă.Printre brazi coboară vântulCa un foşnet lung de apă.Adâncit în gânduri multeBaciul stă şi nu-şi dă seamăC-a rămas în loc s-asculte...După el, călcând cu teamă,Merg tăcuţii lui prieteniPrin sălbatice pripoare,Pe sub poale verzi de cetini,Pe potecă fără soare,Ori străbat în pas aleneLuminişuri fără flori,Singuratice poieneCu mesteceni visători...Rar trezesc în a lor caleCâte-o piatră sub copită.Iar când drumul se prăvaleJos, la coastă povâmită,Calcă baciul ca pe gratiiŞi-i struneşte blând cu gura:- Cătinel, feciorii tatii,Ca să n-o pornim de-a dura!...

Astfel, turmă după turmă IIPleacă toamna de la stâni,De rămân pustii în urmă Pe păduri se strâng grămadăMunţii singuri şi bătrâni. Palduri albe de buhai. Brazii stau în nemişcare,Astăzi ca şi-odinioară, Printre ramuri ploaia pică, -Cât s-afundă-n vreme anii, Nici o creangă nu tresare,Ei văzură cum coboară Nici un zbor de păsărică.Pe cărări de plai ciobanii, Numai ferigele ude,Când pe soare, când pe ploaie, Putregaiul şi bureţiiVreme multă, fără număr, îşi trimit miresme crudeCu căciula lor de oaie în desimea groasă-a ceţii.Şi cu sarica pe umăr, Trunchiuri strâmbe, răsturnateA' trecutului vii moaşte Scorburile şi buşteniiPeste care vremea creşte, - Cu-a lor cioturi, pe-nserateCulmea verde mi-i cunoaşte, Umplu codrii de vedenii.Stânca sură mi-i iubeşte... Sihla neagră se-nfioară.Iar în urma lor, pe sară, Speriat, dintr-un hăţişAstăzi ca şi alte dăţi, Pui sfios de căprioarăLungă linişte coboară A ieşit la luminiş...Peste mari singurătăţi. Cu blăniţa zgribulită Stă şi-ascultă nemişcat...Toamna cu-a ei albă frunte Vremea pare-ncremenită...Şi cu galbenii-i conduri Brazii fruntea şi-au plecat,A lăsat argint pe munte Spăimântaţi, ca pentru rugă:Şi rugină pe păduri. Colo-n fundul curmăturii, Dormitând pe-o buturugăLa răspântii creşte stogul S-a ivit Muma-Pădurii...De foi moarte de curând. Dar nu-i nimeni să-i zăreascăStrigă-n vale Topologul, Trupul hâd şi deşirat,Şi-a lui larmă, când şi când, Laţa galbenă de iască,Ca o voce omenească Nasul - ciot de brad uscat.Până sus pe culmi tresare, Nici nu vede, nici n-aude,Preajma mută s-o trezească Doar îşi scutură pe-o mânăDin senina ei visare. Părul ei de vreascuri ude, Lruntea plină de ţărână.Tot mai jos apoi se lasă Şi cum stă cu ceaţa-n spatePoala norilor pe munte. Istovită lângă trunchi,Vin din iama-ntunecoasă Rădăcini şi crengi uscateZile lungi cu ploi mărunte. îi atârnă pe genunchi.Neguri dese-ncep să cadă, Negurile-i sug puterea.Se târăsc în jos pe plai. Ochii-i nemişcaţi şi suri Cheamă noaptea şi tăcerea Din adâncuri de păduri...

IIIŞi se duc pe nesimţiteNopţi pustii şi zile reci,Cum s-adună, putrezite,Frunze moarte pe poteci.Colo sus, culcat pe-o rână,Stă Negoiul mohorâtCu-a lui negură bătrânăCare-i ţine de urât.Fulgii-ncep apoi să cadă.Firea-şi doarme somnul eiAmorţită sub zăpadă...Iar târziu, la Sfântu-Andrei,Când cobori de la povarnăPrintre plopi subţiri şi rari,In senină zi de iarnăVezi departe munţii mariCum îşi zugrăvesc în soarePiscuri vinete spre cer,Povârnişuri sclipitoare,Brazi împodobiţi de ger,Atârnând ca nişte salbePe grumajii lor de stânci,Peste plaiurile albeŞi prăpăstiile-adânci. REPERE DE INTERPRETARE Ceorge Topârceanu s-a produs în literatură ca autor de parodii, balade şi poezii cusubiecte din lumea gâzelor şi animalelor. Topârceanu mai este considerat şi şi poet aluniversului miccăci n-a abordat probleme filozofice şi sociale, dar creaţia sa estefoarte populară în perioada dintre cele două războaie mondiale. Omul faţă în faţă cu măreţia naturii - iată motivul principal al poeziei Baladamunţilor. Ca şi în alte poezii ale sale, autorul este prezent în toate imaginile ei. El descrieşi narează, lăsnd să і se ghicească dispoziţia meditativă, uşor colorată de un umor fin,care vine parcă din lucrurile naturii: Brazii fruntea şi-au plecat,/Spăimântaţi, ca pentrurugă:/ Acolo-n fundul curmăturii, / Dormitând pe-o buturugă / S-a ivit Muma -Pădurii... In Balada m unţilor e cosmosul panteistic al existenţei noastre desenat cu măiestriede mâna sigură a unui fin observator. Amplul tablou al pădurilor montane şi al munţilore umanizat de prezenţa ochiului omenesc. Natura e aşa cum e descrisă datorităînsuşirilor omeneşti, pe care і le atribuie poetul. Omul se vede pe sine în fiinţa naturiica o condiţie a integrităţii acesteia. Senzaţia de integritate a omului cu natura e obţinută

în urma folosirii unui procedeu original, care constă în zugrăvirea unui disconfort abiasugerat, ce-1 simte omul în pragul iernii, fiind nevoit să părăsească cadrul naturii.Preambula poeziei e dominată de prezenţa omului. In versurile de la începutul poezieisunt doar câteva cuvinte care demonstrează prezenţa naturii: în soare, la capătul, potecii,poiana, creste, dar şi acestea, chiar prin sensul lor primar, comportă nuanţe ale vieţiiomului. Tabloul general al pregătirii ciobenilor pentru coborârea din munţi e creat cucuvinte ce ţin de existenţa materială cotidiană a omului. Doar o umbră de meditaţie trecepeste fruntea baciului: Gata!... Baciul stă pe gânduri. / Peste frunte mâna-şi duce./ Seridică-n două rânduri/ Şi domol îşi face cruce./ Apoi cată lung spre creste/ Şi spreţarcurile goale... Natura intervine tot mai mult, omul devine şi mai gânditor în faţa mişcării naturii,acţiunile sale sunt aproape mecanice, ştiute pe de rost, ritualul coborârii ciobanilor de lamunte e vechi ca şi munţii, care sunt observatorii acestei acţiuni de-o veşnicie: Astăzica şi-odinioară./ Cât s-afundă-n vreme anii,/El văzură cum coboară/Pe cărări de ploiciobanii... Unele strofe ale poeziei (strofa a III din partea а II) ne readuc la motivul mioritic (şieminescian) al contopirii intime a omului cu natura. In continuare în poezie e prezentădoar natura în mişcarea ei misterioasă spre o nouă stare de existenţă: toamna - iama. In cadml operei lui G. Topârceanu, baladele şi rapsodiile au la bază un profund fdonpopular, vizibil, atât în ceea ce priveşte conţinutul de idei, cât şi în ceea ce priveşteversificaţia. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. în urma lecturii baladei lui George Topârceanu, determinaţi mesajul de idei central al poeziei. 2. Ce anotimp este descris de poet în această lucrare? De ce credeţi că automl a ales anume acest anotimp pentm a reda sentimentele şi trăirile sufleteşti? 3. Ce tablouri desprindem din textul poeziei? 4. Ce puteţi spune despre versificaţia acestei poezii? 5. Selectaţi şi înscrieţi în caiete câteva figuri de stil. REFERINŢE CRITICE „ Inteligent ca puţini oameni ai condeiului şi manuscrisului, Topârceanu din nobilăşi discretă ţinută nu şi-a împărtăşit sensibilitatea decât filtrată şi bătând într-o nuanţăvoită, şi a dat amărăciunii şi deziluziei ironie şi sarcasm. între câteva cuvinte,neîndeajuns stăcândite de disciplina voinţei, transpare un oftat. Oftatul vine de departe,frânt în pana lu i/’ Tudor Arghezi

„Discret, aproape misterios, îşi ducea viaţa într-o chilie, citind, scornind, adâncind,probleme de psihologie, scriind puţin. Opera lui Balade vesele şi triste Parodiioriginale, Migdale amare de mare valoare artistică, e un rezultat al unei munciîncordate, necontenite şi meticuloase. Mihail Sadoveanu „George Topârceanu a manifestat o adâncă dragoste pentru natura patriei, pentruvieţuitoarele care trăiesc şi se sting în sânul e i... Dar parcă nicăieri el nu şi-a exteriorizatartistic profunda sa iubire pentru oamenii din popor şi natura patriei ca în Baladamunţilor, creaţie în care autorul se dovedeşte un maestru neîntrecut al penelului, unadânc cunoscător al neamului său... Naraţiunea, personificările etc. se împletesc înBalada munţilor armonios, dând la iveală o operă adânc patriotică, şi în acelaşi timpreprezentativă pentru un poet original, demnă de a fi introdusă în orice antologie/’ Virgil Ene EXERCIŢII. APLICAŢII Jî 1. Identificaţi motivele centrale din Balada munţilor şi încercaţi să definiţi tema centrală a poeziei. 2. Comentaţi, în contextul operei citite, raportul dintre om şi natură. Cum se manifestă unele sentimente umane în acest context (al naturii). 3. Cum se prezintă natura în balada lui Topârceanu? Ce figuri de stil utilizează poetul pentru a prezenta cadrul natural al munţilor şi pădurilor? Argumentaţi-vă răspunsul. 4. Confruntaţi starea poetică luminoasă, dar şi tristă din această baladă. 5. Identificaţi figurile poetice în textul baladei şi explicaţi semnificaţia lor. 6. Remarcaţi câteva trăsături comune şi câteva deosebiri dintre poezia lui George Coşbuc şi cea a lui Topârceanu. 7. Ce semnificaţie are anotimpul descris în balada lui Topârceanu? Motivaţi- vă răspunsul. 8. Propuneţi un alt titlu pentru această poezie. Justificaţi-vă propunerea. 9. Analizaţi poezia din punct de vedere al versificaţiei: rimă, ritm, măsura versurilor etc. 10. Analizaţi limbajul poeziei. Determinaţi axa lexicală a textului poetic. S A R C IN I 1. Pregătiţi o comunicare despre viaţa şi activitatea literară a lui George Topârceanu. 2. Scrieţi o compunere pe tema „Omul faţă în faţă cu măreţia naturii\"’, raportându-vă la balada lui G. Topârceanu. 3. Citiţi în cadrul lecturii individuale Balada morţii de George Topârceanu şi faceţi o paralelă între aceste două lucrări.

Tudor Arghezi (1880 - 1967) Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice. S-a născut la 23 mai 1880 la Bucureşti, într-o familie originară din Cărbuneşti - judeţul Gorj. Numele său adevărat a fost Ion N. Theodorescu; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş. In perioada de şcoală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învăţător Abramescu şi pe profesorul de română Gârbea îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi recunoştinţă. Intre 1891-1896 a urmat cursurile Liceului Sfântul. Scivci, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. ,,... această prietenie a alcătuit pentru noi oTudor Arghezi insulă, o concretizare de aspiraţii comune ... pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscutinvidia şi orgoliuF. In 1896, la 16 ani se produce şi debutul său literar, sub îndrumarealui Alexandru Macedonski, în revista Liga Ortodoxă. Poetul se semnează cu numele săureal, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cemica. Acolo,în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor.în 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate, la Paris apoi prin Elveţia, laMănăstirea Cordelierilor, unde este rugat insistent să devină catolic. Plictisit deinsistenţe, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile universităţii şilucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur pentru a-şi câştigaexistenţa. Totodată, în cursul anului 1909 vizitează Italia.în 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul războimondial, publică versuri, pamflete şi articole polemice la Facla, Viaţa Românească,Teatru, Rampa.Prima sa carte de poezie, Cuvinte potrivite apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul Bilete de papagal. Debutul înproză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii Icoane de lemn.în 1931 apare volumul de versuri Flori de mucigai, legat ca de altfel şi Poarta neagrăde anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză Cartea cu jucării,inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele:Cântec de adormitM itzura, Buruieni, Mărţişoare, Prisaca, Zdreanţă, etc.în 1934 apare romanul Ochii M aicii Domnului în care este evocată dragosteamaternă şi devotamentul filial. Urmează în 1935 Versuri de seară, romanul CimitirulBuna-Vestire - 1936, volumul de versuri Hore - 1939, romanul Lina - 1942.

Sub genericul Bilete de papagal publică pamflete usturătoare pentru care estecercetat de poliţie (1943).Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat,distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poetnaţional la 80 şi 85 de ani. In 1965,Universitatea din Viena îidecemează premiul Gottfried vonHerder, iar Academia Sârbă deŞtiinţe îl alege membru al secţiei deliteratură. Publică: 1907 - peisaje,Cântare omului, Stihuri pestriţe,Poeme noi, Cu bastonul prinBucureşti.In 1967, pe 14 iulie, se stinge dinviaţă, fiind înmormântat, alături desoţia sa Paraschiva, în grădina caseidin strada Mărţişor. Casa a devenit Casa-muzeu „Arghezi”, Bucureşti (România)astăzi muzeu. De-abia plecaseşi De-abia plecaseşi. Те-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi! Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare? Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-1 dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De се-ai plecat? De се-ai mai fi rămas? REPERE DE INTERPRETARE Poezia De-abia plecaseşi face parte din lirica erotică a lui Tudor Arghezi. Poeziaizvorăşte din sensibilitatea poetului dominat de gândul pierderii iubitei, dar şi de regretuldespărţirii, de dorinţa ascunsă de a reface cuplul. Poemul începe cu o constatare - ,J9e-abia p leca seşi\ accentul căzând deoppotrivăpe adverbul „de-abia” şi pe verbul ,,plecaseşi”, care sugerează ideea de acţiuneterminată. Remarca ,, Те-am rugat să pleci\" aduce puţină lumină asupra motivului, celpuţin formal, al despărţirii celor doi. In acest început de monolog adresat îl vedem peeul liric chinuit de duplicitatea sentimentului pe care-1 trăieşte. Titlul De-abia plecaseşi

al poeziei lui Tudor Arghezi, semnifică descrierea unei poveşti de dragoste. însă,cuvântul „plecaseşi'’ nu reprezintă o dragoste împlinită, ci o dragoste neîmpărtăşită. Citind versurile de la începutul poeziei, observăm că autorul subliniază un dor alpersoanei iubite ca şi în versurile .N u te-ai uitat o dată inapoiV'. Acesta ar fi dorit să-iatragă atenţia cu un semn, dar realizează că e în zadar. Titlul care este prezent şi înprimul vers al poeziei subliniază dragostea neîmpărtăşită. Această sintagmă poate aveaşi rolul de dorinţă a îndrăgostitului de a se întoarce. în versurile .fii ascultat de gândul cel dinâti / Nu te oprise gândul fără glas” sesugerează o urmă de regret. îndrăgostitul şi-ar fi dorit ca iubita să nu ţină cont de primulimpuls, ci să ţină cont de iubirea ce i-o purta acestuia, să nu lase în urmă toatădragostea lor. Poezia se remarcă printr-o simetrie perfectă a ideilor, de la început şi până la final,întrebările retorice în contradictoriu de asemenea accentuează gravitatea conflictuluipasional şi sugerează compexitatea interioară a eului liric, care este pus mereu în faţadilemei de a accepta sau a renunţa. Această sfâşiere lăuntrică a personajului imprimăpoeziei o notă elegiacă. Compusă din două catrene despărţite de un distih, textul seimpune printr-o expresivitate desăvrşită. La accentuarea muzicalităţii poeziei contribuieşi utilizarea frecventă a vocalei deschise - a (plecaseşi, de-abia, voiam etc.) şi a vocaleiînchise - u {rugat, urmăream, umbră, gândul etc.). Această alternanţă de sunete scoateîn evidenţă şi mai mult nedeterminarea în care trăieşte eul liric. A BO RD A REA TEX TU LU I ÎN CLASĂ 1. Citiţi expresiv poezia De-abia plşecaseşi de Tudor Arghezi şi comentaţi fiecare strofă în parte. 2. Care este tematica acestei poezii? Argumentaţi-vă răspunsul. 3. Identificaţi verbele din textul poeziei şi precizaţi timpul lor. Ce puteţi spune la acest capitol? 4. Ce semnificaţie are titlul poeziei? Argumentaţi-vă răspunsul. E X E R C IŢ II. A P L IC A Ţ II jî 1. Definiţi atmosfera poeziei. Ce anume contribuie la crearea aceasteia? Argumentaţi-vă părerea. 2. Comentaţi rolul opoziţiilor atestate în poezie. 3. Determinaţi, în baza poeziei, ce este mai important pentru poet într-o relaţie de dragoste. 4. Pronunţaţi-vă asupra limbajului figurativ al poeziei. 5. Comentaţi, într-un mic text, în ce constă simetria perfectă a ideilor din poezia lui Tudor Arghezi.

REFERINŢE CRITICE ..Tudor Arghezi a fost mereu un superb optimist. Nu cunosc artist care să fie maidisciplinat şi exact, un adevărat lucrător care stă atâtea ceasuri pe zi, înaintea strungului,la atelierul său. Viaţa poetului nu este spectaculoasă, marile sale poeme ies din uzinasa încheiate şi perfecte, ca locomotivele dintr-o uzină. Arta lui e o industrie genială,motivele ei subiective rămn secrete şi abstracte ca proiectele unii inginer. Şi totuşi acestom în salopetă de poet produce calm piese danteşti şi michelangioleşti şi cunoaşte marileexperienţe emoţionale ca nimeni altul, putând măsura şi fundul prăpăstiilor şi înălţimeacerului. George Călinescu „Rolul lui Arghezi în dezvoltarea limbii şi artei noastre literare a fost deci acela de afi anexat poeziei un sector lexical, pe care convenţia literară îl respingea mai înainte, dea ne fi dat, prin contrastele vocabularului, o limbă plină de dramatism, sporită învigoarea ei, de a fi înzestrat cuvântul cu o mare concretitudine, de a fi sporit supleţea şiconciziunea construcţiilor, de a fi dezvoltat metaforismul, de a fi stabilit mijloace propriiale gândirii poetice. Prin această multiplă contribuţie adusă artei literare, se poate spune,cu deplin temei, că Tudor Arghezi este cel mai mare poet român în epoca de după MihaiEminescu\". Tudor Vianu „Tudor Arghezi este, neîndoielnic, cel mai mare poet al veacului său, aşa cum fuseseEminescu în veacul anterior, din nefericire intraductibil şi unul, şi altul, aşa încât faptulcă şi-ar fi găsit cu greutate perechea în poezia lumii, fiecare în timpul său, rămâne doaro frumoasă iluzie a noastră, a românilor'’ Nicolae Manolescu „... Arghezi a avut, între 1910 (data când debutează a treia oară în Viaţa socială a luiN.D. Cocea) şi 1967 un rol pe care nici un alt poet nu 1-а avut în poezia română. El este,indiscutabil, un mare p o et, cel mai original pe care l-am produs noi, românii, în secolulal XX-lea şi, dacă influienţa lui se vede mai puţin la suprafaţa literaturii (neputând creadin pricina limbajului său liric foarte personal ceea ce se cheamă o şcoală), influienţaeste hotărtoare în planurile profunde ale liricii. Chiar şi aceia care neagă cu înverşunareorice înrudire cu Arghezi, o fac voind să scape de hegemonia lui spirituală. Preţuit saucontestat, Arghezi stă, ca şi Eminescu, în calea tu tu ro r’. Eugen Simion SAR C IN I 1. Memorizaţi poezia lui Tudor Arghezi şi recitaţi-o expresiv în clasă. 2. Explicaţi în ce constă originalitatea poeziei de dragoste a lui Tudor Arghezi.In acest context citiţi şi alte poeziei ale autorului. 3. Efectuaţi un comentariu literar al poeziei De-abiaplecaseşi de Tudor Arghezi.

Nichita Stănescu (1933 - 1983) Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova - d. 13 decembrie, Bucureşti, 1983) poet, scriitor şi eseist român, ales post- mortem membru al Academiei Române. In perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul Sf. Petrii şi Pavel, devenit M ihai Viteazul'din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952-1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. In 1962 debutează editorial cu volumul de versuri O viziune a sentimentelor. Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a. Gazetei literare. In 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului volumul de versuri intitulat 11 elegii.Nichita Stănescu Tipăreşte Necuvintele, pentru care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şivolumul de poezii Un păm ânt numit România. Este numit redactor-şef adjunct alrevistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. In 1970 devine redactor-şef adjunctla România literară, revistă condusă de Nicolae Breban. Publică două noi volume depoezii: ..Belgradul în cinci prieteni’’ şi M ăreţia frigului. Pentru volumul deeseuri Cartea de recitire obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.Un an mai târziu і se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder.In 1978 publică volumul de poezii Epica Mcignci, care primeşte în acelaşi anpremiul Mihai Uminescu al Academiei Române. In 1980 este nominalizat la PremiulNobel pentru literatură.La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului і se organizează osărbătorire naţională. La finele anului boala cronică de care suferea de cţiva ani seacutizează şi la 12 decembrie încetează din viaţă, fiind înmormântat nu departe de MihaiEminescu, în cimitirul Bellu.Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai deseamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea Dumnezeiescde frumoasă, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poezieimoderniste sau neo-modemismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice marescriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat deunii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de oamplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rarăa inventatorilor lingvistici şi poetici.

