Psihosemiotica sociala 9786061812981

Citation preview

Psihosemiotică socială Despre prospectări semiotice ale vizualului

STAN, Gabriel Activitate: pictor şi scriitor braşovean, a început să picteze la vârsta de 17 ani şi a expus în cele mai mari galerii ale lumii. Printre expoziţiile sale se numără: Expoziţia de grup „Pictori români în Olanda" la Galeria „De Leuwe", Haga, Olanda (2005); Expoziţia personală „Exposici6n de pintura", Novo Sancti Petri, Spania (2005); Expoziţia de grup ,,L'automne culturelle roumaine 2007", La Menitre, Franţa. Publicaţii: În labirintul celor 12 simţuri (2005), roman tradus în limbile franceză şi spa­ niolă; Despre semne, vorbe şi cuvinte, eseuri (2006); Întoarcerea doctorului Honigberger (2012); Prietenii mei-îngerii şi muschetarii, roman (2014); Seljiefrenia (2017). COMAN, Claudiu Activitate: profesor la Universitatea Transilvania din Braşov, Facultatea de Sociologie şi Comunicare; decan al facultăţii (2016-prezent); conducător de doctorat la Universitatea din Craiova (2018-prezent); conducător de doctorat la Universitatea din Bucureşti (2016-2018). Studii: absolvent al Universităţii Transilvania din Braşov, specializarea Sociologie; masterat, Comunicare Socială, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj (2000); doctoratul în Sociologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Ştiinţe Sociale şi Politice, cu teza „Gestiunea campaniilor electorale şi sondajul de opinie" (2003). Principalele sale domenii de interes ştiinţific sunt Comunicarea politică, Sociologia comunicării, Comportamentul de vot, Managementul campaniilor de imagine şi Sociologia mass-media. Activitate ştiinţifică: peste 25 de lucrări publicate de către edituri recunoscute, peste 30 de articole în reviste cotate ISI sau indexate în Baze de date internaţionale (BD!) şi peste 70 de lucrări în volumele conferinţelor de specialitate sau ale altor manifestări ştiinţifice desfăşurate în ţară şi străinătate. CRIŞAN, Ştefan Studii: absolvent al I.P. Traian Vuia Timişoara - Facultatea de Inginerie Chimică, promoţia 1980. Activitate: fost sportiv de performanţă, membru al echipelor de volei: ,,Poli" Timişoara şi ,,Tractorul" Braşov. Preocupări individuale în domeniul ştiinţei (chimie, matematică, fizică, istorie etc.). BULARCA, Maria Cristina Studii: a absolvit programul „Comunicare şi Relaţii Publice" din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Comunicare şi programul de master „Gestiunea Campaniilor de Imagine" în cadrul aceleiaşi facultăţi. Pe parcursul anilor de studii a fost implicată în diverse proiecte extracurriculare şi a participat la multiple conferinţe internaţionale în domeniul comunicării şi sociologiei: Students' International Conference - SECOSAFT, Sibiu (2020); Annual International Conference in Sociology, Atena (2020); International Conference - Ştiinţa inteligibilă (ICCS2020). Activitate: asistent universitar la Facultatea de Sociologie şi Comunicare din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov (prezent). Publicaţii: coautor a mai multor lucrări: Iluzii Mediatice, Ed. Timişoara de Vest (2018); Tehnici de negociere, Ed. C.H. Beck, Bucureşti (2019); Negocierile între metodă şi proces în condiţii atipice - iScience (2020); Interacţiunea dintre studenţi şi universităţi în mediul online, Ed. C.H. Beck, Bucureşti (2022).

Gabriel Stan Stefan Crisan , ,

Claudiu Coman Maria Cristina Bularca

Psihosemiotică socială Despre prospectări semiotice ale vizualului

Editura C.H. Beck Bucureşti 2023

��=�AVERTISMENT!.

Având în vedere amploarea luată de fenomenul fotocopierii lucrărilor de specialitate, mai ales în domeniul Dreptului, atragem atenţia că, potrivit art. 14 şi 196 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, repu­ blicată, reproducerea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe, dacă respectiva reproducere a fost efectuată fără autorizarea sau consimţă­ mântul titularului drepturilor recunoscute de legea menţionată, constituie infrac­ ţiune şi se pedepseşte cu închisoare sau cu amendă. Prin reproducere, conform legii, se înţelege realizarea, integrală sau partială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloace şi sub orice formă.

Nu vă faceţi părtaşi la distrugerea cărţii!

Editura C.H. Beck este acreditată CNATDCU şi este considerată editură cu prestigiu recunoscut. Psihosemiotică socială. Despre prospectări semiotice ale vizualului Gabriel Stan, Claudiu Coman, Ştefan Crişan, Maria Cristina Bularca Copyright © 2023 - Editura C.H. Beck Toate drepturile rezervate Editurii C.H. Beck Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii C.H. Beck. Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Psihosemiotică socială sau Despre prospectări semiotice ale vizualului / Gabriel Stan, Ştefan Crişan, Claudiu Coman, .... - Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2023 Conţine bibliografie ISBN 978-606-18-1298-l I. Stan, Gabriel II. Crişan, Ştefan III. Coman, Claudiu 81 Editura C.H. Beck Calea Plevnei, nr. 172, et. 3-4, Sector 6, Bucureşti Tel.: 021.410.08.47; 021.410.08.73 021.410.08.48 Fax: E-mail: [email protected]

Redactor: Claudiu Onişoară

Cuprins Abrevieri ..................................................................................... IX Cuvânt-înainte ............................................................................ XI Introducere ...............................................................................XIX Capitolul I. De unde venim, cine suntem, unde ne ducem ......... 1 Secţiunea 1. Călătoria din amintirea paradisului pierdut în noi înşine, spre eternitate şi veşnicie................................... 1 Secţiunea a 2-a. De la arhetip prin introspecţie spre memoria conştiinţei colective ................................................. 3 Secţiunea a 3-a. Identitatea biogenetică, identitatea culturală şi identitatea imaginară ............................................ 6 § 1. Inteligenţa creatoare ........................................................ 12 Secţiunea a 4-a. Arheologie istorică, arheologie culturală, arheologie spirituală, conexiuni cu mentalităţi emoţionale şi psihanaliză colectivă ....................................... 15 § 1. Două poveşti adevărate ................................................... 17 Secţiunea a 5-a. La început au fost ... Miracolul vieţii ca epifenomen, Moartea şi petrecerea spre Dincolo.................. 20 Capitolul II. Naştere, dezvoltare, evoluţie, progres ................. 24 Secţiunea 1. Fiinţa ca supravieţuitor egocentric şi colectiv, în care viaţa nu este nici bună, nici rea, nici morală şi nici imorală. De la gândirea amorală a barbarului tribal la libertatea absolută, dar iluzorie, a drogurilor ........................ 24 Secţiunea a 2-a. Omul între destin, providenţă, hazard şi voinţă ..................................................................... 28 Secţiunea a 3-a. El şi Ea- o singură persoană ......................... 30 Secţiunea a 4-a. De la Peştera lui Platon, prin baladele şi epopeile vechi, spre Cinematograf ca hipnotizator în masă. Fabrica de vise colective - generator de evoluţie tehnică şi spirituală.................................................. 32

L==�==.J AVERTISMENT!

Având în vedere amploarea luată de fenomenul fotocopierii lucrărilor de specialitate, mai ales în domeniul Dreptului, atragem atenţia că, potrivit art. 14 şi 196 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, repu­ blicată, reproducerea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe, dacă respectiva reproducere a fost efectuată fără autorizarea sau consimţă­ mântul titularului drepturilor recunoscute de legea menţionată, constituie infrac­ ţiune şi se pedepseşte cu închisoare sau cu amendă. Prin reproducere, conform legii, se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloace şi sub orice formă.

Nu vă faceţi părtaşi la distrugerea cărţii!

Editura C.H. Beck este acreditată CNATDCU şi este considerată editură cu prestigiu recunoscut. Psihosemiotică socială. Despre prospectări semiotice ale vizualului Gabriel Stan, Claudiu Coman, Ştefan Crişan, Maria Cristina Rularea Copyright © 2023 - Editura C.H. Beck Toate drepturile rezervate Editurii C.H. Beck Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii C.H. Beck. Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Psihosemiotică socială sau Despre prospectări semiotice ale vizualului / Gabriel Stan, Ştefan Crişan, Claudiu Coman, .... - Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2023 Conţine bibliografie ISBN 978-606-18-1298-1 I. Stan, Gabriel II. Crişan, Ştefan III. Coman, Claudiu

81 Editura C.H. Beck Calea Plevnei, nr. 172, et. 3-4, Sector 6, Bucureşti Tel.: 021.410.08.47; 021.410.08.73 021.410.08.48 Fax: E-mail: [email protected]

Redactor: Claudiu Onişoară

Cuprins Abrevieri ..................................................................................... IX Cuvânt-înainte............................................................................ XI Introducere ............................................................................... XIX Capitolul I. De unde venim, cine suntem, unde ne ducem ......... 1 Secţiunea 1. Călătoria din amintirea paradisului pierdut în noi înşine, spre eternitate şi veşnicie................................... 1 Secţiunea a 2-a. De la arhetip prin introspecţie spre memoria conştiinţei colective ................................................. 3 Secţiunea a 3-a. Identitatea biogenetică, identitatea culturală şi identitatea imaginară ............................................ 6 § 1. Inteligenţa creatoare ........................................................ 12 Secţiunea a 4-a. Arheologie istorică, arheologie culturală, arheologie spirituală, conexiuni cu mentalităţi emoţionale şi psihanaliză colectivă ....................................... 15 § 1. Două poveşti adevărate ................................................... 17 Secţiunea a 5-a. La început au fost ... Miracolul vieţii ca epifenomen, Moartea şi petrecerea spre Dincolo .................. 20 Capitolul II. Naştere, dezvoltare, evoluţie, progres ................. 24 Secţiunea 1. Fiinţa ca supravieţuitor egocentric şi colectiv, în care viaţa nu este nici bună, nici rea, nici morală şi nici imorală. De la gândirea amorală a barbarului tribal la libertatea absolută, dar iluzorie, a drogurilor ........................ 24 Secţiunea a 2-a. Omul între destin, providenţă, hazard şi voinţă ..................................................................... 28 Secţiunea a 3-a. El şi Ea- o singură persoană ......................... 30 Secţiunea a 4-a. De la Peştera lui Platon, prin baladele şi epopeile vechi, spre Cinematograf ca hipnotizator în masă. Fabrica de vise colective- generator de evoluţie tehnică şi spirituală .................................................. 32

VI

Psihosemiotică socială

Secţiunea a 5-a. Criza actuală economică şi culturală. Efectul de caleidoscop al hiper-specializărilor ca fenomen nociv de fragmentarism ................. , ................... 33 Capitolul III. Lumea văzută şi lumea nevăzută ....................... 36 Secţiunea 1. Lumea ca teatru .................................................... 37 Secţiunea a 2-a. Jocul de circ în mijlocul cercului ................... 38 Secţiunea a 3-a. Spectator din afara cercului............................40 Secţiunea a 4-a. Punctul obtuz de vedere .................................41 Secţiunea a 5-a. Orizontul de vedere ........................................42 Secţiunea a 6-a. Serendipitate...................................................42 Capitolul IV. Adevărul ca un joc absurd între ierarhii, democraţie şi justiţie ................................................................. 45 Secţiunea 1. Monadele sociale..................................................46 Secţiunea a 2-a. Simetria ..........................................................47 Secţiunea a 3-a. Asimetria ....................................................... .48 Secţiunea a 4-a. Universuri sociale paralele?Anti-simetria ......48 Secţiunea a 5-a. Iluzii paradoxale ............................................. 48 Secţiunea a 6-a. Quante de realităţi atemporale ........................ 53 Capitolul V. Controlul şi manipularea ca forme de fanatism şi terorism politic .................................................. 56 Secţiunea I. Omul fără intimitate ............................................. 56 Secţiunea a 2-a. Omul experiment............................................ 57 Secţiunea a 3-a. Viaţa ca un cost economic.............................. 58 Secţiunea a 4-a. Exterminarea prin muncă ............................... 59 Secţiunea a 5-a. Haosul răsturnării valorice şi lipsa meritocraţiei .......................................................................... 60 Secţiunea a 6-a. Pandemia, schimbarea de paradigmă şi atitudinea existenţială ........................................................ 60 Capitolul VI. Cele cinci forme de oglindire din Selfiefrenie ..... 63 Secţiunea I. Oglinda sinelui ..................................................... 63 §I. Faţa în oglindă este începutul cunoaşterii de sine, dar adevărata oglindă trebuie să fie cea interioară, conştiinţa ......................................................................... 66 §2. Conştiinţa colectivă transcende naţiuni, popoare sau alte colectivităţi ........................................................ 68

Cuprins

VII

§3. Imaginea în căutarea sinelui ............................................ 68 Secţiunea a 2-a. Oglinda sonoră .............................. : ................ 69 §l.Poesis .............................................................................. 7 1 §2. Muzica............................................................................. 74 Secţiunea a 3-a. Oglinda vie a aproapelui ................................ 74 § 1. Tatuajul ........................................................................... 75 §2. Masca .............................................................................. 75 §3. Carnavalul şi noul carNETval- Facebook ..................... 77 Secţiunea a 4-a. Oglinda ascunsă ............................................. 79 § 1. Visul din vis .................................................................... 80 §2. Telenovela, literatura proastă, kitsch-ul şi manelizarea ................................................................. 8 1 §3. Fake-life, un substitut ontologic ...................................... 83 Secţiunea a 5-a. Oglinda logosului ........................................... 83 § 1. Demiurgul în dialog cu universul.................................... 85 §2. Maladia oamenilor de ştiinţă ........................................... 85 Secţiunea a 6-a. Selfiefrenia- un fenomen social .................... 87 Capitolul VII. Paranormalul şi OZN-urile ............................... 90 Secţiunea 1. Necesitatea fantasticului ...................................... 9 1 Secţiunea a 2-a. Ezoterism. Onirism. Ocultism ........................ 93 Secţiunea a 3-a. Mesmer - Charcot - Freud: uciderea bestiei interioare .................................................................... 96 Secţiunea a 4-a. Şamanism, marii profeţi iniţiaţi...................... 98 Secţiunea a 5-a. Extratereştrii- produsul unei alienări colective ................................................................................ 99 Secţiunea a 6-a. Brenele de infinituri şi nano-tehnologia de vârf ................................................................................. l0 1 Capitolul VIII. Umbrele cuvântului ........................................ 104 Secţiunea 1. Gândirea magică ................................................ 105 Secţiunea a 2-a. Gândirea mitologică ..................................... 107 Secţiunea a 3-a. Relaţia între Gândirea Magică şi EQ............ 109 Secţiunea a 4-a. Relaţia între Gândirea Mitologică şi IQ ....... 1 12 Secţiunea a 5-a. Gândirea speculativă .................................... 1 14 Secţiunea a 6-a. Profeţii şi Ubicuitatea ................................... 115

VIII

Psihosemiotică socială

Capitoiul IX. Visul Divin .......................................................... 117 Secţiunea 1. Boală, pesimism, melancolie, tristeţe, suferinţă, empatie şi compasiune ........................................ 119 Secţiunea a 2-a. Tortură. Magia neagră şi albă. Forme telepatice .................................................................. 121 Secţiunea a 3-a. Frica- efect şi refugiu al disperării... ........... 122 Secţiunea a 4-a. Iertarea şi păcatul cunoaşterii cu orice preţ ........................................................................ 123 Secţiunea a 5-a. Salvarea ........................................................ 125 Secţiunea a 6-a. Mântuirea ..................................................... 126 Capitolul X. Puterea cunoaşterii. Fericirea şi lubirea ........... 127 Secţiunea 1. Ştiinţa ................................................................. 129 Secţiunea a 2-a. Creaţia .......................................................... 131 Secţiunea a 3-a. Arta............................................................... 132 Secţiunea a 4-a. Consumator sau consumat.. .......................... 134 Secţiunea a 5-a. Vânat sau vânător ......................................... 135 Secţiunea a 6-a. Omul- între Demon şi Sfânt........................ 136 Capitoiul XI. Dreptul la sinucidere şi comorile din cer... .... 13 7 Secţiunea 1. Tradiţia- contract social... ................................. 138 Secţiunea a 2-a. Sensul şi rostul fiinţei... ................................ 140 Secţiunea a 3-a. Proiectul necesităţilor ................................... 141 Secţiunea a 4-a. Proiectul potenţialităţilor.............................. 143 Secţiunea a 5-a. Proiectul individual, de grup, colectiv.......... 144 Secţiunea a 6-a. Proiectul cosmic transcendental ................... 146 Capitolul XII. Fiinţa de lumină cântătoare ............................ 148 Secţiunea 1. Cele 12 armonii.................................................. 149 Secţiunea a 2-a. Plasa Îngerilor .............................................. 151 Secţiunea a 3-a. Cele trei universuri sferice: Iubirea, Cunoaşterea şi Puterea ........................................................ 152 Secţiunea a 4-a. Iubirea divină ............................................... 153 Concluzii .................................................................................... 156 Bibliografie ................................................................................ 157

Abrevieri alin.

alineatul

art.

articolul

Ed.

Editura

ed.

ediţia

etc.

et cetera (şi celelalte)

Ibidem

aceeaşi lucrare, aceeaşi pagină

Idem

aceeaşi lucrare, altă pagină

op. cit.

opera citată

p.

pagina/paginile

vol.

volumul

Cuvânt-înainte Cu toate că avem doar o idee de ansamblu asupra complexităţii subiectului abordat, credem că suntem suficient de bine pregătiţi din punct de vedere conceptual faţă de o abordare pe care o consi­ derăm de nişă - cu privire la modul în care interpretăm socialul dintr-o perspectivă ce provine din artă şi căreia îi spunem psihose­ miotică - aşa încât nu cred că putem fi acuzaţi de ceea ce se cheamă„ efectul Dunning-Kruger". Efectul Dunning-Kruger repre­ zintă o eroare de apreciere în care persoane incompetente apreciază eronat competenţa lor ca fiind mult mai mare decât în realitate. Acest comportament se datorează incapacităţii persoanelor respec­ tive de a-şi recunoaşte nivelul lor, tocmai din cauza lipsei lor de cunoştinţe în domeniu. Pentru a compensa cumva posibilele erori de autoatribuire, echipa de autori a acestei încercări de psihosemio­ tică provine din medii diferite, dar complementare: sociologie, comunicare şi relaţii publice, pictură, artă în general, inginerie. Ca să te apuci să discuţi ceva cu o persoană trebuie să ai într-un fel convingerea că are o deschidere spre subiectul abordat, precum şi un nivel de înţelegere mulţumitor. Aşa că devine evident că această încercare de analiză a socialului dintr-o perspectivă com­ pusă şi complexă se adresează unui public care are anumite caracteristici în ceea ce priveşte domeniile de interes, competenţa, comprehensiunea. Noi vorbim despre PSIHOSEMIOTICA SOCIALĂ. Psihologia- o ştiinţă. Semiotica- o ştiinţă. Sociologia- o ştiinţă. Se pune întrebarea: Ce este o „ştiinţă"? O definiţie pe care noi am primit-o în anii de şcoală este aceasta: ,, O ştiinţă este o modali­ tate de abordare a unor/unui aspect al realităţii". Ea are deci: 1. Un obiect de studiu bine definit. 2. Instrumente de lucru proprii. 3. Un limbaj specific.

