Tăblițele de Plumb, artefacte uimitoare ce conțin o scriere antică puțin descifrată, alături de numeroase simboluri sacre, portrete, armate, luptători călare ori pedeștri, ritualuri religioase, sanctuare și planuri de clădiri realizate în stilul basorelif, reprezintă singurele piese cunoscute, rămase dintr- un posibil tezaur geto-dacic păstrat și descoperit, în zona muntoasă din jurul actualului oraș Sinaia, de unde a și preluat denumirea, Tezaurul de la Sinaia.

Păstrate astăzi la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” din București, la Mânăstirea Sinaia și într-o colecție particulară, numărul tăblițelor este de 50 de piese din plumb deși se vorbea despre circa 300 de plăcuțe inițiale din metal prețios în momentul descoperirii tezaurului, număr variabil în scădere de fiecare dată a menționării lor din timp în timp.

Informațiile puține despre artefacte antice descoperite pe teritoriul României sunt normale pentru perioada dinaintea secolului XIX – chiar arheologia a fost considerată un moft al secolului XVIII-XIX, deoarece interesul societății și al autorităților pentru cercetarea și conservarea patrimoniului național era foarte redus (piatra din cetățile vechi și abandonate era refolosită, obiectele de metal erau topite pentru a refolosi materialul, ceramica era păstrată doar dacă obiectele erau întregi etc.). Excepție o făceau artefactele din metal prețios, argint, aur, pietre prețioase. Ele erau păstrate datorită valorii intriseci, faptului că se puteau comercializa. Motivul păstrării Tăblițelor din Tezaur de la Sinaia chiar și sub forma copiilor în plumb, nu s-a datorat scrierii existente pe ele ci faptului că au fost făcute din aur și argint, acesta fiind și norocul și blestemul lor. Până

Există o întreagă literatură de specialitate despre prima apariție publică a Tăblițelor scrise, primele fotografii sau primele înscrieri certe, relatări despre copierea lor în plumb pentru ca originalele să fie însușite de personaje mai presus de lege, ascunderea lor în tezaure naționale pierdute etc. dar, în afara polemicilor dintre cercetători profesioniști și pasionati amatori, rămân multe alte subiecte neelucidate, întrebări care încă nu au răspunsuri sau nu se dorește încă a se formula răspunsuri logice și pertinente.

Interpretările multidisciplinare recente asupra celor 50 de tăblițe existente, încercările de traducere a textelor scrise cu caractere din greaca și latina veche folosite împreună cu caractere dintr-o limbă necunoscută ( posibil geto-dacică ), relevă istorii, ritualuri sacre, contracte ori înțelegeri militare puțin cunoscute din perioada 100 î.e.n. până în 100 e.n. cu aproximație, desfășurate în arealul stăpânit de triburile geto- dacice, de unde se poate trage concluzia că aceasta este și perioada fabricării lor.

Stilul Tăblițelor din Tezaurul de la Sinaia, tehnica realizării lor, a basoreliefurilor, forma de prezentare a personajelor, a altarelor de cult ( ex. două coloane unite la capitel de un triunghi cu vărful în sus ), a armelor și armatelor, ornamentele simbol ce însoțesc aproape fiecare placă dreptunghiulară, rotundă ori mărginesc întregul text într-un tot unitar, corespunde cu tehnica artistică și stilul plăcuțelor, bijuteriilor etc. orientale și balcanice a secolelor III î.e.n. – V e.n. ce a influențat și cultura Imperiul Roman, vremelnic ocupant și al teritoriilor geto-dacice.

Există fotografii vechi, netrucate, ale unor plăci scrise atribuite Tezaurului de la Sinaia și care nu au mai putut fi regăsite în depozitele muzeelor, institutelor arheologice ori colecțiilor particulare. Unele dintre aceste fotografii reprezintă plăci posibil din aur, acest material nobil fiind folosit mai mult de preoți decât de regalitatea geto-dacă, alegerea lui datorându-se atributului de a fi nemuritor, de a nu se degrada în timp. Preoții geto- daci proveneau cu precădere din tribul bessi-lor, o comunitate recunoscută balcanic datorită cunoștințelor inițiatice deținute și despre care se știe, conform arheologului Diana Gergova membru al Academiei Bulgare de Științe, că își scriau legile, istoria, tratatele diplomatice etc. pe tăblițe. Dar bessi mai erau cunoscuți în antichitate pentru o calitate, aceea de căutători de aur, așezările lor găsindu-se de-a lungul râurilor de munte și a minelor de suprafață ( după cercetările lui Nicolae Iorga ). Prin urmare, posibili realizatori ai Tăblițelor din Tezaurul de la Sinaia, preoții bessi, aveau toate motivele să folosească aurul ca suport al scrierilor lor ( cele 50 de plăcuțe existente azi ar fi avut nevoie de cca. 150 kg de aur / argint în varianta originală, o cantitate mică și pentru un conducător de trib geto-dac ).