A cincea elegie Tentaţia realului N-am fost supărat niciodată pe mere că sunt mere, pe frunze că sunt frunze, pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări. Dar merele, frunzele, umbrele, păsările s-au supărat deodată pe mine. Iată-mă dus la tribunalul frunzelor, la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor, tribunale rotunde, tribunale aeriene, tribunale subţiri, răcoroase. Iată-mă condamnat pentru neştiinţă, pentru plictiseală, pentru nelinişte, pentru nemişcare. Sentinţe scrise în limba sâmburilor. Acte de acuzare parafate cu măruntaie de pasăre, răcoroase penitenţe gri, hotărâte mie. Stau în picioare, cu capul descoperit, încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine pentru ignoranţă... şi nu pot, nu pot să descifrez nimic, şi-această stare de spirit, ea însăşi, se supără pe mine şi mă condamnă, indescifrabil, la o perpetuă aşteptare, la o încordare a înţelesurilor în ele însele până iau forma merelor, frunzelor, umbrelor, păsărilor. REPERE DE INTERPRETARE Poemul A cincea elegie face parte din volumul 11 elegii, publicat în 1966. Volumuleste considerat de către critici drept cea mai rezistentă parte a poeziei lui NichitaStănescu, un ciclu poetic unitar şi complex. Poetul însuşi mărturisea că este vorba despreo carte a rupturii existenţiale. Titlul poemului anticipează o atmosferă melancolică, iar subtitlul, „Tentaţiarealului ”, face trimitere la o problemă de ordin fdozofic. Tema este reprezentată de imposibilitatea adaptării la o realitate ce se impune forţat. Poemul debutează abrupt, iar prima frază este surprinzătoare, dar în acelaşi timp şi

Următoarea frază se bazează pe o enumeraţie, fiecare element sugerând lumea reală:mere, umbre, frunze, păsări. Suntem surprinşi în continuare prin diferite afirmaţii:lucrurile sunt personificate, capătă însuşiri umane, încercându-se astfel instituirea uneirelaţii între lumea naturală şi cea reală. Lirismul creat de Nichita Stănescu se bazează pe abstracţii, iar poemul deţine un cod ce permitedescifrarea parţială a sensurilor. Ni se înfăţişează un adevărat proces absurd, marcat întext prin termeni specifici: tribunalul „merelor, umbrelor, frunzelor”,condamnarea:,,condamnatpentru neştiinţă ’ pedeapsa:,,mă condamnă la operpetuăaşteptare’’. In final răzbate imposibilitatea adecvării la o realitate ce se impune arbitrar. Eul liricnu poate înţelege şi nici nu poate explica în cuvinte universul multiplu şi de aceea secreează o distanţăce ne separăde lucruri şi obiecte concrete. Comunicarea devine imposibilă, multe imagini şochează, iar poemul aduce în prim-plan problema imposibilităţii de a ajunge la o cunoaştere profundă a tot ceea ce neînconjoară. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi expresiv elegia lui Nichita Stănescu şi formulaţi mesajul central al poeziei. 2. Ce sentimente, trăiri şi emoţii ale eroului liric desprindem din conţinutul acestei poezii? Motivaţi-vă răspunsul. 3. Cum este structurată elegia lui Nichita Stănescu? Ce puteţi spune despre compoziţia acestei elegii? 4. Analizaţi poezia din punct de vedere al versificaţiei. 5. Efectuaţi un comentariu literar al acestei elegii.REŢINEŢI! Elegia (cuvânt ce provine din limba greacă şi înseamnă „cântec de doliu”) este o specie a genului liric caracterizată prin exprimarea unui sentiment de tristeţe, mergând de la melancolie la durere. Sentimentele elegiace se pot identifica la mai multe specii ale liricii culte. Elegia este considerată muza durerii. La început poezia este scrisă în distihexprimând jalea-distihul elegiac. Mai târziu a început să exprime sentimente complexe.In secolul al XX-lea, totuşi, elegia tinde să dobândească un caracter filosofic. Trăsăturile principale ale elegiei sunt: • Corespunzătoare bocitului popular, ea exprimă un sentiment de tristeţe, regret, durere, melancolie. • Cuprinde deseori elemente filosofice. • Are uneori un pronunţat caracter meditativ. • In mod clasic, elegia este reprezentată de orice poem compus din versuri elegiace, distihuri formate din alternarea hexametrului cu pentametrul. • Tonul este tandru, trist, melancolic.

Elegiile pot fi clasificate astfel: erotice, filosofice, religioase sau patriotice. Reprezentanţi din literatura universală: Johann Wolfgang Goethe Elegia de laMarienbold, Aleksandr Puşkin Elegia, Francesco Petrarca Consoliera, Rainer MafiaRilke Elegiile din Duino, Alphonse de Lamartine. Reprezentanţi din literatura română: Grigore Alexandrescu Adio. LaTârgovişte, Vasile Alecsandri Steluţa, Tudor Arghezi Cenuşa visărilor, MihaiEminescu Melancolie, O, mamă, Lucian Blaga Gorunul. EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Identificaţi figurile de stil din textul poeziei lui Nichita Stănescu şi comentări­ le. Vi se par relativ uzuale sau, forţând prin asocieri insolite, limitele realului? Argumentaţi. 2. Arătaţi care este timpul verbal cel mai frecvent folosit şi explicaţi utilizarea lui prin raportare la structura simbolică a poeziei. 3. Observaţi utilizarea presoanei I în contextul poeziei. De ce credeţi că poetul foloseşte anume această persoană? 4. Identificaţi simbolurile principale din poezie. înscrieţi-le în caiete. Alcătuiţi câteva enunţuri cu unele dintre ele. Comentaţi sensul din text al acestor cuvinte. REFERINŢE CRITICE „Cel mai original poet din generaţia 60 este Nichita Stănescu. în poezia lui observămcu uşurinţă ce a devenit modernismul istoric sub pana unui post-modem. Nici un poetn-a mers atât de departe ca autorul Elegiilor in direcţia abstractizării liricii. în aceastăprivinţă îl putem compara cu Mallarme sau cu Ion Barbu. La aceştia poezia pură stăteaîncă pe un strat de simboluri hermetice. Dar la Nichita Stănescu nu există hermetism,iar simbolurile sale, când sunt împrumutate, ca şi la Ion Barbu, din ştiinţă, sunt aproapecomplet evaluate de sensurile concrete X..) Aşa cum pictorii moderni au în vedere unspaţiu pictural care nu coincide cu cel real - fiind altfel structurat decât el - poezia luiNichita Stănescu îşi inventează universul propriu - structurat verbal şi sugerând oobiectivitate abstractă. Nicolae Manolescu „încercând o regrupare ce nu are pretenţia, fireşte, de a fi exaustivă, a poeziilor şipoemelor din EpicaMagna, este desigur cazul să ne oprim în primul rând asupra aceloracare se referă la Cosmogonia poetului. Ambiţia lui Nichita Stănescu pare a fi fost de ascrie, după exemplul lui Eminescu, o geneză completă, cuprinzând starea de dinainteacreaţiei („Unul, era departe în viitor), tensiunea spre fiinţă a increatului (Unu este atenţialui zero ..), în sfârşit, facerea, concepută aproape biblic: „De la zero la unu de la nimicla punct / se întinde miracolul. / între zero şi unu, între nimic şi punct arde duhuri? Valeriu Cristea

..Nichita Stănescu este, în fond, spiritul cel mai liber pe care 1-а dat literatura noastră,spiritul care a îndrăznit cel mai mult pe o plajă imensă de acţiune. A sucit, cum a vrut,vorbele, le-a logodit şi le-a divorţat după pofta inimii uşoare (citeşte mctteine), s-a jucatcu cuvintele „haide să ne haidem ” până s-a plictisit de ele şi a inventat altele cu altnume, dar nu au un înţeles precis (necuvintele), în fine, a construit versuri emblematice,memorabile şi a scris, altele, care provoacă logica, dar flatează gustul nostru pentruparadox...\" Eugen Simion S A R C IN I 1. Pregătiţi o comunicare despre viaţa şi activitatea literară a lui Nichita Stănescu, având ca reper una dintre referinţele critice citite mai sus. 2. Selectaţi unele poezii din creaţia lui Nichita Stănescu şi citiţi-le expresiv în clasă. Comentaţi conţinutul lor. 3. Comentaţi poezia studiată a lui Nichita Stănescu, argumentând că este o elegie. Ana Blandiana (1942) Ana Blandiana, născută Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timişoara) este o poetă şi o luptătoare pentru libertate civică în România. Otilia Coman s-a născut la Timişoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiş. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca ,,duşman al poporului ”. Ca fiică a unui deţinut politic, a trebuit să aştepte patru ani până când autorităţile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj. Pentru a ocoli şicanele regimului, Otilia Comanşi-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectivBlandiana, Alba. Debutează în revista Tribuna din Cluj cu poezia Originalitate, semnând pentru primaoară Ana Blandiana. In anul 1960 se căsătoreşte cu scriitorul Romulus Rusan. După o interdicţie de patru ani, redebutează, de data aceasta irevocabil, în revista

Contemporanul condusă de G. Ivaşcu. în 1964 îi apare prima carte, Persoana întiaplural, versuri, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu. Ana Blandiana s-a implicat în viaţa civică printr-o serie de acţiuni în cadrul AlianţeiCivice. în prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelorcomunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferinţe, sesiuniştiinţifice şi expoziţii pe tema fenomenului totalitar. De-a lungul anilor, poeta a întreprins - ca invitată a unor universităţi, academii,organizaţii culturale — mai multe călătorii de documentare şi studiu în diverse ţărieuropene şi a participat la congrese şi festivaluri de poezie. Ana Blandiana a fost distinsă cu un şir de premii valoroase: Premiul pentru poezieal Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române,1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; PremiulInternaţional Gottfried von Herder, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie „MihaiEmincscu\". 1997; Premiul Opera Omnia, 2001; Premiul Internaţional Vilenica, 2002. Dealuri Dealuri, dulci sfere-mpădurite Ascunse jumătate în pământ Ca să se poată bucura şi morţii De carnea voastră rotunjită blând, Poate un mort stă ca şi mine-acum, Ascultă veşniciile cum cură, îşi aminteşte vechi vieţi pe rând Şi contemplându-vă murmură: Dealuri, dulci sfere-mpădurite Ascunse jumătate în văzduh Ca să se poată bucura şi viii De nesfârşit de blndul vostru duh... REPERE DE INTERPRETARE Poezia deschide volumul Somnul din somn (Cartea Romaneasca, 1977). Poziţiaprivilegiată a poeziei în cadrul volumului este susţinută şi de valoarea-i de excepţie,ideatică şi stilistică. Dealuri este o meditaţie pe tema, des abordată, a trecerii, a evanescenţei. Dar într-ostructură a textului clasică, de tip eleat, se dezvoltă un conţinut de idei sugerând unheraclitism existenţial. Organizarea textului este de tip clasic: trei catrene dispuse într-o simetriecompoziţionala sub formă de clepsidră. Primul catren conţine meditaţia eului poetic,concentrată însă asupra unei dimensiuni exterioare a existenţei, deahd, care devinecuvântul. „Ascunse jumătate în păm ânt192

Ca să se poată bucura si morpi De carnea voastră rotunjită blând. ” Cuvântului-cheie, dealuri, aflat in poziţie anaforică, і se conferă valori subiacentesimbolice. Gândit ca un vocativ, el capătă valoare de spirit proteguitor, totemic. Apoi,dealului і se conferă, la modul simbolic, prin determinaţia apozitiva, caracterul derotund, de perfecţiune (sfera este complinită printr-un epitet clasic, dulce, repoetizat sisunând eminescian, adica într-o plenaritate de accepţiuni), dar si cel de mod decomunicare si spaţiu de comuniune a celor două lumi. Dealul este o matrice existenţiala,care leagă deopotrivă generaţiile ,, Ca să se poată bucura si morpi ”, prezentul si trecutul„Ascunse jumătate in p ă m â n t”, într-un sens al planetaritaţii rotunjită blând careia і seatribuie deocamdată o existenţă caracterizată printr-un semn al concretului - carnea. Se prefigurează, ca în cazul creaţiei blagiene, un orizont material-spiritual de tipmioritic. Cel de-al doilea catren marcheaza transferul din viaţă în moarte, din clipă în veşnicie: „Poate un mort stă ca şi mine-acum. Ascultă veşniciile cum cură, îşi aminteşte vechi viep pe rând Si contemplându-vă m urm ură”. Pusă sub semnul potenţialităţii {poate), meditaţia poetică este transferată unui alt eupoetic {un mort), iar cele două instanţe ale eului poetic dau măsură Firii, adică aexistenţei în veşnicie. Celălalt eu poetic preia atitudinea esenţiala, cea de contemplare,care presupune însă o lucrare asupra existenţei: „ascultă veşniciile cum cură”, şi, într-o comuniune metempsihotică, „îşi aminteşte vechi viep pe râ n d ”. Cea de-a treia strofă este tot un dicitur (cerut de verbul „murmură”) care aparţineacum celuilalt eu poetic şi care, asemănându-se foarte mult cu prima strofă, realizează„petrecerea continuă” Mircea Vulcanescu: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite Ascunse jumătate în văzduh Ca să se poată bucura şi viii De nesfârşit de blândul vostru duh. ” La nivel textual deci, a treia strofă se organizează complementar / simetric cu primastrofă, idee întărită şi de cele câteva variaţii lexicale care apar în cele două catrene.Transferurile „văzduh-pămânC, „duh-ccirne”, „viii-morpi” întăresc sugestiareversibilităţii, care, la rândul ei, întăreşte sugestia existenţei depline, a Firii (însă fiecaredintre cuvintele transferate este un simbol cu largi implicaţii conotative, asupra cărora,desigur, se poate insista). Sensul devine continuu, ascendent şi descendent, iar poeziadevine un perpetuum: eşti îndemnat, parcă, după strofa a treia să continui cu strofa adoua, apoi cu prima, din nou cu a doua, a treia - o forma de clepsidră, care are mai alesproprietatea esenţială a întoarcerii, a reversibilităţii. La aceste sugestii contribuie si omagie muzicală desăvârşită, realizată în regim contrapunctic (versul 4 este dominat devocale deschise, versul 4 al strofei a treia este dominat de vocale închise, marcând astfella nivel fonematic permanenta comuniune viata-moarte), sau într-un regim canonic -vezi repetarea aproape identică a primului catren în catrenul al treilea. Intr-un text clasic,ruptura dintre caracterul eleat al discursului poetic şi spiritul heraclitic, care dominăstructura ideatică, este un semn al modernităţii.

ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi expresiv poezia Anei Blandiana şi încercaţi să definiţi mesajul acestei lucrări. 2. Identificaţi figurile de stil din poezia citită şi explicaţi semnificaţia lor. înscrie ţi- le în caiete. 3. Ce puteţi spune despre structura compoziţională a poeziei Dealuri? Argumentaţi- vă răspunsul. 4. Recitiţi ultima strofă din poezie şi comentaţi-o. Ce semnificaţie au semnele de punctuaţie din această strofă. Explicaţi-le. 5. Ce semnificaţie are titlul acestei poezii? Motivaţi-vă răspunsul. E X E R C I Ţ>I I . A P L I C A Ţ>I I 1. Relevaţi compoziţia poeziei Dealuri de Ana Blandiana. 2. Arătaţi semnificaţia strofelor-cadru din poezie. Ce formă are această poezie? 3. Comentaţi simbolurile poetice la care apelează autorull în poezia dată. 4. Explicaţi semnificaţia cuvântului dealuri în contextul poeziei. Alcătuiţi câteva enunţuri cu acest cuvânt. 5. Comentaţi, într-un mic text, semnificaţia titlului poeziei. REFERINŢE CRITICE „Blandiana se numără printre poeţii a căror ascendenţă blagiană reprezintă unul dinelementele definitorii pentru lirica nouă de la mijlocul deceniului şapte (Arghezi şiBarbu patronând alte două formule). Reflexivă, gravă, simplă, poezia Blandianei nu maicunoaşte acum afectarea sentimentală şi stilistică din volumele anterioare, izbutind să-şi asume deplin problemele morale şi existenţiale pe care le consideră esenţiale şi să leindividualizeze ca trăiri veritabile'’ Nicolae Manolescu „în poezie, în proză, în publicistică, în interviuri, Ana Blandiana rămâne AnaBlandiana. Ea este structural şi iremediabil o poetă. Din perspectiva unei poete, fapte care nouă ni se par anodine devin semnificative.Viaţa de fiecare zi se încarcă de sensuri, ca şi cum ar deveni fosforescentă. (...) Ea facedintr-o scenă din viaţa cotidiană nu numai o pagină de literatură, din categoria satirei demoravuri ci şi un eseu filosofic şi, în cele din urmă, un poem cu un fior tragic. Alex. Ştefănescu „Culoarea favorită a Blandianei este „albul fără margini'', iar dintre calităţilemateriale cea dintâi este „frăgezimea. ” Dăm în poemele ei peste o veriotabilă,, reveriea fragedului. ” De la înger la vierme, obiectele poetice ating în momentele lor de graţie

sublimul frăgezimii: „îngeri umili şi fragezi”, „stâlp frage<f\ „fragede moaşte\",„fragedul, vierme”, „frageda moarte”, „frageda formă a crengilor ude''. După fragedvine umbra. Lucrurile tind să se dematerializeze pe măsură ce pătrund în acest spaţiu desublimităţi corupte care este poezia.” Eugen Simion „Intr-o vreme în care poeţii, deseori, îşi iau funcţia de-a propune în versuri soluţii(sociale, etice, chiar şi economice!), Ana Blandiana, cu o bună înţelegere a naturiifenomenului poetic şi cu inteligenţă artistică, nu aplică în poezia sa această concepţieutilitară, puţin potrivită rostului poeziei. Poezia poate să propună enigme, poate să punăîntrebări, dar, de obicei şi din cele mai vechi timpuri, nu propune soluţii şi nu dezleagăprobleme. Misterul, surpriză, neprevăzutul sunt prielnice producerii fiorului poetic”. Alexandru Philippide SARCINI 1. Memorizaţi poezia Dealuri şi recitaţi-o expresiv în clasă. 2. Pregătiţi o comunicare despre activitatea literară a Anei Blandiana. 3. Citiţi şi alte poezii din creaţia Anei Blandiana şi discutaţi-le în clasă. Liviu Deleanu (1911- 1967) Liviu Deleanu (n. 8 februarie 1911, Iaşi - d. 12 mai 1967, Chişinău) a fost un poet liric român care a publicat în timpul vieţii peste 20 de cărţi de poezii, traduceri, publicistică. In copilărie îi placea foarte mult să citească. Citea tot ce-i nimerea sub mână. Primii paşi în literatură i-au fost ghidaţi de o intuiţie sigură a poeziei, fapt care i-a ajutat să colaboreze, un timp, la celebrele Bilete de papagal, redactate de Tudor Arghezi, care i-a publicat poeziile Există un Dumnezeu, Renaştere, Timp, Omul cu ochii mici. Creaţia lui de până la 1940 a stat sub semnele neîndoielnice ale modernismului: atmosfera macabră, pustiul, urtul, tăcerea. Se simte influenţa unor scriitorimari, ca Charles Baudelaire, George Bacovia, Ion Pillat. A debutat în anul 1927 cu placheta de versuri Oglinzi fermecate, după care auurmat Ceasul de veghe, carte amintită de George Călinescu în monumentala sa Istoriea literaturii române de la origini până în prezent. In 1940 scriitorul se refugiază laChişinău, în anii războiului plăsmuind o serie de cântece inspirate Cântec scris pe patularmei. Cântec scris pe lat de paloş etc., după război activând mai ales în domeniul

literaturii pentru cei mici. Poezii pentru copii: M i-i drag să meşteresc, Bucurii pentrucopii. Licurici ş.a. La poezia pentru adulţi se întoarce în 1952, când îi aparecartea Vremuri noi, tributară ideologiei comuniste. A plătit vama regimului sovietic şiprin poemul Krctsnodon (ulterior intitulat Tinereţe fără moarte), şi prin basmuldramatic Buzduganul fermecat. Talentul liric al lui Liviu Deleanu s-a manifestat din plinîn cărţile Dragostea noastră cea de toate zilele şi Cartea dorului. Faptul ca s-a format şi a activat, un timp, în cadrul literaturii române, servindu-se deo limbă română curată şi expresivă, i-a permis lui Liviu Deleanu să se distingă şi după1940 printr-o scriitură nu numai corectă, dar şi plastică, de cele mai multe ori sugestivă.Vocabularul poeziilor sale nu conţine rusisme, de care limba vorbită la est de Prut nu sepoate debarasa nici până azi, frazele sale nu sunt calchiate mecanic şi greşit după frazeruseşti. Se adaugă, bineînţeles, munca asiduă a scriitorului întru cizelarea sau, după cumse exprimă el însuşi, cioplirea versului, ca acesta să sune frumos şi să exprime cât maibine sentimentul, ideea, atitudinea autorului. In felul acesta Liviu Deleanu dădea tuturorcolegilor de breaslă un exemplu concret de atitudine creatoare faţă de măria sa. Talentul liric al scriitorului s-a manifestat în chip strălucit în poeziile de dragoste,întemeiate pe sentimente sincere, exprimate cu o măiestrie aleasă. Măiestria literară alui Deleanu constă nu numai în abordarea ingenioasă, amplă şi profundă a unor subiecte,teme, probleme de mare interes şi importanţă, ci şi în evocarea subtilă a unor sentimentegingaşe, în recrearea unei atmosfere favorabile dezvăluirii acestor sentimente. Undomeniu specific de manifestare a măiestriei lui Liviu De leanu îl constituie sonetul. Anul 1940 înseamnă pentru L. Deleanu, în afară de faptul că îi apare al treilea volumde versuri, un eveniment care îi va marca destinul literar din continuare. Ca urmare aunor circumstanţe de ordin politic, neelucidate pe deplin nici astăzi, poetul s-a refugiatîn Basarabia. Transferul într-un alt regim 1-а determinat să renunţe la formula modernăpe care a cultivat-o până la 1940. Liviu Deleanu este cunoscut ca un poet prin excelenţă, liric, stilist, remarcabil şimânuitor iscusit al cuvântului. S-a stins din viaţă la 12 mai 1967 la Chişinău. „Liviu Deleanu porneşte din noapte şi poposeşte în beznă. Nu ştiu cum s-a făcut caacestpui (...), crescutpe maidanele Iaşilor, nu e nici sentimental, nici elegiac, nici liric:e dur ca un pietroi şi aspru ca zgura. Versurile din „Ceasul de veghe ”zvâcnesc ca unpuls agitat de febră şi la fel cu febră - ţiuie prelung în urechi, ameţitor: sunt aspecte -în negru de cărbune, furate din viaţa celor cu suflet răvăşit de furtuni (...) ” Eminescu Pribeagule poet îndrăgostit De codri şi de lacuri, şi de stele, Ca un Călin din basme ne-ai venit Să ne dezvălui tainele din ele. Dar ai trăit pământului lipit - Şi scris ţi-a fost în nopţile acele Să arzi ca un luceafăr în zenit Peste stindardul gloatelor rebele.196