XII

Psihosemiotică socială

Exemplu: Strada Republicii din Braşov este pietonală. În capătul de sus al străzii formăm un grup de oameni pe care îi rugăm să se plimbe până în capătul de jos al străzii, urmând a-i întreba ce au văzut: a) de la vârsta de 5 la 80 de ani. Avem certitudinea că descrie­ rile sunt complet diferite. b) oameni maturi cu pregătiri diferite; profesori, medici, psiho­ logi, ingineri, arhitecţi, economişti... Avem certitudinea că descrie­ rile vor fi complet diferite. c) etc. Notă: Acum mulţi ani, discutam între noi despre faptul că vechii greci, cel puţin cei din Iliada - Homer, nu aveau un cuvânt pentru albastru. Dacă este să apelăm la sursa conform căreia am făcut afirmaţia, atunci trebuie să mergem la lucrarea în trei volume a lui: Gladstone, William Ewart (1858). Studies on Homer and the Homeric Age (3 volume, aproximativ 1800 pagini) ca mai apoi, eventual: William Gladstone and the Vocabulary of Homer, Geoffrey Sampson, University of South Africa din care citez: „A slice of history, but with a message for today: for intellectual progress, producing original ideas is nat enough. There must alsa be audiences ready to receive them. Otherwise, your ideas will be misinterpreted .. . - no matter how distinguished you are - and no matter how stupid the misinterpretation makes you seem ", care în traducerea noastră sună astfel: ,,Un crâmpei de istorie, dar cu un mesaj pentru astăzi: pentru progresul intelectual, producerea de idei originale nu este suficientă. Trebuie să existe şi public gata să le primească. În caz contrar, ideile tale vor fi interpretate greşit... indiferent cât de distins ai fi - iar tu vei apărea ca fiind un prost datorită unei înţelegeri greşite" sau „ iar tu vei apărea în ochii lor ca fiind un prost datorită ignoranţei/incapacităţii lor de a-ţi înţelege orizontul tău cultural şi spiritual". Desigur că şi ipoteza Sapir-Whorf este de luat în discuţie. Credem că pentru început este suficient dacă deschidem uşa aceasta: Frothingham, M.B. (2022, Ian. 14). Sapir-Whorf hypo­ thesis. Simply Psychology (https://www.simplypsychology.org/ sapir-whorf-hypothesis.html). Ipoteza Sapir-Whorf spune că „în lingvistică şi antropologie propriile reprezentări mentale depind de

Cuvânt-înainte

XIII

categoriile lingvistice. Modul în care percepem lumea depinde de limba pe care o vorbim" (https:/lro.wikipedia.org/wiki/Ipoteza_ Sapir-Whorf). Se cuvine de precizat din nou faptul că PsihoSemiotica Socială este o ştiinţă „de graniţă", situată la intersecţia celor trei ştiinţe: Psihologia, Semiotica şi Sociologia. Pe cale de consecinţă, în opinia noastră este necesar să lămurim câteva lucruri. Când zicem PsihoSemiotică Socială cum cade accentul? Să convenim asupra faptului că plecăm de la psihic, ajungem la semn care se reflectă în societate printr-un înţeles acceptat. Mergem pe drumul acesta. Adică A-B-c, adică ordinea literelor indică în mod crescător de unde se pleacă şi unde se ajunge. Să notăm Psihologia cu A, Semiotica cu B şi Sociologia cu C. Sunt ele interschimbabile între ele? Dacă da, atunci teoria spune că avem 6 posibilităţi. Adică P = 3 ! (unde am notat cu P numărul permutărilor). Acestea sunt: 1. (A,B,C) - adică: psihic, semn, societate 2. (A,C,B)- adică: psihic, societate, semn 3. (C,A,B)- adică: societate, psihic, semn 4. (C,B,A)- adică: societate, semn, psihic 5. (B,A,C)- adică: semn, psihic, societate 6. (B,C,A) - adică: semn, societate, psihic Se pune întrebarea: Sunt ele diferite? În opinia noastră: Da. Atunci înseamnă că avem şase modalităţi de abordare, fiecare în parte mergând pe un drum propriu, cu accente diferite asupra căii alese şi asupra însemnătăţii rezultatului. Pentru ca cele trei domenii să fie interschimbabile - ca şi ordonare a poziţiilor - relaţia dintre ele trebuie să fie o bijecţie, ceea ce presupune faptul că ele, două câte două sunt injective, adică, prin definiţie, oricare ar fi xi şi x2 din (A) - domeniu = mulţimea din care alegem variabila independentă cu xlfx2 atunci f(xl)ff(x2)) în (B) - codomeniu = mulţimea în care variabila independentă ia valori prin transformarea produsă asupra ei def şi surjective, adică, prin definiţie, oricare ar fi y=f(x) din codomeniu (B), există un x în domeniul de definiţie (A), astfel încât

XIV

Psihosemiotică socială

y=f(x), adică există posibilitatea unei legături biunivoce între elementele alese, două câte două. Dacă constatăm faptul că aceste condiţii nu sunt îndeplinite, atunci trebuie focule precizări supli­ mentare până la punctul în care ambiguitatea dispare. Cu alte cuvinte, mulţimile A, B, C trebuie să fie interschimbabile (să comute între ele). Această cerinţă trebuie să fie îndeplinită fie că ne place sau nu. Adică, dacă nu putem să analizăm tema, fie şi ipotetic, din toate cele şase puncte de vedere, în mod cert ne vom găsi în situaţia în care discutăm de lucruri diferite, chiar şi fără să ne dăm seama. Ca punct de plecare şi doar pentru a ne face o idee asupra vastităţii domeniului abordat ne-am propus să încercăm o analiză (superficială - şi se va vedea de ce folosim acest termen) cu patru dicţionare, şi anume: 1. David Matsumoto (General Editor), The Cambridge Dictionary of Psychology, Cambridge University Press, 2009, ISBN-13 978-0-511-63157-3; 2. Marcel Danesi, Encyclopedic Dictionary of Semiotics, Media, and Communication, University of Toronto Press Incor­ porated, 2000, ISBN 0-8020-4783-1 şi 3. A.J Greimas, J Courtes, Semiotics and Language, Librairie Hachette, 1979, English translation: Indiana University Press, 1982, ISBN 0-253-35169-3; 4. Bryan S. Turner (General Editor), The Cambridge Dictionary of Sociology, Cambridge University Press, 2006, ISBN-13 978-0-511-37145-5. Ca metodă: I. Să considerăm dicţionarele ca fiind câte o mulţime care se referă la: Psihologie (A), Semiotică (B) şi Sociologie (C). 2. Să considerăm că fiecare intrare din dicţionar este un element al mulţimii din care face parte. 3. Facem rotunjiri în jos. Atunci avem pentru: - The Cambridge Dictionary of Psychology (A), cu aproximativ IO termeni pe pagină la 567 de pagini rezultă 5670 de termeni. Rotunjim la 5500 de termeni. Notăm rezultatul cu Card A = 5500. (Card A = prescurtarea de la cardinalul lui A);

Cuvânt-înainte

xv

- Encyclopedic Dictionary of Semiotics, Media, and Commu­ nication, cu aproximativ 5 termeni pe pagină la 263 de pagini = 1 3 1 5 şi Semiotics and Language cu 2 termeni pe pagină la 378 de pagini = 756, un total de 207 1 . Rotunj im la 2000 şi Card B = 2000; - The Cambridge Dictionary of Sociology (C), cu aproximativ 2 termeni pe pagină la 690 de pagini rezultă 1 3 80 de termeni. Rotunjim la 1 3 00, deci Card C = 1 3 00. Deja avem o problemă dacă dorim, spre exemplu, să mergem direct la numărul funcţiilor. Conform teoriei, numărul funcţiilor f:A-B este [Card(B)Y'Card(A). Care este diferit de f:B-A adică [Card(A)]"'Card(B), după cum este diferit 2 /\3 = 8 de 3 /\2 =9 ! Din capul locului trebuie spus că cifrele la care se ajunge sunt mari, adică 1 urmat de un milion de zero. Este o valoare care ridică probleme de procesare şi înţelegere, dar ştiinţa se loveşte de existenţa lor. „ Doar interacţiunile proteinelor dintr-o singură celulă de drojdie sunt de 1 O până la cele 79 miliarde de combinaţii, numărul de particule elementare din univers este de 1 O la puterea 90. 1 O la puterea 90 particule elementare din universul nostru, cu atât mai puţin de planete din Universul nostru . . . Estimarea e de la 1 0 la 90, deci asta este un 1 cu 90 de zerouri după el. Doar combinaţiile de interatomi de proteine într-o singură celulă de drojdie e de la O la 79 de miliarde, adică un 1, nu cu 90 zerouri, dar un 1 cu 79 de miliarde de zerouri după el, acestea sunt tipurile de numere despre care vorbim. Este greu de înţeles!" Noi totuşi trebuie să ajungem la o bijecţie, adică numărul termenilor trebuie să fie acelaşi pentru toate trei mulţimile. Atunci numărul total de abordări, conform teoriei ar fi f:A-A este egal cu P(n) = n! unde n este Card A. Atunci, în funcţie de numărul termenilor am ajunge conform formulei lui Stirling

la un 1 urmat de aproximativ 1 OOO de zerouri.

XVI

Psihosemiotică socială

Câteva metode de a ieşi din impas ar fi: 1. În dicţionare sunt trecute şi numele unor savanţi. NU intere­ sează, conform subiectului propus. 2. Dacă o mulţime de cauze produc acelaşi efect. De exemplu: un examen pierdut poate fi cauzat de: neştiinţă, boală, emoţie etc. 3. Dacă o cauză produce un efect cumulativ. De exemplu: lumina roşie a semaforului. 4. Dacă o cauză produce un efect disjunctiv. De exemplu: o bubuitură puternică induce stări şi reacţii diferite celor care se află în preajmă. 5. Dacă este necesară o sumă de cauze pentru a produce un efect. Ca să iei un examen trebuie să fii prezent, sănătos, să cunoşti materia. 6. Între elementele comune celor trei domenii în care legătura este clară ies din numărătoarea generală. Exemplu: un om beat care vrea să meargă drept între două puncte. 7. Elementele disparate care nu-şi au echivalent în cele trei domenii sunt tratate separat sau eliminate. Exemplu: din faptul că un câine conduce o maşină într-un circ, nu tragi concluzia că poate circula pe drumurile publice. 8. Elementele care au acelaşi efect faţă de o temă studiată sunt eliminate din mulţime. Exemplu: din considerente de protecţie socială nu dai carnet de conducere unui orb sau unui daltonist. 9. Faţă de o temă studiată se pot forma „Clase de echivalenţă". Exemplu: din punctul de vedere al CNP-ului, toate particularităţile tale sunt ignorate şi reprezinţi un număr unic. 1O. Există posibilitatea unei ordonări faţă de o simetrie. 11. Există posibilitatea unei ordonări crescătoare/descrescătoare faţă de subiectul studiat în care se pot lua doar extremele admi­ sibile. Exemplu: într-o maşină de oraş, construcţie de serie, nu are sens să pui la volan un om de 2,20 m (gigantism) şi să te gândeşti că îi este comod. Desigur că există şi o limită inferioară pentru cei care au nanism. 12. Se pot impune criterii - a se citi restricţii - clare pentru tema studiată. 13. Etc.

Cuvânt-înainte

XVII

Problema, în ultimă instanţă, constă în a expune clar motivele, criteriile, instrumentele şi scopul urmărit, în limitele lui. În aceste condiţii, putem să ne raportăm la o critică constructivă şi să luăm, dacă este cazul, măsuri în conformitate cu precizia care se cere. Oricum, drumurile, analizele, perspectivele sunt nenumărate, aşa că încercarea noastră este ca un fir de praf într-un deşert. Pe de altă parte, însă, o încercare de conceptualizare chiar cu nenumărate limite, după cum am văzut din punct de vedere epistemologic, este preferabil lipsei oricărui demers. Drumul nostru se raportează în primul rând la modul în care transpunem în termenii psihosemioticii sociale raportarea noastră la cunoaştere şi la modul în care privim lumea. Am putea spune PsihoSemiotică Socială sau psiho-semiotică socială. Am ales până la urmă să ne asumăm denumirea consacrată în literatura de specialitate consultată, aşa că vom vorbi despre psihosemiotică socială.

Introducere Atunci când ne referim la om, vorbim şi de societate. Omul este o fiinţă socială, iar devenirea lui este legată de faptul că nu este singur, ci aparţine unei comunităţi. Aceste lucruri sunt atât de obişnuite, încât s-au banalizat. Trecem pe lângă ele rară a le mai înţelege sau interpreta, ci pur şi simplu le receptăm ca pe un dat, ca pe ceva normal. Ei bine, nu este chiar aşa, pentru că a fost nevoie ca acest mod de organizare pe structuri societale să se înfiripe acum 5000 de ani în Mesopotamia, pe o parte a actualului teritoriu al Irakului şi al Iranului, undeva la confluenţa fluviilor Tigru şi Eufrat, pentru ca să putem vorbi de ceea ce se întâmplă astăzi. Până la urmă, istoria omenirii sau, mai bine spus, a lui Homo sapiens pare să fie extrem de scurtă raportat la vârsta Pământului, de milioane de ani, ori a Universului. Ce reprezintă 10.000 de ani ca specie şi 5000 ani ca societate? Un fir de praf sau un grăunte de nisip. Cu toate acestea, suntem convinşi că reprezentăm ceva important şi că scurta trecere prin existenţă înseamnă doar prelu­ diul veşniciei. Atunci când vorbim de factorii care influenţează dezvoltarea unei societăţi, de regulă menţionăm trei ca fiind fundamentali: politicul, economicul şi socialul. Politicul determină economicul, iar acesta, socialul sau orice altă combinaţie a condus la diverse forme de organizare a societăţii conform paradigmei marxiste. Pentru simplificare, o acceptăm pe aceasta care împarte tipurile de societăţi în socialiste şi capitaliste. Din nou, putem accepta că războiul a fost câştigat de capitalism, care de fapt reprezintă modul în care se administrează şi dezvoltă o societate post-industrială. Aceste explicaţii par să fie complete. Aducem în discuţie şi alte sisteme sau subsisteme, dar pare să lipsească ceva. Chiar dacă pe vremea pandemiei pelerinajele sau mersul la biserică au fost interzise sau restricţionate (în anumite perioade), totuşi, ceva nu se leagă. Raţional, a fost probabil cea mai bună decizie, dar aceasta înseamnă că nu luăm deloc în calcul existenţa factorului emoţional.

XX

Psihosemiotică socială

Toată cultura occidentală se bazează pe teoria creaţiei. Atunci de ce îl refuzăm pe Dumnezeu în politicile pe care le implementăm, ca şi cum nu ar exista? Chiar dacă nu există, c.e avem de pierdut dacă acţionăm considerând că ne poate ajuta? La ce bun credinţa dacă nu îi lăsăm pe oameni să meargă la biserică? Scoaterea divini­ tăţii din ecuaţie dovedeşte, în fapt, că suntem într-o criză profundă. Degeaba vei cuceri toată lumea dacă îţi vei pierde sufletul, spune evanghelistul Matei, dar nu pare să intereseze pe cei care conduc. Ei vor să ne vindece fără Dumnezeu, sau fără ajutorul acestuia. Finalul pare destul de previzibil. Vom trece de această criză şi vom intra în alta şi mai profundă. Pentru că se pleacă de la un punct de vedere greşit. În loc să acceptăm că ştiinţa este cea care probează existenţa unei inteligenţe superioare, tocmai prin faptul că suntem guvernaţi atât la nivel fizic, cât şi societal de legi, că nimic nu este întâmplător, avem orgoliul de a spune că distanţarea fizică este suficientă pentru a preveni îmbolnăvirile. Iar rugăciunile nu folosesc. Dacă ne-am ruga mereu, nu doar când suntem în impas, probabil că cel puţin energetic am obţine efecte pozitive. Iar a susţine acum, pe timpuri guvernate de aşa-zisa luptă împotriva Covid-ului, că rugăciunea poate dăuna, în loc de a impune aceleaşi reguli de distanţare ca peste tot, arată de fapt dispreţul pe care îl avem faţă de un posibil şi probabil creator. De aceea vieţile noastre nu sunt cele mai bune, pentru că ne refuzăm mântuirea. Şi dacă nu ar exista aceasta, tot am trăi mai frumos, pentru că am crede în ea. La fel se întâmplă şi când scriem despre societate. Dacă abordăm şi chestiuni spirituale atunci se spune că facem speculaţii, nu ştiinţă. De aceea, tot ce nu putem explica considerăm că reprezintă o excepţie sau un accident. Acesta este unul dintre motivele pentru care s-a vorbit destul de puţin despre abordarea psihosemiotică care pare la prima vedere uşor speculativă şi relativistă; pentru că ţine seama de modul în care interpretăm semnele în raport de caracteristicile noastre subiective. Este vorba atât despre o abordare catoptrică, adică de perspectivă obţinută prin reflectarea în oglindă a realităţii, ceea ce ne duce cu gândul atât la subtile deformări şi măşti, cât şi la percepţia asupra sinelui ori modul în care interpretăm sinele.

Introducere

XXI

Abordarea vizuală în comunicare pare să fie de tip psihose­ miotic, iar în registrul artelor vizuale, conceptul de psihosemiotică este întâlnit mai des. Cucoş (20 11) vorbeşte despre prospectări semiotice ale vizualului, de unde vom prelua câteva puncte de vedere pe care o să le prezentăm pe parcursul acestui demers. Conform autorului menţionat anterior, de-a lungul timpului oamenii au realizat diverse încercări de a descrie elementele vizuale dintr-o perspectivă semiotică, cele mai frecvente cercetări aflându-se în aria genului poetic, însă cercetări au fost desfăşurate şi în alte domenii. De pildă, Barthes ( 198 1), citat în Cucoş1 (20 11), a încercat să aplice şi să explice cum funcţionează sistemul modei, cu ajutorul unei „grile lingvistice", având în vedere ideea că un obiect cultural nu are doar funcţie socială, ci şi semantică. Un alt aspect interesant asupra căruia se apleacă autorul este dificultatea de a studia din punct de vedere semiotic, limbajul pictural. În acest sens, Cucoş (20 1 1) susţine că în comparaţie cu limbajul verbal unde semnul şi sensul său pot fi mai uşor de înţeles, când vine vorba de limbajul picturilor, ne este mai greu să identificăm sensul elementelor reprezentate în cadrul lor, deoarece acestea au o anumită opacitate şi densitate care uneori împiedică mintea noastră să distingă şi să perceapă imediat sensurile. În acest sens, deducem că o atenţie mai mare trebuie acordată utilizării şi interpretării limbajului vizual, pentru că, spre deosebire de cel verbal, acesta nu are sistem de semne (un alfabet ori dicţionar) care să ne ajute în descifrarea sa. Totuşi, de aici vine şi frumuseţea artelor vizuale, exprimată şi prin posibilitatea de a crea un „vocabular", care să fie specific fiecărei picturi2 • Mai mult, şi analiza psihosemiotică a vizualului, cea în care se au în vedere şi aspecte psihologice prezente în procesul de receptare şi interpretare evidenţiază necesitatea de a avea în vedere şi de a operaţionaliza diverse elemente cuprinse în cadrul operei, al picturii sau al actului artistic3 • C. Cucoş, Prospectări semiotice ale picturalului, 20 1 1 (http://www. constantincucos.ro/2011/02/prospectari-semiotice-ale-picturalului - accesat la 29 noiembrie 2020). 2 Ibidem. 3 lbidem. 1

XXII

Psihosemiotică socială

Având o arie largă de aplicabilitate, analiza psihosemiotică se poate aplica şi domeniului publicităţii. Realizând o astfel de analiză, Stoica & Berneagă 1 pornesc de la ideea că de multe ori publicul pentru care au fost realizate reclamele nu reuşeşte să înţeleagă mesajul şi legăturile pe care le-au gândit cei care au creat respectivele reclame. În acest sens, făcând referire la formele ase­ mănării descrise de Fo ucault, autorii evidenţiază rolul asemănării şi similitudinii în înţelegerea discursului publicitar. Astfel, autorii au în vedere trei forme ale asemănării: aemulaţia - o asemănare la distanţă ce nu implică şi contact, analogia - care se referă la asemănările dintre lucruri care sunt mai puţin vizibile, şi simpatia - al cărui rol este cel mai important, deoarece ea are „puterea de a face lucrurile să fie identice între ele, şi chiar de a le anula indi­ vidualitatea"2. Totuşi, puterea simpatiei se diminuează atunci când apare în discuţie antipatia. Având o abordare psihosemiotică a publicităţii, autorii conclu­ zionează spunând că şi publicitatea şi reclamele reprezintă o formă de artă, că nu putem pune limite imaginaţiei celor care le creează, dar şi că celelalte procese care au loc pentru a transpune ideea creatorului în reclamă şi pentru a o transmite publicului trebuie să funcţioneze eficient pentru ca mesajul publicitar să fie înţeles în forma în care a dorit cel care a realizat reclama3 • Pentru a înţelege mai bine ce este şi cu ce se ocupă psiho­ semiotica, este necesară şi o trecere în revistă a definiţiilor acestei ştiinţe şi a conceptelor asupra cărora se concentrează aceasta. Psihosemiotica se află în strânsă legătură cu limbajul şi procesul de gândire. Astfel, se poate spune că psihosemiotica implică şi crearea

D. S. Stoica, M Berneagă, Numai cine se aseamănă se-adună ... Încer­ care de analiză psihosemiotică a publicităţii, în D. C. Balaban, F. C. Rus (eds.), PR Trend: Teorie şi practică în publicitate şi relaţii publice, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007. 2 Idem, p. 2 1 7. 3 Ibidem. 1

Introducere

XXIII

unei conexiuni condiţionate între limbaj, cu rol de stimul, şi procesul de gândire şi acţiune, cu rol de răspuns 1 • Atunci când o situaţie ne-a afectat în trecut, dacă ne vom confrunta din nou cu elemente care au fost prezente în acea situaţie, ele ne pot face să reacţionăm într-un mod similar cu felul în care am reacţionat iniţial2 . Această perspectivă psihosemiotică este strâns legată de perspectiva socio-semiotică, deoarece condi­ ţionarea socială are un rol important în adoptarea valorilor sau a tendinţelor sociale3 • Putem spune că, din punct de vedere psiho­ logic şi semiotic, trăim conform unor limite sociale şi că lucrurile care ne înconjoară au sens în cadrul unor contexte culturale4 . Cu alte cuvinte, psihosemiotica permite interpretarea psihicului, a modului de cunoaştere şi gândire, a minţii şi a raţiunii în context social şi cultural5 • Într-un sens larg, psihosemiotica este considerară „studiul modului în care oamenii învaţă, înţeleg şi folosesc semnele prin care este exprimată cultura"6 • Deşi de multe ori psihosemiotica este asemănată, sau chiar confundată cu psiholingivstica, având în vedere definiţia menţionată anterior, aceasta reuşeşte să delimiteze

C.H. Liu, A Vygotskyan educational psycho-semiotic perspective of interpsychology in classroom teaching and teacher socialization: theories, instrument, and interpretive analyses (teză de doctorat), University of Adelaide, 2008, p. 108. 2 C. K. Ogden, I.A. Richards, The meaning of meaning: A study of the influence of thought and of the science of symbolism. Harcourt, Brace & World, Inc., New York, 1 923, p. 5 3 . 3 S. U.H. Farooqi, Signs o f Colonial Discourse and their Psycho­ Semiotic Significance. A WEJ for Translation & Literary Studies, 2(4 ), 20 1 8 , p. 1 8 1 . 4 Ibidem. 5 F. V Tochon, N. Black, Psychosemiotic Analysis of Reflective Conflict and Equilibrium in a Video Study Group, Intemational Journal of Applied Semiotics, 5(1-2), 2006, p. 2 1 9. 6 HA. Smith, Peircean theory, psychosemiotics, and education, in I. Semetsky (ed.), Semiotics education experience, Sense Publishers, 20 1 0, p . 43 . 1