În antichitate, scrierea era apanajul persoanelor sacre, a preoților, inițiaților și uneori a celor care pretindeau tronul domnesc ( care învățau scrierea în mânăstiri ori temple/altare ); marea masă a populației nu cunoștea scrierea, fapt perpetuat până în vremurile moderne când s-a introdus alfabetizarea în masa. Prin urmare, conceptul conform căruia geto-dacii nu cunoșteau scrierea este un adevăr obținut printr-o forțată generalizare istorică valabilă pentru foarte multe populații antice dar în esență un neadevăr istoric datorat nesincronizării pre-conceptului cu gradul uriaș de spiritualitate și tradiții existent în spațiul Carpato-Danubian mai ales dacă avem în vedere persoanele sacre, inițiații și nu populația obișnuită.

Tăblițele de la Sinaia conțin, în mare parte, o scriere identică cu „descântecul” de pe un artefact incontestabil aflat la Muzeul Național de Arheologie din Sofia, Bulgaria și cunoscut ca Inelul de la Ezerovo, o bijuterie de aur ce conține cel mai lung text scris în limba tracă și care a fost datat secolul IV î.e.n. Un studiu comparativ relevă asemănări mari ale acelorași Tăblițe cu scrierea episcopului get Wulfilla în traducerea Bibliei din secolul IV e.n. pentru populațiile gotice care veniseră atunci pe teritoriile dacilor, manuscris existentă la Muzeul Universității Carolina Rediviva din Upsallsa, Suedia.

Majoritatea plăcuțelor scrise sau copiile lor, se găsesc la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” din București, alte două inedite plăcuțe la Mânăstirea Sinaia și căteva într-o colecție particulară; pentru prima data, în urma unor recente cercetări multidisciplinare, sunt descoperite două tăblițe identice, una din București și alta din Sinaia, făcute din materiale diferite și din care doar cea de la București a putut fi datată oficial. Cele două plăcuțe identice constituie dovada clară a copierii unor artefacte originale. Tăblița conține un ritual de inițiere asemănător botezului creștin iar textul nu a fost încă tradus din cauza unor incantații sacre existente acolo.

A doua piesă inedită de la Mânăstirea Sinaia este o medalie rotunda de cca. 12 cm diametru și 2 cm grosime inscripționată pe ambele fețe, probabil un ordin diplomatic datorat celor doua tipuri de scriere/caractere ori insignă de identificare a unor personaje importante, dar care la o cercetare preliminară a materialului folosit a relevat surprize: medalia este realizata din argint 83,5% + cupru 16,5% aflat la primă prelucrare cu o vechime de cca. 2050 - 2100 ani. Medalia era prinsă cu un inel metalic mult mai dur decât argintul care a și lăsat urme în metalul nobil și era purtată pe piept mai mult pe o singură parte ( explicația eroziunii pronunțate a uneie dintre fețe ).

În mare parte, Tăblițele scrise au formă dreptunghiulară, sunt copiate pe o singură față, au sisteme de prindere/susținere diferite mergând de la curele de piele si inele de metal până la suspendarea pe bolțuri/cuie fiind expuse ca niște icoane pe pereți ( probabil se formau linii întregi de tăblițe care în desfășurarea lor puteau susține imagistic o istorie/mit/ritual ). După analiza scrierii și imaginilor se poate trage concluzia că Tăblițele provin din locuri diferite de cult de pe arealul getodac ( cercetătorul macedonean Branislav Stefanoski identifică unul din locuri ca fiind antica cetate Genucla lângă Isaccea, altul putând fii localitatea Bărboși lângă Galați aproape de râul Siret, unde profesorul Șeuleanu le descrie ca fiind expuse întrun semicerc iar o tăbliță există și astăzi la muzeul local de istorie ) strângerea lor într-un singur loc fiind cauza unui major eveniment nefast ce a impus ascunderea și păstratrea acestora în siguranță pentru o perioadă de timp.