Şi ca un astru mistuit în zborTu n-ai avut decât un singur dor,Când ai murit în braţe cu fortuna...Iar noi, urmaşii tăi, nu-n ţintirim,Ci sus printre luceferi te găsimNemuritor şi viu întotdeauna. Creangă Mihai Eminescu Ion CreangăSfătosule bunic din Humuleşti,Cât haz ai pus, cât păs şi câtă jaleîn tâlcul slovei tale ţărăneştiDin negura copilăriei tale.Ai ticluit nepoţilor poveştiPe prispele Ţicăului din vale,Ca-n Sadoveanu - apoi să dăinuieştiŞi-n alţi rapsozi de slove şi chimvale.Aidoma jitarului străbunAi desluşit ce-a fost şi rău şi bun.Sub pana ta şi tristă şi glumeaţă.Iar când a fost să pleci pe la chindii,Tot astfel ai intrat şi-n veşnicii:Cu zâmbetul şi lacrima pe faţă. REPERE DE INTERPRETARE Forma de sonet, pe care şi-a ales-o Liviu Deleanu pentru poeziile sale consacrateînaintaşilor literaturii naţionale şi universale, e în deplin consens cu firea meditativă apoetului. O astfel de formă impune, totodată o îmbinare a rigorii artistice cu temperarealaudelor excesive, care nu pot încăpea în cele 14 versuri de sonet. Sonetul impunecreatorului său intensitate în emoţii, concentrarea gândului, laconism în exprimare şiintonaţie meditativă. Un sonet e ca o rugăciune, ca un psalm, în care figura celui evocatse contopeşte cu starea de catarsis a celui care evocă. Poetul şi-a conceput sonetele sub formă de evocări: adresându-se scriitorului, autorulevidenţiază, în acelaşi timp, valorile create de cel cântat în versul său, interpretându-leîn contextul valorilor spirituale ale poporului. Sonetul Em inescu pictează o imagine de dor senin şi adâncă durere, o imagine acelui care a fost şi va rămâne mereu Luceafărul poeziei şi conştiinţei noastre naţionale- Mihai Eminescu. Chipul pământesc al poetului se întretese în imaginile şi simbolurile

creaţiei sale. în tonalitatea poeziei persistă, uşor ghicită, atitudinea plină de sfinţenie apoetului Liviu Deleanu faţă de geniul eminescian, atitudine ce se contopeşte curecunoştinţa urmaşilor pentru valorile poeziei eminesciene. Imaginea terestră a poetului face un tot unic cu ideile sale filozofice şi cuinterpretarea estetic-artistică a personalităţii sale. Imaginea ,,pribeagului şiîndrăgostitului poet de codri şi de lacuri ”formează o compoziţie unică în cadrul naturii,asemenea baciului mioritic, sugerându-se astfel ideea unităţii omului cu natura, pe careo atestăm în cele mai frumoase poezii eminesciene. Apoi figura poetului parcă s-ardesprinde de cadrul terestru şi se proiectează printre stele: „indrăgostit de stele”.Imaginea e mai mult decât cosmică - e trecerea momentului existenţei concretperceptibil în sfera imaginaţiei, deci a creaţiei artistice, căci creaţia presupune dreptcondiţie de bază trecerea activităţii omului din sfera realităţii materiale în cea a realităţiiimaginate. Mesajul principal al poeziei se concentrează în sistemul de imagini al primei strofe:aici e taina poetului şi taina creaţiei sale, aici e dezlegarea acestor taine. Celelalte strofeale poeziei nu depăşesc valoarea unei simple poetizări, a unor trăsături caracteristiceoricărui mare poet, de aceea se pare că în sonetul Eminescu Deleanu tinde mai mult spreuniversalitate, scpându-i din vedere caracterul naţional sau reducându-1 doar la intonaţiapoeziei. Chipul marelui povestitor din Humuleşti, al acestui „Homer al nostru”, e realizat însonetul Creangă cu ajutorul a două culori opuse - alb şi negru. Imaginea scriitorului eînsoţită simultan de haz şi jale, tristeţe şi glume, zâmbet şi lacrimi. Evident, opera luiCreangă e străbătută cu preponderenţă de o dispoziţie senină, de o mare dragoste deviaţă şi un puternic optimism. Notele triste apar foarte rar şi sunt în deplină conformitatecu legile artei, care preconizează un strop de tristeţe într-o comedie şi tot atâta glumăîntr-o tagedie. Liviu Deleanu a ţinut cont de această legitate atunci când a creat sonetul,dar poezia nu se reduce doar la acest moment, ci înfăptuieşte o sinteză a dispoziţieigenerale a operei crengiene, care a fost mai mult senină decât tristă, cu viaţa cotidianăa lui Ion Creangă. întreg sonetul este construit pe o viziune ce explorează esenţele operei lui Creangăşi ale vieţii scriitorului: sfătoşenia plină de tâlc a slovei ţărăneşti, capacitatea de a desluşi,, sub perna tristă şi glumeaţă ”, ,,aidoma jitarului străbun ”, ,, ce-a fost şi rău şi bun ”nue altceva decât filozofia populară, concepţia despre lume a poporului, pe care Creangăa acceptat-o ca pe ceva firesc, cum acceptă pruncul laptele mamei, dar pe carepovestitorul a ştiut s-o îmbrace în haina individualităţii artistice. Spiritul naţional într-ooperă de artă îşi are originea anume în modul specific al poporului de a vedea lumea.Ion Creangă a creat o operă cu desăvârşire naţională prin spiritul său, Liviu Deleanu i-a sesizat esenţele şi i-a dat o interpretare poetică în sonetul său, devenind astfel aliat şipromotor al acestui spirit. O trăsătură definitorie a sonetelor lui Liviu Deleanu este ideea de continuitate întrevalorile spirituale create anterior şi potenţialul spiritual al contemporanilor. Autorul nuse limitează doar la procedeul tipizării, ci exploarează din plin individualitatea fiecăruiscriitor evocat, astfel încât sonetele Em inescu şi Creangă sunt adevărate portreteliterare ale marilor noştri clasici.

ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Cum se prezintă Liviu Deleanu în literatura română prin sonetele dedicate celor mai mari clasici ai culturii şi literaturii noastre? Argumentaţi-vă răspunsul. 2. Cum sunt prezentaţi cei doi mari clasici în sonetele lui Liviu Deleanu? Argumentaţi-vă răspunsul cu citate din poezie. 3. Identificaţi figurile de stil din cele două sonete şi înscrie ţi-le în caiete. Explicaţi-le. 4. Identificaţi şi înscieţi în caiete cuvintele (sintagmele) care ţin de opera celor doi mari clasici. De ce credeţi că Liviu Deleanu utilizeazăî aceste cuvinte? 5. Ce poezii dedicate marilor clasici aţi mai învăţat? Faceţi o paralelă între aceste opere.REŢINEŢI!(\ Termenul sonet este derivat din cuvântul provensal sonet şi dinч_cu_v_ân_tu_l_it_al_ia_n_s_on_e_tto,:_a_m_ân_d_o_uă_î_ns_em_nâ_nd_.._câ_n_te_ce_l\"_. ______________ J începând cu secolul al XlII-lea a ajuns să semnifice un poem cu formă fixă depaisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă şi o structură logică.Acestea s-au schimbat de-a lungul timpului. Acest articol se concentrează asuprasonetului italian sau petrarchist şi asupra celui englezesc sau shakesperean. Sonetul a fost introdus în literatura română de Gheorghe Asachi, renumit pentruinteresul său arătat culturii şi literaturii italiene. Cele mai frumoase sonete au fost scriseînsă de Mihai Eminescu, care a trecut printr-o perioadă de creaţie în care s-a oprit asuprapoeziei cu formă fixă (sonet, glosă). Tudor Vianu numea aceasta “scuturarea ramurilor\".Eminescu folosea forma sonetului italian, petrarchist. Iată doar un exemplu,din grupulcelor trei sonete publicate de Titu Maiorescu: I Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, Iar vântul zâvârle-n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel m ă uit din jeţ pe gânduri, Visez la basmul vechi al zânei Dochii; în juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aut foşnirea unei rochii,Un moale pas abia atins de scânduri...Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Apelând la imagini din poezie, demonstraţi că opera lui Mihai Eminescu este o prezenţă permanentă în conştiinţa artistică a poporului nostru. 2. Desfăşuraţi analiza sistemului de imagini al sonetului Eminescu în mod independent. Comentaţi-vă răspunsurile cu titluri de opere şi idei din creaţia eminesciană. 3. încercaţi să determinaţi, pe baza operei lui Ion Creangă, studiată anterior, unele caracteristici ale spiritului naţional românesc. 4. Analizaţi limbajul poetic al sonetelor lui Liviu Deleanu. 5. Explicaţi sensul metaforic al sonetului dedicat lui Mihai Eminescu.REFERINŢE CRITICE„... Liviu Deleanu (care nu a avut funcţii oficiale) a salvat adesea artisticul prin grijapentru cuvânt, disciplină clasică şi cultivarea general-umanului. în primele sale volumeapar toate atributele poeziei moderniste: timpul bolnav, ravagiile urâtului, vidul, femeileofticoase, „pustiul şi noaptea închisă cu lacăte ”, tăcerea de sicriu, atmosfera macabră,populată de draci şi strigoi. (...) Poetul se întoarce la uneltele sale în Cartea dorului,cultivând un lirism subtil (erotic în esenţă) în forme originale de elegie, rugă, sonet,crochiu, miniaturi, stampe, cântece ciobăneşti, arabescuri, rondouri, motive florale şi îngenere vegetale. E o lirică spiritualizată, galantă, jucăuşă, folclorică, marcată depasionalitate şi ironie subţire/’ Mihai Cimpoi

..Ca orice poet adevărat, L. Deleanu a căutat să-şi clarifice esenţa şi menirea poeziei,să se cunoască pe sine ca poet, ca făuritor de frumos artistic. In acest scop el s-a aplecatcu grijă şi în repetate rânduri asupra propriului act poetic, a cugetat îndelung asupratipului de poezie pe care 1-а cultivat, şi-a cumpănit înclinaţiile şi forţele srtistice, şi-aprecizat mesajul umanitar şi uneltele de lucru.(...) Pentru L. Deleanu poezia este, înaintede toate, un act social, o prezenţă vie în actualitate, o continuă angajare în dezvăluireaadevărului şi um anului/’ Mihail Dolgan SARCINI1. Memorizaţi unul dintre sonetele lui Liviu Deleanu. Găsiţi o interpretare internaţională proprie şi recitaţi-1 expresiv în clasă.2. Scrieţi o compunere în care să vorbiţi despre rolul scriitorilor clasici în dezvoltarea culturii şi literaturii naţionale cu referire la sonetele lui Liviu Deleanu.3. Citiţi şi alte poezii din creaţia poetului basarabean şi discutaţi-le în clasă. Grigore Vieru (1935 - 2009) Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererâta, fostul judeţ Hotin, azi Republica Moldova - d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român originar din Basarabia. A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o absolveşte în 1953. A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de criticii literari. In 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. In acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, Muzicuţe, şi s-a angajat ca redactor Grigore I ieru la la revista pentru copii Scânteia Leninistă. (Jn timp a fost redactor la revista Nistru,publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, iar între 1960 şi 1963, a lucratîn calitate de redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi douăplachete de versuri pentru copii: Făt-Fmmos şi Curcubeul şi Bună ziua. fidgilor!In 1964, publică în revista Nistru poemul Legământ, dedicat poetului MihaiEminescu.

In anul 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul deversuri lirice Numele tău, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de criticaliterară drept cea mai originală apariţie poetică.In 1969 Vieru publică Duminica cuvintelor la editura Lumina, cu ilustraţii de IgorVieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenitobligatorie în orice grădiniţă de copii.Un an mai târziu, editura Luminapublică Abecedarul, semnat de Spiridon Vangheli,Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru.La sfârşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte înprima linie a Mişcării de Eliberare Naţională dinBasarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurilesale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţeinaţionale a basarabenilor. Vieru este unul dintrefondatorii Frontului Popular şi se află printreorganizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionaledin 27 august 1989. Participă activ la dezbaterilesesiunii a XIII-а a Sovietului Suprem din RepublicaSovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care Bustul lui Grigore Vieru,se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la Aleea Clasicilor, Chişinăugrafia latină.In 1982 este lansat filmul muzical pentru copii M aria Mirabela, al regizorului IonPopescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 і se acordăcea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii:Diploma de Onoare Andersen.In 1990 Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, AcademiaRomână îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.In anul 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.In 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic Acum şi în veac, iar3 ani mai târziu este decorat cu Medalia guvernamentală a României Eminescu - 150de ani de la naştere.La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere deChişinău în urmă căruia la câteva ore poetul încetează din viaţă. A fost înmormântat laChişinău, în cimitirul central din strada Armeană.Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional Steaua României îngrad de Mare Cruce. Cinstirea proverbelorTu, fiule, să nu te superi Prin rouă Patriei cea dulceCă-ţi dau mereu poveţe. întâiul fă cărare,Nu-i rea povaţa niciodată, Că cel sculat mai dimineaţă,Nici chiar la bătrâneţe. Acela e mai mare.

Trăieşte-ţi clipa în picioare Să nu uiţi: cinstea nu se vindeCum bradul şi-o trăieşte, Ca la bazar legumaCa râul cel de munte-aleargă Şi pentru dor nu bate palma,Şi zboară vultureşte. N-o bate pentru muma.De aur să nu-mbraci vreodată De nu ştii cum, sau nu ai vremeCununi strălucitoare, Zidi o nouă casă,De n-ai purtat întâi pe frunte Cu-a ta suflare încălzeşteCunună de sudoare. Pe cea de-i părintească.Cel care pe pământ adoarme Poţi fi de aur plin, iar dacăCu braţele robace, în casă n-ai un leagăn,Nu are teamă c-o să cază De noi se prinde-atunci urâtulAtunci când se întoarce. Şi câte nu se leagă!De trebuie, la vot, cu mâna De-ntârzie în primăvarăIubirii să ţii parte, Să vină ciocârlia,Să n-o ridici de n-ai într-însa Aruncă-ţi inima în ceruri0 pâne sau o carte. Şi-nveseleşte glia.Să nu laşi pizma foc să vâre Te-nchină păcii omeneşte,In grânele vecine. Cu drag sărută-i mâna,Că se aprind şi ale tale. Aşa-i din moşi lăsat şi datini:- Apoi, e şi ruşine. Să nu spurcăm lumina.De vei afla un cal în luncă, Goneşte pasărea cea neagrăSărută-i trista coamă Ce croncăneşte oarbă,Şi cere-i pentru noi iertare, Visând din soare gălbenuşulCăci се-am făcut cu neamu-i?! Să-l scurme şi să-l soarbă.Cu grijă fii pe drum, căci răul Te bucură: răsare soare,îşi schimbă faţa-ntruna, Mai sunt pe apă lotuşi.De gât când nu te poate strânge, Cinsteşte clipa ce ţi-e dată,Mieros îţi strânge mâna. Frumoasă-i clipa totuşi!Tu cu urechile ascultă, Cinsteşte pe strămoşi cu fapta,Cu ochii vezi întruna La fel şi ziua nouă.Şi taci, când trebuie, cu gura, Trăieşte, fiule, o viaţăDar nerăbdând minciuna. Şi cu a morţii două.Nu sta la nunţi comerciale,Urăşte cu putere,De pildă, măritişul ceţiiCu negrul întuneric.

In limba ta In aceeaşi limbă Toată lumea plânge, In aceeaşi limbă Rde un pământ. Ci doar în limba ta Durerea poţi s-o mângâi, Iar bucuria S-o preschimbi în cânt. In limba ta Ţi-e dor de mama Şi vinul e mai vin, Şi prânzul e mai prânz. Şi doar în limba ta Poţi râde singur, Şi doar în limba ta Te poţi opri din plâns. Iar când nu poţi Nici plânge şi nici râde, Când nu poţi mângia Şi nici cânta, Cu-al tău pământ, Cu cerul tău în faţă, Tu taci atunce Tot în limba ta. REPERE DE INTERPRETARE Numai prin limba aceasta, a ta şi în care ţi se adresează poetul, numai prin acest graiiţi poţi spune dorul, nesfârşitul dor, sentiment specific românesc: ..în limba ta ţi-e dorde m am ă'. Fiinţa adorată - simbol central al creaţiei lui Vieru, mama, nu putea lipsi nicidin aceasta poezie, relaţia mamă-grai fiind evidentă. Tautologiile „vinul e mai vin\" şi .prânzul e mai prânz\", alături de construcţia unorcomparative de superioritate pentru substantivele „vin\" şi „prânz\" devin procedeeartistice de înaltă forţă expresivă. Antiteza creată prin verbele „a rade\" şi „aplânge\" apare într-o reluare deloc gratuităîn fiecare strofă sublimând sentimentul de profund şi nedezminţit respect faţă de acest„şirag de piatră rară\". Durerea, mângierea, cântecul, bucuria - toate se regăsesc în graiul nostru dulce. Şidacă dintr-o cauză oarecare, aceste minunate stări sufleteşti nu-şi pot găsi expresia încuvinte, soluţia vorbei nerostite se va afla, cu demnitate, „tot în limba ta\": „Iar când nu poţi Nici plânge şi nici râde,

Când nu poţi mângâia Şi nici cânta, Сії-al tău pământ Cu cend tău în faţă. Tu taci atunce Tot în limba ta Verbul „ aputea” îmbracă forma negativă a prezentului, pers. a Il-a, singular, dinraţiunea întăririi depline a afirmaţiei rostite în ultimele două versuri. Adjectivul posesiv,însoţind substantivele ce definesc universul românesc, cerul şi pământul „Cu-cd tăupăm ânt cu cerul tău ”... converg spre unitatea de nezdruncinat dintre locuitorul acestorplaiuri si „duminica sa fără sfârşit”, care este limba română. împerecherea cuvintelor „limba ta” se transformă şi ea în repetiţie, deloc supărătoare,ce revine în primele strofe ca un lait-motiv. Finalul devine concluzie de suflet: cântecul,ca şi tăcerea, se zămislesc „Tot în limba ta”. înălănţuite printr-un sensibil ritm interior, cuvintele ce curg în trei strofe de câte 8versuri libere, se convertesc într-o antologică odă a limbii române, a bucuriei şi nădejdiide a rămâne veşnicii stăpâni ai acestei lumini, revărsate cu dărnicie peste „moşia”noastră. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi espresiv poeziile lui Grigore Vieru, respectând tonul fundamental. 2. Care sunt temele fundamentale ale creaţiei lui Grigore Vieru? încadraţi aceste două poezii în tematica liricii poetului basarabean. 3. Ce semnificaţie are titlul poeziei Cinstirea proverbelor? Argumentaţi-vă răspunsul. Cum este prezentată de poet înţelepciunea milenară a poporului nostru? 4. Deduceţi câteva idei principale în urma lecturii poeziei Cinstirea proverbelor şi înscrieţi-le în caiete. 5. Comentaţi poezia în limba ta şi faceţi o paralelă între această poezie şi altele cunoscute de voi cu aceeaşi tematică. EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Poezia lui Grigore Vieru este ca un testament care se transmite din generaţie în generaţie. Aplicaţi această afirmaţie la poezia Cinstirea proverbelor. 2. Identificaţi şi înscrieţi în caiete unele proverbe pe care le readuce Gr. Vieru în poezia sa. Comentaţi-le. 3. Comentaţi opinia (formulată şi exprimată poetic) a autorului că lumea râde sau plânge în aceeaşi limbă. Puteţi polemiza între voi. 4. Deduceţi din textul poeziei în limba ta câteva funcţii psihologice ale limbii materne, surprinse poetic în secvenţele care încep cu versurile „...doar în limba ta ”.