XXIV

Psihosemiotică socială

psihosemiotica de psiholingivistică şi o plasează în domeniul studiului cunoaşterii umane 1 • Psihosemiotica operează cu concepte şi id�i împrumutate din alte două domenii: psihologie şi semiotică. Altfel spus, psihose­ miotica reprezintă intersecţia dintre aceste două domenii2. Legătu­ rile dintre cele două discipline sunt redate de faptul că ambele studiază funcţiile minţii umane, modul în care este organizată cunoaşterea, mecanismele procesului de comunicare, rolul semnelor în contextul cultural3 • Astfel, psihosemiotica mai este considerată şi „studiul procesării cognitive a semnelor"4. În timp ce psihologia reprezintă studiul ştiinţific al comporta­ mentelor şi al proceselor mentale5 , semiotica poate fi înţeleasă ca fiind „o filozofie a limbajului, care subliniază abordarea comparativă şi sistematică a limbajelor, care nu se limitează însă doar la limbajul verbal"6 . Considerată ştiinţa care se ocupă cu studiul semnelor7 , semiotica are ca element principal semnul, ea având totodată şi trei aspecte pe care le studiază în legătură cu acesta: semnul propriu-zis, codurile (sistemele în care sunt utilizate semnele) şi cultura - în cadrul căreia funcţionează aceste semne şi coduri8 . Ibidem. W C Watt, As to psychosemiotics, in R. P. Fawcet, MA.K. Halliday, S. M Lamb, A. Makkai (eds.), The Semiotics of Culture and Language, Voi. II. Language and Other Semiotic Systems of Culture, Bloomsbury academic collections, 20 1 5, p. 3 . 3 WE. Smythe, RJ Jorna, The signs we Iive by: The relationship between semiotics and psychology. Theory & Psychology, 8(6), 1 998, p. 729. 4 Cronkhite, 1 990, apud M Mi/ic, Psychosemiotics: communication as psychological action (teză de doctorat), Sydney: University of Western Sydney, 2008, p. 1 8 1 . 5 D. Coon, J O Mitterer, Introduction to Psychology: Gateways to Mmind and Behavior with Concept Maps and Reviews, Wadsworth, Cengage learning, 20 1 2, p. 14. 6 U Eco, Semiotics and the philosophy of language. Bloomington, IN: Indiana University Press, 1 984, p. 8 . 7 A. Hakim, Semiotics a s a global discipline. Chinese Semiotic Studies, 9( 1 ), 20 1 3 , p. 90. 8 I Stănciugelu, R. Tudor, A. Tran, V Tran, Teoria comunicării, Ed. Tritonic, Bucureşti, 20 1 4, p. 1 06. 1

2

Introducere

xxv

Luând în considerare perspectiva lui Charles Pierce, un semn este ceva care denotă un fapt sau un obiect care este interpretat de un individ, pe care acesta îl numeşte interpretat 1 . Cu alte cuvinte, ,,semnul face referire la altceva decât la el însuşi, şi el este receptat, înţeles şi interpretat de cineva"2 . Totuşi, în contextul teatrului şi al filmelor, se pare că datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare: televiziune, internet, semnele tind mai mult să creeze realitatea decât să o reflecte, lucru care accentuează un rol de activist sau de revoluţionar al artistului3 . Atunci când abordăm subiectul semnelor, importantă este şi menţiunea că ele nu sunt doar simple elemente care ne indică un conţinut mental şi intern, dar ele sunt şi instrumente cu ajutorul cărora acel conţinut poate fi dezvoltat4 . De asemenea, atunci când gândim, acţionăm în consecinţă şi acţiunile noastre interne şi externe nu pot fi separate, imaginaţia şi interpretarea fiind procese interne care sunt influenţate de acţiuni externe5 • Având la bază cele două ştiinţe: psihologia şi semiotica, psiho­ semiotica încearcă să răspundă la întrebări precum: ce sunt simbo­ lurile, care este rolul lor în procesul de gândire şi învăţare, iar principiile sale evidenţiază şi ideea că simbolurile oferă individului posibilitatea de a îşi dezvolta gândirea reflexivă şi că individul se dezvoltă prin intermediul socializării6 • Pe lângă legătura sa incontestabilă cu psihologia şi semiotica, psihosemiotica se află în legătură şi cu alte ştiinţe similare, precum pisholingivstica şi psihosemantica. Conexiunile dintre lingvistică, 1 C.S. Peirce, J Buchler, Philosophical writings of Peirce. New York: Dover Publications, 1 955, p. 93 . 2 I. Stănciugelu, R. Tudor, A. Tran, V Tran, op. cit., p. 127. 3 S.E. Case, Feminism and Theatre, Macmillan Publishers, London, 2000, p. 132. 4 T.I. Eremin, Diagnosticare vizuală în psihologie: Psihodiagnostic vizual: un ghid practic, 2020. 5 L.S. Vygotsky, Mind in society: The development of higher psycho­ logical processes, Harvard university press, 1980, p. 100. 6 JE. Ormrod, Psychology of leaming: overview article, in N.M Seel (ed.), Encyclopedia of the Sciences of Learning, Springer Science & Business Media, 20 1 1 , p. 27-34.

XXVI

Psihosemiotică socială

semiotică, psihanaliză şi psihologie se datorează faptului că limbajul poate „fi activat numai prin intermediul discursului, dar şi faptului că subiectivitatea cu care interpretăm lucrurile este de fapt produsul a două acţiuni prin care oferim semnificaţii: o acţiune conştientă şi alta inconştientă"'. Psiholingvistica studiază felul în care mintea umană produce gânduri pe care apoi le transpune în cuvinte, ea tratează proble­ matica înţelegerii, producerii şi însuşirii limbajului şi pe lângă psihologie şi lingvistică, aceasta operează şi cu concepte şi idei existente în domenii precum neuroştiinţa sau antropologia2 • Psiho­ lingivistica este totodată considerată şi „studiul empiric şi teoretic al capacităţilor mentale ale oamenilor, capacităţi ce stau la baza dezvoltării abilităţilor lingvistice"3 • Utilizând concepte din domenii similare cu cele utilizate de psiholingvistică sau psihosemiotică, psihosemantica este o parte a psihologiei care tratează subiectul construcţiilor categorice ale conştiinţei, cum ar fi percepţia, memoria, gândurile, dar şi subiectul elementelor regăsite în sub­ conştientul individului sau al grupului4 • M V Gamezo (19 15, 2006), psiholog rus, introduce şi el conceptul de psihosemiotică ca ştiinţă care studiază proprietăţile semnelor şi sistemelor de semne, încercând să coreleze elemente de psihologie cu cele de topografie legate de citirea hărţilor militare care să ajute soldaţii la luarea celor mai bune decizii pe câmpul de luptă. În 1977, M V Gamezo şi-a susţinut teza de doctorat pe tema „Semne şi modelarea semnelor în activitatea cognitivă". În mod ciudat, trecerea de la topografie, adică elaborarea planurilor localită­ ţilor, la psihosemiotică - ştiinţa procesării informaţiilor în siste­ mele de semne - a fost destul de naturală. Topografia şi psihologia 1

K. Silverman, The subject of semiotics, New York: Oxford Univer­ sity Press, 1 983, p. 72. 2 K. Balamurugan, S. Thirunavukkarasu, Introduction to Psycholinguis­ tics - A Review. Studies in Linguistics and Literature 2(2), 20 1 8, p. 1 1 0. 3 G. T A ltmann, The language machine: Psycholinguistics in review. British Journal of Psychology, 92( 1 ), 200 1 , p. 1 29. 4 V F Petrenko, A.P. Suprun, Methodology of psychosemantics in the context of the philosophy of postnonclassical rationality and quantum physics, Herald of the Russian Academy of Sciences, 85(5), 20 1 5 .

Introducere

XXVII

s-au dovedit a fi strâns legate, şi astfel Gamezo a dezvoltat un interes profund pentru studiile cu privire la funcţia cognitivă a semnelor. A editat o serie de publicaţii ştiinţifice sub titlul general Psychosemiotics of Cognitive Activity and Communication. În acest fel, a deschis şi acesta un nou câmp de cercetare care a dus la dezvoltarea abordărilor psihosemiotice cu utilitate concretă militară - în zona socială. Omul este o fiinţă de lumină. Aşa trebuie să fie. Aşa este. Nu pentru că vrem noi. Ci pentru că altfel am fi doar un accident nesemnificativ. Învelişul nostru este format din carne şi oase, dar este locuit de suflet. Dacă nu acceptăm acest lucru, atunci discuţia se poate încheia aici. Iar sufletul este lumină. Clasicele întrebări : de unde venim, cine suntem, unde ne ducem? Ni le-am pus fiecare dintre noi, avem diverse explicaţii şi ni se pare că din majoritatea răzbate un orgoliu nemăsurat. În fapt suntem nimic, trecători printr-o existenţă relativ scurtă, dar avem impresia că reprezentăm miezul tuturor lucrurilor. În loc să ne mobilizăm eforturile şi energiile pentru a face un efort unitar pe calea cunoaşterii, ne iluzionăm şi trăim intens rolul pe care îl jucăm în societate pentru a aj unge de unde am plecat f'ară a face nimic semnificativ pentru specie. Zona emoţională şi spirituală este neglijată sub pretextul că totul este incert şi/sau speculativ. Dar viaţa prin definiţie este ceva total neprevăzut. Faptul că noi am stabilit un set de reguli şi norme pe care le invocăm nu înseamnă mai mult decât o realitate construită social. Restul rămâne oricum . . . tăcere. Ceea ce ne-a ajutat să progresăm au fost modelele. Omul a avut tot timpul un model în cap. Iisus este un model - iubirea fiind principalul mesaj . Faptul că în numele lui s-au făptuit atâtea crime nu îl încarcă pe el, ci pe noi. Zeităţile nordice, Olimpul grecesc şi roman, Babilonul şi primii dintre toate, Ghilgameş şi Enkidu, plecaţi de pe vremea începutului dezvoltării omenirii în căutarea nemuririi, bazându-se pe prietenie. De atunci pare că retrăim mitul eternei reîntoarceri fără ca din punct de vedere spiritual să înţe­ legem care ar putea fi scopul nostru suprem. Nu îmbogăţirea sau funcţiile, ci sensul. Dar poate că în cazul puţin probabil că nu am

XXVIII

Psihosemiotică socială

găsi un sens care să ne ajute în devenire am renunţa la viaţă şi acesta ar putea fi motivul pentru care evităm căutarea. Aici intervine rolul sociologiei, care este de a dezvolta tipuri de identităţi. Altfel am rămâne doar o mulţime îndoielnică sau cel mult fără orizont. Hedonismul şi căutarea plăcerii par să fie religia de mâine. Iar în timpul acesta, cei superbogaţi caută nemurirea, dar doar pentru ei înşişi. Problema este dacă găsirea nemuririi nu înseamnă pierderea sufletului. Şi atunci de fapt ar începe problema legată de conştiinţa de sine a unei alcătuiri artificiale, a unui mecanism, a unui suport. Suntem într-o criză mult mai gravă decât cea sanitară. Se pune problema salvării individului şi a societăţii. Iar remedii pot să apară din punct de vedere cultural, artistic, social, economic, politic. În primul rând, vedem că am ajuns în imposibilitatea de a prezice încotro se îndreaptă societatea din cauza vitezei cu care se fac schimbările tehnologice. Important este să căutăm şi să ne bazăm pe întâmplare şi neprevăzut. Principiul serendipităţii ne arată că important este să căutăm. Iar căutarea ne va aduce oricum ceva, chiar dacă nu atingerea scopului iniţial. Apoi, un alt principiu călăuzitor este cel al securităţii. Asemenea lui Baumann, putem spune că dacă avem comunitate şi securitate, nu avem libertate. Dar avem altceva care ar putea fi mai important: şi anume, solidaritate. Simbolul secu­ rităţii este pădurea care reprezintă, metaforic, lumea. Dacă schimbăm copacii cu oamenii, pădurea este reprezentarea societăţii din punct de vedere artistic şi semiotic. Pădurea mai are o taină: dacă ataci un copac se transmite informaţia. Un lucru ciudat se întâmplă cu fiinţa colectivă. Nu este o problemă a individului. Sunt două drumuri de urmat: cel personal şi cel societal. Omul ca fiinţă colectivă evoluează chiar dacă avem sentimentul că rămânem pe Ioc. Această evoluţie a omului, Ia nivel individual, dar şi la nivel colectiv considerăm că poate fi privită, descrisă, sau chiar mai bine înţeleasă, prin intermediul psiho­ semioticii. Analizând modul în care oamenii gândesc în legătură cu semnele pe care ei le utilizează, psihosemiotica poate avea aplica­ bilitate într-o gamă largă de domenii. Datorită conceptelor şi ideilor pe care psihosemiotica Ie integrează din psihologie şi

Introducere

XXIX

semiotică poate fi utilizată în domeniul artelor vizuale: în arta picturii, a teatrului, sau chiar şi în domeniul publicităţii. Pe lângă acestea, încercând să studieze psihosemiotica având la bază ideile lui Peirce, Smith (2005), evidenţiază şapte domenii (moduri de reprezentare) în care ea poate fi aplicată. În descrierea lor, autorul menţionat anterior a apelat la termenii utilizaţi de Gardner 1 • Astfel, cele şapte domenii cuprind : lingvistica - ce se referă la limbajul de natură verbală şi non-verbală, muzica - accentul fiind pus pe convenţii, sunete, ritm, domeniul logico-matematic, cel spaţial, cel kinestezic - ce face referire la modul în care oamenii îşi utilizează corpul, cel socio-personal - care se referă la felul în care ne cunoaştem pe noi şi pe ceilalţi şi care scoate în evidenţă ideea că semnele se constituie la nivel sociocultural, şi cel natural - care presupune recunoaşterea unor pattem-uri culturale şi clasificarea obiectelor (Smith, 2005). Având în vedere perspectiva psihosemiotică, conform lui Smith (2005), domeniul socio-personal se caracterizează printr-o subiecti­ vitate care evidenţiază natura socioculturală a omului, subiectivitate care are rol în dezvoltarea şi crearea identităţii şi a sensului de sine. Mai mult, pentru a arăta cât de importantă este studierea compo­ nentei sociale, Tomasello ( 1 994) spune că „aceia care aleg să ignore dimensiunea socială a modului de cunoaştere al oamenilor, vor avea rezultate distorsionate cu privire la această cunoaştere şi nu vor fi capabili să explice nici cele mai elementare aspecte referitoare la om şi la modul său de autocunoaştere"2 • Astfel, în domeniul social, pe lângă alte lucruri, psihosemiotica ne poate ajuta să înţelegem mai bine elementele care ţin de formarea identităţii, de cine suntem şi de cine sunt cei din jurul nostru, sau de sensul nostru ca fiinţe sociale, de unde venim şi spre ce ne îndreptăm. 1 Citat în H. Smith, Psychosemiotics and its Peircean Foundations, in M Bergman, J Queiroz (eds.), The Commens Encyclopedia: The Digital

Encyclopedia of Peirce Studies. New Edition, 2005 . 2 M Tomasello, On the interpersonal origins of seif-concept. în U. Neisser (ed.), Emory symposia in cognition. The perceived self: Ecolo­ gica! and interpersonal sources of self-knowledge, Cambridge University Press, 1 993, p. 1 82.

XXX

Psihosemiotică socială

Un plus la care s-a ajuns este modul în care ne raportăm la imagine. Am pornit de la tipul de gândire magică a imaginii, a semnelor de la pictura rupestră şi am ajuns la cinematograf, la fabrica de vise. S-a mers foarte mult pe imagine. Un adevăr nu mai rămâne adevăr în orice condiţii, ci are cel puţin două perspective prin care poate fi interpretat. Totul pleacă de la modul epic de prezentare care se desfăşoară în timp, iar prin abordarea cinema­ tografică au intrat în zona de story. După fotografie s-a descoperit cinematograful. Prin cinema s-a dezvoltat imaginarul colectiv, ceea ce a fost un plus, un câştig. Pe măsură ce a avansat cinematografia, a avansat şi imaginarul colectiv. Industria viselor are un rol determinant în procesul de hipnoză colectivă la care suntem supuşi. Din păcate, filmul a intrat într-o criză de creativitate, pentru că nu poate ieşi din epic. Comedia umană s-a consumat. Circul se desfă­ şoară în continuare, dar ar trebui să se schimbe ceva, ar trebui să se producă un salt care să ne ducă la un adevăr dincolo de epic. Până la Iisus, tipul de analiză a fost raportarea la gândirea magică. Avem semnul şi interpretăm. Venirea lui Iisus a desfiinţat tipul acesta de gândire. Iisus vine cu story, vine cu pilde. Nu con­ tează ce spune legea, pentru că eu te vindec chiar dacă e sâmbătă. Nu contează adevărul, pentru că aplic legea. Şi atunci, până la Iisus, nu exista relaţia umană. Nu se vedea că omul înseamnă mai mult decât unu. Este unu plus ceva. Democraţi în zona adevărului nu prea există!

Capitolul I De unde venim, cine suntem, unde ne ducem Secţiunea 1. Călătoria din amintirea paradisului pierdut în noi înşine, spre eternitate şi veşnicie Printr-un miraculos, dar şi metaforic fenomen de oglindire, viaţa a încercat dintru început să se admire pe ea însăşi. Printr-o călătorie aproape dincolo de posibilităţile fizice ale omului, gândirea, mintea a încercat să se cunoască ca origine şi ca sursă de creaţie. Primele încercări de reprezentare au fost legate de expe­ rienţa morţii, pentru că în momentul în care omul conştient de el însuşi a asistat la faptul că celălalt dispare şi nu rămâne decât o urmă materială, atunci a avut poate pentru prima oară fiorul unei lumi de dincolo, a unei existenţe dincolo de cea imediată, vizibilă. Dacă este să facem o trecere sumară în revistă a obiceiurilor funerare, descoperim că toate, în esenţa lor, indiferent de cultură şi civilizaţie, nu fac altceva decât să repoziţioneze făptura umană în raport de ascendenţii săi. Faptul că omul a moştenit de fiecare dată pe cei de dinaintea lui şi a avut parte de părinţi, bunici, strămoşi poate, care i-au lăsat bunuri materiale şi spirituale, a făcut ca acesta să fie dornic să încerce cu adevărat o incursiune în trecut. Lumea în primordialitatea ei a fost o lume sacralizată. O lume cu un tip de analiză şi de gândire magică asupra semnelor. Feno­ menul de oglindire al omului în celălalt şi fenomenul de oglindire a conştiinţei în propria ei conştiinţă nu a făcut altceva decât să încerce să ajungă la rădăcinile existenţei sale. Această excursie sau mai bine zis, această expediţie introspectivă a dus la forme de analiză mistică şi de foarte multe ori a reuşit să creeze tradiţii şi obiceiuri ritualice. Pus în faţa naturii, care la început a fost, desigur, ostilă existenţei omului, putem constata că groaza şi frica s-au născut de fapt în om din cauza privirii asupra viitorului, a cerului înstelat, a infinitului, a eternităţii. În faţa eternităţii, în faţa

2

Psihosemiotică socială

veşniciei, omul nu are decât o şansă: aceea de a se autoaliena. Acest lucru s-a petrecut şi se petrece în continuare prin forme de adicţie: băutură, droguri etc. Alienarea aceasta s-a transformat cu timpul chiar în forme superioare de artă. Şansa omului de a cunoaşte cu adevărat viitorul sau trecutul a fost, de fapt, proba de foc a existenţei sale. Dintotdeauna omul a dorit să afle care sunt originile sale şi dintr-un punct de vedere şi-a confecţionat de obicei aceste origini utilizând formule mistice, formule literare, formule de alienare, iar cei care au fost liderii tribali au încercat să îi domine pe ceilalţi susţinând că de fapt ei sunt fiii soarelui, că ei sunt fiii zeilor, că de fapt au puterea deplină în lumea de dincolo şi atunci le va fi mult mai uşor să conducă în această lume. Destinul celor care au condus, al liderilor mulţimilor a fost întotdeauna un destin deosebit, cu încărcătură de neimaginat pentru ceilalţi, un destin de o forţă şi de o energie ieşită din comun. Eroii mistici au reuşit de fapt să lege şi să creeze cultura, esenţa culturii. Eroii mistici au creat o lume, eroii mistici au reuşit să conducă popoare, eroii mistici au creat de fapt istorie. Ceea ce au reuşit oamenii în marea lor majoritate a fost faptul de a nu se autode­ termina în afara zonei transcendente; legătura spirituală cu o lume imaginară a făcut ca omul să poată să găsească explicaţii pe care nimeni nu le poate contrazice, explicaţii a căror forţă de persua­ siune, a căror forţă culturală este indiscutabilă. Niciodată un om cu credinţă puternică într-o formă de misticism nu va fi convins că el este rodul unei evoluţii biologice, la fel cum niciodată un om de ştiinţă ateu nu va putea fi convins că el are în interioritatea sa o energie sacră, o formă de existenţă superioară pe care el o consideră un produs al materiei. Trebuie spus că există o legătură puternică între amintirea paradisului pierdut şi modul în care ne construim prezentul. Omul a încercat să pătrundă în planul amintirilor dincolo de aparenţe şi motorul acestei călătorii, acestei amintiri nu a fost altul decât relaţia între copil şi mamă. Copilul are o energie şi o formă de supravieţuire puternică şi chiar dacă nu poate să comunice foarte coerent, el reuşeşte totuşi să atragă atenţia asupra sa şi să domine şi să comunice într-un fel sau altul necesităţile şi nevoile lui.

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

3

Legătura între copil şi mama sa este de fapt acea matrice, sacra legătură între primordialitatea existenţei şi om. Omul, la fel ca un copil, încearcă să îşi aducă aminte de această naştere, care în plan teologic este alungarea din Paradis - Paradisul maternal, Paradisul existenţei, Paradisul protecţiei şi lumea în care lucrurile devin, de foarte multe ori, ostile. Aceasta este de fapt o modalitate de a reuşi, tot într-un plan metaforic, să îşi construiască repere culturale.