O parte dintre istorici consideră aceste Tăblițe scrise ca fiind falsuri, atribuindu-le un posibil singur creator: Bogdan Petriceicu Hașdeu. Dar varianta falsurilor naște alte probleme: unica logică de creare a unui fals este acela de a-l vinde ( intri pe o piață de cunoscători care ar identifica repede un fals sau te adresezi unei piețe „underground” unde prețurile sunt mici deci un efort considerabil cum ar fi inventarea unui scris, turnareaunor tăblițe cu diferite forme și dimensiuni etc. nu își găsește sensul ). Un falsificator de asemenea performanță, capabil să creeze un limbaj aparent antic dar care să pară adevărat prin puternice legături lingvistice cu limbajul contemporan și nu numai, nu se oprește vreodată din a falsifica, are lucrări mai slabe, de început, ce îi marchează perfecționarea în falsuri de-a lungul timpului și lucrări foarte bune ( sau greu de depistat ). Dar în cazul nostru, nici o tăbliță nu a fost vândută și nici adresata negustorilor de artă deși era posibil acest lucru, deci logica realizărilor unor falsuri este din nou lipsită de sens. Atribuirea creării tăblițelor unei personalități unice, lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, datorită competențelor sale lingvistice, filologice, istorice nu se regăsește nici în critica celor mai virulenți contestatari ai lui din epocă, nici în dovezi materiale care ar trebui în mod firesc să existe dacă ținem cont de complexitatea unor falsuri ca cele din Tezaurul de la Sinaia. La 50 de ani, în deplinătatea performanțelor intelectuale, genialul Hașdeu se schimbă dramatic odată cu dispariția fiicei sale, Iulia Hașdeu și abordează o latură nouă de cercetare, spiritismul transformat uneori în fanatism. Atribuirea realizării falsurilor istorice numite Tăblițele din Tezaurul de la Sinaia lui B.P.Hașdeu, denotă o necunoaștere totală a operei și vieții marelui enciclopedist român ( chiar și publicarea controversatei “Diplome Bărlădene” nu este o creație proprie, deci nici măcar o tentativă de falsificare, ci preluarea unor documente contestabile ).

Plumbul din care sunt făcute Tăblițele este de proastă calitate chiar și pentru secolul XIX ( în urma testelor s-a dovedit că materialul din care sunt făcute artefactele de la Institutul “Vasile Pârvan” aparține sec XIX e.n. ), multe placuțe se frâng, un detaliu care denotă mai repede graba realizării unor copii cu materialul avut la îndemână și nicidecum creațiea deliberată a unui falsificator a unor piese bune de pus în circulație pe piață.

Apariția și fluctuația numărului Tăblițelor de la Institutul de Arheologie „Vasile Părvan” din București în jurul anilor 1950-1955 este descrisă de regretatul arheolog Vasile Boroneanț ca fiind responsabilitatea unui enigmatic domn ( tovarăș ca să păstrăm nota timpului ) numit M. Ștefănescu care aducea periodic de la Deva la București într-o mapă de piele maronie câteva plăcuțe pe care le lua înapoi după o perioadă de timp. Nu se știe căte plăcuțe erau aduse și căte erau returnate ( nu se ținea o evidență obligatorie la vremea respectivă ), nu se știe dacă acest domn era un simplu curier sau vreun specialist/istoric, cert este că, după hainele purtate și trecerea avută la nivelul conducerii institutului, domnul Ștefănescu era indiscutabil oficialitate a acelor ani. De unde aducea tăblițele, cui le returna pe cele luate înapoi, rămâne de aflat sau, dacă ținem cond de numărul anilor trecuți, doar o altă întrebare fără răspuns.

Și pentru că atunci când cauți dovezi despre Tăblițele scrise din Tezaurul de la Sinaia, unele se conturează nebănuite: clădirea în care astăzi se află muzeul Mânăstirii Sinaia a servit drept casă de oaspeți și reședință regală de vară în deceniul 8 al secolului al XIX-lea, regele Carol I coordonând personal de aici lucrările de construcție a Castelului Peleș ridicat în vecinătate. Pe unul dintre pereții nordici a unei camere mici și retrase se păstreză schițele în creion ale Reginei Elisabeta, desene realizate probabil din plictiseală față de monotonia zilnică. Una dintre aceste schițe, un portret în profil al unui bărbat cu o barbă impozantă seamănă până la identificare ca stil și realizare cu desenul aflat pe una din tăblițele din Tezaurul de la Sinaia. Majoritatea portretelor realizate de Regina Elisabeta au fost recunoscute în personaje reale din anturajul Regelui Carol I din vremea respectivă. Enigmaticul portret al bărbatului cu barbă, nu. Să fi avut acces Regina Elisabeta la plăcuțele originale din tezaurul dacic?

Logic ar fi ca Tăblițele de Plumb din posibilul Tezaur de la Sinaia să fie cercetate oficial la nivel internațional și expuse public pentru ca răspunsurile, fie că ne convin ori nu, să apară!

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)