5. Comentaţi prin câteva idei expresia ..In limba taţi-e dor de m am a...\", 6. Examinaţi structura poeziei ca fiind una construită funcţional pe opoziţii. 7. Analizaţi poeziile lui Grigore Vieru din punct de vedere al conţinutului ideatic şi cel al versificaţiei. Ce puteţi spune în acest context? REFERINŢE CRITICE „Omul lui Vieru este omul adamic de la începutul lumii care cade în istorie sau omulchristic ,,răstignit” de o istorie vitregă. Neoromantismul său, polarizat de bucuriielementare şi de suferinţă, este potenţat de o tentă expresionistă, de un patetismmesianic, căci făptura sa trăieşte la pragul frăgezimii, vulnerabilităţii primare, dar şi lapunctul de sus al chemăii, al gestului justiţiar şi reparator’. Mihai Cimpoi „Dincolo de teme - sacre sau profane - , ceea ce conferă o frumuseţe tragică poezieilui Grigore Vieru este conştiinţa valorii imense a limbii. Nu contează faptul că aceastăpreţuire exacerbată se datorează unor circumstanţe istorice; important este că ea are unefect estetic, făcând cuvintele extrem de preţioase şi ridicându-le autoritatea originară.Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru ni se transmite sentimentul că trebuiesă acordăm o importanţă maximă fiecărui cuvânt, pentru că a fost obţinut cu greu. Infelul acesta se reconstituie ceva din condiţia orfică a limbajului poetic/’ Alex Ştefănescu „Ceea ce-i dă măreţie lui Grigore Vieru este nu numai lupta pe care a dus-o, nu numaimiraculoasa resurecţie a limbii române celei mai autentice şi mai bogate din versurilesale, ci şi alcătuirea - de frumuseţe, dârzenie şi puritate eminesciană - a fiinţei saleumane. Ea a fost intuită de toţi cei ce i-au acordat o stimă şi o dragoste unică. Omul şicreatorul, ca şi la Eminescu, fac una şi-şi sporesc reciproc luminile'’. Dan Zamfirescu „A păstra în mod curent prospeţimea senzorială a copilăriei, a imprima cuvântuluivibraţie şi autenticitate, a pune în toate ipostazele o clară personalitate, iată motivepentru care poezia lui Grigore Vieru, în totul ataşantă, înscrie în tabloul literaturiinoastre contemporane valori de cea mai bună calitate.'’ Constantin Ciopraga SARCINI 1. Memorizaţi o poezie din cele două studiate de voi şi recitaţi-o expresiv în clasă. Motivaţi-vă alegerea. 2. Alcătuiţi un portofoliu cu texte (poetice, eseistice, publicistice) despre limba română, însoţite de fişele voastre de lectură. 3. Pregătiţi o comunicare despre Grigore Vieru, având ca punct te reper versurile: „Noros sau clar ca o amiază /E u suntpoetu-acestui neam Şi-atunci când lira îmi vibrează/ Şi-atunci când cântece nu am...206

4. Raportaţi la propria relaţie cu limba maternă afirmaţia scriitorului, elaborând o compunere - raţionament: p e n tr u mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte sufletГ (Fănuş Neagu) 5. Citiţi şi alte poezii din creaţia lui Grigore Vieru şi organizaţi dezbateri în urma lecturii efectuate. Arcadie Suceveanu (1952) S-a născut la 15 noiembrie 1952 în satul Şirokaia Poleana (azi Suceveni, denumire la care a revenit în 1993), raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi. In 1974 a absolvit Universitatea de Stat din Cernăuţi, facultatea de Filologie, secţia limba şi literaura română. Timp de 5 ani a predat limba şi literatura română la şcoala medie din satul Horbova, raionul Herţa, iar între anii 1979-1990 a fost redactor şi redactor-şef la Editura Literatura artistică (Hyperion) din Chişinău. Din 1990 până în 2010 a fost vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar în prezent este preşedinte al acestei organizaţii a oamenilor de creaţie. A debutat în 1979 cu volumul de versuri M ă cheamă cuvintele apărut la editura Carpaţi din Ujgorod. Este autorul a circa 30 de volume deversuri, publicistică şi eseuri, poezii pentru copii, dintre care amintim M esaje la sfârşitde mileniu. Arhivele Golgotei, Eterna Danemarcă (ed. Eminescu, Bucureşti, seria PoeţiRomâni Contemporani), M ărul îndrăgostit de vierme. Corabia de la mansardă,Arcadies, Ferestre stinse de îngeri. Personajele lui Erasm, Ştiu-ca în şcoală. In cămaşăde cireaşă, Emieferele de M agdeburg , Cariatide şi coloane, ş.a. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din România,membru-fondator al PEN-Clubului din Moldova, preşedinte al Asociaţiei social-culturale ..Bucovina\" din Chişinău. Este actualul Preşedinte al Uniunii Scriitorilor dinMoldova. Versurile lui au fost traduse în limbile rusă, ucraineană, engleză, franceză, maghiară,turcă, belorusă, italiană. Laureat al mai multor premii literare, între care Premiul Naţional al RepubliciiMoldova, Premiul Academiei Române „M Eminescu\" pentru literatură, PremiulUniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul pentru poezie „Centenar, Lucian BlagcC,Premiul Uniunii Scriitorulor din România, ş.a.

In ornicul lumii cel mare Secunda care sunt euMai arde, lăsând pe traseuO dâră amară de sare, Se-aude, se vede, se simteSecunda care sunt eu. Cum arde cu numele meu Şi bâlnd se destramă-n cuvinte Secunda care sunt eu?Din vântul ceţos şi din piatră, Tu, iarbă şi piatră căruntă,Din vulturi şi din Dumnezeu Tu, munte şi codru mereu,Simt câinii lui Cronos cum latră In voi se întmplă o nuntăSecunda care sunt eu. Secunda care sunt eu.Şi-ntreb cu mirare: voi, astre, E cosmicul vânt tot mai receTu, pasăre, plop, curcubeu, Şi veacul respiră mai greu...Se-aude şi-n vieţile voastre Iubiţi-mă, lucruri, căci treceSecunda care sunt eu? Secunda care sunt eu. REPERE DE INTERPRETARE Arcadie Suceveanu îşi creează un sistem poetic personal printr-o artă combinatoriea „cuvintelor care îl cheamă\", operează cu miteme, personaje, simboluri arhetipale, darinventează şi multe figuri imaginare, edifică un mit cu un protagonist în continuă crizăde identitate care se mişcă în spaţii şi timpuri biblice, reale şi virtuale, actualizându-le.Profesionist de himere, poetul face portrete şi autoportrete, cu o lume fictivă uneoricomună, alteori bizară, având revelaţia că Apocalipsa trece prin oglindă. Suceveanu eun poet al rafinamentului lingvistic, un artist livresc. Cultivă programatic o poezie a„dictaturii fanteziei”, a imaginarului volatil, transfigurând cu delicateţe conştiinţasuperioară a unui Narcis ..rătăcii\" în epoci literare diferite, modernizează Barul EvulM ediu, Cafeneaua Nevermore, pune în funcţiune Maşina apocaliptică de fabricatexistenţe ale haosului şi absurdului. Poezia Secunda care sunt eu constituie o încercare a autorului de a se distanţametaforic de eul său fizic şi de şinele pământesc pentru a pune pe cântar viaţa ca sumă

a existenţei într-un univers supus trecerii nemiloase a timpului. Poetul simte că aceastătrecere prin viaţă poate lăsa o urmă vizibilă, palpabilă. „o dâră de sare \" pc faţa acesteilumi mereu grăbită, mereu agitată, unde omul este o făptură minusculă, lipsită deapărare, pândită mereu de câinii lui Cronos. In aceste condiţii autorul îşi pune mai multeîntrebări legate de existenţa fiinţei în acest anturaj ostil, vrând să afle dacă şi celelaltelucrui care-1 înconjoară - arborii, păsările, astrele - simt această trecere fulgerătoare aexistenţei lor prin univers. Şi se mai întreabă dacă arderea sa, ca fiinţă vie şi trecătoare,lasă vreo urmă, vre-un semn în această lume, influienţand în vre-un fel chiar destinelenoastre. Fiindcă omul, viaţa fiinţei noastre constituie mereu un nou început, o nuntă înacest univers fără început şi fără sfârşit: „Tu, iarbă şi piatră căruntă,/ Tu, munte şicodru mereu, /I n voi se întâmplă o nuntă - /Secunda care sunt eu ”. Cuvintele alese şi zidite cu grijă de autor în poezie descoperă mai multe valenţe alesemnificaţiei şi înţelesului lor primordial, metaforele curgând liber, aducândprospeţimea inefabilului, a gândului şi imaginei poetice inedite. Şi anume datorităacestor calităţi ale poeziei, descoperim la o lectură mai atentă că relaţia eului poetic cuTimpul este una constructivă, că eul poetic este nu numai obiectul acestui univers, cişi subiectul lui, care are de spus un cuvânt greu în faţa veşniciei. Finalul poeziei acutizează întrebările ce-1 frământă pe eroul liric care vrea să lase înurma sa o armonizare a universului, a lucrurilor ce ne înconjoară, îndemnându-ne la oîmpăcare generală cu toţi şi cu toate prin biblicul îndemn la necesara iubire aaproapelui. Or, trecerea omului prin viaţă constitie, la scara Universului, o simplăsecundă şi nu merită să o cheltuim fără nici un folos. Iar neputinţa fiinţei umane de ase opune acestei treceri fulgerătoare prin viaţă nu trebuie să afecteze, până la urmă,frumuseţea acestei lumi, bunătatea sufletească şi lumina din privirile celui de lângă noi. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Efectuaţi lectura expresivă a poeziei Secunda care sunt eu de Arcadie Suceveanu şi comentaţi conţinutul ei. 2. Care este mesajul central al poeziei? Cum este prezentată viaţa omului în poezia autorului basarabean? 3. Efectuaţi analiza poeziei din punct de vedere al versificaţiei. Cum este structurată această poezie? Motivaţi-vă răspunsul. 4. Ce poezii din creaţia lui Arcadie Suceveanu mai cunoaşteţi? Cum se încadrează această poezie în univesul tematic al poetului? Argumentaţi-vă răspusul. 5. Ce semnificaţie are titlul poeziei. Elaboraţi un text, desfăşurând această idee. EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Numiţi starea sufletească dominantă şi atmosfera care se degajă din poezia Secunda care sunt eu. Ce determină această stare? 2. Identificaţi figurile de stil utilizate de poet pentru a reda conţinutul de idei. Comentaţi-le.

3. Explicaţi sintagma Secunda care sunt eu. Argumentaţi-vă părerea. 4. Analizaţi modul în care este construit discursul liric al poetului. 5. Precizaţi rolul interogaţiei retorice în poezie. REFERINŢE CRITICE ..Siiccvcanu trăieşte dramatic punerea lucrurilor şi valorilor sub semnul unei ciudatetransmutaţii şi a unei substiţii măcinătoare. Bacoviana tăcere a Nimicului ia chip debrantiană agitaţie a nebuniei Nimicului. Peisajele suprarealiste ale visării pure serestrâng la peisajul expresionist al coşmarului apocaliptic”. Mihai Cimpoi ..Dc la o înălţime de rege ultragiat tratează Arcadie Suceveanu răul din lume. Pentrucă, trebuie spus, poezia lui nu este senină şi surzătoare, ci are ca dominantă o voinţă deincriminare fără drept de replică a tot ceea ce falsifică viaţa individului sau acolectivităţii etnice. Ca şi Grigore Vieru sau Leonida Lari, ca aproape toţi poeţiibasarabeni, Arcadie Suceveanu îşi face fără rezerve datoria de a lua atitudine. Insă oface în felul său. Nu are nici jalea sfâşietoare a lui Grigore Vieru, nici firescul stupefiantcu care Leonida Lari rosteşte adevăruri interzise, ci o demnitate inflexibilă, de om căruiaeducaţia îi interzice să se supună şi să se umilească”. Alex. Ştefănescu „Vâslaş cutezător pe mările fanteziei şi adept credincios al metaforei insolite,Arcadie Suceveanu este un postmodemist, dar unul care se desprinde uşor de confraţiisăi optzecişti, printr-o fidelitate constatată literaturii de tip tradiţionalist, sincronizându-se plenar şi cu ei, ba chiar şi cu douămiiştii, altfel zis - cu făurarii literaturii autenticede totdeauna.” Ion Ciocanu „Unul dintre cele mai frapante texte din câte s-au scris pe tema Mioriţei e de găsitîn Arhivele Golgotei. în esenţă, M ioriţa lui Arcadie Suceveanu şi alte câteva poemeaparţin unui poet de indiscutabilă valoare, cu o adecvată mitologie personală, capabil deredistribuţii şi permutaţii metaforice inedite, în măsură să ducă la trans-substanţiere şiincandescenţe. Constantin Ciopraga SARCINI 1. Memorizaţi poezia Secunda care sunt eu de Arcadie Suceveanu şi recitaţi-o expresiv în clasă. 2. Pregătiţi şi organizaţi o conferinţă despre poetul Arcadie Suceveanu. 3. Citiţi şi alte poezii din creaţia lui Arcadie Suceveanu. Discutaţi-le în clasă. Motivaţi-vă alegerea.

Mircea Lutic (1939) S-a născut la 29 mai 1939 în satul Iordăneşti, raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi. Studiile primare le face la şcoala din localitate, apoi urmează Liceul Pedagogic din Cernăuţi şi Universitatea de stat din Chişinău, facultatea de Istorie şi Filologie. Timp de aproape patru decenii a lucrat în calitate de secretar de redacţie la ziarul regional „Zorile Bucovinei\" din Cernăuţi. A debutat cu versuri în presa din Moldova în 1962. In 1973 la editura Cctrpctţi din Ujgorod îi apare volumul de versuri Baştina luminii. Urmează volumele de versuri Fereastra de veghe (1978), Datul întru fiinţă (2000), Noimă (2000), Ecou de foc (2001), Peregrinul tainicMircea Lutic (2002), înluminări în prour (2004), Clipa de graţie (2006), Are toamna trei copii - versuripentru cei mici (2004) ş.a.Poezia lui Mircea Lutic este una legată organic de tradiţia în care s-a născut şi pecare se simte dator a o evoca în versuri calde, nostalgice şi elegiace, cu pitoresculspecificităţii dar şi cu un anumit fior al dăinuirii etnice în „dulcea Bucovină”, pridvorluminos al românităţii din care se vede departe peste Ţara Moldovei de dincoace şidincolo de Prut. însăşi titlurile plachetelor sale de versuri de până acum mărturisescaceastă aspiraţie solidară şi legătură de inimă şi conştiinţă. Conştient, aşadar, că aparţineunui topos naţional mai larg încărcat de istorie şi inconfimdabile tradiţii, Mircea Luticnumeşte Bucovina „baştina mea de glie şi de auroră, de piatră şi de azur, de otavăşi de stele”.A tradus din opera mai multor scriitori, dintre care îi amintim pe I. Turghenev, M.Şolohov, C. Amiredjibi, F. Dostoievski, L. Tolstoi, O. Honciar, A. Puşkin, V. Zemleak,A. Cehov ş.a.Este membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, al Uniunii Scriitorilordin Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România, membru-fondator şi preşeduinte(1995) al Societăţii pentru Cultura Românească .fiLihai Fminescu\" din Cernăuţi,membru-fondator al Societăţii Scriitorlor Români din Cernăuţi.Versurile lui au fost traduse în limbile rusă, ucraineană, franceză, poloneză.Laureat al mai multor premii literare, între care amintim Premiul Literarinternaţional J.F ranko”, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul literarM ircea Streinul, Premiul Literar Isidor Vorobchevici, Premiul pentru literatură alAcademiei Române M. Eminescu, ş.a. A fost distins în anul 2000 de PreşedinţiaRomâniei cu medalia jubiliară 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, cuDiploma de Onoare a Radei Supreme a Ucrainei.

Arminden cu heruvimiLumina se revarsă ca-n ziua Cincizecimii - Statuia unui îngerImaginea de veghe a veşnicii nuntiri.Din norul lor de slavă pogoară heruvimiiSă miruiască preajma cu olm de trandafiri.E prourul de viaţă al lumii deşteptate:Se-mbracă tot cuprinsu-n odăjdii de safirŞi-s zările clădite-n azururi - o cetateCu muri tiviţi pe margini cu aur de Ophir.Departe-n geana zării dă fâlfâiri de pară,Regenerat din spuză şi iar înaripat,încântătorul Phoenix. Imaginea-i solarăE-aidoma cântării de foc întaborat.Natura-cosânzeană, în semn de bună veste,îşi pune coliere de-almaz şi mărgărint.Respiră-n orice mugur armidenul. Pe cresteE-o horă matinală cu îngeri de argint. REPERE DE INTERPRETARE Poet cu o bogată experienţă în studierea limbii materne şi a culturii strămoşeşti,Mircea Lutic a demonstrat, prin cele peste 20 de volume de versuri, publicistică şitraduceri editate în Ucraina, Moldova sau România, că a fost înzestrat de Dumnezeucu har şi putere creatoare, cu răbdare şi exigenţă faţă de orice rând aşternut de condeiulsău pe hârtie. Criticul şi istoricul literar Mihai Cimpoi sublinia într-o schiţă de portret apoetului Mircea Lutic că dânsul „este un cioplitor direct în piatră şi marmură, un tăietorîn d ia m a n t../’, iar criticul literar Ştefan Hostiuc menţiona că „poezia mai nouă a luiMircea Lutic, devine mai erudită şi mai profundă, mai filozofică şi mai cucernică, maipătrunsă de sensuri existenţiale. El caută sâmburele sacralităţii din care creşte arborelevieţii'’. Anume în această cheie ni se prezintă şi poezia Arminden cu heruvimi careeste o metaforă absolută a sosirii noului anotimp al redeşteptării naturii la viaţă. E vorbade luna a cincea a anului în ansamblu, numită în tradiţia populară arminden, printr-ofericită coincidenţă cu datul calendarului religios, conform căruia la 1 mai cade ziuaSfântului Ieremia (în limba slavă „Ieremiin deni\"). Graţie inspiraţiei binefăcătoare,poetul realizează un ansamblu organic din elemente profane, adică din entităţi ale firiicreate, (natura-cosânzeană, dimineaţa vieţii omului, încântătorul Phoenix), împletite cucele sacre, increate (revelaţia Cincizecimii, heruvimii, lumina Taborului, hora îngerilorde argint). Redeşteptarea naturii după o lungă perioadă de iarnă trezeşte în sufletulpoetului cele mai nobile şi sincere sentimente, făcândul să simtă şi să vadă lucruri de ocutremurătoare frumuseţe şi prospeţime: J.Se-mbracă tot cuprinsu-n odăjdii de safir /Şi-s zările clădite-n azururi...

Mesajul poeziei e profund optimist,clar, întărit de profunda siguranţă deplină acredinţei, de nobleţea soliei creştinegeneratoare de virtuţi umane şi de calităţinepreţuite ale fiinţei umane. Luminacerească, neprihănită care se revarsă pestepământ aduce bucurie şi lumină în sufleteleoamenilor, în privirile tuturor fiinţelorînzestrate cu sentimente şi calităţi alese. Şipeste întinsurile nemărginite ale firii se-ntinde o „horă matinală cn îngeri deargint\", care simbolizează dragostea deviaţă a poetului, dorinţa lui de a vestisemenilor că începutul acestei clipe estebinecuvântat de Dumnezeu.Fiind un adevărat meşter în alegerea şipotrivirea cuvintelor, vorba maestruluiArghezi, poetul Mircea Lutic crează înversurile sale o armonie perfectă agândului cu forma poeziei, folosind cupricepere metaforele şi imaginile poeticepentru a crea o atmosferă de basm, de înger păzitorpoveste adevărată, unde este invitat cusinceritate şi dragoste cititorul nostru avizat în ale literaturii. Căci pentru a puteapătrunde în lumea poeziei lui Lutic, trebuie să dispunem de o anumită pregătire şi deun nivel adecvat de cultură.Vorbind despre munca poetului asupra cuvântului ales cu migală şi zidit în vers,trebuie să menţionăm, în primul rând, prospeţimea limbajului, ineditul rimelor şi alimaginilor poetice, muzicalitatea interioară a versului şi claritatea exprimării. Or, cumspune criticul literar Ştefan Hostiuc, Mircea Lutic face parte din familia poeţilormeşteşugari, care au harul şi capacitatea de a îmblânzi cuvântul, cucerindu-1 cu multămigală şi dragoste. Iar acest lucru îi asigură şi dragostea cititorilor, şi aprecierea de carese bucură în lumea literară.ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ1. Citiţi poezia Armindeni cu heruvimi. Selectaţi cuvintele necunoscute şi explicaţu-le cu ajutorul dicţionarului.2. Descifraţi semnificaţia titlului acestei poezii.3. Ce mesaj de idei conţine această poezie? Efectuaţi un scurt comentariu al ei.4. Selectaţi şi înscrieţi în caiete figurile de stil cunoscute de voi. Explicaţi-le. Motivaţi prezenţa lor în poezie.5. înscrieţi în caiete verbele din textul poeziei. Motivaţi utilizarea lor la timpul prezent.

EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Definiţi atmosfera poeziei. Ce semnificaţie are sintagma „armindeni cu heruvimi\" în crearea acestei atmosferi? 2. Comentaţi rolul figurilor de stil în poezia lui Mircea Lutic. 3. Determinaţi, în baza poeziei, cum este prezentată luna mai de către autor. 4. Poetul crează o atmosferă de basm în această poezie. Identificaţi cuvintele care demonsrează acest fapt şi comentaţi-le. 5. Explicaţi semnificaţia primei strofe din poezia citită. 6. Identificaţi rima, ritmul şi măsura versurilor. Numiţi tipul strofei. REFERINŢE CRITICE „Profund pictural, Mircea Lutic se înscrie în linia po(i)eticii pitoreşti, cu preferinţeaccentuate pentru acel spiritus loci, acea culoare locală ce se cere fixată în reliefuripastelice şi pastorale. Nu lipseşte în această atmosferă de basm şi armonie montan-câmpenească, bazată aparent pe liniştea eternă şi fiorul existenţial convenţional conturatpe care-1 generează destinul Mihai Cimpoi „Fidel tradiţiilor populare, marilor înaintaşi, poetul caută să descifreze semnificaţiilestrăvechi, istorice ale cuvintelor turnate în vers de baladă şi doină, iar în eterna rotaţie azilelor - să surprindă ora cea mai deplină a Poeziei, „ceasul prim enirii”, cândreîntinereşte şi natura şi omul; atunci şi poetul parcă renaşte din cântec tânăr - renaşteşi întinereşte prin „limba noastră de rouă, limba noastră divină”. Grigore Bostan „Poezia mai nouă a lui Mircea Lutic nu e de salon, ci de amvon, nu e de stradă, cide estradă. Când coboară de la tribună sau din amvon, eventaiul ei retoric se pierde înstrăluciri slabe. Retorica este o retoriciă a descifrării, nu a încifrării, o retorică areferendului, nu a ontologiei textului. (...) Rug şi rugă, poezia de ieri şi de azi a lui Mircea Lutic urcă nişte trepte ale devenirii.Oricât de bine s-ar şterge pe tălpi, ea nu poate să nu lase ,, urme pe prag ”, ieşind dintr-o vârstă, dintr-un stil, dintr-o paradigmă, şi intrând în alte vârste, alte stiluri, alteparadigme”. Ştefan Hostiuc SARCINI 1. Efectuaţi lectura expresivă a poeziei Armindeni cu heruvimi de Mircea Lutic. 2. Pregătiţi o comunicare despre poetul Mircea Lutic. Arătaţi rolul creaţiei acestui poet în dezvoltarea literaturii române din Bucovina.

Ilie Tudor Zegrea (1949) S-a născut la 3 iunie 1949 în satul Sinăuţi-de- Jos, raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi. In 1966 a absolvit şcoala medie din satul Tereblecea, iar în 1977 - Universitatea de stat din Cernăuţi, Facultatea de Filologie (secţia Limba şi Literatura Română). A debutat cu versuri în 1963 în presa din Chişinău. In 1977 la editura Carpaţi din Ujgorod îi apare primul volum de versuri Timpul ierbilor. Dintre volumele de versuri apărute ulterior amintim Navigator în septembrie (1983), Crinul îngândurat (1986), Oglindă retrovizoare (1991), Singurătatea Apocalipsei (ed. Eminescu, Bucureşti, seria Poeţi Români Contemporani, 1998), Ştergând lacrimile Singurătăţii (2012), Cultivatorii de iluzii (2013), Deschideţi fereastra că ninge (2014). Membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina (1986),al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România, membru-fondator şi preşedinte (1990) al Societăţii pentru Cultura Românească ..MihaiEminescu” din regiunea Cernăuţi, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români dinCernăuţi, redactor şef al revistei „Septentrion literar”. Versurile lui au fost traduse în limbile ucraineană, rusă, germană, franceză,engleză, maghiară. A fost distins cu mai multe premii literare, dintre care amintim Premiul literar„George Bacovia”, M arele Premiu cd serilortdepoezie Nichita Stănescu de la Deseşti,(Maramureş), Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1999,2013) Premiul SocietăţiiScriitorilor Bucovineni (Suceava) Premiul Penii Celan (Cernăuţi). In anul 2000 estedistins de Preşedinţia României cu medalia jubiliară 150 de ani de la naşterea lui MihaiEminescu, iar în 2009 - cu Insigna de merit a Uniunii Naţionale a Scriitorilordin Ucraina. Crinul îngândurat Din cel potop de flori înmiresmate, Urcând în taină trepte de baladă, Eu am ales doar crinul să mă vadă, Uimit de alba lui sinceritate. Spre zori, când steaua parcă vrea să cadă, Nesomnul meu la geamul vostru bate Cu mici petale vii, imaculate, Uşor, precum bat fulgii de zăpadă.

Văzduhul e curbat în pânza deasă Şi sângele-mi, iubito, se-nfioară Când liniştea plecării mă apasă. Lumina lunii-n taină ne-mpresoară Precum o apă moale, de mătasă, Iar crinul prin înalturi, iată-1, zboară... REPERE DE INTERPRETARE Făcând parte din generaţia scriitorilor români din Bucovina care s-au afirmat în anii70 ai secolului XX, (Arcadie Suceveanu, Simion Gociu, Vasile Tărţeanu, ŞtefanHostiuc), Ilie Tudor Zegrea este, după opinia criticului literar Mihail Iordache, „ceamai împlinită voce lirică\" din nordul Bucovinei şi „unul dintre tcdentale autentice pecare provinciile de peste graniţe le-cni dăruit literaturii române''. In volumele sale de versuri apărute pe parcursul câtorva decenii în Ucraina, înMoldova şi în România, poetul a practicat atât poezia cu formă tradiţională, versul libercât şi poezia cu formă fixă (sonetul, rondelul, cununa de sonete). Sonetul Crinul îngândurat, inclus în volumul cu acelaşi titlu, apărut la editura„Carpaţi\" din Ujgorod în 1986, este un fel de declaraţie de sinceritate a poetului, ceexprimă dorinţa lui de a face lumea mai bună, mai curată şi mai frumoasă. Alegânddintr-un potop de flori care de care mai frumoase, mai colorate şi înmiresmate doar unasingură - crinul - autorul vrea să ne atragă atenţia asupra purităţii şi sincerităţii acesteiflori, care simbolizează inocenţa şi căreia і se mai spune „floare a gloriei'’ şi „floare alacrimilor\". Poetul vine la geamul nostru cu nesomnul lui, cu veghile de noapte, şi vreasă ne aducă bucuria micilor, imaculatelor petale de crin care se deschid anume sublumina razelor de lună: ,J4esomnul meu la geamul vostru bate / Cu mici petale vii,imaculate. / Uşor, precum bat fulgii de zăpadă\". Eroul liric este emoţionat de clipa despărţirii de fiinţa iubită, de momentul plecăriispre necunoscut, cu vântul curbat în pânzele unei corăbii nevăzute, cuprins în vălulapelor de mătase ale luminii. Dar în acelaşi timp inima lui este plină de bucuriedeoarece în acest peisaj mirific este prezent şi crinul, care apare pe bolta senină, într-unzbor miraculos. Adică, floarea imaculată a crinului purifică toate sentimentele noastreşi ne ajută să ne ridicăm deasupra oricăror nelinişti. Ideea ar fi că omul poate învingetotul dacă este înarmat cu puritatea crinului, cu frumuseţea petalelor şi cusinceritatea lor. Fiind o poezie cu formă fixă, sonetul îl obligă pe autor să respecte toate cerinţelecanonului şi să caute cu grijă cuvintele pentru a reda cât mai exact şi concis gândul pecare vrea să-l transmită cititorului. El respectă cu stricteţe şi numărul de silabe folositprin tradiţie în sonetul românesc, şi rimele feminine. Cuvântul, căutat cu grijă de autorşi lăsat să vibreze în toată splendoarea lui semantică, parcă aduce frăgezimea petalelorde crin şi mireasma florilor imaculate, trezând în sufletul cititorului cele mai nobile şifrumoase gânduri şi sentimente.

ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ1. Citiţi expresiv sonetul Crinul îngândurat de Ilie Tudor Zegrea şi comentaţi conţinutul de idei al acestei poezii.2. Ce trăiri şi sentimente desprindem din conţinutul acestui sonet? Argumentaţi-vă răspunsul.3. Analizaţi sonetul din punct de vedere al versificaţiei. Ce puteţi spune despre structura compoziţională a poeziei?4. Argumentaţi că poezia citită de voi este un sonet.5. Descifraţi semnificaţia titlului. Cum aţi intitula voi poezia? Motivaţi-vă răspunsul.EXERCIŢII. A P L I C A Ţу I I j1. Selectaţi şi înscrieţi în caiete figurile poetice din textul poeziei citite. Comentaţi- le.2. Precizaţi modalităţile artistice de conturare a imaginii poetice în Crimă îngândurat de Ilie Tudor Zegrea.3. Determinaţi starea pe care o trăieşte poetul în această poezie. Motivaţi-vă răspunsul cu citate din text.4. Ce semnificaţi are crinul în această poezie? Argumentaţi-vă părerea.5. Formulaţi şi înscrieţi în caiete câteva opinii referitoare la conţinutul de idei al acestui sonet. REFERINŢE CRITICE „Romanticul nativ Ilie T. Zegrea (remarcat ca atare de critică) este un constructivistclasicizat râvnitor de forme rotunde, perfecte sau chiar un parnasian pornit pe lucrăturaorfevrieră, dar şi (de ) constructivist baroc (post) modem de metafore, luat parcă laîntrecere cu conbucovineanul Arcadie Suceveanu (cu care are în comun şi fantasmelemitopoetice ale morţii, ghilotinei, cămaşei de forţă a realităţii, apocalipsei)\". Mihai Cimpoi „...C eea ce grăiesc statisticile şi investigaţiile sociologice şi antropologice (...),dobândesc, în imaginaml fie elegiac, fie dur al lui Ilie T. Zegrea, accente nemaiatinsede vreun poet român din afara actualelor graniţe ale Ţării, exceptându-1, poate, peGrigore Viem. Să nu se înţeleagă de aici că Ilie T. Zegrea este pesimist. Dimpotrivă, eo robusteţe pe care el ştie să şi-o cultive cu măsură şi fmmuseţe m etaforică'’. Theodor Codreanu „Chiar de la debut, Ilie T. Zegrea a urmat calea regală a versului cu rimă, aincantaţiei copleşitoare, susţinută de un înalt fast metaforic, de o luxuriantă imaginaţiebarocă. Poezia sa ilustrează ceea ce poetica modernă numeşte lirism reflexiv, cu adânci

implicaţii existenţiale şi filozofice, în care ideile sunt excitate de curentul galvanic alsentimentelor. Poetul nu încearcă să exprime concepte, ideile sale se coagulează înnuclee semantice, cuvintele şi simbolurile capătă o semnificaţie semiologică, exprimândo semiotică a eului ontologic, dar şi a realităţiilor exterioare din lumea contemporană'’. Arcadie Suceveanu „Ilie Tudor Zegrea este un poet al împrimăvărărilor şi întomnărilor, al bucuriei de atrăi şi al iubirii, aproape mereu umbrite, al îngrijorărilor cotidiene şi al marilorîntrebări... al mâhnirilor, al crinilor şi crizantemelor brumate, încărcat de duioşii şidelicat, patriot şi iubitor de oameni, un revoltat împotriva nedreptăţilor care ne macinăde atâta vrem e... ” George Muntean SARCINI1. Memorizaţi poezia Crinul îngândurat de Ilie Tudor Zegrea şi recitaţi-o expresiv în clasă.2. Efectuaţi un comentariu literar al acestei poezii, respectând cu stricteţe cerinţele faţă de comentariul literar.3. Citiţi şi alte poezii din creaţia poetului bucovinean şi analizaţi-le în clasă.4. Pregătiţi o comunicare despre cei trei poeţi bucovineni studiaţi ( A. Suceveanu, M. Lutic şi I. T. Zegrea) şi organizaţi o dezbatere în clasă. Alexandr Sergheevici Puşkin (1799 - 1837)Aleksandr S. Puşkin, portret de Aleksandr Sergheevici Puşkin (n. 6 iunie Vasilii Tropinin (1827) [S.V. 26 mai] 1799, d. 10 februarie [S.V. 29 ianuarie] 1837) este un poet şi dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus şi fondatorul literaturii ruse modeme. Puşkin a fost iniţiatoml folosirii dialectului local în poeziile şi piesele sale, creând un stil propriu de amestec al naraţiunii cu teatml, idila şi satira-asociate cu literatura m să şi influenţând major scriitorii mşi care l-au urmat. Tatăl lui Puşkin, Sergei Lvovich Puşkin (1767-1848), era descendentul unei distinse familii nobile mseşti, cu strămoşi din secolul al XII-lea. Mama lui Puşkin, Nadezhda (Nadja) Ossipovna Hannibal (1775-1836) avea strămoşi, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană şi scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovich Gannibal (1744-1807) şi a soţiei lui218

Maria Aleksejevna Puşkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Puşkin, un pajridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovich Gannibal, născut înEritreea. Poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin s-a născut la Moscova, pe 6 iunie (26mai, stil vechi) 1799. In 1811 viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înfiinţată la ŢarskoeSelo, (azi oraşul Puşkin) unde va studia până în 1817. La vârsta de cincisprezece anipublica primul poem. In 1820 publică primul său lung poem, Ruslan şi Ludmila. Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi scrierilor lui antidespotice -manuscrisul Odă a Libertăţii. Ca urmare, în acelaşi an (1820), pentru a evita deportareaîn Siberia, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară înCaucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şiFântâna din Bahcisarai. In 1823 se m ută la Odesa, unde intră din nou în conflict cuguvernul care-1 trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până in 1826. Cuajutorul anumitor autorităţi reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiţiecu privire la eliberarea lui pe care o şi obţine. In revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unorinsurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Puşkin intră imediatsub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis sa călătorească sau să publice.In acest timp scrie drama Boris Godunov pe care însă nu reuşeşte să o publice decâtcinci ani mai târziu. In 1831 se căsătoreşte cu Natalya Goncharova. împreună încep să frecventezecercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeiefoarte admirată, inclusiv de ţar care pentru a-1 umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul dela curte. în 1837, înglodat în datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă asoţiei lui cu aventurierul francez d-Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pepresupusul iubit la duel. în urma duelului, amândoi bărbaţii sunt răniţi, Puşkin demoarte. Două zile mai târziu, Rusia pierdea pe cel mai important poet şi dramaturgromantic al secolulului al XIX-lea - Alexandru Sergheevici Puşkin moare. Guvernul,temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într-o locaţie mai mică, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prieteniapropiaţi. Activitatea literară: 1814 - Apare în Vestnic Evropî (Mesagerul Europei) Către unamic versificator, poezie; 1820 - Ruslan і Ludmila (Ruslan şi Ludmila), poem; 1822 -Kavkazskiy Plennik (Prizonierul din Caucaz), poem; 1824 - Fântâna din Bahcisarai,poem; 1827 - Tsygany (Ţiganii), poem; 1829 -P o lta va , poem; 1830 - M icile tragedii;1831 - drama Boris Godunov, scrisă în 1825; 1831 - Povestirile răposatului Belkin,proză; 1825 - Evgheni Oneghin, roman în versuri; 1832 - Dubrovski, roman în proză;1833 -M e d n y y Vsadnik (Călăreţul de aramă), poem; 1833 - Pikovaya Dama (Dama depică), nuvelă ..pctcrsburghcză\": 1834 - Istoria lui Pugaciov, proză; 1836 - KapitanskayaDochka (Pata căpitanului), proză. Eu te-am iubit Eu te-am iubit şi poate că iubirea în suflet încă nu s-a stins de tot; Dar nici nelinişte şi nici tristeţe Ea nu îţi va mai da, aşa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde, De gelozie, de sfială chinuit. Dea Domnul să mai fii cândva iubită Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit. (Trctducere de Mctrict Bcmiiş) ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi expresiv poezia lui A. S. Puşkin. Ce impresii v-a făcut această poezie în urma primei lecturi? Motivaţi-vă răspunsul. 2. Care este mesajul central al poeziei? Argumentaţi-vă răspunsul cu citate din poezie. 3. Cum se prezintă eul liric în această poezie? 4. Analizaţi poezia din punct de vedere al versificaţiei. 5. Ce poezii din creaţia marelui scriitor rus mai cunoaşteţi? Discutaţi despre ele. E X E R C I Ţ>I I . A P L I C A Ţ>I I 1. Definiţi starea de suflet a eroului liric în poezia Eu te-am iubit. 2. Determinaţi, în baza poeziei, ce este primordial pentru poet într-o relaţie de dragoste. 3. Explicaţi versurile ,p a r ă cuvinte te-am iubit, fără nădejde... ”, 4. Ce puteţi spune despre limbajul figurativ al poeziei? 5. Comentaţi, într-un text de volum mic, conţinutul ideatic al poeziei citite mai sus. REFERINŢE CRITICE „ Prin chipurile artistice create, Puşkin a exprimat idealul estetic, oglindind viaţa întendinţele ei progresiste. (...) Rolul istoric al lui Puşkin ca întemeietor al limbii ruseliterare contemporane constă în aceea că el a elaborat şi a întărit în literatură normelenaţionale ale limbii ruse, a îmbogăţit realizările predecesorilor săi cu tezaurul limbiivorbite de popor, întărind în literatură înţelegerea corectă a multor cuvinte şi term eni'’. Boris Meilah „Puşkin este poetul naţional al Rusiei şi unul dintre marii lirici ai literaturiiuniversale. Creaţie poliedrică, independentă de formele consacrate, în continuă căutarea perfecţiunii artistice, fundamentată pe observaţia realistă concretă şi chiarnominalizatoare, construită în jurul subiectelor conturate ferm, subsumatătemperamental intensităţii lirismului predominant nostalgic şi ironic.\" Gabriela Dantis

..Puşkin - primul poet naţional - soarele literaturii ruse pe care a ridicat-o prinopera sa la cel mai înalt nivel al artei universale a cuvântului, punând în acelaşi timpfundamentul începutului tuturor începuturilor dezvoltării ei splendide - înaintareaimpetuoasă pe căile bătătorite chiar de eF\ Dmitrii Blagoi „Nici un poet din Rusia nu avut destinul de invidiat al lui Puşkin. Gloria nimănui nus-a răspândit cu atâta repeziciune. ... Chiar de la început el a fost poet naţional, deoareceadevărata naţionalitate constă nu în descrierea sarafanului, ci a spiritului poporului.Poetul poate să fie naţional şi atunci când descrie o lume cu totul străină, însă priveştela ea cu ochii stihiei sale naţionale, cu ochii întregului popor, când simte şi vorbeşteastfel, încât conaţionalilor li se pare că simt şi vorbesc chiar ei însăşi”. Nicolai Gogol SARCINI 1. Realizaţi o comunicare pe tema „A. S. Puşkin - unul dintre cei mai mari poeţi romantici ai lumii”. 2. Memorizaţi poezia E u te-am iubit şi recitaţi-o exresiv în clasă. 3. Citiţi poezia dată în original şi faceţi o comparaţie între aceasta şi cea tradusă. 4. Citiţi şi alte poezii din creaţia lui A. S. Puşkin şi discutaţi-le în clasă.Francesco Petrarca Francesco Petrarca (1304 - 1374) Francesco Petrarca s-a născut la 20 iulie 1304 în Incisa în Val d'Amo, în apropiere de Arezzo, fiu al notarului Pietre di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florenţa din motive politice). După copilăria petrecută în Toscana, în 1311 familia se mută la Carpentras, în Franţa, aproape de oraşul Avignon, unde Petrarca spera să obţină o slujbă la curtea papală, care îşi avea în acel timp sediul în Avignon. Deşi avea inclinaţii literare, manifestate precoce în studiul autorilor clasici şi în compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai întâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia Dreptul civil. După moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde întră în serviciul Bisericii. In ziua de 6 aprilie 1327, o întâlneşte, în biserica