Secţiunea a 2-a. De la arhetip prin introspecţie spre memoria conştiinţei colective Omul, chiar dacă nu a fost întotdeauna conştient de aceasta, face parte şi a făcut parte dintr-o făptură, dintr-o fiinţă colectivă. Modul lui de cunoaştere, de determinare, nu s-a putut realiza decât prin introspecţie, autoanaliză, înţelegerea propriei sale existenţe şi după aceea, proiectarea în afară a prezenţei sale. Această proiectare în afară duce de fapt la formule de comunicare, de împreunare, de înţelegere, de însoţire, care în urma unor tipuri ritualice de mani­ festări prin dans, muzică, reuşesc să creeze o formă de conştiinţă colectivă. Dacă ar fi să preluăm toate tradiţiile agricole, toate obiceiurile de sărbători, toate tradiţiile colective, nu vom face altceva decât să ajungem să înţelegem de fapt ceea ce a declanşat, ceea ce stă în formula de esenţă culturală a fiinţei colective. Diferenţele lingvis­ tice, diferenţele de spaţii geografice, sunt diferenţe aparente, pentru că omul atunci când încearcă să cucerească pe celălalt recurge la formule de înfrumuseţare, de împopoţonare, de atragere a atenţiei şi bineînţeles că lucrul acesta se petrece în mod diferit. Dar, în esenţă, este vorba de o formulă de cucerire a celuilalt. Această formă de cucerire se poate realiza violent sau se poate realiza şi la modul unei formule aparent neutre, aparent lipsite de protecţie. Acest lucru se întâmplă pentru că ideea acestei conexiuni între cel care are forţă şi doreşte să protejeze şi cel protejat, care este de obicei femeia, care se vrea protejată, chiar dacă de fapt femeia în esenţa ei a fost cea care a protejat cu adevărat bărbatul în copilărie,

4

Psihosemiotică socială

se perpetuează. Această protecţie ajunge la un nivel de conştiinţă colectivă ca o protecţie socială, ca o protecţie care se stabileşte prin reguli şi legi autodeterminate. Ca modalitate de reprezentare a societăţii am putea utiliza simbolul pădurii. De ce pădurea? Pentru că fiecare individ, fiecare persoană are în spate un arbore genealogic, iar dacă stăm să adunăm aceste simboluri inevitabil vom ajunge la formula de reprezentare simbolică a pădurii. Interesant este că în dorinţa sa de cunoaştere şi de a se identifica omul a avut legături de la începu­ turile sale cu zona vegetală. Există dovezi şi bineînţeles că există argumente prin care relaţia între om şi plante se pare că ar fi fost primordială. Se spune că prima formă de magie cunoscută ar fi fost aceea a templelor închinate plantelor ca suport al sacrului. Inte­ resant este că se spune că aceste temple erau conduse de femei, iar ca un fel de dovadă ar putea să fie legătura aceasta tainică a unor femei care continuă printr-o tradiţie ocultă să se ocupe cu acele leacuri pe care le numim băbeşti, lucru care ţine de cunoaşterea şi relaţia directă cu plantele. Acest fenomen se regăseşte şi la şamani, de altfel. În scara relaţiilor, după plante, a apărut şi legătura între om şi animale, iar aici sunt foarte multe dovezi legate de încercarea omului de a căuta energii şi forţe superioare în animale. Toată mitologia egipteană şi începuturile formelor de credinţă au fost legate de zeificarea şi personificarea excesivă a animalelor. Există chiar o dorinţă de a înţelege şi de a se apropia de animal, de a folosi animalul, dar şi de a-l respecta şi de a-i prelua din ceea ce credeau oamenii că animalul posedă în plan spiritual. Necazul a fost că de fapt animalul, chiar dacă este sau a fost dotat cu anumite calităţi, nu a depăşit niciodată forma de reflectare a conştiinţei, iar divorţul de acest tip de credinţe s-a produs în momentul în care identitatea omului a fost regăsită de el însuşi. Pentru că în momentul în care într-o civilizaţie pastorală au apărut idei precum atomul, precum s-a întâmplat la greci, au început să apară gânditori care să caute forme noi de identitate, iar atunci omul s-a despărţit de aceste forme primitive de reprezentare. Prin natura sa, omul are capacitatea de a antropomorfiza, fără să vrea, în anumite forme, în anumite structuri, în roci, în nori în

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

5

ceea ce ne înconjoară. Noi încercăm să ne identificăm şi să vedem de fapt forme umane, care nu sunt altceva decât nişte reprezentări. Ori este o diferenţă între reprezentare şi o lucrare megalitică, să spunem, cu un anumit tip de antropomorfizare. În dorinţa sa de cunoaştere omul a trecut într-un mod de identificare colectivă. Nu a pornit de la el însuşi, ci, aşa cum vorbeam mai înainte la atom, a apărut în Grecia Antică în momentul în care pe poarta templului era scris: cunoaşte-te pe tine însuţi, iar în felul acesta vei putea dobândi cunoaşterea asupra lumii întregi. Dar cunoaşterea aceasta a început cu o cunoaştere de tip colectiv, prin viaţa colectivă omul a creat şi a participat la ritualuri de împerechere, la ritualuri de naştere, la ritualuri de moarte şi formele acestea colective de existenţă au dăruit o modalitate de a fiinţa, în care făptura colectivă a fost uşor controlabilă, pentru că identitatea făpturii colective se putea organiza în jurul unor simboluri, în jurul unor semne sau bineînţeles, în modalităţile stricte de comunicare, lingvistice sau de altă natură. Formele acestea primordiale, chiar tribale am putea să spunem, de conştiinţă colectivă au dus la modalităţi de supravieţuire; dacă stăm să facem o analiză directă între ceea ce a însemnat trecerea de la familie la trib sau la neam sau la popor, istoria nu dovedeşte decât faptul că s-au multiplicat şi s-au unificat forme unice, simbo­ lice de reprezentare a identităţii. Bineînţeles că identitatea ca modalitate de cunoaştere trebuia să fie cea individuală. Primele forme de cunoaştere au fost întotdeauna la începuturile omului ocultate, pentru că de fapt cunoaşterea însemna nu numai un autocontrol firesc, ci şi controlul celorlalţi. Modalităţile de manipulare s-au diversificat şi au ajuns chiar la forme prin care conducătorii îşi imprimau simbolul, efigiile, fizio­ nomia, pe monede sau în zona monumentală a sculpturilor. Era acea formulă prin care puterea se manifesta şi în care individul era cumva adus într-o zonă de recunoaştere; să nu uităm celebrele vorbe: daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi bineînţeles: ce-i al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu; reprezentarea aceasta a dinarului, a monedei este o reprezentare cu valenţe extraordinare. Mult timp oamenii au fost în această identitate colectivă, dar nu din motive de conştiinţă superioară. Nu putem vorbi la începuturile

6

Psihosemiotică socială

istoriei de conştiinţa patriotică sau de conştiinţa unei identităţi naţionale, dar putem vorbi de dorinţa de alăturare şi de a crea o energie şi o forţă de protecţie. Protecţia, ca şi identitatea, a apar­ ţinut şi întotdeauna a venit pe filonul sutelor şi miilor de mame. Fiecare om are în ascendentele feminine un şir foarte lung de femei care au avut această misiune, ca timp de nouă luni să protejeze viaţa urmaşului. Se ştie că naşterea este pentru copil o lovitură de trăsnet, ieşirea din acest Paradis pierdut se produce sub nişte forme de adaptare dificile, de dobândire ale unor nivele de imunitate şi de acceptare a traumelor exterioare. Cea care a protejat în mod real copilul de la început a fost mama care a încercat întotdeauna să ajute şi în continuare copilul, dar adevărata protecţie ar fi trebuit să fie cea masculină. În fapt, a şi fost cea masculină, pentru că bărbatul proteja mama, bărbatul proteja copilul, bărbatul îşi proteja de fapt o formă identitară de continuitate a existenţei acestei forţe individuale a lui. Modul de a raporta ascendenţii masculini la existenţa făpturii înseamnă o conştientizare energetică a unor forţe de care de foarte multe ori omul nu este conştient. Există, bineînţeles, în ceea ce se cheamă arborele genealogic, acele reprezentări care au rămas scrise şi care dovedesc mai mult sau mai puţin obiectiv legăturile care au dus la apariţia unei persoane, dar singurii care au cumva o apropiere faţă de realitatea naturală descrisă au fost evreii care au continuat şi au înţeles această genealogie raportându-se la femeie.

Secţiunea a 3-a. Identitatea biogenetică, identitatea culturală şi identitatea imaginară În momentul în care vorbim de identitate biogenetică ar fi bine să facem referire la teoria domnului doctor Vasile Melnic. Se află în Noul Testament, în descrierile succesive ale originii şi a stră­ moşilor lui Iisus Hristos, o serie întreagă, o listă imensă de nume, de bărbaţi, de femei, care aparent nu are nicio logică. Cu toate acestea, domnul Melnic a găsit un răspuns plauzibil; el spune că Dumnezeu a ales un drum anume prin care să se ajungă la naşterea lui Iisus. Deci toată această listă de personaje şi personalităţi nu a

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

7

fost altceva decât un drum urmărit cu grijă de creator pentru ca să se ajungă la formula genetică ideală a fiului lui Dumnezeu. Este o teorie care din punct de vedere teologic este plauzibilă. Acelaşi lucru putem spune despre fiecare făptură umană; dacă facem o analiză biogenetică găsim că de fapt drumul fiecăruia dintre noi ne duce la existenţa primordială, simbolică, a unui Adam şi a unei Eve. Dar această identitate este de fapt un tip de identitate de care nu beneficiem din punct de vedere cultural. Noi avem nevoie de o identitate conformă cu imaginaţia noastră, noi avem nevoie de un tip de identitate aproape literară; dacă stăm şi urmărim toate epopeile, toate povestirile eroilor pozitivi şi a celor care au creat, au născut istorie, nu a fost altceva decât un drum cu diverse încer­ cări şi cu foarte multe oprelişti. Modelul a fost mereu al învin­ gătorului care a reuşit să depăşească obstacolele inerente, existen­ ţiale. Acelaşi lucru se petrece şi cu identitatea imaginară a fiecărui om. Indiferent de formula lui de auto-acceptare, el îşi are în interiorul său un tip de personaj pe care îl joacă, mai mult sau mai puţin corect, faţă de ceilalţi, dar colectivitatea, grupul, naţiunea, popoarele au şi ele un tip de identitate imaginară şi se poate dintr-un punct de vedere al formelor de conştientizare cultiva acest tip de identitate. Aici există o adevărată heraldică, există o adevărată mistică colectivă şi există bineînţeles şi formule ritualice de prezentare, de prestigiu, a reprezentanţilor şi a forţelor care conduc aceste mulţimi. Dar identitatea imaginară ţine, ca şi identi­ tatea individului, de un simţ fundamental, de bunul-simţ. Bunul-simţ îl poate face pe om să nu depăşească anumite limite, bunul-simţ îl poate face pe om să se armonizeze cu el însuşi şi cu natura şi cu ceilalţi şi acelaşi bun-simţ îl poate face pe om să aibă o relaţie corectă şi obiectivă faţă de originea şi de legăturile sale cu neamul şi cu locul existenţei. Formulele banalizate sau hiperbo­ lizate de patriotism ar trebui să fie simple formule de bun-simţ. Este natural şi normal să îţi iubeşti părinţii, este natural şi normal să îţi iubeşti antecesorii, este natural şi normal să îţi iubeşti neamul, rudele, fraţii, prietenii şi este natural şi normal să te rapor­ tezi într-un plan pozitiv, faţă de spaţiul şi biotopul căruia îi aparţii. Este aproape firesc în urma educaţiei pe care individul o primeşte în familie, în societate, la şcoală, ca el să capete un tip de

8

Psihosemiotică socială

comportament şi un mod de a exista care aparţine de fapt mediului şi culturii din care provine. Identitatea culturală este o identitate în plină evoluţie, identitatea culturală se defineşte prin bagajul extra­ ordinar pe care un om îl poate asimila, identitatea culturală este un tip de conştientizare a sinelui, faţă de lumea spirituală şi lumea emoţională, faţă de lume în general. Identitatea culturală este mar­ cată, de asemenea, şi de preocupările profesionale ale individului şi de modalităţile prin care acesta comunică cu ceilalţi. Identitatea culturală este o identitate care poate face referire la o fiinţă colectivă, la un grup, la o mulţime de oameni, care reuşesc să regăsească similitudini comportamentale, ritualice, ceremoniale şi de asemenea valori recunoscute de ei ca valori culturale impor­ tante. Ea este, de fapt, baza de la care porneşte totul şi putem vorbi în termeni colocviali de mersul societăţii. Factorii care contribuie la acest tip de identitate sunt în primul rând educaţia, şcoala şi bineînţeles artele în totalitatea lor. Identitatea culturală are o capa­ citate evolutivă, doar în cazul în care în urma altor tipuri de com­ portament, de care vorbea Mihai Nadin, putem ajunge la analfa­ betismul funcţional. Omul nu mai este interesat de niciun tip de cunoaştere, el chiar dacă trece superficial prin diverse şcoli sau susţine nişte examene, nu mai are capacitatea de a asocia, de a gândi, de a fi conştiinţa conştiinţei sale şi conştiinţa conştiinţei colective. În momentul în care omul se rupe de această legătură rămâne doar un element uşor de aşezat oriunde în funcţie de interesele pragmatice ale celor din jur. Identitatea culturală oferă un anumit mod de înţelegere superior asupra existenţei omului şi asupra societăţii. Ea are în structură, bineînţeles, psihosemiotica colectivă care poate cu adevărat să definească făptura colectivă, făptura în ansamblul ei. Cu ajutorul identităţii culturale putem analiza subconştientul colectiv, prin această identitate culturală reuşim să descoperim ceea ce ne leagă, legăturile noastre emoţionale şi intelectuale cu restul experienţelor individuale. Identitatea imaginară face referire la existenţa interioară a individului în mod exclusiv. Aici putem găsi modalitatea prin care individul se raportează la Univers, prin care el se raportează la istorie, la existenţa sa, la viitor, la trecut şi bineînţeles, la prezent.

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

9

Un tip de identitate culturală este, de exemplu, identitatea creştină; cei care cred în Dumnezeu îşi asumă identitatea culturală transfor­ mată într-o formulă accentuată în identitate imaginară. Creştinii sunt cei care au capacitatea de a crede în miracol şi aceasta este şi deosebirea între ei şi atei, dar aceasta nu înseamnă că ateul nu are şi el o identitate imaginară, bazată pe studiile lui sau ale altora, de multe ori ştiinţifice, dar nu întotdeauna, sau pe informaţiile sau convingerile sale interioare. Identitatea imaginară este construită de fiecare dintre noi şi are rezonanţă, bineînţeles, în funcţie de tipul şi posibilităţile şi şansele de comunicare. Identitatea interculturală în anumite culturi şi în anumite civilizaţii se rezumă doar la un raport singular între indivizi şi natură. Aici vorbim de sfinţi care se izolează sau vorbim de cei care într-o formă profundă de credinţă încearcă să rezoneze doar în relaţie directă cu natura. Identitatea imaginară în mod cert are şi o existenţă comună, comunitară. Identitatea imaginară evoluează şi desigur că se recunoaşte şi, de asemenea, are la bază o serie întreagă de simboluri şi de ritualuri, o serie întreagă de cere­ monii, o serie întreagă de acţiuni colective, prin care individul se încadrează şi îşi atrage simpatia grupului respectiv. Identitatea imaginară poate să aibă, la anumite persoane sau la anumiţi indivizi, forme aberante. Identitatea imaginară poate duce la apariţia a tot felul de secte, la tot felul de modalităţi de acţiune. Ea este individuală sau apare la nivelul unor grupuri mai mici care pot să încerce să îşi impună punctul lor de vedere asupra celorlalţi. Identitatea imaginară are prin natura ei un tip de agresivitate, pentru că de cele mai multe ori convingerile şi credinţa sunt acţiuni ferme. În identitatea imaginară nu se pun întrebări, dialogul de foarte multe ori dispare şi este foarte uşor ţinând cont de identitatea imaginară să controlezi mintea celorlalţi sau e foarte uşor să dirijezi anumite acţiuni bazându-te pe identitatea imaginară atunci când cunoşti cu adevărat această identitate imaginară a unui grup sau a unor indivizi. Identitatea imaginară încă nu a fost studiată la modul ştiinţific, profund, pentru că cei care s-au apropiat de zona ezoterică sau de cunoaşterea teologică a universului s-au oprit numai la relaţia omului cu sacrul şi într-adevăr există prin natura omului o

10

Psihosemiotică socială

apetenţă, un destin al sacralităţii; omul, indiferent de modalitatea lui de existenţă, de evoluţie, de geografie, îşi caută simboluri mai mult sau mai puţin sacre prin care să domine natura sau în care el să fie protejat. Or, tot acest set de aparente superstiţii, tot acest set de ritualuri, de modalităţi de acţiune nu poate să fie combătut din interior. Cei care participă şi care intră în aceste tipuri de identităţi imaginare sunt simpatizanţi sau aderenţi volitivi sau victime. Identitatea imaginară reprezintă o modalitate prin care omul face suportabilă relaţia cu eternitatea, relaţia cu veşnicia, în care modulul spaţiu-timp poate fi cumva controlat. Identitatea biogenetică face referire la tipuri de ereditate şi modalităţile de perpetuare genetică. Identitatea aceasta trebuie înţeleasă şi în sensul unui arbore genealogic al fiecărei fiinţe. Bineînţeles că foarte puţini îşi cunosc ascendenţii, dar indiferent de tipul de memorie al ascendenţilor trebuie să ne gândim că acele sute şi mii de mame, ascendentele feminine ale unei persoane fiinţează în om, în răstimpul prezent. Aşa cum şi sutele şi miile de taţi, de părinţi, fiinţează în fiinţa umană; este vorba de două energii extraordinar de puternice pe care omul nu şi le conştientizează şi de care nu este conştient, dar care îl pot coordona la un moment dat în situaţii limită sau în anumite stări importante, pentru că în final este vorba de o acumulare a unei experienţe a existenţei viului ca şi perpetuare. Deci fiinţă vie este fiinţa care are un şir întreg de fiinţe vii în ascendenţii ei. Identitatea aceasta bioenergetică aparţine de fapt unei modali­ tăţi de gândire magică şi lucrul acesta s-a produs în lume până la apariţia lui Iisus Hristos. Iisus Hristos a schimbat paradigma pentru că el a renunţat la acest tip de gândire magică şi a pus oamenii în faţa gândirii mitologice; el a venit şi a adus pilda, a adus metafora, a adus tâlcuirea, el a dus înţelesul dincolo de litera legii, el dez­ voltă ceea ce se cheamă înţelegerea spiritului legii. Modalităţile de înţelegere a literei, a oricărui text sunt modalităţile care au evoluat o dată cu cunoaşterea omului. Într-un exemplu legat chiar de textul biblic, Dante vorbea de patru niveluri de cunoaştere şi de înţele­ gere a textului biblic, iar Goeth e spunea că de fapt sunt şapte nive­ luri de înţelegere; dacă stăm şi facem un paralelism între aceste

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

11

şapte niveluri şi ceea ce spunea filozoful Lucian Blaga despre timp, că anume sunt şapte forme de curgere a timpului, atunci am putea să înţelegem că într-adevăr textul biblic se poate descifra pe şapte niveluri. Identitatea culturală apare, aşa cum era firesc, odată cu arhivarea şi cunoaşterea scrisului şi aparţine acestui tip de gândire mitologică, pentru că identitatea culturală are un cumul de activi­ tăţi rituale, legate de existenţa fiinţei şi trebuie să înţelegem aici că o formă de socializare, cum spune omul, mersul la restaurant sau la o terasă sau discuţiile cu prietenii la bere, sunt tot forme ritualice de comunicare: omul simte nevoia să fie văzut, simte nevoia să fie în colectivitate. Colectivitatea îi dă o energie, o forţă de care el are nevoie; este ceea ce se întâmplă cu persoana care poartă uniformă - el are pe umerii săi forţa şi autoritatea statului sau autoritatea militară, o altă utilitate mult mai mare decât a lui însuşi, atunci această protecţie îi dă un anumit tip de comportament celui care îmbracă uniforma. Omul normal participă la astfel de acţiuni de susţinere, de mitinguri, de adunări, dar şi de revoltă, tot ascun­ zându-şi identitatea lui individuală sub această energie şi această tip de autoritate colectivă. Chiar dacă nu sunt vizibili ca persoane de sine stătătoare, în situaţiile în care oamenii se adună într-un grup mai mare ei se consideră deja Vocea Poporului. Normal că oricât de mulţi oameni participă la un miting, nu reprezintă Vocea Poporului. Însă pot manipula susţinând acest lucru. Teoria „ s pirala tăcerii" spune că se poate crea un climat de opinie de către minoritatea activă care prin intermediul mass-mediei influenţează majoritatea tăcută. Identitatea culturală de fapt se manifestă şi prin acele specta­ cole sportive, muzicale, prin acele forme de participare la activităţi cu o anumită rezonanţă. Este, dacă doriţi, o modalitate de bucurie colectivă; imaginaţi-vă un stadion întreg cu 80.000 de oameni care sunt fericiţi că echipa pe care o susţin ei a marcat un gol sau bucuria unui întreg popor în momentul în care la olimpiadă se ridică steagul, simbolul naţiei respective care câştigă o medalie de aur. Aceste întreceri sunt şi pot fi o supapă, dar şi un liant de care umanitatea are nevoie.

12

Psihosemiotică socială

Identitatea culturală aparţine, aşa cum s-a spus deja, tipului de gândire metaforic, tipului de gândire mitologic. Identitatea imagi­ nară este un tip de identitate care se referă mai mult la partea teolo­ gică, la partea subtilă a fiinţei, care se poate regăsi în colectivităţi mari. Aici trebuie să amintim de bisericile şi de credinţele care adună foarte, foarte mulţi oameni la un loc. Identitatea imaginară este un tip de identitate bazată pe credinţă, iar ceea ce deosebeşte ateul de un credincios, de un creştin, este faptul că acesta din urmă crede în miracol; pentru cel care are o identitate imaginară, pentru cel care crede în Dumnezeu, în Iisus Hristos sau în alte forme religioase, miracolul există. Pentru ateu, bineînţeles că nu există, ori identitatea imaginară aparţine tipului de gândire speculativă; vorbim de gândire speculativă în sensul gândirii oglinditoare; speculum este în limba latină oglindă, deci gândirea oglinditoare, gândirea speculativă este gândirea care creează şi duce la forme superioare de inteligenţă creatoare. Acest fapt se întâmplă datorită unui lucru foarte simplu, pentru că nu căutarea, cum spunea Petre Ţuţea, nu cel care caută adevărul îl şi găseşte; adevărul, Dumnezeu, se revelează el, se arată el. Ori pentru un creator, vorbim de zona artistică sau chiar de alte demersuri ale visătorilor care au schimbat lumea. Adevărul, Dumnezeu, inspiraţia se arată, vine spre creator, aici apare inteligenţa creatoare.