Sainte Clctire din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves),pentru care dezvoltă o pasiune, devenită legendară prin trăinicia şi puritatea ei. Laurava deveni mai apoi dragostea vieţii, pe care va cânta-o mai târziu în sonetele sale.In jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanulcardinalului Giovanni Colonna, ce aparţinea unei ilustre şi influente familii romane,întreprinde numeroase călătorii prin Italia, Franţa, Olanda şi Germania.La Liege descoperă două Oraţii ale lui Cicero.Paralel cu formaţia sa culturală, se angajează şi în activitatea politică, iniţiindcampania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Napoli, subpatronajul regelui Robert dAnjou, organizează manifestări literare, în cursul căroraciteşte din poema eroică.Africa abia terminată (1340), susţine discuţii asupra poeziei,artelor şi autorilor clasici. în ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso delfAnguillara îlîncoronează c a M agmis poeta et historicus. în 1343, în trecere prin Verona, descoperăprimele 16 cărţi ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atâticus şi Brutus Albinus. Aflatîn Parma, în ziua de 19 mai 1348 îi parvine vestea morţii Laurei, în timpul mariiepidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei.în Florenţa, se întâlneşte în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era maide mult în corespondenţă. Ambii poeţi au contribuit printr-o activitate perseverentă laredescoperirea antichităţii clasice, respingând preceptele scolasticei medievale.între 1353 şi 1356 Petrarca trăieşteîn Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti,arhiepiscop şi conducător al oraşului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, îl găsim înanii 1361 pânăîn 1374 în Padova, Veneţia şi Arquâ. Aici îşisfârşeşte zilele pe 19 iulie 1374. A fostînmormântat în curtea casei parohiale dinlocalitate, mai târziu osemintele sale au fosttransferate într-un cavou de marmură alături debiserică. La 5 aprilie 2004 a fost comunicatrezultatul analizei craniului conservat înmormânt: craniul aparţine unei femei, decedată înaceiaşi perioadă, deci nu poate fi al lui Petrarca.Creaţia lui Petrarca cuprinde atât versuri, câtşi proză. Africa (1338-1340), poemă eroică FrancescoPetrarca. Frescă de Andrea di Bartolo direferitoare la al doilea război punic, avându- Bargilla, Florenţa (Italia)1 ca erou pe Scipio Africanul; Carmenbucolicum (1346-1357), cuprinde12 egloghe inspirate din Virgiliu, pe teme de dragoste, politică şi morală; Epistolaemetricae (1333-1361), cuprind 66 de scrisori în hexametri, relatând evenimente politiceşi literare, unele din viaţa autorului.De viris iiliisiribiis (1337). biografii ale unor personalităţi romane; Rem mmemorandum (1350), culegere de povestiri bazate pe date din istorie cu scopmoralizator. Secretam meum sau De contemptu mundi (1342-1343) este un dialogimaginar între poet şi Sfântul Augustin pe tema ,, adevărului ”, în care Petrarca îşi

mărturiseşte cele mai intime sentimente; De vita solitaria (1346-1356) descrieavantagiile solitudinii. De otio religiosorum (1346-1356) (otium = liniştea spirituală),conţine principii asupra vieţii monahale. Invectivae in medicnm quemquam (1355)consacrată criticii medicinii practicate în acea vreme. Apără poezia în contrast cuştiinţele şi mecanica. Epistolae (printre care Le Familiari, 1349-1366 şi Le Senili. 1361-1374 sunt adresate prietenului său Francesco Nelli Simonide), sunt scrisori dedicatepublicaţiei, cu intenţii literare sau morale. Sonet CXXXII De nu-i iubirea ce eu simt, ce-i oare? Iar dacă-i ea, mă-ntreb ce e iubirea? E-un lucru rău? De ce-i râvnesc rănirea? E-un lucru bun? Atunci de ce m ă doare? Cum plâng când cer plăcerea arzătoare? De n-o doresc, la се-ar servi jelirea? Cum poţi atât când nu-ţi dau consimţirea, o, rău plăcut, o, moarte-nvietoare?! Iar de consimt, eu plâng pe nedreptate. In barca fără crmă stau cu plânsu-mi; furtuni pe mare vin să se aştearnă. Uşor de-nvăţături, greu de păcate, aşa încât nu ştiu ce vreau eu însumi, mi-i vara frig şi ard în plină iarnă. (Sonet de Petrarca, traducere de C.D. Zeletin) Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită îşi plânge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăş, Văzduhul şi câmpia le umple iar şi iarăş Cu melodia-i tristă şi-atât de iscusită. Şi parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plânge: De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte. Şi doar de mine însumi m ă plâng. Căci slaba-mi minte Crezu că Ea e zână şi Moartea n-o înfrânge. Ah, uşor se-nşeală un om încrezător! Puteam gândi că, iată, limina ochilor în ţărână se preface, deşi dumnezeiască? Azi ştiu: această soartă sălbatecă mă-nvaţă Că nu-i pe lume - pradă jelaniei în viaţă - Vreo desfătare dragă pe veci să dăruiască. (sonet de Petrarca din Sonete (1959), traducere de Sebasticm Lascăr) 223

Am obosit atâta gândind cum gândul meu... Am obosit atâta gândind cum gândul meu Nu obosi să-ţi fie doar ţie închinat. Cum singur nu-mi curm traiul acesta blestemat, Să scap de apăsarea oftatului meu greu? Cum - lăudându-ţi chipul şi zâmbetul anume, Şi buclele, şi ochii la cari mă tot gândesc - Nu-mi osteneşte graiul, nici vorbe nu-mi lipsesc, Că pot o zi şi-o noapte să te mai strig pe nume? Cum paşii mei au încă puterea să-nsoţească Mereu şi-oriunde urma şi umbra-ţi îngerească, Pierzând zădamic viaţa spre-a inimii ruină? Şi dacă stric atâta hârtie şi cerneală Scriind de tine; dacă într-asta-i vreo greşeală, De vină e Amor, nu arta mea-i de vină! (sonet de Petrarca din Sonete (1959), traducere de Sebasticm Lascăr) REPERE DE INTERPRETARE Reprezentant de frunte al liricii universale, Francesco Petrarca a fost unul dintreprimii umanişti ai Renaşterii. Gloria sa literara, a fost recunoscută mai cu seama, de laflorilegiul de poeme scrise în Toscana, închinate iubitei sale Laura de Noves, reunitesub titlul Cantonierul. Francesco Petrarca se distinge ca una dintre cele mai însemnate personalităţi literareale Renaşterii prin două genuri de activitate. El este şi primul cercetător umanist şiprimul mare poet liric modem. Dragostea sa pentm antichitate face din el primul mareumanist. II pasionează atât de mult vechile manuscrise din scriitorii latini, încât viziteazălocurile cele mai depărtate, în deosebi bibliotecile diferitelor mănăstiri, pentm a studiaşi cerceta aceste lucrări. Petrarca nu era, însă, numai un om al cărţii. Sensibilitatea sa în faţa frumuseţilornaturale, precum şi dragostea sa pentm Laura vor avea un rol hotărâtor nu numai pentmcreaţia sa poetică, ci şi pentm întreaga istorie a poeziei lirice modeme. Majoritateapoeziilor lui Petrarca au formă de sonet - formă clasică a poeziei europene din 14versuri, care, începând din secolul al XlII-lea va deveni una dintre cele mai populareforme poetice. Petrarca este considerat părintele sonetului, prin cele 317 sonete dedicatefemeii iubite - Laura. Opera lui Petrarca este vastă şi variată. Bogata sa culegere de poezii, numită Rime.a făcut din el un poet imitat secole de-a rândul în toate ţările Apusului. El aduce la ceamai înaltă perfecţiune forma poetică a sonetului, inventată cu un veac mai înainte tot înItalia. Pe lângă sonet el mai cultivă şi cantona, o formă de poezie mai lungă, ale căreistrofe ating uneori număml de 20 de versuri. In cele mai multe din poeziile sale el cântă

iubirea sa nefericită pentru Laura, fiind dominat de o adâncă stare de melancolie. Deşiînsufleţit tot de o dragoste curată prin care o idealizează pe femeia iubită, pasiunea saapare mai naturală şi mai pământească decât la Dante. Laura nu este ca Beatrice, numaiun îndemn către virtuţile cele mai înalte, ci şi un obiect al iubirii propriu-zise. Faptultrebuie privit ca un semn al Renaşterii, când omul se apropie mai mult de realitate şi selasă mai adânc călăuzit de simţurile sale naturale. Dar, odată cu simţirea, el se vedeîndrumat şi de raţiunea sa. începutul spiritului ştiinţific, care-1 îndeamnă pe om săcerceteze natura şi cauzele lucrurilor, îl face şi pe Petrarca să-şi pună întrebări, săanalizeze şi să încerce a pătrunde cu mintea starea sa din momentul îndrăgostirii.Această îmbinare armonioasă între cel mai măreţ sentiment şi cea mai profundă iscodirea inteligenţei se poate vedea, bunăoară, în primele două strofe din Sonetul. 132: De nn-i iubirea ceea ce simt, ce, dar, să fie? Şi de-i iubire, spnne-mi ce lucru e şi nu-i? E rău? De ce atunci mi-e dulce chinul lui? E bun? De ce m-apasă şi vrea să mă sfââşie? Când singur caut chinul, la ce mai plâng cu foc? Şi de nu vreau, la ce bun mă jelui în tăcere? O, moartea mea cea vie, bolnava mea plăcere. Cum poţi să-mi fii stăpână, când n-o doresc deloc? Dante, chiar când introduce elementele noi, este totdeauna sigur în afirmaţiile sale.Petrarca apare, însă, şovăitor, plin de întrebări, nespus de curios să găsească adevărul,ceea ce face din el primul model al omului problematic din lumea modernă, prin spiritulcăreia s-a ajuns la atâtea invenţii şi descoperiri. în majoritatea poeziilor sale Petrarcarecurge la procedeul poetic al antitezei, care va fi foarte imitat mai târziu de alţi scriitori. Poezia lui Petrarca este un suflu nou pentru dezvoltarea literaturii de mai târziu, atâtprin formă, cât şi prin conţinutul de idei. Petrarca pătrunde în esenţa analizeisentimentului de dragoste prin modul în care prezintă acest sentiment - opera sa devineo agendă a trăirilor sufleteşti, a sentimentelor şi emoţiilor poetului. Pentru prima datăpoezia devine o istorie lăuntrică a sentimentului propriu. Fiind primul mare liricmodem, Petrarca este acela care a exercitat cea mai mare influenţă asupra poezieieuropene, astfel încât până şi în secolul al XIX - lea mai pot fi încă descoperite la uniipoeţi reminiscenţe ale artei sale. ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi cele câteva sonete din creaţia lui Fancesco Petrarca propuse pentm lectură şi deduceţi mesajul lor de idei. 2. Ce sentiment persistă în toate sonetele citite de voi? Cum explicaţi acest fapt? 3. Ce puteţi spune despre stmctura acestor poezii? Se încadrează ele în noţiunea de sonet? Argumentaţi-vă răspunsul. 4. Cui îi dedică Petrarca sonetele sale? Ce puteţi spune despre această dragoste? 5. Ce idei filozofice desprindem din conţinutul sonetelor lui Petrarca? Argumentaţi- vă răspunsul cu citate din text.

EXERCIŢII. APLICAŢII jî 1. Toate sonetele lui Petrarca sunt dedicate dragostei pentru Laura. Identificaţi în textele citite de voi cuvintele şi sintagmele care descriu acest sentiment. Comentaţi-le. 2. Menţionaţi câteva accepţii ale dragostei atestate în poeziile citite. Ce reprezintă dragostea pentru poet? Argumentaţi-vă părerea. 3. Precizaţi modalităţile artistice de conturare a imaginilor poetice în sonetele lui F. Petrarca. 4. Demonstraţi că poezia lui Petrarca este o stare lăuntrică a sentimentului propriu. 5. Pentru începuturile Umanismului în Italia, Francesco Petrarca este un reprezentant de seamă. Ce rol a jucat opera acestui scriitor în evoluţia sonetului modem? Argumentaţi-vă răspunsul. REFERINŢE CRITICE „Admirator şi cercetător al culturii Romei antice, (Petrarca) este prin opera în limbalatină, unul dintre întemeietorii umanismului renascentist. (...) Trăsăturile specifice noiisale viziuni artistice: plenitutinea trăirii sentimentului erotic, sfâşierea elegiacă întresenzualitate şi raţiune, între tmp şi spirit, adorarea iubitei ca fiinţă reală, întrevăzută înmultiple înfăţişări de concreteţe picturală, contemplată după moarte ca simbol alfeminităţii eterne ... se constituie ca una din tradiţiile şi stilurile literaturii(..petrarchism\") universale'’. Gabriela Danţiş „Restrângând poezia la cântul iubirii omeneşti, lipsind-o de suportul şi de finalitateafilozofiei, dobândind pentm ea întreaga autonomie, Francesco Petrarca deschidea largdmmul poeziei lirice modeme. Petrarchismul va fi, în secolele imediat următoare,modalitatea lirică dominantă în Italia şi în tot Vestul Europei, iar ecourile lui se regăsescpână în romantism. Nina Facon „Opera lui Petrarca este împărţită deobicei, convenţional, în două părţi: poeziaitaliană şi lucrările scrise în limba latină. Ultimile au o importanţă mare din punct devedere istoric, însă gloria mondială i-au adus-o anume sonetele italiene, pe care poetulle considera de fapt nişte jocuri lipsite de importanţă. Scrise mai mult pentm sine,versurile lui Petrarca, deosebit de sincere şi spontane, au avut o influenţă uriaşă atâtasupra contemporanilor săi, cât şi asupra generaţiilor următoare\". Elena Danilina SA R C IN I 1. Memorizaţi un sonet (la alegere) din creaţia lui Francesco Petrarca şi recitaţi-1 în clasă. 2. Comentaţi un sonet din cele citite şi motivaţi-vă alegerea. 3. Realizaţi o comunicare despre perioada în care a creat Francesco Petrarca

Dante Alighieri (1265-1321) Viaţa lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. In acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală, începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini'’ de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre „Guelfi\", fideli autorităţii temporale a papei, şi ..Ghibellini\". partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai „Sfântului Imperiu Roman\", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. în 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni:Dante Alighieri, portret de ..bianchi\" (albii) - care încercau să limiteze Sandro Botticelli hegemonia papei - şi ..neri\" (negrii). Dante Alighieri se naşte la Florenţa pe 14mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupacu negustoria. Mama - Gabriella degli Abaţi - i-a murit în copilărie, iar tatăl atunci cândDante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spuneîn opera sa La Vita Nuova, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice diFolco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-ivorbi vreodată. îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelical graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în La Vita Nuova şi mai târziu în DivinaCommedia.Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţiedeosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionatde filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în j i v i n aComedie ”. în Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane(pe lângă biserica Sania Croce) şi dominicane (la biserica Sania M aria Novella),studiindu-i mai ales pe Aristotel şi pe Toma dAquino. Se ştie că în 1285 Dante se aflaîn Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraş.La vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu Gemma Di Manetto Donaţi, aparţinând uneiramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo,Pietro, Giovanni şi Antonia.în 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Danteîncepe să scrie La Vita Nuova. în acelaşi timp, se angajează în viaţa politică turbulentădin acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman\" mitul unei

posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu, fi N S R K vr condiţia ca persoana interesată să facă parte Ж ţg І dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie ’n corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi in'' , I cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de „poet”. Se afdiază fracţiunii „Guelfilor albi”, care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VUI-lea Caetani. In 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şaseîntâlnirea lui Dante cu Beatrice „Priori” - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria\", La îndemnul luiDante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” şi „negrii” - din rândul Guelfilor, au fostexilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. In timp ce Dante se găsea la Roma, chematde papa Bonifaciu VIII, fracţiunea „negrilor” preia puterea politică în Florenţa, luiDante і se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavândsuma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa.Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unuldin cercurile ,J n fem u lu f’din „Divina Comedie”.Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodatăla Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris,iar mai târziu laRavenna. In 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite desosirea în Italia a împăratului Henric al VII-Іеа de Luxemburg, în care vedea rezolvarearivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henricîn 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. In 1316, conducereaoraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşica pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se vaîntoarce decât dacă і se va restabili în întregime onoarea (,,senza onore e dignitd diDante....a Firenze non entrerâ m a i”). In 1319, Dante este invitat laR avenna de cătreGuido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis caambasador la Veneţia. In timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şimoare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzimormântul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoarecu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. împreunăcu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino daPistoia şi Brunetto Latini devine principalulanimator al noului stil literar, Dolce Stil Novo. Spiritualitatea lui Dante este impregnatăde misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantăpentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.Capodopera lui Dante, „Divina Commedia ”, alegorie în versuri de o precizie şi forţădramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte

de a muri. Titlul iniţial dat de autor a f o s t,,Com edia”, adjectivul „divina'’, folositde Boccaccio în lucrarea Tratâtatello in lande di Dante, apare pentru prima dată într-oediţie din 1555. împărţită în trei secţiuni (,,Inferno”, „Purgatorio”, „Paradise”), înoperă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de dupămoarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau contemporanelui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una dincele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după infern şiPurgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care aadorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis -acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (1 'amor che muove il sole e 1’altrestelle). Fiecare secţiune cuprinde33 de cântece, cu excepţia primei,care are un cântec în plus servind caintroducere. Poemul este scris în„terţete\" (terza rima).Opera oferă o sinteză a opiniilorfilozofice, ştiinţifice şi politice aleartistului, interpretate literar,alegoric, moral şi mistic. Dincolode sensurile sale profunde, estedramatizarea teologiei creştinemedievale. ,,Divina Com medie” ealegoria purificării sufletului şidobândirii liniştei interioare prinînţelepciune şi dragoste. Dante cu ,,Divina Commedie \" în apropierea Opere filozofice şi politice intrării în Infern, privind spre Florenţa. In fund„II C onvivio” (,f>anchetuF, 1304-1307) a fost proiectat ca o cele şapte trepte ale Purgatoriului. Frescă deprezentare în 15 volume a Domenico di Michelino (1465) în biserica Santacunoştinţelor vremii. Prima carte Maria del Fiore, Florenţa (Italia)ar fi fost introducerea, iar celelalte14 ar fi cuprins comentarii detaliate, dar, din păcate, numai primele patru volume au fostterminate. Dante alege „il volgcire ”, pentru prima dată folosit într-o operă culturală înlocul limbii latine.„De vulgari eloquentia” („Cu privire la vorbirea comună\", 1303-1305) este untratat de analiză a diverselor stiluri lingvistice şi literare, redactat în limba latinămedievală, proiectat în patru cărţi, după obiceiul retoricii medievale. Dante încearcă săstabilească criterii sigure de bună folosire a limbii italiene scrise şi dedică un capitolcriticii poeziei italiene. Opera este întreruptă la capitolul al XlV-lea al cărţii a doua. „DeM onarchia” („Despre monarhie\", 1311-1313) tratat politic în latina medievală, scrisprobabil când împăratul Henric VII se afla în Italia, este o expunere a filozofiei politicea lui Dante, incluzând necesitatea unei structuri multinaţionale a „Sfântului ImperiuRoman\", cu o separare completă a bisericii de stat.