§1. Inteligenţa creatoare Prin inteligenţă, psihologii înţeleg un set de performanţe ale minţii omului, produse de o serie de aptitudini mai mult sau mai puţin deosebite. Există, desigur, în evoluţia omului, forme deosebite de gândire. În trecut, omul era strâns legat de aspectele magice ale realităţii. Gândirea magică se ocupă cu citirea, înţelegerea şi respectarea sensurilor şi semnificaţiile semnelor, ale simbolurilor. Bineînţeles că magii iniţiaţi din vechime îşi ocultau cunoştinţele, la fel ca şi vrăjitorii, şamanii sau preoţii cultelor păgâne. Gândirea magică este un arhetip al gândirii simbolice-semiotice, adică o formă superioară de gândire, prin faptul că permite multiple inter­ pretări semiologice şi semantice.

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

13

Următoarea formă de gândire este gândirea mitologică. Aici trebuie să facem referire la schimbarea de paradigmă produsă de modul de comunicarea al lui Iisus Hristos. El foloseşte pilda, povestioara cu tâlc şi metafora. De aici se produce saltul calitativ, de la respectarea literei legii la respectarea spiritului legii. Poate că nu ar fi rău ca, după două mii de ani, să respectăm acest nou concept sacru. Revenind la formele de inteligenţă, ar fi bine să amintim de inteligenţa cognitivă, care se împarte în inteligenţa emoţională sau EQ, ce aparţine sufletului, celor 12 simţuri, artiştilor, lumii orientale, şi inteligenţa ştiinţifică sau IQ, ce aparţine spiritului, logicii matematice, lumii occidentale. În lungul drum al evoluţiei sale, omul a descoperit inteligenţa materiei, dar şi inteligenţa supe­ rioară care guvernează întregul univers. Descoperirile ştiinţifice au oferit unor conducători o tentaţie pentru a impune frica drept un instrument social de subordonare. Ce nu ştiu specialiştii în manipulare, care aplică metode de persuasiune asupra unor mulţimi, este că mulţimea este un fel de animal colectiv al cărui IQ este foarte mic, dar are un EQ ridicat şi chiar dacă de frică nu reacţionează imediat, în timp se dovedeşte că deciziile colective sunt înţelepte. Apare în discursul nostru cuvântul înţelepciune. Înţelepciunea este superioară inteligenţei. Acest lucru se va demonstra în competiţia omului cu inteligenţa artificială. Inteligenţa artificială va fi un slujitor al omului, dar ea nu va avea autodeterminare şi niciodată Înţelepciune, ne referim la dimensiunea sacră a ei. Până în prezent, cunoaşterea s-a desfăşurat pe două direcţii explorarea lumii fizice exterioare, microcosmosul şi macro­ cosmosul, şi mult mai puţin pe cunoaşterea introspectivă a sinelui. Acel principiu Cunoaşte-te pe tine însuţi! a fost neglijat, uitat ... Lumea se bucură în prezent de o dezvoltare tehnico-ştiinţifică fără precedent, dar a rămas mult în urmă în plan cultural-artistic. Întot­ deauna cei care au fost în linia întâi a experienţelor de tot felul, a libertăţilor neîngrădite de nimic au fost artiştii. Criza culturii produce crize economice. Omul încearcă să se apropie de perfec­ ţiune, de absolut şi de adevăr în mod natural. Singura modalitate de apropiere de lumea nevăzută a marilor taine este arta. Şi includem aici: literatura, muzica, dansul, cinema-

14

Psihosemiotică socială

tografia, pictura, toate artele cunoscute. Trebuie să îl amintim pe Petre Ţuţea pentru lecţia de gândire speculativă, şi pentru enunţul unui adevăr ştiut doar de artişti: adevărul nu vine când îl cauţi. . . Dumnezeu ţ i se arată El când vrea El. Ceea ce stă la baza creaţiei artistice este inteligenţa creatoare, ca formă de oglindire a sacralităţii în noi. În final, am susţine aceste adevăruri cu două argumente: omul are trei identităţi - una biologică, materială, o identitate culturală, spirituală şi una emoţională, imaginară, a cre­ dinţei sale. Iar cuvântul are trei valenţe - una semantică, eventual, literară, una simbolică (este şi semn, a se vedea semio tic a) şi una sonoră, muzicală (este şi muzică, descânt, rugă, cânt şi mantra) pentru că la început a fost cuvântul. Omul are trei tipuri de identitate: identitate biogenetică, identitate culturală şi identitate imaginară. Identitatea biogenetică sau identitatea materială este identitatea bazată pe existenţa materială a individului, semnalmentele, măsu­ rătorile, chiar şi categoriile antropologice, definesc de fapt indi­ vidul ca o entitate individuală. Pe acest tip de identitate se bazează reprezentarea socială, dos arul poliţienesc. Avem de fapt aici două modalităţi rapide de a recunoaşte singularitatea, particularitatea individului. Este vorba de amprentă, care din punct de vedere poli­ ţienesc, acum depăşit, reprezintă unicitatea individului. Bineînţeles că avem ADN-ul care dovedeşte chiar singularitatea şi proprietatea unică, spre unicitatea individului, dar mai există şi irisul. Irisul este argumentul identităţii individuale; în iris există dosarul medical al omului - avem şi găsim bolile de acum 1O ani şi de asemenea bolile care vor fi peste 1O ani. Deci irisul este o modalitate de a recunoaşte individul foarte rapid. Mai nou s-au dezvoltat şi măsurătorile anatomice ale figurii; este şi aici foarte interesant că de fiecare dată individul are particularităţi în aceste măsurători. Dar identitatea materială nu conferă individului decât o aparenţă de unicitate, pentru că peste acest tip de identitate mate­ rială se aşeză celelalte două feluri de identitate: identitatea culturală şi identitatea imaginară. Ar fi oportun să vorbim aici dacă identitatea este sau nu simţ. Identitatea poate fi simţ în momentul în care omul îşi dezvoltă această capacitate de a trece de la individ anonim la personalitate, la personaj. Fiecare om are un tip de

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

15

mască; masca aceasta se datorează tipului de gândire, caracterului, masca aceasta este modelată de lumea din jur, dar şi de interio­ ritatea noastră, şi aici vorbim de profesie, de preocupări, de tot ceea ce ne defineşte din interior. Identitatea ca simţ poate fi uşor argumentată prin faptul că dacă luăm o piesă de teatru şi o punem în scenă la un spital de boli nervoase, cu oameni care au deficienţe psihice, o să observăm că fiecare îşi va intra în rol, dar foarte puţini vor reveni la ei înşişi; majoritatea, din cauza simţului identităţii alterat, vor rămâne în personaj sau vor fi foarte mult afectaţi de personajul pe care îl joacă. Actorii, prin profesia lor au capacitatea aceasta extraordinară de a juca orice rol, orice personaj şi de a reveni la propria lor personalitate. Uneori, însă, rolul devine mai puternic decât omul. Sunt de notorietate situaţiile în care anumite personaje şi-au pus atât de mult amprenta asupra actorilor, încât aceştia nu şi-au mai revenit. Iisus pare să fie un rol care poate să afecteze decisiv pe cei care l-au interpretat sau îl vor interpreta şi pe viitor.

Secţiunea a 4-a. Arheologie istorică, arheologie culturală, arheologie spirituală, conexiuni cu mentalităţi emoţionale şi psihanaliză colectivă Despre arheologia istorică se poate spune că nu există de foarte mult timp; se poate spune că unul dintre părinţii arheologiei modeme ar fi fost Schliemann, cel care a descoperit Troia. Arheologia s-a dezvoltat cu rapiditate şi încearcă să aducă dovezi materiale. Este vorba de tot ceea ce a rămas din trecut: obiecte, artefacte. Arheologia culturală face referire la zona înscrisurilor, la zona cronicilor, iar aici ar trebui să reamintim istoria Daciei, a unui foarte bun istoric grec care a fost adus în România de un domnitor grec şi care a fost preluat de alt boier grec şi care l-a pus la treabă; este vorba de D ionisie Fotino, care a reuşit să alcătuiască o istorie a poporului român şi care a fost de fapt surprins, pentru că şi-a dat seama că nu există decât foarte puţine înscrisuri şi dovezi culturale,

16

Psihosemiotică socială

istorice şi atunci a fost nevoit să călătorească la Moscova, Budapesta, Sofia, Belgrad şi Istanbul după acestea. Din cronicile şi înscrisurile pe care le-a studiat a reuşit să ofere o privire de ansamblu a istoriei poporului român şi a reuşit, de asemenea, să descifreze ceva din curiozitatea acestui popor care deşi într-o ţară bogată, nu şi-a dorit niciodată să se îmbogăţească, pentru că a avut conştiinţa că vor veni năvălitori şi vor fi jefuiţi. Acest tip de arheologie culturală, pe care se bazează toată istoria ştiinţifică prezentă a umanităţii este într-un fel şi subiectivă, deoarece cronicile sunt scrise de învingători, iar mărturiile de foarte multe ori sunt inexacte. Chiar în momentul în care aceste cronici apar, sunt păstrate de clasa conducătoare a colectivităţii respective care uneori le comandă direct. Se întâmplă ca unii istorici să scrie două istorii în acelaşi timp, una care devine publică şi cealaltă, care ajunge în sertar şi poate fi publicată în momentul în care comanditarii dispar. Este bine cunoscută acea mică povestire în care trei istorici trebuiau să se întâlnească, undeva la Londra, şi pe drum s-a produs un accident, toţi trei au fost martorii acelui accident, fiecare având o altă imagine a acelei întâmplări. Or, este foarte natural ca realitatea să fie filtrată de observator şi, de asemenea, mai există un tip de adevăr: de obicei, omul vede mult mai repede ceea ce crede el, deci este subiectiv, iar dacă nu cunoaşte un anumit lucru, s-ar putea ca acel lucru · nici să nu îl perceapă. Chiar putem spune că îndeobşte fiecare vede ceea ce vrea să vadă. În arheologia spirituală trebuie să pătrundem cu foarte multă grijă, pentru că este vorba tot de modulul spaţiu-timp, pe care se bazează şi arheologia istorică şi cea culturală, şi în care trebuie să se facă legături între civilizaţie şi modul de comportament al timpului respectiv şi obiceiurile acelor timpuri. Arheologia spiri­ tuală poate fi determinată şi înţeleasă în momentul în care ajungem la concluzia că nimic nu este întâmplător, iar dovezi în acest sens avem în momentul în care aducem argumentele lui Stefan Zweig, care vorbeşte de clipele astrale ale umanităţii, momente istorice esenţiale în care există conexiuni cu forţe şi cu energii transcen­ dente. De asemenea, repere importante le-au dat scriitorii care au

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

17

reuşit să imagineze acel şir de întâmplări aparent fireşti, dar care diferă şi sunt strâns conectate între ele. În arheologia spirituală trebuie să definim un lucru foarte important: care este legătura între Dumnezeu, între transcendent şi colectivităţi sau popoare. În general, popoarele l-au scos pe Dumnezeu din istorie; singurul popor a cărui istorie s-a împletit şi toate mărturiile istorice au fost conexate cu prezenţa lui Dumnezeu este, bineînţeles, poporul evreu, iar această eliminare a unui tip de neprevăzut, a unui arbitru care decide şi care schimbă cursul evenimentelor şi al istoriei, trebuie înţeles şi prin schimbarea care nu poate fi explicată şi determinată logic sau matematic, care aruncă existenţa omului în mâna unui destin, mai mult sau mai puţin implacabil. Aici, argumentul ar fi cele trei povestiri despre blestemele şi destinul unor oameni care au făcut foarte mult rău.

§1. Două poveşti adevărate Prima poveste: la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, când soarta evreilor din Europa era pecetluită, dar încă mai existau căi de salvare, câteva sute de evrei înstăriţi au cumpărat un vapor în scopul de a-şi duce familiile în America. Dar aveau nevoie de viză, aşa că s-au adresat ambasadorului SUA de la Londra. În fond, nu ar fi trebuit sa fie nicio problemă obţinerea vizei, dar ambasadorul a refuzat. Acei oameni curajoşi, determinaţi să-şi sal­ veze familiile, au plecat la drum pe ocean fără aprobările necesare. Când ambasadorul SUA a aflat, s-a grăbit să înştiinţeze guvernul american că se apropie de ţărmul ţării o navă cu emigranţi ilegali. Evreii care reuşiseră să scape din pericolele războiului s-au trezit la capătul drumului în imposibilitatea de a coborî pe ţărm. Lipsiţi de noroc, ei au trebuit să se reîntoarcă în Europa devastată de război, unde au fost arestaţi şi arşi mai apoi în lagărele de exterminare. Când s-a aflat aceasta, rabinul Londrei s-a dus la ambasadorul SUA de la Londra şi i-a spus: - Stimate domn ambasador, faptele tale sunt nedemne nu numai funcţiei pe care o ai, ci şi ca om. De acum înainte, din cauza că din vina ta s-a petrecut această crimă, tu şi toţi urmaşii tăi sunt blestemaţi!

18

Psihosemiotică socială

Ambasadorul se numea Joseph Patrick Kennedy, iar despre blestemul familiei Kennedy cred că a auzit toată lumea. A doua poveste: tot la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, când oamenii au înţeles soarta evreilor, în Lituania, ambasadorul Japoniei era un om integru care nu admitea crimele naziştilor şi a avut grijă de evreii din Europa, acordându-le viza de intrare în Japonia, de unde puteau pleca oriunde doreau. Astfel, el a salvat două mii de evrei. Când au aflat naziştii, au ordonat Japoniei, care era aliată lor, să îl destituie pe ambasadorul nedisciplinat. Până la termenul de părăsire a funcţiei mai erau două săptămâni, timp în care s-a lucrat zi şi noapte la editarea vizelor, ba chiar au fost luate şi ajutoare, echipe suplimentare de lucru, astfel că au salvat încă şi mai mulţi evrei. Aceasta era o faptă de mare curaj. Înainte de plecarea ambasadorului, a venit o delegaţie de la Templul din Vilnius pentru a-i mulţumi. - Pentru faptele tale de bine pentru poporul evreu, vei fi pomenit veşnic şi noi ne vom ruga ca Cel de Sus să te binecu­ vânteze şi să-ţi răsplătească ţie şi urmaşilor tăi. Bunul ambasador s-a întors în Japonia şi, spre surprinderea lui, nu a fost pedepsit, ci doar concediat şi a avut pensia anulată. Sugihara - acesta era numele ambasadorului - a murit în 1986 fără ca efortul şi curajul său să fie de notorietate în Japonia, dar în Israel i s-a acordat titlul de drept între popoare şi a fost primit cu cele mai mari onoruri. Identitatea culturală este identitatea tuturor obiceiurilor şi ritua­ lurilor existenţiale, legate de existenţa omului, naştere, cununie, moarte, de legăturile profesionale, de supravieţuire şi de existenţă, în ceea ce priveşte relaţia omului cu mediul înconjurător. Aici ar trebui amintit un lucru foarte important: în cultura Vechiului Testa­ ment, în cultura poporului evreu există un cuvânt care se numeşte jubileu şi el face referire la o tradiţie, la un obicei de o anumită sacralitate. Este vorba în jubileu de un tip de aniversare a 50 de ani, jubileu nu înseamnă altă vârstă sau altă aniversare. Din 50 în 50 de ani, poporul îşi lua un fel de an sabatic, pământurile agricole erau lăsate în plata Domnului, ca să poată exista şi animalele, să se

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

19

hrănească şi animalele, datoriile între oameni erau iertate şi era percepută ca un fel de formulă de restartare. Interesant este că pandemia pe care umanitatea a fost obligată să o trăiască a creat câteva luni sau poate chiar un an de jubileu, de restartare; natura şi-a revenit, există zone care au fost extrem de populate şi uite că au început să se cureţe şi poate că în înţelepciunea sa, umanitatea ar trebui să creeze măcar câteva luni de restartare, nu neapărat referitoare la pandemie, de care în mod sigur vom reuşi să scăpăm, ci ca o modalitate de relaxare, de restartare a mediului înconju­ rător, de care avem nevoie. În ceea ce priveşte mentalităţile emoţionale, trebuie neapărat să aducem ca argumente tot şirul de diferite mitologii. Mitologia unei colectivităţi, mitologiile existente, mitologia unui popor, a unei culturi; este o dovadă şi un argument impresionant al relaţiilor de cunoaştere interioară şi a conexiunilor omului cu Universul; nu există o mitologie superioară sau inferioară altei mitologii; există doar o lipsă de cunoaştere sau o lipsă de analiză. Am putea da exemplu aici faptul că mitologia românească, de care s-a ocupat Mircea Vulcănescu, încă nu este cunoscută şi receptată şi pusă în locul ei firesc. Nu este cu nimic mai puţin onorant, mai puţin important, faptul că lângă Hercule, poporul român l-a pus pe Greuceanu. Nu este nicio diferenţă, ar trebui să înţelegem, că de fapt frumuseţea mitologică a Elenei din Troia, care a produs războaie şi a schimbat lumi, nu are ceva mai mult decât personajul nostru popular, Ileana Cosânzeana. Trebuie să mai aducem aici un argument foarte important: capacitatea poporului român, rară dorinţa de a ne autolăuda, în a reuşi să abordeze teme fundamentale care fac referire la timp. Să ne aducem aminte de poveştile în care un personaj, eventual Făt-frumos, este într-o altă lume şi într-un alt timp. Lucrul acesta poate nu şi-a găsit încă exegeţii; de asemenea, ar trebui aici să mai aducem un argument foarte important, vizavi de întâmplare şi de destin, este vorba de gândirea cuantică a lui Ştefan Lupaşco, filo­ zoful român care a murit la Paris şi care spunea că dacă cineva coboară un sac din pod şi apoi îl urcă la loc, aceasta nu înseamnă că nu s-a întâmplat nimic. Tipul acesta de întâmplări, de conexiuni, care de foarte multe ori nu sunt înregistrate sau nu sunt

20

Psihosemiotică socială

observabile, sunt argumente pentru perturbări mai mult sau mai puţin importante, în modulul spaţiu-timp, pentru că modulul spaţiu-timp fragmentează în existenţa omului probe şi dovezi care duc la continuitate sau care duc la schimbări esenţiale.

Secţiunea a 5-a. La început au fost . . . Miracolul vieţii ca epifenomen, Moartea şi petrecerea spre Dincolo Aici trebuie să inserăm acel fragment despre inteligenţa crea­ toare care reuşeşte să ofere o structură de lucru, pentru că instru­ mentul cu care omul operează şi poate şi gândeşte este un instru­ ment sacru; este vorba de cuvânt. Cuvântul are trei forme de existenţă: are o prezenţă semantică (literară) care explică şi care defineşte ceea ce interesează în cunoaştere; cuvântul are o formă simbolică (semiotică), el este şi semn şi reprezentare schematică sau semnificativă şi aici trebuie să îl înţelegem nu neapărat ca formă de grafie, ci ca existenţă simbo­ lică; cuvântul are muzicalitate, este cântat; există un argument deosebit aici în momentul în care facem referire la Biblie, de fapt, aceste trei forme de înţeles ale cuvântului devin trei forme de citire a Bibliei. Dante spunea că sunt patru modalităţi, patru niveluri în care putem înţelege cartea sfântă: primul nivel ar fi într-adevăr acela de cronică şi aici putem vorbi de arheologie culturală, iar celelalte niveluri sunt cele de viaţă de forţă a cuvântului. Aşa cum spuneam, forţa literară are un nivel semantic de înţelegere, are un nivel simbolic în care lucrurile capătă semnificaţii legate de semiotică şi are un nivel de înţelegere în care intervine poes is-ul muzical. Biblia era cântată. La Teologie în trecut nu puteai să intri dacă nu ştiai să cânţi. Este vorba aici de prezenţa cuvântului ca muzică; de ce este importantă muzica? Pentru că muzica se apropie de vibraţia aceea subtilă în care în cazul rugăciunilor, a mantrelor, a cânte­ celor, a descântecelor, coboară Duhul Sfânt. Este vorba de vibraţie şi de o anumită armonie, un anumit control asupra cuvântului, pe care omul l-a pierdut mai mult sau mai puţin.

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

21

Miracolul vieţii ca epifenomen este o trimitere tot la modali­ tatea de înţelegere a existenţei noastre ca un miracol. Existenţa noastră nu poate fi explicată, viaţa nu poate fi explicată din inte­ rioritatea ei. Nivelul de gândire al omului are capacitatea de extra­ polare, creierul omului are capacitatea extraordinară a conştiinţei, aici este şi marea deosebire între om şi animal; animalul are simţuri mai mult sau mai puţin dezvoltate decât omul, are un tip de conştiinţă profund legată de supravieţuire şi de existenţa sa, dar nu are conştiinţa conştiinţei, aceasta este bariera prin care natura a făcut diferenţa între om şi animal. Omul, datorită conştiinţei, a reuşit să intre într-o zonă spiritual, teoretică, abstractă. În acest tip de analiză omul reuşeşte să se desprindă rară droguri, fără alte modalităţi de susţinere şi reuşeşte să gândească deasupra propriei sale existenţe. Aici ar trebui analizată o problemă importantă pentru toate societăţile, şi anume, morala; există o carte tehnică de funcţionare a omului, adică Cele 1 O porunci ale lui Moise şi care funcţionează indiferent de cultură şi de civilizaţie, sunt funcţionale la un român, la fel ca la un american sau japonez ori un chinez sau oricare altă fiinţă de pe pământ. Pentru că în momentul în care primele cinci porunci care fac referire la relaţia omului cu Dumnezeu sunt respectate, lucrurile îl duc pe om la un tip de armonizare cu Dumnezeu. Să nu te închini la chip cioplit, să nu iei în derâdere lucrurile sacre, să respecţi duminica şi să îţi respecţi să îţi iubeşti părinţii, ori aceste 5 porunci, în momentul în care sunt încălcate sunt considerate mult mai grave, păcatele sunt mult mai mari decât celelalte porunci pentru că sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva lui Dumnezeu şi sunt păcate aproape de neiertat. Această armonizare care face referire la partea spirituală, la conexiunea verticală a omului, este de fapt o localizare în modulul spaţiu-timp al fiinţei umane, iar restul de porunci se referă în plan orizontal la relaţiile umane care sunt destul de uşor de respectat: să nu fii violent, să nu ucizi, nici verbal şi nici fizic, să nu preacurveşti, deci să nu ai un comportament de destrăbălare, să nu furi, să respecţi proprietatea celuilalt, să nu minţi, când vorbeşti adevărul tău trebuie să fie da sau nu şi aici ar trebui să facem o referire la învăţătura lui Iisus, care spune: nu te lega, nu te jura pe nimic,

22

Psihosemiotică socială

c uvântul tău trebuie să fie dat s au nu şi ultima, să nu invidiezi, pentru că gelozia şi invidia proiectează şi este motorul şi fermentul tuturor răutăţilor; în momentul în care în rel�ţia orizontală omul respectă aceste 5 porunci nimeni nu poate să vină, să îl tragă de mânecă şi să îi reproşeze ceva. Este o armonizare a omului cu ceilalţi oameni. Ceea ce trebuie spus este faptul că Iisus Hristos în momentul în care a venit şi a schimbat paradigma existenţială spirituală a omului a transformat poruncile în 10 fericiri, ceea ce este încă greu de înţeles, dar este esenţial pentru existenţa omului. Când vorbim despre moarte şi petrecerea spre dincolo trebuie să facem referire la un fenomen greu de acceptat şi de înţeles. Omul, aşa cum bine spunea Camus, este condamnat la moarte din momentul în care a apărut pe pământ. Această condamnare la moarte este ceva normal; este firesc ca ceea ce se naşte să şi piară, intră în firescul naturii înconjurătoare. Ce trebuie să înţelegem şi ce trebuie să observăm este faptul că această moarte duce la o perpe­ tuare continuă a vieţii. Deci moartea nu este un punct, este, aşa cum spunea Victor Hugo, o virgulă. De ce este moartea o virgulă? Pentru că în momentul în care omul îşi abandonează aici corpul material, sufletul şi spiritul se desprind, aceste două forţe aceste două entităţi ale omului, sunt imateriale şi imposibil de analizat cu instrumentele fizice. Sufletul şi spiritul îşi continuă existenţa în alte planuri şi sunt nenumărate dovezi ale experienţei, ale existenţei de dincolo a făpturii umane, a sufletului şi a spiritului. În Ardeal există un cuvânt care a rămas cumva în limbajul nostru într-un mod greşit înţeles, şi anume petrecanie. Când spui că îţi fac de petrecanie este ca şi cum te duci să îl omori. Dar petrecania era o modalitate a colectivităţii de a conduce mortul, de a-l petrece spre dincolo, iar acesta nu era un moment tragic; este într-adevăr o sufe­ rinţă să pierzi pe cineva drag, este o suferinţă să asişti la înmor­ mântarea oricărei fiinţe, dar trebuie să înţelegem că, într-un fel, dacii aveau dreptate: ei credeau în existenţa vieţii de dincolo şi se bucurau pentru că de foarte multe ori ceea ce opreşte chinul şi suferinţa unei boli cumplite este această trecere, omul scapă de toate greutăţile şi de toate necazurile prin care viaţa îl obligă să treacă. Or, această petrecere la care noi asistăm este problema noastră, nu este problema celui care a decedat; noi rămânem aici cu

De unde venim, cine suntem, unde ne ducem

23

partea materială, urma materială a trecerii lui, care în memoria noastră şi cultura noastră ne dovedeşte în orice loc al planetei, că ceea ce a lăsat în urmă omul, partea spirituală, partea sufletească, acele lucruri sunt extrem de importante.

Capitolul II Naştere, dezvoltare, evoluţie, progres Secţiunea 1. Fiinţa ca supravieţuitor egocentric şi colectiv, în care viaţa nu este nici bună, nici rea, nici morală şi nici imorală. De la gândirea amorală a barbarului tribal la libertatea absolută, dar iluzorie, a drogurilor Orice fiinţă, indiferent de regn, poate fi considerată o entitate, o particulă existenţială. Dar niciodată natura nu a creat o singură particulară existenţială. Există în toate regnurile foarte multe fiinţe care împreună devin fiinţe colective. Indiferent de lumea vegetală, indiferent dacă vorbim de insecte, de mamifere şi aşa mai departe. Bineînţeles că şi omul poate fi considerat, în momentul în care este privit în singularitatea lui, ca o particulă existenţială. Dar nicăieri fiinţa nu apare din nimic; ea este gene­ rată, născută, creşte, se hrăneşte, evoluează şi dispare. Ori ciclul acesta al vieţii demonstrează că viaţa în sine prin această formă de organizare repetitivă este eternă. În momentul în care vorbim de om ca individualitate, el are tendinţa de a controla şi dirija lumea înconjurătoare. Plânsul unui copil nu este altceva decât semnul că el există, semnul prin care el comunică că are nevoie de afecţiune, de hrană, că are nevoie să fie îngrijit şi are nevoie de protecţie. Copilul în primii ani de existenţă este unul din marii manipulatori, dar fără acest tip de manipulare nu poţi să fi dirijat de o programare calculată. Este o formă naturală de supravieţuire, o formă naturală de protecţie. În momentul în care omul trece de la această particularitate existenţială şi intră în diverse colectivităţi, în momentul în care începe jocul cu alţi copii, în momentul în care tipul de comunicare cu lumea înconjurătoare se schimbă, copilul îşi dezvoltă încetul cu încetul un tip de caracter, un tip de compar-

Naştere, dezvoltare, evoluţie, progres

25

tament, el devine o mască, el devine o persoană; persoană chiar acest lucru înseamnă în limba greacă: o mască, un chip. Aşa cum un om are un mod de a fi definit ca personaj , la fel poate fi definit ca personaj şi un personaj colectiv, la fel poartă un chip imaginar corespunzător tipurilor de colectivitate. Colegii, tovarăşii, camarazii, toţi cei care trăiesc în anumite forme de colectivitate capătă la un moment dat un tip de identitate, de mască colectivă. Ceea ce este important în momentul în care vorbim de o fiinţă vie şi ne referim la fiinţele microscopice sau ne referim la regnul vegetal ori la cel animal, formele de existenţă şi lucrul acesta este dovedit în psihologia animală, nu au un filtru moral. Chiar dacă modul de comportament suferă tot felul de transformări, se ajunge la tot felul de forme ritualice de împerechere, de cunoaştere, de curiozitate, tot timpul fiinţa comunică, dar nu putem vorbi în momentul în care ne referim la plante sau animale, de moral sau imoral, nu putem vorbi de bine sau de rău, filtrul acesta este un filtru uman, pe care nu îl putem impune lumii înconjurătoare. Viaţa îşi are legile ei stricte în care cel mai puternic supravieţuieşte şi încearcă să îşi elimine concurenţii sau să îi domine. Într-un fel sau altul, lucrul acesta, dintr-un punct de vedere istoric, s-a petrecut şi cu omul, dar există în momentul în care facem o analiză strict ştiinţifică, un tip de existenţă individuală a fiecăruia, o modalitate de intimitate existenţială, în care nu putem vorbi de moral, de imo­ ral, de bine sau de rău. Este o formă de existenţă diferită, care ar trebui, datorită filtrelor morale şi de altă natură, să fie superioară, dar de multe ori omul se poartă mai rău decât un animal. Faptul că omul îşi arată sau îşi dezvăluie la un moment dat anumite trăsături de comportament ale existenţei sale nu este altceva decât intrarea într-un joc social, într-un joc al existenţei publice. În momentul în care vorbim de fiinţe colective şi de modalităţi în care binele şi răul se transformă în funcţie de tipul de analizator, de tipul de observare trebuie să reţinem că ce este bine pentru o singură persoană poate să nu fie bine pentru o colecti­ vitate şi invers. Ori modalitatea aceasta de acceptare face să se impună anumite legi, mai mult sau mai puţin vizibile, existenţiale. Ceea ce a reuşit

26

Psihosemiotică socială

să ordoneze existenţa omului a fost apariţia tablelor, legilor lui Moise. Cele 1 O porunci primite de Moise pe Muntele Sfânt sunt o carte tehnică de funcţionare a omului, ele sunt universale şi apli­ cabile oricărui om de pe această planetă pentru că ele au această putere de a proteja personaj ul, de protecţie a omului şi de a-l plasa într-o relaţie corectă cu ceilalţi şi la fel cu mediul înconjurător. Restul legilor nu sunt altceva decât modalităţi convenţionale, restrictive, pentru a putea exista o anumită comunitate. B ineînţeles că legile create de om sunt modificabile, sunt perfectibile. Ele într-adevăr pot să aibă această dimensiune a binelui şi a răului, dar totul este în funcţie de modul de observare, de observator, ele pot fi morale sau imorale, în funcţie de cel care le analizează. Nu există în afara codului lui Moise un alt punct de analizare prin care noi să intervenim asupra unor legi comportamentale tribal. Spre exemplu, istoria a dovedit că fiecare tip de comunitate şi-a creat legile existenţiale în funcţie de obiceiurile, de specificul şi de necesităţile locale. Lucrurile acestea au fost diferite; ceea ce se încearcă acum este modalitatea de cuprindere, cumva globalizată, a unor legi perfectibile. Legile umane pot schimba limita comportamentului individului, dar nu schimbă mentalitatea acestuia. În momentul în care vorbim de obiceiuri şi de modalităţi de interpretare a existenţei în formele istorice tribale putem găsi modalităţi stranii şi ciudate de comportament social. Dar lucrurile acestea trebuie analizate fără ochelarii timpului nostru. Analiza pe care noi trebuie să o facem în momentul în care încercăm să avem o cunoaştere adevărată asupra modului de comportament colectiv a unor triburi, a unor forme primitive de existenţă, nu o putem realiza decât dacă lăsăm deoparte ochelarii timpului, ochelarii moralei, ai binelui şi ai răului, ochelarii subiectivi pe care noi îi purtăm. Acelaşi lucru trebuie înţeles şi momentul în care încercăm să facem o analiză asupra modalităţii de alienare a celor care caută prin intermediul drogurilor şi prin alte diverse forme de adicţie să se elibereze de probleme. Ori lucrurile acestea trebuie ştiute tocmai pentru a putea avea control asupra lor. Relaţia omului cu formele de drog a fost, din punct de vedere istoric, până nu de mult, foarte strânsă. E de ajuns să amintim de anii 1 920, să amintim de tot felul de forme prin care lumea încerca - şi nu era considerat un păcat -

Naştere, dezvoltare, evoluţie, progres

27

să iasă, prin alcool sau prin opium, din problemele existenţiale. Totodată, au fost şi oameni care au făcut astfel de experienţe în dorinţa unui tip de cunoaştere, de aprofundare a senzaţiilor, a formelor de existenţă extrasenzoriale. Este normal ca toate aceste analize ale modalităţilor omului de a se cunoaşte şi a se identifica să fie un proces cu un anumit risc. Dar lumea iluzorie pe care o creează acest risc trebuie ţinută cumva sub control. Drogul poate fi într-adevăr o formă de manipu­ lare, dar la fel de important poate fi şi faptul de a transforma televiziunea în drog sau internetul în drog; la fel de periculos este să creezi adicţii prin modalităţi de dirijare şi de spălare a creierului. În încercarea ca omul să încerce să se protejeze de aceste forme de adicţie nu există decât şansa unei comunicări corecte. Comunicare înseamnă dialog în momentul în care omul caută anumite răspunsuri fără să-şi pună întrebări, fără să pună întrebări altora, îară să încerce să caute răspunsuri în cărţi sau în ştiinţă sau în jurul său. Aceste modalităţi nu fac altceva decât să ducă la însingurare, fenomen pe care trăim în momentul în care observăm o serie întreagă de tineri care cred că sunt în comunicare, dar ei sunt numai receptori, nu au capacitatea de a comunica, ei doar primesc informaţii, mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin utile şi care nu fac altceva decât să iluzioneze şi să creeze o dependenţă faţă de acest mod halucinant al schimbării. Tot timpul, copilul ori tânărul aşteaptă ceva nou; tot timpul aşteaptă o revelaţie, un adevăr fundamental şi bineînţeles că frânturile de adevăruri pe care le primeşte în formă de citate, mai mult sau mai puţin adevărate, nu fac altceva decât să îi creeze lui o structură peticită a existenţei, pentru că este cu totul altceva în momentul în care studiezi opera unui filosof, este cu totul altceva momentul în care cauţi să cunoşti cu adevărat opera originală şi în care te documentezi şi afli şi măcar dacă ai cumva competenţa unei cunoaşteri adecvate. Este cu totul altceva faţă de aceste frânturi, faţă de aceste argumente care pot fi folosite ocazional pentru a explica şi pentru a motiva aproape orice. Şi acest tip de comportament, acest tip de unitate a colectivităţii intemauţilor are un chip, o mască ce nu se schimbă, doar îmbătrâneşte şi devine din ce în ce mai hidoasă. De obicei, aceştia nu dau dovadă de inteligenţă creatoare.

28

Psihosemiotică socială

Secţiunea a 2-a. Omul între destin, providenţă, hazard şi voinţă Omul a căutat întotdeauna să afle câte ceva din viitorul existenţei sale şi a încercat tot felul de formule magice, tradiţionale sau netradiţionale, a mers la profeţi, a întrebat şi a căutat să îşi cunoască viitorul; a vrut să îşi cunoască destinul şi a încercat să îşi raporteze existenţa între el şi vi itor. Modul de a raporta existenţa la viitor este modalitatea suportabilă a fiinţei umane de a exista. În momentul în care pentru un motiv sau altul viitorul nu oferă nimic, viaţa omului îşi pierde valoarea în ochii lui. Acest raport al omului cu viitorul a fost rezolvat în timpuri istorice în moduri diferite. De exemplu, la vechii greci există un zeu cu ochii acoperiţi care era părintele şi tatăl tuturor zeităţilor din mitologia greacă şi se numea Fatum, adică destinul. Aşa de frică le era oamenilor, încât nu îi aduceau niciun fel de jertfă şi nici măcar nu vorbeau de el, nu îl pomeneau, pentru că destinul era implacabil. Raportul acesta de groază, de frică faţă de viitor îl face pe om să cadă într-o incapa­ citate de a-şi îndeplini menirea. Schimbarea acestui destin în ideea de soartă sau de providenţă este transpoziţia viitorului în mâna unei singure zeităţi, a lui Dumnezeu. În momentul în care noi am scăpat de grija viitorului şi considerăm că Dumnezeu este responsabil de viitorul nostru facem aceeaşi greşeală ca şi vechii greci, pentru că în relaţia noastră cu viitorul nu există hazard, nu există întâmplare, noi suntem produsul tuturor întâmplărilor, tuturor faptelor care s-au produs până la noi. Suntem un conglomerat de efecte, ori în modalitatea noastră exis­ tenţială avem liberul arbitru, noi putem decide în orice clipă la o răscruce de drumuri, sau la o răscruce de gânduri sau la o răscruce de alegeri emoţionale sau intelectuale. Tot timpul noi facem o alegere, nu o face nimeni în locul nostru; este vorba de libertatea, de valoarea spirituală pe care Dumnezeu a dăruit-o omului. Omul nu este conştient de această libertate şi această libertate de foarte multe ori rară o bază a legilor rămâne suspendată şi devine haotică. Modalitatea noastră de a înfrunta ziua de mâine, de a putea să avem o existenţă liniştită, individuală şi colectivă, ne-a dus la

Naştere, dezvoltare, evoluţie, progres

29

modalităţi de a apăra, de ne ajuta. Gândiţi-vă că există o simbolis­ tică a tuturor triburilor, există modalităţi de recunoaştere a tatua­ jelor, a diverselor triburi, există în tot ceea ce înseamnă istoria umanităţii o heraldică, o simbolistică prin care un neam, un popor, o ţară încearcă să-şi adune energia simbolică în spatele unei zeităţi, unei mascote, a unui simbol de un anumit fel. Şi acum încă mai există aceste tipuri de reprezentare simbolică: să ne gândim numai la modalităţile prin care fiecare stat îşi alege un steag, modalităţile prin care fiecare armată îşi alege anumite simboluri. modalităţile prin care îşi coordonează în momentele de ceremonie existenţa un anumit popor. Chiar şi acele reprezentări grafice sau caricaturale cu unchiul Sam nu sunt altceva decât reprezentări ale acestui personaj colectiv, această mască de care aminteam mai înainte. Ceremoniile, indiferent că ne referim la cele din Antichitate sau din Bizanţ sau din istoria recentă ori din prezent, nu sunt altceva decât reprezentări teatrale, reprezentări carnavaleşti, cu muzică, cu simboluri, prin care să se creeze ideea de unitate, de certitudine, modalitatea prin care omul se simte apărat de o forţă superioară lui, este ceea ce motivează pe om să se alăture unei armate şi să lupte pentru un ideal colectiv. Dar şi în momentul în care se produce o revoltă sau o revoluţie tot la forme teatrale de existenţă asistăm. Haosul nu este altceva decât o formă de teatru, o formă de compor­ tament colectiv care sare legile şi aparenţele, mai mult sau mai puţin groteşti sau hidoase. Ceremonialul şi ceremoniile sunt foarte importante pentru stabili­ tatea şi pentru puterea unei ţări. Fără ceremonii, o ţară dovedeşte că este slabă; cu cât ceremonia este mai fastuoasă, cu atât ea conferă mai multă încredere şi dă senzaţia de putere. Să ne aducem aminte de ceremonia de încoronare sau de căsătorie a clasei conducătoare, să ne aducem aminte că lucrurile acestea nu vor dispărea pentru că ele reprezintă cumva un tip de necesitate, de spectacol şi chiar dacă acest spectacol are partea sa derizorie la o analiză ştiinţifică, el devine o modalitate de coagulare. Chiar spectacolele sportive, chiar şi olimpiada; olimpiada nu reuşeşte să facă altceva decât să devină o ceremonie planetară, în care de fapt recunoaştem simbolurile ţărilor respective. Modalităţile acestea de reprezentare sunt absolut nece­ sare pentru suportabilitatea şi pentru existenţa unui stat, pentru exis­ tenţa unui partid, pentru existenţa unei colectivităţi.

30

Psihosemiotică socială

Secţiunea a 3-a. El şi Ea - o singură persoană Relaţia de cuplu, relaţia dintre un bărbat şi o femeie trebuie înţeleasă din punct de vedere al forţelor care există în bărbat şi în femeie. Dacă privim această relaţie doar ca o întâmplare în care un partener, bărbatul, de obicei, sau femeia îşi consideră partenerul ca o proprietate şi relaţia între bărbat şi femeie este doar o formă de posesiune, ca faţă de un obiect sau alt bun, atunci această formă superioară de apropiere devine violentă, devine agresivă, devine aproape criminală, duce la viol şi la crimă; pentru că nici bărbatul şi nici femeia nu au drept de viaţă unul asupra celuilalt. Bărbatul şi femeia pentru a avea o privire cu adevărat corectă ar trebui să fie poziţionaţi în aspectul lor sacru, aproape sacerdotal şi atunci aproape inevitabil ne ducem la Biblie şi găsim în Geneză, în momentul în care Dumnezeu l-a făcut pe Adam, că din această energie adamică Dumnezeu a luat o coastă. Trebuie să ne gândim la o geometrie genetică, şi pentru aceasta a creat-o pe Eva. Eva, într-o traducere corectă, este nu o însoţitoare, un supus, ci este altcineva, care există în afara bărbatului. Ori tot în Biblie (şi trebuie înţeles dintr-un nivel superior al celor şapte niveluri de citire a Bibliei) se află acea prorocire a lui Dumnezeu că bărbatul îşi va găsi perechea şi împreună îşi vor părăsi părinţii şi împreună vor fi un singur trup. Aşadar, acesta este proiectul sacru al Uniunii dintre un bărbat şi o femeie. Ce se întâmplă cu acest cuplu, ce se întâmplă cu această unire de energie? Energie pentru că este vorba de ceea ce există şi în bărbat, şi în femeie. Ambii au în spatele lor un şir de strămoşi, au un şir de mii şi mii de taţi, aceasta înseamnă o moştenire genetică şi o energie aşa cum am subliniat mai sus. De foarte multe ori înseamnă chiar şi un tip de cunoaştere culturală, mai mult sau mai puţin clară. Au, de asemenea, şi bărbatul şi femeia, energiile şi forţa a mii de oameni, vorbind de ascendentele feminine şi ale bărbatului, şi ale femeii. Există şi ceea ce a definit Carl Jung în momentul în care vorbea de subconştientul colectiv; este vorba de animus, care sunt energiile masculine ce există în femeie şi anima, energiile feminine care există în bărbat, şi aici ar trebui să facem o distincţie pentru că

Naştere, dezvoltare, evoluţie, progres

31

an imus se referă la valorile spirituale. Conform culturii europene, tot ceea ce înseamnă reprezentare feminină, începând cu Sophia, de unde avem filosofia, Athena, de unde avem Ath eneum- biblio­ tecă, ştiinţă, Diana, care a fost prima zeiţa a templelor închinate naturii, zeiţa vânătorii, Venus, zeiţa frumuseţii, de asemenea şi Fecioara Maria, se transformă în simboluri feminine, chiar dacă în forţa lor, în existenţa lor au forme de energie masculină, au o putere aproape masculină, vorbim de partea spirituală. Ceea ce pare iarăşi foarte interesant este că an ima, care face referire la inteligenţă emoţională, sunt energiile feminine care există în bărbat şi bineînţeles că şi în femeie, dar care duc la luarea unei decizii. Bărbatul este mult mai aproape de decizie şi de voinţă; aici găsim lumina, aici găsim mângâierea, aici găsim cuvântul, voinţa, pacea interioară şi iertarea. Chiar dacă pare vorbim de exemplu, despre iertare - o energie feminină, o energie slabă, este puterea extraordinară a iertării şi aici simbolul perfect al iertării este Iisus. Gândiţi-vă la energia şi forţa lui Iisus pe cruce, care ar fi putut dintr-un cuvânt, dintr-o mişcare să îi spulbere pe cei care îl răstigneau, ce forţă a avut să se lase ucis pe cruce pentru a dovedi acea forţă divină a lui şi pentru a arăta celorlalţi nimicnicia şi ura şi răutatea lor prostească, pentru că i-a iertat. În relaţia el-ea, ca persoane, există şi un tip de reprezentare, pe lângă acea energie adamică, o reprezentare a matriţei feminine. Aici ar trebui să vorbim de faptul că Fecioara Maria a acceptat Voinţa Duhului Sfânt şi a fost gazda, a fost mama lui Hristos. Dumnezeu s-a smerit, a stat nouă luni în pântecele Mariei înainte să se nască. Momentul naşterii a transformat-o pe Fecioara Maria în Împărăteasa a Toate, iar pe Iisus Hristos, în fratele nostru, să ne aducem aminte că vechii creştini îl numeau frate. Există tot în această relaţie şi un raport de oglindire care trebuie înţeles tot ca energie masculină, pentru că femeia are în interio­ ritatea ei această reprezentare a bărbatului, de care se simte legată şi tot în lumina acestei idei, şi reprezentarea feminităţii din mintea bărbatului. Aici vorbim de două tipuri de identitate imaginară pentru că acest tip de identitate nu este una fizică, fiziologică, ci este o identitate în planul imaginativ. Ori ceea ce a fost întotdeauna cântat de poeţi, ceea ce întotdeauna a fost subiectul celor mai

32

Psihosemiotică socială

frumoase povestiri sau opere muzicale, de balet, de dans, de cinematograf, povestea aceasta de dragoste dintre un bărbat şi o femeie îşi are eternitatea ei şi forţa ei, tocmai prin_ sacralitatea ei.