Divina Comedie PROLOGDcmte, rătăcind mtr 'o pădure, ajunge la poalele unui deal.Cele trei fiare. Apariţia lui Virgiliu şi convorbirea lui cu Dcmte. De când e om u'n miezul vieţii lui m'aflam într'o pădure'ntunecată, căci dreapta mea cărare mi-o pierdui. Amar mi-e să vorbesc cât de'nfundată pădure-a fost, încât de-a ei cumplire gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată! Un strop mai mult, de-amar şi m 'ar răpune! dar până să v'arăt a mea scăpare, eu de-alte stări văzute'n ea voi spune. Intrai în ea şi nu ştiu felu'n care, atât de mult eram de somn pătruns, pe când ieşeam din dreapta mea cărare. Dar când sub o colină lui ajuns, sub care se'nfunda şi-această vale, de-a cărei groază mă simţii străpuns, privind văzut-am creştetele sale scăldate'n focu-acelei dragi planete ce mână sigur pe-orişicare cale. (...) Şi iată şi-o lupoaic'apoi că pare, cu mii de pofte'n slabu-i trup răpus, căci multei lumi îi face zile-amare, prin multă piedecă ce'n drum mi-a pus cu groaza ce-o strânea a ei vedere pierdui speranţa de-a mai m erge'n sus. Şi ca şi-a cel ce vesel strânge-a vere, când vine-un timp care şi-a pierde-1 face, e'n toate trist şi-şi plânge-a lui durere; aşa-mi făcu şi bestia făr' de pace, ce'ncet-încet venindu-mi mă'mpingea acolo unde-orice lumină tace. Pe când mă ruinam în noaptea grea, deodată-mi apăruse unul, care, de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea. Văzându-1 deci aci'n pustiul mare: - „Oricine-ai fi, ori umbr'adevărată, ori om am zis te rog, ai îndurare/’

- ..Nu-s om a zis сі-atare fui odată.Strămoşi răspunse el - lombarzi avui:din Mantua şi m am 'avui şi tată.Deşi târziu, subt Iuliu mă născui,şi Roma subt August, pe când domniseminţiţii zei ce mint, eu o văzui.Poet fiind cântai pe-a lui Anhisecucernic fiu care cu-ai Troiei fiicând Ileon fii ars, la noi venise.Dar tu'ntr'acest amar de ce revii?Dece nu sui pe dealul desfătării,că-i scop şi cauz'oricărei bucurii?'’ -- „Virgil eşti tu? Fântâna eşti, al căriitorent - îi zisei cu ruşine-acum -bogat pomit-a fluviul cuvântării?tu marea faclă'n veci pe-al artei drum!deci fie-mi de-ajutor iubirea vieşi studiul lung în dulcele-ţi volum.Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,tu singur eşti acel ce-a dat o viaţăfrumosului meu stil ce-mi e mândrie.Vezi fiara m 'a întors şi-mi şade'n faţă,ajută-mi înţeleptule vestit,căci inima de spaimă'n mine'nghiaţă\". -- „Pe-alt drum ţi se cădea să fi pornit,- mi-a zis, văzând ce plânset mă doboară -de vreai să scapi de locul ăst cumplit.Căci bestia care-asupra ta scoboarănu lasă'n drum pe nime făr'de-osândă,ci-i stă de cap astfel, până-1 omoară. (...)Acel Stăpân ce-acel imperiu-1 ţine,fiindcă fiii rebel la sfânta-i lege,nu vrea să-i intri'n ţara Sa prin mine.Tutindeni este domn, ci-aici e rege,aici cetatea Sa şi tronu-1 are,ferice-acei pe care-aci-i alege!\" -Iar eu: - „Oh, fă, pe Dumnezeul care

tu nu-1 ştiuşi, poete, n lume sus să fug şi de-acest rău şi-alt rău mai mare; Şi du-mă ca să văd, unde mi-ai spus, şi poarta lui Sân Pietru, ca şi plânsu) celor ce zici că'n veci e neam răpus/’ Pomi atunci şi-urmând, eu după dânsul. Cântul VCercul al doilea. Judecătorul Infernului: Minos. Păcătoşii din dragoste. Francesca da Rimini şi Paolo Mcdatesta. Povestea lor de dragoste şi moarte. Din starea'ntâi aşa’ntr’a doua stare venim, în cerc ce loc mai strâmt roteşte, ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare. Grozav aici stă Minos şi rânjeşte, judeţ el ţine-acolea’n poartă stând şi-asvârle’n Iad precum se’ncolăceşte. Eh, zic că rău-născutul duh intrând, silit e culpa'ntreagă să şi-o spuie, iar el, cunoscător de rău, văzând ce loc din Iad e vrednic să-l încuie, cu num ăru’nvârtitei cozi pe spate arată gradu’n care vrea să-l puie. Mereu stau m ulte’n faţă-i adunate, şi una după alta vin cu rândul şi spun şi-aud şi’n Iad sunt amncate. Când el văzu că vin şi-a’ntra mi-e gândul: - „Tu cel ce vii în lumea celor morţi - a zis şi-a stat, oficiu 'ntrerupându-1 - „Ştii unde eşti? T e’ncrezi tu vr’unei sorţi? Să nu te ’nşele această largă’ntrare!” - Virgil atunci spre el: - „Ce grijă porţi? Să nu-i opreşti fatala lui cărare. Aşa se vrea’n tr un loc unde se poate orice se vrea, şi cum va ta întrebare.” - A cu’ncepui s’aud acele toate urlări de-aici şi-amar fui străbătut de mutul plâns ce tristul neam îl scoate. Era’ntr’un loc de-orice lumină mut,

ce muge-aşa ca marea 'ntărtatăcând largul ei de volbură-i bătut.Vârtej drăcesc ce nu mai stă v r odată,ia morţi dc-avalma'n furia lui cu sine,să-i sgiidiic'nvârtindu-i şi să-i zbată.Iar când simt furia volburei ce vinecum plâng atunci, cum urlă toţi în vale,şi-azvârl blestem puterilor divine!REPERE DE INTERPRETARE Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa „LaVita Nuova\", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di FolcoPortinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbivreodată. îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţieidivine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova\" şi mai târziu în ,£>ivinct Comedia'. Divina Comedie povesteşte călătoria lui Dante în cele trei lumi ale „vieţii de apoi'’,în care se proiectează răul şi binele lumii terestre, fiind condus la început de poetulVirgiliu, simbol al raţiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinţei. Poemul este compusdin trei părţi (trei cantiche: Infemo, Purgatorio, Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi,33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul Infernului, şi este scris înversuri endecasilabice grupate în „terţine” („terza rima”). Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. într-adevăr,călătoria în Infern şi pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, întimp ce Paradisul este o reprezentare simbolică a cosmosului ptolemeic.Călătoria în cele trei lumi, Infernul Infernul Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure. împreună coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de personalităţi contemporane, adversari personali sau persoane dispreţuite, trimişi de Dante în Infern pentru a-şi ispăşi viciile. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului.

Aici întâlnesc, de asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo şi Francesca, soţia unuimăcelar care într-un acces de furie şi gelozie îi omoară pe amândoi. Această întâmplareîi oferă lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continuă ăi după moarte,aducându-i în acelaşi timp amărăciune pentru iubirea sa neîmplinită. Astfel, operacapătă un caracter romantic, opus curentului tânăr renascentist al perioadei istorice.Această parte a călătoriei se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac îngheţat.De aici, vor ieşi, urcând pentru a vedea din nou „cerul înstelat\"’. Călătorind în lumeafantastică a morţilor, Dante duce cu sine toate sentimentele şi pasiunile celor vii, tragedupă el - cum s-a scris - tot pământul. Purgatoriul Dante şi Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în faţa muntelui Purgatoriului,pe culmile căruia sălăşuiesc sufletele morţilor care se căiesc de păcatele făcute în viaţă.Muntele este împărţit în şapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie, avariţie, lăcomieetc.) şi durata timpului de căinţă. Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă maicurând din Purgatoriu. Şi aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru carearată bunăvoinţă, cum ar fi prietenii săi din cercul „dolce stil nuovo\" sau marii artişti aitrecutului. In vârful muntelui se găseşte Paradisul terestru, care are aspectul unei păduripopulată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a personalităţii umane careprevesteşte zorile Renaşterii. ParadisulAjunşi în Paradisul terestru, Virgiliu îlpărăseşte şi se întoarce în Infern. Din acestmoment, Dante va fi călăuzit de Beatrice,instrumentul voinţei divine. Paradisul, înopoziţie cu Infernul, este construit din nouăcercuri orientate spre înălţime. Aici estesălaşul celor fără de păcate, al sfinţilor.Fiecare cerc corespunde unuia din corpurilecereşti cunoscute în acea vreme: Luna,Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter,Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. Lasfârşitul călătoriei Beatrice îl părăseşte şiDante, ghidat de Sfântul Bemardo, adreseazăo rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul secontopeşte cu Dumnezeu, simbolul „Iubiriicare pune în mişcare cerul şi stelele\"’. Dacă Călătoria în cele trei lumi,în descrierea Infernului şi Purgatoriului ParadisulDante a avut unele puncte de sprijin, înParadis el este unicul creator. Tradiţia Paradisului nu exista în literatură şi fanteziadantescă a creat-o din propriile resurse, realizând un vers fluid şi de infinită gamămuzicală, corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.

ABORDAREA TEXTULUI ÎN CLASĂ 1. Citiţi fragmentele din opera lui Dante propuse pentru lectură şi rezumaţi conţinutul lor. 2. Identificaţi cele trei trepte descrise de autor în opera sa. Numiţi-le. 3. Cum este structurată opera lui Dante? Câte părţi conţine ea? Urmăriţi structura primei părţi şi enumeraţi elementele fantastice folosite de autor. 4. Cărui gen literar aparţine această operă? Motivaţi-vă răspunsul. 5. Ce mesaje desprindem din conţinutul acestei lucrări? Ce sentimente ale autorului prevalează? 6. De ce lucrarea dată este considerată o sinteză a lieraturii şi a culturii medievale? Argumentaţi-vă răspunsul. 7. Comentaţi semnificaţia titlului.REŢINEŢI! Poemul este o specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc., în care se povestesc fapte măreţe săvârşite de personaje însufleţite de sentimente nobile.Terţina este o strofă alcătuită din trei versuri. Se foloseşte de obicei la construirea^sonetului italian, care este alcătuit din două catrene şi două terţine. Capodoperalui Dante Alighieri, Divina Comedie, este scrisă în versuri endecasilabice grupate înterţine (terza rima). j EXERCIŢII. APLICAŢII jî1. Poemul Divina comedie a lui Dante este alcătuit din trei părţi. Urmăriţi structura poemului şi enumeraţi elementele fantastice folosite de autor. Argumentaţi care este rolul lor în prezentarea mesajului.2. Ce sentimente ale autorului desprindem din textul întregii opere? Argumentaţi- vă răspunsul.3. De ce credeţi că Dante a numit această operăPoema sacral Explicaţi semnificaţia acestei sintagme.4. Descrierea Paradisului este un adevărat poem al luminii şi frumuseţii. Faceţi o analiză amplă a acestei părţi anume din această perspectivă.5. Explicaţi semnificaţia termenului „comedie”, aşa cum se înţelegea el în Evul Mediu italian. Diferă el de cel actual? Argumentaţi-vă răspunsul.6. Cine sunt însoţitorii lui Dante prin cercurile Infernului, P urgatorului şi Paradisului! Comentaţi aceste călătorii şi vorbiţi despre semnificaţia lor.7. Care sunt sensurile alegorice şi simbolice ale operei lui Dante?

REFERINŢE CRITICE „Divina Comedie este operă a Evului Mediu prin genul literar în care se înscrie şiprin motivul inspirator: sentimentul culpei şi necesitatea mântuirii în credinţă, dar estetotodată operă de poezie universală, vina care se cere ispăşită cuprinzând sfera întreagăa patimilot omeneşti după cum bucuria mântuirii cuprinde toate bucuriile accesibileomului. Poetul şi-a împlinit legământul cu care încheia Viaţa nonă şi Divina Comediepreamăreşte iubirea în semnificaţia ei filozofică şi religioasă, ca drum al adevărului şial izbăvirii'’. Nina Facon „Concepţia medievală despre lume şi univers transpare în Divina Comedie prinasimilarea teoriei geocentrice şi prin sistemul valorificărilor morale împrumutat dinetica teologică. Dar, prin patriotismul ardent şi aspiraţia către unitatea Italiei, prinobservaţia adâncă a sufletului omenesc şi a pasiunilor lui, ca şi prin sentimentuil viu alnaturii, această operă prefigurează Renaşterea. Sub raport artistic, construcţia alegoricăi-a îngăduit poetului o libertate nelimitată de exprimare, susţinută de imaginaţiadebordantă, care se constituie în grandioase reprezentări imagistice de o plasticitateuimitoare\". Gabriela Danţiş SAR C IN I 1. Citiţi integral opera lui Dante şi efectuaţi comentariul literar al ei. 2. Realizaţi o comunicare despre Dante şi perioada în care a activat acest scriitor. 3. Pregătiţi şi organizaţi o dezbatere despre literatura Evului Mediu. LECTURĂ INDIVIDUALĂ George Bacovia Decembrie Te uită cum ninge decembre... Spre geamuri, iubito, priveşte - Mai spune s-aducă jăratec Si focul s-aud cum trosneşte. Si mână fotoliul spre sobă, La horn să ascult vijelia, Sau zilele mele - totuna - Aş vrea să le-nvăţ simfonia.236

Mai spune s-aducâ şi ceaiul,Şi vino şi tu mai aproape, -Citeşte-mi ceva de la poluri,Şi ningă... zăpada ne-ngroape.Ce cald e aicea latine,Şi toate din casă mi-s sfinte, -Te uită cum ninge decembre...Nu râde... citeşte nainte.E ziuă şi ce întuneric...Mai spune s-aducă şi lampa -Te uită, zăpada-i cât gardul,Şi-a prins promoroacă şi clampa.Eu nu mă mai duc azi acasă...Potop e-napoi şi nainte,Te uită cum ninge decembre...Nu râde... citeşte nainte.Ştefan Augustin Doinaş Astăzi ne despărţimAstăzi ne despărţimAstăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.Stând la început de anotimp fermecat,astăzi ne despărţimcum s-au despărţit apele de uscat.Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie .Alături, umbra albastrăpentru adevăruri gândite ştă mărturie.Nu peste mult tu vei fi azurul din mari,eu voi fi pământul cu toate păcatele.Păsări mari te vor căuta prin zăriducând în guşă mireasma, bucatele.Oamenii vor crede că suntem duşmani.Intre noi, lumea va sta nemişcatăca o pădure de sute de aniplină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape şi că, seara, sufletul meu, ca ţărmul care se modelează din ape, ia forma uitată a trupului tău ... Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat. Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, eu voi fi soarele negru, pământul. Nu peste mult are să bată vânt. Nu peste mult are să bată v â n tu l... Lucian Blaga Ghimpii Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odată trandafiri sălbatici. Aveau atâţia ghimpi, dar n-am vrut să-i rup. credeam că-s muguri- şi-au să înflorească. Те-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai! dar n-am voit să te despoi - credeam c-o să-nflorească. Azi toate astea-mi trec pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc şi hoinăresc prin văi Zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil. Ion Luca Caragiale O noapte furtunoasă (fragment) Actul I (O odaie de mahala. Uşă în fiind dând în sala de intrare; de amândouă părţile uşiidin fiind, câte ofereastră. M obile de lemn şi paie. La stânga, în planul întâi şi-n planul

din fund câte o uşă; în dreapta, pe planul cd doilea altă uşă. In dreapta în fund, răzematăde fereastră, o puşcă de gardist cu spanga atârnată lângă ea.) SCENA I JU PAN DUMITRACHE, în haine de căpitan de gardă fără sabie, şi NAEIPINGESCU JUPAN DUMITRACHE (urmând o vorbă începută): Iaca, nişte papugii... niştescârţa-scârţa pe hârtie! 'I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pesfoară cu pişicherlicuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilorsă le facă cu ochiul. N-ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie dupădumneata. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chiară în pungă şi se ţine dupănevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule! IPINGESCU: Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după cum e şi femeia: dacătrage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă. JUPAN DUMITRACHE: Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici... Darnevastă-mea nu-i d-alea, domnule. IPINGESCU: Vai de mine! jupân Dumitrache, adică, gândeşti că am vrut pentru casă-ţi fac un atac? îmi pare rău! JUPAN DUMITRACHE: Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică că nevasta mea nu-id-alea cum ziseşi, şi iaca, după mine de ce s-a luat? IPINGESCU: S-a luat bagabonţii şi după dumneata? JUPÂN DUMITRACHE: S-a luat şi se ia... IPINGESCU: Şi cum eşti dumneata!... JUPÂN DUMITRACHE: Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoaream ea de familist... IPINGESCU: Rezon! JUPÂN DUMITRACHE: Apoi să ştiu de bine că intru în cremenal! Să mai văz eunumai că se ţine bagabontul după mine, lasă-1... IPINGESCU: Cara bagabont? JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iaca... un bagabont! de unde-1 cunosc eu? IPINGESCU: Apoi, dacă nu-1 cunoşti, de unde ştii că-i bagabont? JUPÂN DUMITRACHE: Asta-i Una vorbim şi başca ne-nţelegem. Dar de! aidreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu ştii cum m ă fierbe el pe mine de două săptămânide zile... Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea... să nu... IPINGESCU: 'Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... JUPÂN DUMITRACHE: Nu că mi-e frică... dar am ambiţ, domnule; când e vorbala o adică de onoarea mea de familist... IPINGESCU: Rezon! JUPÂN DUMITRACHE: Bagabontul... IPINGESCU: Că bine zici! începuseşi să-mi spui istoria. JUPÂN DUMITRACHE: Stai s-o iau de la cap. IPINGESCU: Stau. JUPÂN DUMITRACHE: Ştii dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la.Juniori\": erau eu, consoarta mea şi cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem

şi noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas, şi numaice mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat... IPINGESCU: De unde ştii că era amploiat? JUPAN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor. M ă pomenesc că vineşi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la comedie. Saderezemat intr-un peş, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galiş la cocoane, se uită, se... Eu,cum m -a făcut Dumnezeu cu ambiţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să maişedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să m ă pui în pobliccu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisescde el... bagabontul cu ochii zgâiţi la cocoane; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii!frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul dincap, de auzea câinii din Giurgiu. IPINGESCU: Rezon!....JUPAN DUMITRACHE: în sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeamcu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum eVetamea,... ruşinoasă. IPINGESCU: Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... Ei? JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-pământ, - papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, - coate-goale după noi;ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, - moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă casă apucăm spre Stabilament, - maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului...fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor... IPINGESCU: Rezon! ca să nu le ruşinezi. JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e Veta mea... IPINGESCU: Ruşinoasă, mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE: Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cucoada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, m ă uit iar...mă iertase bagabontul. IPINGESCU: Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc cănuma' ţi-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi şezând prin partea locului, peDealul Spirii. E i! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat şi el până la isprăvitulcomediei, şi s-a nemerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă întumaţi la domiciliu. El arămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte. JUPÂN DUMITRACHE: Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai să vezi!... A trecut dupăaia o săptămână la mijloc. îmi ca şi uitasem eu de istoria bagabondului; gândeam şi eu:poate c-o fi stând coate-goale prin partea locului, - bunioară vorba dumitale. Aşa, zicecumnată-mea ieri: „Nene, hai deseară la .Juniori\" la Ionescu!'’ Cum auzii eu de..Iunion\". mă făcui verde la faţă. „Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, niştemofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălaltşi zicem că ne-am dus.\" - „Aide, nene, zău! parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!\" Ei!când am auzit aşa vorbă mare, n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz. IPINGESCU: Rezon!

JUPAN DUMITRACHE: Ei! haide!... dar unde mă gândeam eu că o să mi seîntâmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la o masă mai la o parte; şedem cât şedem, şiîncepe comedia. Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gândeşti că văz lamasa de la spate?... IPINGESCU: Pe bagabontul... JUPAN DUMITRACHE: Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte,domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cugiubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut, - că trebuie să fi fostschimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (îşi mângâiefavoritele) - cum m-a văzut,a sfeclit-o... A întorsc capu-ncolo şi a început să bea din ţigară ştii aşa, niznai. Dar mătrăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la loc şi mă fac că m ă uit la comedii, se-ntoarceşi bagabontul iar cu ochii la cocoane!... m ă it iar la el, iar se-ntoarce-ncolo;... mă-ntorciar la comedii, iar se uită la cocoane;... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorciar comedii... IPINGESCU: Iar se uită la cocoane... JUPAN DUMITRACHE: Ei! iac-aşa m -a fiert fără apă toată seara... IPINGESCU: în sfârşit? JUPAN DUMITRACHE: în sfârşit... plecăm; coate-goale după noi. Era să mă-ntorcîn poarta ..Iunionului\". să-i zic numa': „Ce pofteşti, mă m usiu?'’ şi să-l şi umflu; dar ştii,am ambiţ; m-am gândit: eu negustor... să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nuface... IPINGESCU: Rezon!... Ei! pe urmă? JUPÂN DUMITRACHE: Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine. IPINGESCU: Până la Stabilament... JUPAN DUMITRACHE: Da, până la Stabilament! S-a ţinut după mine până larăscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? „Haide, drace, haide! săintri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!\" Aveam de gând să intru cucocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasăînainte, şi eu să-l iau pe la spate,... să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: „Cepofteşti, mă musiu?\" şi să-l şi umflu!... Şi dacă nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele!(îşi mângâie favoritele? IPINGESCU: Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea e aproape; să fi poftit la mine ladespărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu cât îi mai lipsea. JUPAN DUMITRACHE: A avut noroc! mare noroc a avut bagabontul; a scăpat! IPINGESCU: Iii! păcat... Cum? JUPAN DUMITRACHE: Când am trecut eu de răscruci cu cocoanele, şi bagabontulera să intre după noi în uliţă, a ieşit haita de câini de la maiorul din colţ, şi i-a tăiatdrumul lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab cu Veta sus, am trimispe Chiriac repede pe maidan, eu i-am ieşit înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia luiBursuc; dar... geaba! până să ieşim noi, fugise bagabontul! (Se aude glasul lui Chiriac, strigând afară: „Spiridoane! Spiridoane!\") IPINGESCU: Iacătăvine Chiriac. Săn-auză. JUPAN DUMITRACHE: Aş! de el nu m ă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria,i-am spus-o de la început... Atâta om de încredere am... Băiat bun!... ţine la onoareameade familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, ştii, cu negustoria,

mai mergi colo, mai du-te dincolo, mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie sălipsesc de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică laonoarea mea de familist. De! când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea?Chiriac săracul! N-am ce zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărât şi eu, cum m-oivedea la un fel cu meremetul caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor! IPINGESCU: Da'... coana Veta ce zice? JUPÂN DUMITRACHE: Consoarta mea?... Ce să zică?... De! ca muierea... maiursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-1 prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar - ştiicum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atitica din al meu, - i-am zis peşleau: \"Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!\" IPINGESCU: Rezon! SCENA II ACEIAŞI - CHIRIAC CHIRIAC (intrând prin fund): Jupâne, trebuie să facem mandat de arestare pentruTache pantofarul de la Sf. Lefteri; nu vrea să iasă mâine la izirciţ cu nici un preţ. JUPÂN DUMITRACHE: Dar pentru ce nu vrea? CHIRIAC: Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei ori la el cu biletul, şi 1-аprimit cu refuz. Zice mă-sa că nu poate umbla, că de-abia s-a sculat după lingoare. IPINGESCU: Să dea certificat medical. CHIRIAC: M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: pe ce bază nu vrei să vii mâinela ezirciţ, domnule? zice: sunt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţiu pe picioare,nu pot să merg nici pân' la prăvălie, zice; zic: nu cunosc la un aşa rezon fără motiv; zice:aduc martori, domnule sergent, că am zăcut o lună de zile, zice, întreabă şi pe popaZăbavă de la Sfântul Lefterie, zice, alaltăieri m -a grijit, m -a spovedit; zic: n-am eu de-aface cu popa Zăbavă, nu-1 am pe listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezanţimâini la companie. - Acu, trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mâine dimineaţă. JUPÂN DUMITRACHE: Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al ciocoilor, îl ştiu eu; cât aumblat dânsul fel şi chip să scape de gardă... IPINGESCU: Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la catastiful meu; e finul lui PopaTache. JUPÂN DUMITRACHE: Ei! vezi! CHIRIAC: Lasă-1 că nu se sfinţeşte el cu mine, jupâne, îl pocăiesc eu... Ei! după aiape nea Ghiţă Ţircădău nu 1-а putut găsi gornistul deloc. A fost la el şi ieri şi astăzi cubiletul; cică n-a dat pe-acasă de trei zile! JUPÂN DUMITRACHE: Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş fi mai avut parte de el!Cine ştie în ce cârciumă s-a-nfundat!... IPINGESCU: L-am văzut eu azi dimineaţă, trece pe la despărţire. CHIRIAC: M ă duc să-i trimeţ gornistul cu biletul pentru mâine. (iese repede) IPINGESCU: Era afumat rău nenea Ghiţă. JUPÂN DUMITRACHE: Ei! bravos! asta e una la mână. Om stricat, domnule! Păide ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el, gândeşti? Nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule... IPINGESCU: Rezon! JUPÂN DUMITRACHE: Fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pansion,să-şi mănânce ea tinereţe le cu un ăla... Tot gândeam la început, că de! e tânăr, o să-i

treacă mai încolo, o să-şi vie la pocăinţă. Aş, ţi-ai găsit! Ţircădău şi om de treabă! Eu,ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca şi un frate, tot і dam poveţe fetii să mai rabde,să nu strice casa. Cu azi, cu mâine, a răbdat biata fată - biată să nu fie! - a răbdat cât arăbdat, până m-am pomenit într-o zi că vine ţipând la mine, pe cum că: „Nene, moartă,tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! să ştiu de bine că mă ducla mănăstire, pâine şi sare nu mai mănânc cu elN Ei! dacă am văzut ş-am văzut, zic:„Lasă, Ziţo, zic, îţi găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! acu e vremea ta! Lac să fie,că broaşte destul!\"’ - ş-am şi dezvorţat-o. Apoi nu mai era de suferit aşa trai. N-o maimaltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună. Mă rog, o dată ce nu e bărbatul levent, ce felde casă să mai fie ş-aia? IPINGESCU: Mie-mi spui? Nu i-am încheiat eu procestul-verbal atuncea noaptea,când a tratat-o cu insulte şi cu bătaie? (Chiriac reintră) JUPÂN DUMITRACHE: Apoi de ! n-a avut dreptul muierea să-l? Om fără ambiţ,domnule, nu ţinea la onoarea lui de familist! Un mitocan, mă rog; zice că-i negustor,alege-s-ar praful! CHIRIAC: Jupâne, da' deseară că eşti de rond... mergi? JUPAN DUMITRACHE: Mai e vorbă? cum să nu merg? De ce m-am îmbrăcat? nuvezi? CHIRIAC: Jupâne, da' face toate posturile? nu-i aşa? Nu sunt multe... până pe douădupă douăspce le isprăveşti. JUPAN DUMITRACHE: Aşa, cam pe la două după douăspce, ca totdeauna...Chiriac băiete (?/trage la o parte) ia vezi tu... mă ştii că am ambiţ, când e vorba lao adică, ţiu la... CHIRIAC: Lasă, jupâne, că doar nu mă cunoşti de ieri de-alaltăieri. SCENA III ACEIAŞI - SPIRIDON (aducând o gazetă) JUPÂN DUMITRACHE (lui Spiridon): Dar mai mult nu puteai să şezi, mă? SPIRIDON: Vezi că era mulţi muştirii, jupâne, până să-mi dea madama gazeta. (Ipingescu ia gazeta) JUPÂN DUMITRACHE: Mă Spiridoane, fii băiat de treabă, mă, că iau pe sfântulNiculae din cui; ştii că i-am pus sfârcul nou de ibrişim să nu-i fac saftea pe spinarea ta! SPIRIDON: Da' de ce, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE: Atâta-ţi spui eu ţie: 'aida! du-te iute şi cere cocoanii să-midea sabia şi cintironul. (Spiridon pleacă.) Chiriac băiete, (?/ ia la o parte) ia vezi, ştii căam ambiţ, ţiu cânde la o adică... CHIRIAC: Lasă, jupâne, m ă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist. JUPÂN DUMITRACHE: Ei! ia vezi... CHIRIAC: N-ai grije, jupâne... Eu m ă duc să închiz cantorul şi magazia.(cătră Ipingescu, care, de când a adus Spiridon gazeta, a sorbit-o cu ochii pe toatefeţele.) Bonsoar, nene Nae. IPINGESCU: Salutare, onorabile! (Chiriac iese, prin fund, după ce a schimbat gesturi de înţelegere, despre onoarea defamilist, cu jupân Dumitrache.)

SPIRIDON (vine din dreapta cu sabia şi cintironul): Iaca, na, jupâne, poftim. JUPÂN DUMITRACHE: Ce făcea cocoana, mă? SPIRIDON: Cosea galoanele la mondirul lui nea Chiriac. JUPÂN DUMITRACHE: Ce a zis? SPIRIDON: Zicea că să vii mai devreme la noapte, că-i e urât singură-n casă. JUPÂN DUMITRACHE: Uită mă! Ce ţi-e cu muierea fricoasă! (strajnic) Da'Chiriac nu-i aicea? SPIRIDON: Jupâne, nea Chiriac mi-a zic să-nchidem mai degrabă, că ai să pleci derond. JUPÂN DUMITRACHE: Du-t' de ado cheile şi le du lui Chiriac jos. (Spiridon iese.)Nene Nae, auzişi cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! i-e tot frică să nu uitreglementul. Are ambiţ băiatul, ca să fie compania noastră cea mai abitir din toate.Gândeşti dumneata că mai primeam eu să fiu căpitan dacă nu-1 alegea pe el sergent? Ştiicum a regulat compania? E prima domnule, poci să zic... IPINGESCU: Bravos! JUPÂN DUMITRACHE: Face să-i dea şi dicoraţie! IPINGESCU: Să-i dea! de ce să nu-i dea? Şi el e d-ai noştri, băiat din popor... JUPÂN DUMITRACHE: Fireşte, dicorăţiile nu sunt făcute tot din sudoareapoporului? IPINGESCU: Rezon! SPIRIDON (venind din fund): S-a închis, jupâne; acuma eu... mă duc să mă culc? JUPÂN DUMITRACHE: Da, dar tutun şi cărticică ţi-ai luat? Chibrituri ai? SPIRIDON: Ce tutun, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE: Te face că nu înţelegi, ai? Nu ştii ce tutun? Eu n-am aflatcă tragi ţigară? (...) Ion Vatamanu Matern la Bucovina (fragment) I Matern la Bucovina, acasă la părinţi, Ce greu s-adună neamul la masa obosită. Blagosloveşte tata pâinea printre dinţi şi mama-şi face cruce la Maica Preacinstită. Puţin e neamul nostru şi-aşa de-mprăştiat, Şi rar când împreună 1-а dezmierdat destinul întreb de Cernăuţi, îmi spun că s-a schimbat: Azi altu-i omul nostru şi altul e străinul. în casa noastră noi abia că mai trăim Şi n-a rodit grădina întreg precum rodea, Şi moare badea Gheorghe şi duce-n şintirim Argintul unui neam ce-n frunte il avea. Aşa de tare noi la neam ne-am rătăcit,

încât nu poate nimeni să iubească totulDe ce suntem pe lume? De ce ni-i plaiul mic?De ce mereu ni-i dor? Şi-n sat nu-ncape mortul? IIO oglinda din bucăţiTot mă strâmbă cu bucata,Parcă uşa mi-i deschisă,Dar mi-i închuiată poarta.M-am născut cu fruntea-n munţiŞi cu m area la picioareDe ce-s veşnic invalidŞi Europa-i trădătoare?De ce, ca s-ajung acasă,Colo sus, în Bucovina,închid ochii la LipcaniŞi mă doare-n oase mâna?Ce copii se nasc la PrutŞi ce limba îi cuprinde,Dacă-n satul MămăligaŞcoala veche se inchide?Dacă-n graiul mamei meleScuipa astăzi ca-n izvoare,Cine-a născocit lozincaCă-s egal printre popoare?Feţe văd, promisiuni,Dar ce scriu n-ajunge-acasă,Parc-aş fi din alte vremuri,Ba mai mult din altă rasă.Soro, Ucraină dragă,Şi voi, fraţi ucraineni,Eu am harta poezieiCu fântâna-n Costiceni.Din părinţi şi străpărinţiLunca Prutului e-a noastrăMama mea şi tatal meu,Casa lor şi-a mea fereastră.Şi-al meu drum bătătorit,Visul meu de la răscruce,A m ea lacrimă de sarePe morminte-n loc de cruce.De ce, Doamne,-ai blestematNeamul meu aşa de tareBa-i zbori capul pe la munţi,Ba-i scoţi sufletul la mare?

CUPRINSC uvânt în a in te ........................................................................................................................ 3 Capitolul ID ra m a tu rg ia ............................................................................................................................6Vasile A le c s a n d ri....................................................................................................................7Chiriţa în iaşi sau două fete şi-o n en eacă..............................................................................8M olliere (Jean-B aptiste P o q u e lin )...................................................................................24Burghezul g entilom ............................................................................................................... 25W illiam S h a k e sp e a re .......................................................................................................... 34Romeo şi J u lie ta ..................................................................................................................... 36 Capitolul IIProza. Form e ale n a r a ţiu n i............................................................................................... 68Ioan S la v ic i.............................................................................................................................69Moara cu n o ro c ...................................................................................................................... 70Ion L uca C a ra g ia le .............................................................................................................. 86In vreme de război...................................................................................................................88M ihail S adoveanu..................................................................................................................99B altagul..................................................................................................................................101Ion D ru ţă ............................................................................................................................... 113Ultima lună de toam nă......................................................................................................... 114V ictor H u g o .........................................................................................................................126Notre-Dame de P a ris ............................................................................................................127Nicolai Vasilevici G o g o l....................................................................................................135Suflete m o a rte ...................................................................................................................... 137 Capitolul IIIGenul l i r i c ............................................................................................................................ 148M ihai E m in e sc u .................................................................................................................. 149Scrisoarea I I I .........................................................................................................................150George C o ş b u c .................................................................................................................... 160Nunta Z am firei..................................................................................................................... 162O ctavian G o g a .................................................................................................................... 168B ă trâ n i.....................................................................................................................................170N o i .......................................................................................................................................... 173George T o p rc e a n u ..............................................................................................................176Balada m u nţilor.................................................................................................................... 177T udor A rg h e z i.................................................................................................................... 183De-abia plecaseşi.................................................................................................................. 184N ichita S tă n e s c u ................................................................................................................. 187A cincea e le g ie ..................................................................................................................... 188A na B la n d ia n a .................................................................................................................... 191D e a lu ri....................................................................................................................................192Uiviu D e le a n u .......................................................................................................................195E m inescu............................................................................................................................... 196C reangă................................................................................................................................. 197G rigore V ie r u .....................................................................................................................201

Cinstirea proverbelor........................................................................................................... 202în limba t a .............................................................................................................................204Arcadie Suceveanu............................................................................................................ 207Secunda care sunt e u ........................................................................................................... 208Mircea L u tic...................................................................................................................211Arminden cu heruvim i........................................................................................................212Ilie Tudor Zegrea. Crinul îngândurat............................................................................. 215Alexandr Sergheevici Puşkin......................................................................................... 218E ute-am iu b it....................................................................................................................... 219Francesco Petrarca.......................................................................................................221S o n ete.................................................................................................................................... 223Dante A lighieri...................................................................................................................227Divina C om edie...................................................................................................................230 Lectură individualăGeorge Bacovia. D ecem brie.............................................................................................236Ştefan Augustin Doinaş. Astăzi ne despărţim ............................................................... 237Lucian Blaga. G him pii.......................................................................................................238Ion Luca Caragiale. O noapte furtunoasă......................................................................238Ion Vatamanu. Matern la B ucovina............................................................................... 244

Навчальне видання Г о в о р н я н Лілія К о л е с н и к о в а Дойна Інтегрований курс «ЛІТЕРАТУРА» (румунська та зарубіжна) П ідручн и к для 9 класу загальноосвітніх навчальних закладів з навчанням румунською мовою Рекомендовано Міністерством освіти і науки України Видано за рахунок державних коштів. Продаж заборонено Румунською мовою Редактор Л.М. Ротару Художній редактор І.Б. Шутурма Коректор І. Т. Зегря Підбір та обробка фотоілюстрацій С.Л. Говорнян Верстка С.Л. Говорнян В оформленні підручника на сторінках 3, 4, 6, 7, 10, 13, 15, 16, 18, 24,25, 26, 31, 32, 34, 35, 38,4 2 ,4 3 ,4 4 ,4 9 , 56, 64, 66, 69, 71, 73, 75, 76, 86, 87, 99,100,101,102,103,104, 105,106, 107,108, 109,113, 116,126,127,129, 130, 135,136, 137, 138, 141, 142, 149, 151, 160, 162, 163, 164, 168, 169, 173,176, 178,180, 183, 185, 187, 191, 195, 197, 200, 201,202, 207, 2 0 8 ,2 1 1 ,2 1 2 ,2 13,215,218,221,222,227, 228, 229, 233, 234 використано фотографії з колекцій вільних зображень електроннихресурсів. Формат 70x100 Уіб Ум. друк. арк. 20,09. Обл.-вид. 18,88. Тираж 2053 пр. Зам. № 34 П Державне підприємство «Всеукраїнське спеціалізоване видавництво «Світ» 79008 м. Львів, вул. Галицька, 21 Свідоцтво суб’єкта видавничної справи серія ДК № 4826 від 31.12.2014 www.svit.gov.ua e-mail: office@ svit.gov.ua [email protected] Друк ТДВ «Патент» 88006 м. Ужгород, вул. Гагаріна, 101 Свідоцтво суб’єкта видавничної справи серія ДК № 4078 від 31.05.2011

Genul liric cuprinde totalitatea operelor lirice, care Com edia este o < au trăsături com une, sunt scrise întotdeauna în m ăreşte perso versuri, vocea poetului din text este eul liric care aparent suf e xp rim ă stări şi sen tim en te la persoana I sin gu lar, deznodăm ânt c cu ajutorilor figu rilo r de stil şi a im agin ilo r poetice. plecare al corn com icului, în a cGenul epic cuprin de creaţiile literare, în versurisau în proză, în care autorul redă faptele, ideile sau persorşi sentim entele unor persoane, reale sau im ag­ inare, prin m ijlocirea unei povestiri. Nuvela este opera literară epică, cu o acţiune Opera epică est m ult mai com plicată decât a schiţei, în care sunt acţiuni, plasate înfăţişate aspecte şi întâm plări din viaţa mai in d irect, prin ir m ultor personaje. o b ic e i, Ic Oda este o specie a genu lui liric în care se Poem ul, este o s elogiază personalităţi, fapte eroice. A apărut în versuri, cu o acţiui baladei, cuprinzâr Grecia antică caracterizându-se prin form a prozaică aproape fixă. personaje mai m m ente n o b ile şi c Poem ul eroic evocă fapte istorice sau legendare din trecutul unui popor, punând Im nul este o pc accent pe figura eroului excepţional, care se personalităţi, unei detaşează dintre alte personaje cu însuşiri nobil. Este specie a deosebite, pe care acesta le dom ină. odei) în care se p im portan ţă naţio» Idila este o specie lirică şi erotică în care estereprezentată în form ă optim istă sau idealizată viaţa Parabola estşi d ragostea în cad rul rustic. A pare în sec. al 18-lea. cuprins religios a le g o ric ă ,

ETINETI! Rom anul este specia genu lui epic, în proză, de mare întindere, cu o acţi­;pecie a genului dram atic ce ur- une com plexă care se desfăşoară penaje angajate într-un conflict mai m ulte planuri narative, cu perso­aerficial, rezolvat printr-un naje num eroase a căror personali­:are stâ rn e ş»te râsul. P u n c tu l de tate este bine in d ivid u a liza tă si alediei este categoria estetică a:ărui sferă intră actele, situaţiile căror destin este determ inat delajele care provoacă râsul. trăsături, de caracter şi întâm plările ce constituie subiectul operei.e o creaţie în proză sau în versuri caracterizată prin desfăşurarea uneiîntr-un anum it spaţiu de tim p, în care autorul îşi face sim ţită prezenţaiterm ediul personajelor, relatarea făcându-se de către un narator, dei perso ana a treia (o b ie ctiv) dar şi la perso an a în tâ i (su b ie ctiv ).;pecie a gen u lui epic, în Sonetul este o specie a genu lui liric,ie mai dezvoltată decât a poezie cu form ă fixă, care cunoaşte douăid o suită de episoade, cu structuri distincte, am bele alcătuite dinuite, însufleţite de senti- 14 versuri: sonetul italian se organizează>intrigă mai com plicată. în d o u ă ca tre n e s»i d o u ă te rt»in e ,* iar cel e n gle z în trei catrene şi un distih.lezie lirică închinată unei Elegia (cuvânt ce provine dinidei măreţe, unui sentim ent lim ba greacă şi în seam n ă „cântec liricii cetăţeneşti (asem enea de doliu\") este o specie a genului•reamăresc evenim ente de liric caracterizată prin exprim arealală: eroi, idei, evenim ente. unui sentim ent de tristeţe,e o povestire alegorică cu un m ergân d de la m e la n co lie laі sau m oral, o pildă, o exprim are durere. Sentim entele elegiace se pot id e n tifica la m ai m ulte specii o afirm aţie care cuprinde un anum it tâlc. ale liricii culte.

RETSubiectul operei literare este co n­ Rim a este potrivirea a sunetstituit din succesiunea faptelor, a la sfârşitul versurilor, în cep ; e ve n im e n te lo r la care p articip ă ultim a vocală accentuată; po sunetelor finale a două cu1 personaje literare caracterizate tocm ai prin interm ediul Rim a îm perecheată - aa întâm plărilo r relatate. Rim a încrucişată - ab г Rim a îm brăţişată - ab I M onorim a - aa aa Rim a albă - ab cdM etafora este figură de stil care constă în aatribui unui cuvânt un înţeles nou pe bazaunei com paraţii subînţelese. Un Portretul este un rcuvânt-im agine înlocuieşte în operele epice,cuvântul-obiect al com paraţiei. specifice ale unui fizic şi m oral al unCom paraţia este figura de stil cu ajutorul căreia Portretul fizic se rese exprim ă un raport de asem ănare între doua verzi, era înalt, bru obiecte, dintre care unul serveşte să evoce pe la în su şirile m oralecelălalt. Orce com paraţie are doi term eni:term enul care se com pară, num it subiectul H iperbola estcom paraţiei şi term enul cu care se com pară. prin care se e> ile unei fiinRitm ul este succesiunea regulată a silabelor accentu­ obiect, fenor ate si n eaccentuate din tr-u n vers. cu SCO pe < Reunirea unei silabe accentuate cu una sau douăsilabe neaccentuate form ează o unitate ritm ică,num ită picior m etric. — Antiteza (gr. anti de stil care corMai m ulte picioare m etrice form ează un vers. Cele mai cunoscute picioare m etrice sunt:a) b isilabice - troheul, iam bul; im agini, noţiuni,b) trisilabice - dactilul, am fibrahul, anapestul. opoziţie, pentru c

INETI!Terţina este o strofă al­ M etonim ia este figura de stil cătuită din trei versuri. înrudită cu metafora, care constăSe fo lo se şte de o b ice i la în a indica un obiect prin num ele construirea sonetuluiitalian, care este alcătu­ altui obiect, com plet diferit, a it din două catrene şi înlocui efectul cu cauza, cauza cu două tertine. efectul, opera cu autorul etc.n o d de expunere folosit mai ales Anafora este figura de stil careprin care sunt redate trăsăturile constă în repetarea aceluiaşipersonaj. (înfăţişare a aspectuluiui personaj într-o operă literară), cu v â n t la în c e p u tu l a maiferă la trăsătu rile fizice (avea och ii m ultor versuri, propoziţii saunet etc.). Portretul m oral se referă fraze, pentru accentuarea unei(era rău, zgârcit, bun, darnic, etc). idei sau pentru obţinerea unor sim etrii.e un procedeu literar artistic Personificarea este o figură de stil,cagerează intenţionat însuşir- având la bază o m etaforă prin care set»e sau ca ra c te ristic ile unuinen, sau ale unei întâm plări, atribuie anim alelor, lucrurilor,pul de a-l im presiona elem entelor naturii însuşiri şizititor mai puternic. m anifestări om eneşti (sentim ente,thesis - opoziţie) este o figură lim baj, com portam ent).istă în asocierea a două idei,situaţii sau personaje aflate în Ironia este o figură de stil prin careі p u n e în valo are caracteru l lor. se sim ulează o atitudine, un senti­ ment, contrare celor adevărate, este o laudă aparentă care m archează o critică sau un dispreţ, o batjocură.