Secţiunea a 4-a. De la Peştera lui Platon, prin baladele şi epopeile vechi, spre Cinematograf ca hipnotizator în masă. Fabrica de vise colective - generator de evoluţie tehnică şi spirituală Trebuie să amintim că începuturile psihologiei speculative s-au bazat şi au pornit de la cunoaşterea operei lui Aristotel care s-a ocupat de descifrarea sufletului; bineînţeles că şi Critica raţiunii pure a lui Immanuel Kant a fost un pas în cunoaştere, ca să nu mai vorbim de preocuparea de redefinire a spiritului creată de He gel. Dar ceea ce este important în definirea identităţii culturale a individului, dar şi a unei colectivităţi, a fost ideea excepţională a lui Platon, în care ca un fel de premoniţie, explica că oamenii se află într-o peşteră şi în căutarea adevărului se uită în afara unde există pe un perete un joc de umbre; deci nu în contact direct cu adevărul, ci o proiecţie a adevărului. Aceasta este o descriere pri­ mitivă a cinematografului, a teatrului dacă vreţi şi chiar a teatrului de umbre. Teatrul a însemnat un pas înainte în crearea unei conştiinţe colective prin descifrarea şi analizarea unor adevăruri punctuale sociale sau importante pentru făptură umană. Deosebirea între teatru şi circ, aici facem referire la începuturile circului, care au fost renumitele lupte de gladiatori, este fundamen­ tală, pentru că jocul pe viaţă şi pe moarte care se desfăşoară în circ, periculozitatea a ceea ce se întâmplă acolo, a aparţinut unui tip de spectacol social. Nevoia de sânge, nevoia de a te bucura de suferinţa şi problemele care nu îţi aparţin doar ca spectator, s-au transformat încetul cu încetul într-un plan imaginativ în specta­ colele de sport, în ceea ce înseamnă fotbalul la ora actuală. Poate că dintre toate sporturile, cele mai violente ne pot aduce cu gândul la dorinţa aceasta colectivă de luptă a vieţii cu moartea.

Naştere, dezvoltare, evoluţie, progres

33

Apariţia teatrului a creat o foarte importantă dimensiune cultu­ rală colectivităţilor şi individului. Identitatea culturală trebuie să înţelegem că este deosebit de importantă pentru că ea este factorul de progres şi evoluţie. În momentul în care un personaj care conduce o colectivitate, un dictator, un preşedinte, are un nivel al identităţii culturale foarte scăzut, deciziile lui sunt primare, de foarte multe ori primitive. Este foarte interesant că experienţele de tip second life, realitate virtuală, cinematografie 3D nu au avut succesul scontat. Nici măcar Metaversul nu pare să fie în stare să schimbe paradigma. Şi anume că povestea contează mai mult decât realizarea artistică şi efectele speciale. Şi acestea contează, dar nu pot înlocui povestea. Teatrul şi cinematograful în formula lor clasică par să fie suficiente pentru nevoia de transfer în pielea altora pe care o avem indiferent de cât de mulţumiţi sau nemulţumiţi suntem de propria existenţă.

Secţiunea a 5-a. Criza actuală economică şi culturală. Efectul de caleidoscop al hiper-specializărilor ca fenomen nociv de fragmentarism Trebuie să recunoaştem că arta a fost foarte importantă în evoluţia culturală a individului, dar şi a colectivităţilor. Accesul la valorile produse de artişti, accesul la operă, la capodopere, indife­ rent că vorbim de literatură, muzică, pictură, sculptură, balet, opera sau dans, a consolidat identitatea culturală colectivă. Pericolul în care se află în prezent artele este produs tocmai de tipul de democratizare generat de o idee falsă că oricine, oricând, oriunde, poate să producă artă. Nu există o idee mai stupidă decât aceasta, pentru că dacă luăm de exemplu muzica, nu există creaţie muzicală fără cunoaşterea profundă a legilor muzicii, nu există şi nu va exista creaţie muzicală, decât experienţe primitive şi neim­ portante, fără un antrenament fără o tehnică, fără un tip de virtuo­ zitate. Ori răsturnarea aceasta valorică, ideea că oricine care de mâine se apucă să picteze sau să facă muzică devine artist, creator de sens, duce la crearea unor subproduse, a unor monstruozităţi.

34

Psihosemiotică socială

Cum se poate demonstra acest lucru? Foarte simplu: în momentul în care iei desenele produse de un amator şi i le rupi în faţă, el poate să facă o criză şi chiar să se sinucidă. De ce? Pentru că relaţia între el şi opera lui este ca şi relaţia cu o fiinţă vie, este copilul pe care el l-a născut şi care chiar dacă este un monstru, este al lui. El nu înţelege, un amator, un diletant, nu poate să distrugă subprodusul, nu poate să distrugă ceea ce este fals; el nu caută perfecţiunea, nu o vede, nu o înţelege. Să ne aducem aminte chiar şi în cazul literaturii: faptul că Cervantes şi-a rescris celebrul roman Don Quijote, să ne aducem aminte de toate etapele de creaţie prin care a trecut poezia lui Eminescu, să ne aducem aminte de cât de multă muncă şi ce formule laborioase au avut maeştrii din toate domeniile. Fără cunoaşterea profundă asupra legilor intrinseci ale fiecărei arte nu se poate produce artă. Dorinţa de celebritate, dorinţa de recunoaştere, care acum este cumva substituită de prezenţa pe Facebook a selfie-urilor, de această boală care se cheamă seljiefrenia, îl aduce pe om în prim-plan. Omul încearcă să fie în centrul atenţiei, dar el nu este în centrul atenţiei pe o scenă, el este în centrul atenţiei în mijlocul circului, el este într-un spectacol al existenţei foarte violente şi dure a vieţii cu moartea, el nu produce o proiecţie şi este un produs al proiecţiei superioare artistice. Răsturnarea aceasta de valori, nerecunoaşterea adevăratelor valori clasice, tradiţionale sau contemporane, creează şi o răstur­ nare de atitudine, mai mult sau mai puţin colectivă, asupra lumii înconjurătoare. Efectul acestei crize culturale duce inevitabil şi la o criză financiară. Criza financiară produce şi criza economică: la ora actuală nu mai vorbim de o criză de supraproducţie, de o criză economică, pentru că economia nu mai produce finanţe, ci finanţele produc economie, iar faptul că moneda, această iluzie nu este altceva decât elementul de încredere pentru un guvern, pentru o ţară. Acest element de încredere este un element subiectiv: când cumpărăm un dolar cumpărăm încrederea noastră în guvernul american, în struc­ tura şi forţa unui stat; când cumpărăm un euro, la fel, cumpărăm încrederea noastră asupra forţei şi unităţii şi economiei europene şi la fel cu fiecare monedă diferită; în momentul în care nu credem în

Naştere, dezvoltare, evolu/ie, progres

35

valoarea unei monede, nu o cumpărăm. Dar indiferent cu ce monedă operăm, descoperim că suntem posesorii unor iluzii de credibilitate; credibilitatea nu intră în niciun fel de formulă econo­ mică, financiară - este foarte uşor să distrugi credibilitatea unei bănci speriind acţionarii sau publicul larg, este foarte uşor să distrugi credibilitatea unei monede naţionale, este foarte uşor să manipulezi încrederea şi să dezvolţi neîncredere şi să produci jocuri de natură financiară. Criza culturală produce inevitabil criză financiară şi criză economică. Ieşirea din aceste tipuri de criză se poate face numai prin consolidarea şi stabilitatea culturală. Această formulă de stabili­ zare este foarte greu de oferit la ora actuală, pentru că ştiinţa a dus la un tip de caleidoscop valoric, nu mai putem vorbi acum de un tip de autoritate ştiinţifică, universal sau general, pentru că fiecare merge pe un drum separat şi aprofundat în cunoaşterea ştiinţifică şi foarte greu mai poate veni cineva care să facă conexiuni. Dezvoltarea aceasta ca un soi de rădăcini care se duc în toate direcţiile duce la uciderea trunchiului; rădăcinile acestea nu produc seva necesară pentru ca să trăiască, să urce prin corpul copacului şi să producă frunze sau florile artei; ca să nu mai vorbim de fructe. Fragmentarismul acesta în cunoaşterea ştiinţifică, hiper-speciali­ zarea este tot unul din motivele crizei actuale. Va trebui şi vor apărea tipuri şi formule ştiinţifice noi, suntem convinşi că vor apărea şi forme de artă nouă. Omul va avea întotdeauna resurse de a-şi consolida energiile şi forţa interioară culturală şi chiar dacă experienţa, pe care să zicem că au trăit-o toţi în momentul pande­ miei, dincolo de pandemia fricii şi dincolo de toate speculaţiile pe marginea acestui eveniment, nu va face decât să restarteze totul şi să consolideze un nou început.

Capitolul III Lumea văzută şi lumea nevăzută Creştinii vorbesc despre Dumnezeu, care este al lumii văzute şi al lumii nevăzute. Oamenii de ştiinţă au descoperit încetul cu încetul că, de fapt, dincolo de limitele noastre de percepţie, mai există sunete, mai există culori, mai există mirosuri şi bineînţeles că există o lume nevăzută. Ne putem imagina foarte simplu că în acelaşi timp cu noi, în jurul nostru, poate exista o infinitate de lumi paralele, o infinitate de fiinţe care să trăiască în alte planuri şi pe care limitele noastre de percepţie ne fac să nu le vedem, ne fac să nu intrăm în contact cu ele; este o ipoteză. Oricum, ştim că există lumi paralele şi bineînţeles că există şi o lume nevăzută. Percepţiile noastre definesc, într-un fel, tipul de cunoaştere pe care mintea noastră se organizează. Dar omul, în sine, este un fel de aparat receptor: creierul lui asimilează informaţii, imagini şi gânduri. Dacă luăm viaţa unui om şi încercăm să ne imaginăm cât de multe lucruri a văzut, cât de multe lucruri a simţit, cât de multe senzaţii diferite a avut, există o infinitate de secvenţe în memoria lui şi nimeni, niciodată, nu va putea şti cu adevărat ceea ce s-a întâmplat în viaţa unui om. Întotdeauna biografiile sau creaţiile ori memoriile sau modul prin care omul încearcă să îşi mărturisească experienţele existenţiale sunt limitate şi nu vom putea, chiar dacă am reuşi să îi anexăm omului o cameră de luat vederi, prin care să receptăm mediul şi lucrurile cu care intră în contact, nu am putea să ştim ce se petrece în interioritatea sa. Iar pe de altă parte, memoria este creativă, iar subiectivitatea îşi pune amprenta pe modul în care este spusă orice poveste. Există, de asemenea, o mare parte din existenţa omului care se produce în somn; somnul este necesar pentru bioritm. Fără bioritm, un lucru continuu devine şocant, un sunet continuu. Dacă un om ar auzi un sunet continuu, ar înnebuni. Bioritmul este foarte important pentru existenţa vieţii. În momentul în care înţelegem legea biorit­ mului, care apare şi la Moise, este vorba de legea care spune că o zi

Lumea văzută şi lumea nevăzută

37

trebuie să o laşi lui Dumnezeu, să nu munceşti şi să nu munceşti pe alţii, este vorba deci de legea ritmului. La şcoală există recreaţie, atunci când vrei să realizezi ceva ai nevoie de pauză de lucru. Bineînţeles că ritmul este foarte, foarte important pentru că viaţa noastră şi tot ceea ce se produce în timp este secvenţial. Există arte precum literatura, muzica, dansul, cinematografia, opera, care se desfăşoară în timp, dar există şi arte în care lucrurile sunt continue, sunt instantanee: o lucrare de pictură, o compoziţie, o putem percepe instantaneu; există un parcurs pe care ochiul îl desfăşoară, cu o viteză insesizabilă, în momentul în care vede o imagine complexă. Dar prin imagine omul poate să aibă reprezen­ tarea semiotică a semnului, a simbolului, poate să ajungă la un adevăr instantaneu. În această modalitate de cunoaştere a privirii globale trebuie să încercăm să aducem ceea ce are putere, exact ceea ce înseamnă puterea simbolului, semnificaţia lui. Simbolul în sine este un lucru abstract, care poate fi interpretat. De foarte multe ori un simbol a fost perceput într-un anume fel, au fost civilizaţii care au perceput diferit acelaşi simbol; el în sine, indiferent că vorbim de un simbol sacru, indiferent de tipul simbolului, semnul, reprezentarea, nu au nicio importanţă. Putem să distrugem o carte, putem să distrugem un tablou, o icoană, dar ceea ce dă forţă nu este materialitatea şi reprezentarea acelui semn, ci puterea noastră şi relaţia noastră cu acel semn, cât de mult credem în el, care este efectul acelui semn asupra vieţii noastre, asupra inteligenţei noastre emoţionale. Sunt simboluri care ne sperie sau sunt simboluri care pot fi benefice, plăcute. Simbolurile stau la baza gândirii magice şi percepţia simbo­ lurilor şi înţelegerea simbolurilor nu este altceva decât o modalitate directă de cunoaştere, un fel de a citi existenţa, un fel de a citi viaţa. Bineînţeles că sunt şi modalităţi subtile de interpretare şi sigur că există şi semne care nu sunt cunoscute sau accesibile tuturor.

Secţiunea 1 . Lumea ca teatru Shakespeare a spus că lumea este un teatru; de când s-a inventat, teatrul nu a încercat altceva decât să reprezinte ceva din istoria, din evenimentele emoţionale, sociale, politice, şi a avut o

38

Psihosemiotică socială

funcţie de ispăşire, de înţelegere, de conştientizare a unor întâm­ plări. Spectacolul de teatru a fost o modalitate de a spune o poveste în 3D, o formă a unui basm, a unei istorii. Bineînţeles că totul este mult mai captivant, mai atractiv pe o scenă. Putem remarca faptul că scenele au avut diverse forme, sau într-un amfiteatru, se produce acea povestire la care spectatorii asistă şi o descoperă împreună. Există, normal, şi o relaţie emoţio­ nală între actori şi public. Dar ceea ce este foarte important este faptul că fiecare om are sentimentul şi senzaţia că ceea ce el percepe, percepe şi colegul lui de spectacol, prin reacţiile simul­ tane de râs, prin aplauze, se creează această unitate de conştiinţă în faţa spectacolului. Viaţa în sine este un şoc şi o poţi privi ca pe un spectacol; întotdeauna poţi să asişti la jocurile şi reprezentările unor personaje care pot fi oricând personaje de teatru sau de film. Ceea ce este important şi ceea ce ar trebui să înţelegem este faptul că jocul acesta al vieţii poate să ajungă la formule groteşti, la formule în care personajele să nu mai fie ele însele, masca să mai aibă în faţă o altă mască şi aici putem vorbi despre perioadele de dictatură, de fascism, de comunism, în care spectatorii, personajele purtau acelaşi tip de mască. Spectacolul de teatru cuprinde, bineînţeles, şi foarte multă recuzită; cuprinde regie şi înseamnă o muncă deosebită în spatele acelui spectacol, în culise. Dar şi viaţa are parte de asemenea cola­ boratori ai spectacolului şi viaţa are regizori, şi viaţa are decoratori şi creatori de simboluri, de măşti, şi viaţa oferă ceea ce ne poate oferi spectacolul de teatru. Ceea ce ne leagă în relaţia aceasta şi creează unitate emoţională este modul prin care se percepe un anumit spectacol. Sunt anumite limite şi teatrul model sau teatrul absurd a reuşit să demonstreze că omul poate să depăşească şi să înţeleagă stări deosebit de impor­ tante ale existenţei sale.

Secţiunea a 2-a. Jocul de circ în mijlocul cercului Circul, de fapt, se pare că a fost prima formă de spectacol, chiar înaintea teatrului. Dacă teatrul ne oferă prin spectacolul respectiv modalitatea de a crea o conştiinţă publică, emoţională şi de foarte

Lumea văzută şi lumea nevăzută

39

multe ori chiar şi culturală, circul are un aspect mult mai primar, acolo spectacolul este pe viaţă şi pe moarte. Circul, la începuturile sale, a însemnat chiar jocul acesta pe care îl provocau romanii pentru a potoli setea de sânge a poporului, ceea ce a dus la uzitata formulă folosită şi astăzi de pâine şi circ. Circul s-a transformat apoi într-o formă de artă în care, spre deosebire de o piesă de teatru, spectacolul a vrut să fie cât de cât universal. În circ pot să apară animale, în circ pot să apară formule de dresură, pot să apară jocuri spectaculoase, periculoase, de gimnastică, pot să apară numere comice, dar şi lucruri prosteşti. Circul este o bucurie a spectatorului şi a copiilor, prin care spectacolul vieţii trece prin faţa lor; este o detaşare a aceluia care stă şi priveşte- nu eşti afectat de flăcări, de animalele sălbatice, de periculozitatea unui salt, doar asişti şi atunci protecţia aceasta a spectatorului asupra spectacolului câteodată mortal al circului este confortabilă. Dar circul poate fi şi viaţa în care trăim; sunt momente în care un om ajunge în centrul cercului - poate să ajungă în momentul în care devine interesat de o funcţie politică sau în momentul în care capătă o anumită notorietate, în momentul în care este recognoscibil, el fără să vrea sau câteodată îşi doreşte acest lucru, ajunge în centrul cercului. Aflat în centrul cercului, viaţa lui intimă dispare şi el este analizat şi văzut din 360 de puncte de vedere. În centrul cercului nimeni nu mai poate să aibă nici un fel de secret, decât viaţa lui intimă pe care, aşa cum am spus la început, nimeni nu o poate descifra, nimeni nu o poate cunoaşte în esenţa ei. Sigur că atunci când ajungi acolo dispare limita dintre sfera publică şi cea privată din perspectivă habermansiană, iar ceilalţi doresc să afle cât mai multe despre tine. Moartea prinţesei Diana, prinţesa inimilor, este un exemplu a ceea ce se poate întâmpla când este trecută această limită cu brutalitate. Este aici şi principiul lui Francis Bacon care spunea că John este John pentru el şi Bill îl vede pe John într-un anumit fel, John îl vede pe Bill într-un anumit fel, Bill se vede pe el în alt fel, dar cel care îi vede cu adevărat şi pe John şi pe Bill este Dumnezeu. Este dacă vreţi modalitatea prin care se poate scrie un scenariu de film sau o operă literară, este dacă vreţi modalitatea prin care arta poate

40

Psihosemiotică socială

să îşi asume acest punct superior de vedere şi în care să descifreze dincolo de aparenţe un adevăr caracterial. Este ceea ce de foarte mult timp a demonstrat caricatura sau pictura grotescă, este masca personajului care indiferent că îi place sau nu îi place, el reprezintă o modalitate puternică de expresie. Putem vorbi de avar, putem vorbi de fricos, putem vorbi de omul violent, toate lucrurile acestea sunt măşti pe care arta graficii şi a picturii şi artele în general, cu atât mai mult teatrul, le-a arătat. Circul rămâne ca o formulă de refulare socială în momentul în care devine spectacol de sport; principiul este acelaşi: lumea asistă la o întrecere, asistă la o performanţă şi îşi creează o unitate emo­ ţională în faţa unui personaj care încearcă să depăşească limitele umane. Circul este lumea în care trăim, iar în momentul în care reuşim sau dorim să ieşim din acest circ, trebuie doar să ne să ne analizăm şi să descoperim că introspecţia este singura formulă prin care circul exterior dispare.

Secţiunea a 3-a. Spectator din afara cercului În momentul în care încerci să analizezi o situaţie conflictuală sau adevărata natură a relaţiei umane, trebuie să ieşi din cercul în care te atrage acea problemă. Este foarte greu să fii antrenat pentru un joc sportiv, de noroc, social, politic sau de altă natură, şi este foarte greu să câştigi în momentul în care eşti în cerc, pentru eşti un jucător care nu face altceva decât primeşte, răspunde şi nu are timp şi nu are posibilitatea de a vedea cu adevărat jocul. O atitu­ dine de acest fel se numeşte reactivă şi majoritatea dintre noi aşa acţionează. Foarte puţini reuşesc să fie proactivi. Un j ucător care vrea să câştige trebuie să fie un spectator aflat în afara cercului. În afara cercului viaţa poate fi analizată aşa cum este ea. În afara cercului trebuie să reuşeşti să creezi un echilibru între pacea interioară, liniştea desăvârşită, dar şi o înţelegere, o bunătate, o dragoste, faţă de ceea ce analizezi. Pentru că lucrurile pe care trebuie să le analizezi pot să fie privite nu doar cu distanţă şi cu echilibru, dar trebuie să le vezi şi din punct de vedere emo­ ţional, să existe o conexiune prin care numai emoţia se poate face

Lumea văzută şi lumea nevăzută

41

să înţelegi de ce un actor, de ce un factor, de ce un element, produce efectele respective. Lucrurile sunt într-un fel la mijlocul analizei logice, matematice, dar şi emoţionale. Spectatorul din afara cercului este cel care poate să devină creator, spectatorul din afara cercului este cel care poate crea jocuri, este cel care poate juca şi să câştige uşor, pentru că specta­ torul din afara cercului înţelege jocul şi găseşte totdeauna moda­ lităţi noi de interpretare a jocului. Lumea creatorilor din artă este lumea spectatorilor din afara cercului. Este o problemă de relati­ vitate sau de fizică. E imposibil să nu aducem aminte de proble­ mele de fizică din liceu când eram ba pe platan, ba în afara lui, ba în tren, ba lângă tren şi trebuia să calculăm viteza cu care se deplasează un obiect faţă de celălalt. Iar atunci când eram în afara sistemului de referinţă aveam imaginea cea mai clară.

Secţiunea a 4-a. Punctul obtuz de vedere Fiecare om, indiferent că declară sau nu, are o modalitate prin care percepe lumea sau adevărurile din jur. De foarte multe ori nu îşi analizează punctul de vedere, de foarte multe ori nu comunică, dar convingerile intime şi modalităţile subiective, emoţionale îl fac să considere că este deţinătorul marilor adevăruri. Un om nu poate să perceapă lumea la 360 de grade, cum spunea Blaga. Un orizont de vedere înseamnă să gândeşti şi să o vezi nu numai din punctul tău de vedere, ci şi din spatele tău, dar lucrul acesta este extrem de dificil pentru că trebuie să faci apel la o modalitate de cunoaştere abstractă, superioară, trebuie să încerci să renunţi la senzaţii, impresii sau modalităţi imediate de evaluare, trebuie să ai mintea deschisă şi atunci poţi printr-un dialog cu ceilalţi, printr-o căutare sistematică, să găseşti adevărul în com­ plexitatea lui. Niciodată un om singur nu va putea să deţină decât frânturi, decât fascicule de realitate, care sunt mai mult sau mai puţin subiective, în funcţie de personalitatea sa, în funcţie de pregătirea sa, în funcţie de identitatea sa culturală sau imaginară. Punctul de vedere este important pentru că în momentul în care acest punct de vedere este îngust poate să creeze un tip de

42

Psihosemiotică socială

comportament agresiv în plan cultural şi în planul relaţiilor cu ceilalţi, în plan social. Indiferent cât de mult ar încerca un om să îşi depăşească con­ diţia, sunt lucruri care pot să aj ungă spre limitele gândirii; dar să nu uităm ceea ce basmele, mitologia românească, spuneau despre Făt-frumos şi calul său: cum vrei să te duc? Ca gândul s au c a vântul? Gândul poate crea această conexiune instantanee, în momentul în care vorbim de gând şi de puterea sa, putem să vorbim de fenomenul de ubicuitate, putem să vorbim de calităţi de cunoaştere care sunt din toate punctele de vedere superioare.

Secţiunea a S-a. Orizontul de vedere Bineînţeles că omul poate să aibă un orizont de vedere asupra unei profesii; aici trebuie să înţelegem că este vorba de cunoaşterea specializată. Un om care foarte mulţi ani din viaţă s-a preocupat de un domeniu profesional, ajunge ca într-adevăr în zona lui de specializare ştiinţifică sau artistică, mistică sau de altă natură, ajunge să aibă un orizont de vedere. Vorbim de un tip de cunoaştere care este importantă în ceea ce priveşte formarea şi utilitatea lui socială, dar de foarte multe ori, un om care are un orizont de vedere, să zicem în medicină sau în sport sau în orice alt domeniu, în tehnică, în mecanică, s-ar putea să fie complet analfabet în alte domenii şi atunci lucrurile încep să se complice.

Secţiunea a 6-a. Serendipitate Este bine cunoscută legenda celor trei prinţi care şi-au dat seama, de fapt, ce defecte avea cămila, care era şchioapă, care mânca iarbă doar dintr-o anumită parte, pentru că era oarbă şi aşa mai departe. Serendipitatea este modalitatea prin care în urma unor observaţii foarte atente şi citirea unor indicii aparent neimportante, poţi să ajungi la descoperirea unui adevăr. Serendipitatea · a fost

Lumea văzută şi lumea nevăzută

43

folosită în romanele poliţiste; să ne aducem aminte de Sh erlock Holm es sau de A gath a Christie, serendipitatea a fost folosită şi de Edgar A/lanPoe, bineînţeles, la alt nivel, pentru că el lua un anunţ la faptul divers şi reuşea din câteva indicii să creeze o nuvelă şi să găsească un anumit tip de adevăr. Serendipitatea poate fi folosită în căutarea unui adevăr poliţienesc sau a unui adevăr juridic şi, de ce nu, şi în căutarea unui adevăr ştiinţific. Serendipitatea însemnă în esenţă să cauţi ceva şi să dai peste altceva să descoperi ceva la care nici măcar nu te-ai gândit la început. Serendipitatea este semnificativă şi pentru acea perioadă în care oamenii erau obligaţi să citească printre rânduri, pentru a înţelege ce se întâmpla în spatele partidului comunist; serendipitatea este şi modalitatea prin care poţi să ajungi din foarte puţine informaţii să înţelegi ceea ce se întâmplă în spatele unor ştiri, în spatele unor evenimente sociale, pentru că nu ai informaţii suficiente şi foarte greu se întâmplă să ai toate informaţiile. Lipsa informaţiilor sau amestecarea informaţiilor false cu informaţiile reale pot să creeze tulburări, neînţelegere. Ori logica prin care un om reuşeşte să reconstruiască un adevăr se bazează pe aceste indicii care sunt corecte şi care sunt scăpate din vedere. Serendipitatea poate fi folosită ca instrument de lucru şi bineînţeles că poate să existe şi o formă de serendipitate în care indiciile şi căutarea unui adevăr să aparţină altor forme de existenţă culturală sau socială. De ce nu am încerca să folosim această tehnică de serendipitate căutând adevăruri în spatele, să zicem, a ceea ce au însemnat marile religii, de ce nu am încerca să folosim această tehnică în momentul în care căutăm, indiferent de cultură, ceea ce a creat la un moment dat diferenţele de civilizaţie? Pentru că modul de citire a indiciilor, de obicei, până în prezent, s-a făcut pe o unitate de spaţiu şi de timp; dar, suntem convinşi că putem extrapola această idee a serendipităţii şi dincolo de unitatea de spaţiu şi de timp, trebuie doar să gândim un pic, să analizăm şi să punem cap la cap nişte indicii. În momentul în care vorbeam despre măştile individului, ale personalităţii, ale personajelor, trebuie să adăugăm faptul că pe lângă identitatea anatomică, genetică, materială şi pe lângă

44

Psihosemiotică socială

identitatea culturală şi identitatea imaginară, omul mai are şi o identitate funcţională, angrenată. Omul are şi un rol în marele spectacol, în piesa de teatru a vieţii. Omul devine un personaj aparte în momentul în care este angrenat, în funcţie de capacităţile lui de a se armoniza cu societatea, este vorba de identitatea lui funcţională, este vorba de identitatea rolului ori socială, şi dacă facem o analiză istorică întotdeauna am putut să vorbim despre un personaj care a condus o ceată, în momentul în care vorbeam de societăţi primitive, putem vorbi de un alt personaj care era vindecător şi aşa mai departe. Este foarte importantă această reprezentare socială, este foarte impor­ tant rolul funcţional al omului, pentru că acesta îi defineşte; este vorba de utilitatea lui, de motivaţiile lui interioare şi de acceptarea şi includerea în spectacolul existenţial. Chiar şi cei care nu sunt prinşi în spectacolul vieţii, vorbim de psihopaţi, îşi joacă un rol al lipsei de funcţionalitate. Nu vorbim aici de personajul clasic al nebunului, ca modalitatea de distracţie a regelui, şi nu vorbim neapărat de un tip de reprezentare care iese din jocul acceptat de societate, ci vorbim de includerea şi necesitatea includerii fiecărui individ, fiecărui personaj, în mersul înainte al societăţii. Acest rol funcţional care este prins în angrenajul social îl defineşte la un moment dat pe om după ce îşi termină studiile şi îşi capătă locul său profesional în societate. Chiar şi în momentul în care este în afara jocului, chiar şi momentul în care este exclus din necesităţile economice, omul are această posibilitate de a găsi un rost existenţial în marele proiect sacru.

Capitolul IV Adevărul ca un joc absurd între ierarhii, democraţie şi justiţie Democraţia a avut întotdeauna trei forme de cetăţeni, trei categorii: stăpânii, metecii şi sclavii. Stăpânii sau oamenii liberi erau, de fapt, cetăţenii oraşului-cetate sau erau ceea ce numim astăzi cetăţenii unei republici, unei ţări, metecii sunt cei care au venit din alte părţi şi s-au stabilit în acea zonă, fără a avea drept de vot, şi sclavii, care în ziua de azi ar putea fi reprezentaţi de cei care nu au drepturi juridice şi care sunt plasaţi, care se află de regulă în închisori, în puşcărie. Despre formele de organizare statale nu are rost să comentăm pentru că istoria este foarte clară şi a lămurit de foarte mult timp toate formulele pe care umanitatea a încercat într-un fel sau altul să le coordoneze. Bineînţeles că de la formele de coagulare tribală se pot aminti toate imperiile amintite de istorie : Imperiul hitit, Imperiul egiptean, Imperiul chinez, Imperiul roman, Imperiul persan etc. Momentul important în schimbarea unor tipuri de atitudine, atunci când formatata era încă regalistă, a fost momentul apariţiei Parlamentului din Anglia, sub conducerea lui Cromwell, parlament care a fost apoi preluat în majoritatea formelor de organizare statală. În ceea ce priveşte ideea de coordonare, de conducere, a împăratului ar trebui să amintim zona parodică a acelei cărţi pentru copii, Alice în Ţara minunilor, în care regina avea o singură formulă de justiţie : decapitarea. Se pare că această decapitare era forma prin care şi în Imperiul Roman şi în alte regimuri autocratice se punea presiune asupra unor oameni care erau obligaţi să reali­ zeze lucruri. Ar trebui să amintim şi acea aventură extraordinară istorică a lui Alexandru Macedon. Rezultatul acestor conflicte, pentru că tot ce a însemnat imperiu a însemnat un tip de cunoaştere reciprocă între asupritori şi asupriţi, în care anumite popoare,

46

Psihosemiotică socială

anumite ţări încercau să stăpânească şi să subjuge alte locuri şi alte popoare. În ideea de parodie a acestei forme imperiale ar trebui să îl amintim şi pe Gaddaji, care s-a declarat la un moment dat împăratul Africii. Ca să nu trecem cu vederea nici momentul în care preşedintele unei ţări comuniste, socialiste, cum era România, a avut sceptru Regal şi după evenimentele din 1 989, România avea un preşedinte, un rege şi Împărat (al rromilor). Dar, trecând la lucruri serioase, ar trebui să analizăm ceea ce merită cu adevărat analizat, şi anume, raportul între formele de emancipare şi încercarea de emancipare a libertăţii oame­ nilor, modul lor de a depăşi aceste tipuri de organizare şi care, de cele mai multe ori, au dus la formule anarhice şi în final revoluţionare. Este vorba aici de Bastilia, de Revoluţia franceză, care era firesc să eşueze şi să amintim, de asemenea, imperiul bazat pe ideea lipsei de proprietate privată, imperiul comunist, în care un singur popor asuprea peste 40 de alte popoare. B ineînţeles că beneficiul asupritorilor, întotdeauna, în formele imperiale, a fost scopul urmărit. Orice vizită într-o fostă capitală imperială te face să descoperi bogăţiile extraordinare care s-au adunat în acel spaţiu.

Secţiunea 1. Monadele sociale Considerăm ca fiind monadă socială acea formulă prin care mai multe persoane îşi caută o modalitate de supravieţuire şi de avantaje reciproce. La început a funcţionat ceea ce comuniştii au numit celula societăţii - familia. B ineînţeles că familiile erau foarte puternice, având ceva mai mulţi membri. În perioada actuală, familia nu mai prezintă atât de mult interes, pentru că după comunism, familia a fost destrămată, mai ales familiile numeroase, pentru că tovarăşii nu avea nevoie ca o familie să fie puternică. Omul trebuia să meargă la lucru, să trăiască într-o formulă a unui bloc în care să se odihnească, să îşi refacă energiile, era vorba de acea formulă descoperită de arhitecţi şi anume subjugarea sau anihilarea prin acapararea persoanei de către aparatul de locuit. Monada socială, în schimb, înseamnă o enclavă în care un anumit grup, nu neapărat bazat pe formule rasiale, se izolează şi îşi

Adevărul ca un joc absurd între ierarhii, democraţie şi justiţie

47

creează propriile reguli şi propriile legi. Monada socială poate fi găsită şi în zonele înstărite are umanităţii, monada socială există şi este acceptată şi în zona pauperă; există astfel de zone în care poliţia nu poate să intre, în care legile statului respectiv nu pot fi aplicate în interiorul monadei şi în care reprezentanţii, cei care ies din acea enclavă, sunt acceptaţi sau intră în jocul justiţiar al legilor exterioare. Dar, de obicei, în interiorul monadei legile sunt inventate şi aplicate de cei care conduc aceste monade. Monada socială nu trebuie confundată cu forme de asociere care au un scop anume, nu se consideră monadă socială încercarea de organizare de tip masonic, care a avut un rol progresist, la un anumit moment istoric şi care îşi trage rădăcinile din organizările de bresle şi care în timp au reuşit să ofere forme organizatorice statale precum Statele Unite, Italia, România. Monada socială are un aspect exterior care de foarte multe ori este privit cu neînţelegere şi cu teamă, dar din interiorul monadei sociale lucrurile se văd cu totul altfel. Membrii monadei sociale sunt solidari şi consideră că dreptul lor la existenţă este asigurat de propriile lor cutume.

Secţiunea a 2-a. Simetria Simetria socială se referă şi îşi trage rădăcinile din simbolistica simetriei verticale prin care este alcătuit omul. Vorbim de anatomia omului, vorbim de acea oglindă şi despre despărţirea între dreapta şi stânga; era aproape natural ca şi formele de înţelegere legate de politică sau alte forme sociale să fie aduse sub acest tip de simbol, a unor despărţiri simetrice: vorbim de dreapta şi stânga în ceea ce priveşte zona socială simetria mai poate fi vizibilă şi în locurile legate de bogaţi şi săraci. Şi în zona pauperă există forme simetrice de existenţă şi în forma celor înstăriţi există raporturi de simetrie. Simetria poate fi orizontală, poate exista şi o simetrie verticală, care să asigure un tip de cunoaştere dusă în afara informaţiilor ime­ diate sau vizibile, aici vorbim de ceea ce au însemnat întotdeauna serviciile secrete sau zona de intelligence şi, de asemenea, există şi simetrii psihologice, simetrii în care raporturile nu sunt atât de vizibile, dar efectul lor este concret.

48

Psihosemiotică socială

Secţiunea a 3-a. Asimetria Asimetria ca formulă grafică duce la un tip de deformare şi de reprezentare în care lucrurile nu mai asigură· un raport imediat, echitabil. Asimetria socială este motorul care întotdeauna a încercat să mişte pe cei săraci ca să ajungă şi ei înstăriţi, asimetria socială a fost drumul prin care cei marginali au încercat să aj ungă în centru, în centrele de putere, şi să preia conducerea, asimetria are aspecte concrete şi indiferent de formele de organizare ea a existat întotdeauna şi va exista întotdeauna. Asimetria este modul prin care, într-un fel, lumea socială se reglează. Formele asimetrice sociale au fost întotdeauna genera­ toare de schimbări. Nu întotdeauna schimbarea trebuie privită ca benefică sau malefică, dar schimbarea în sine este importantă în produsul şi în existenţa oricărei societăţi.

Secţiunea a 4-a. Universuri sociale paralele? Anti-simetria Anti-simetria în planul relaţiilor umane trebuie înţeleasă ca o formă de existenţă absolut aleatorie şi întâmplătoare, dar care a creat aspecte de coagulare. Am putea să discutăm de antisimetrie în momentul în care avem relaţia inteligenţă umană - inteligenţă artificială, se poate discuta de anti-simetrie în momentul în care se încearcă experienţe genetice de orice fel şi, de asemenea, la modul natural, între relaţiile sociale legate strict de existenţa materială.

Secţiunea a 5-a. Iluzii paradoxale „De câţiva ani sofiştii se abătuseră ca un nor gros de lăcuste aspra oraşului Atena. Sofistul este contrafacerea şi negarea vie a filosofului, aşa cum demagogul este un om de stat contrafăcut, ipocritul, un fals preot, magicianul eşuează în magie neagră, reversul malefic al veritabilului iniţiat. Tipul grec de sofist este mai

Adevărnl ca unjoc absurd între ierarhii, democraţie şi justiţie

49

subtil, mai raţional, mai coroziv decât altele, dar genul aparţine tuturor civilizaţiilor decadente. Sofiştii mişunau în acea perioadă asemenea viermilor într-un cadavru în descompunere. Că se numesc atei, nihilişti sau pesimişti, sofiştii din toate timpurile au ceva esenţial în comun. Ei îl neagă mereu pe Dumnezeu şi exis­ tenţa sufletului, adică adevărul şi viaţa supremă" 1 • În momentul în care încercăm să facem o analiză a modali­ tăţilor existenţiale sociale paradoxale, trebuie să facem referire la anumite forme de gândire şi aici în primul rând trebuie să acceptăm termenul de sindrom al viermelui : sindromul viermelui aparţine acelor oameni care se consideră atei. De ce sindromul viermelui? Pentru că ei văd relaţia lor cu fiinţa umană ca o relaţie strict materială, ei consideră omul ca fiind o fiinţă care se naşte, care are o evoluţie, se înmulţeşte şi moare. Şi, bineînţeles, că relaţia aceasta raportul acesta, este exact aspectul viermelui. Omul, aşa cum am încercat să arătăm la începutul demersului nostru, are pe lângă această identitate materială o identitate culturală esenţială, fără de care nu poate trăi. Copilul după doi ani în care nu se comunică cu el, moare, iar momentele acelea care au rămas în istorie când anumiţi copii au fost crescuţi de animale în junglă sau în pădure, sunt demonstraţii tocmai ale acestei incapa­ cităţi a omului de a se împlini ca fiinţă umană - el a preluat în educaţia sa şi în formele lui de manifestare comportamentul anima­ lului de care a fost adoptat. Mai există, de asemenea, tot ca o formă de iluzie paradoxală şi sindromul luciferic; sindromul luciferic face referire la acele momente în care anumiţi conducători renumiţi, împăraţi, anumiţi preşedinţi, au atâta putere încât consideră că ei sunt stăpânii lumii şi lumea se termină cu ei, este vorba de o formulă de demonie exagerată, şi acest sindrom luciferic are reprezentanţi în rândul politic, în rândul societăţii, dar şi în momentul în care vorbim de biserică, sunt destul de mulţi fanatici care cred că prin relaţia lor cu divinitatea s-au apropiat atât de mult de divinitate, încât fac un substitut de dumnezeire. În yoga se ajunge la un moment dat la o Ed. Schure, Marii iniţiaţi, Schiţă asupra istoriei secrete a religiilor, Ed. Aldo Press, 2004, p. 3 1 3 . 1

50

Psihosemiotică socială

formulă prin care yoghinul îşi imaginează scheletul său ca fiind întreg universul şi realizează un tip de substitut de dumnezeire, un substitut de dumnezeire s-a produs şi în mintea dementă a lui Hitler, un substitut de dumnezeire a fost de fiecare dată când anumiţi conducători au luat-o realmente razna, vorbim de Nero, de Caligula, vorbim de acea perioadă deosebită, dar cumplită pentru formele de organizare socială, pentru sclavii care au existat în Egipt, de momentul în care Faraonul se considera zeitate şi era în afara lumii şi în afara celorlalţi, era stăpânul tuturor. În cadrul sindromului luciferic trebuie amintit, de asemenea, de o formă axiomatică: niciodată partea nu poate să vadă întregul şi în momentul în care oamenii au încercat să explice crearea Univer­ sului, bineînţeles că s-au lovit de un zid de imposibilitate de cunoaştere, iar formulele prin care ştiinţa încearcă cu aşa-zisul Big Bang şi Ciorba cosmică, sunt formule prin care partea observă întregul, ceea ce este imposibil, cu atât mai mult cu cât am des­ coperit că nu trăim într-un singur Univers, că realitatea este mult mai complexă, că putem vorbi de pluriversuri, pluriuniversuri, că se pot gândi infinite forme de infinit şi atunci, atât timp cât mintea omului are astfel de deschideri uimitoare, nu avem mij loace de a determina acest moment de început; această idee de Big Bang este o acţiune a sindromului luciferic. Acestea sunt forme de alienare ale puterii, puterea corupe şi chiar şi la scară mai mică, puterea indiferent de cel care conduce 4-5 oameni sau 1 OOO de oameni sau mai mulţi oameni, puterea, de obicei, este foarte greu de controlat, pentru că cei care încearcă să preia puterea sau iau puterea nu au autocontrol. Un om care nu are autocontrol, care nu se stăpâneşte pe el, nu are cum să poată stăpâni pe alţii; ori, în stăpânirea asupra celorlalţi nu se produce printr-o formulă de oprimare. Momentul în care un ales al mulţimii ajunge să decidă într-un anumit minister, el de fapt devine un sclav, o slugă, el trebuie să se comporte ca Iisus Christos, să îi spele pe picioare pe ucenici, cel care vrea să îi conducă trebuie să aibă grijă de cei pe care îi conduce. Haosul şi iluzia paradoxală apare şi în momentul în care vorbim de bucuriile electorale. Întotdeauna când un partid sau un candidat îşi realizează ţinta electorală, există o formulă de Fiesta, de

Adevărul ca un joc absurd între ierarhii, democraţie şi justiţie

51

carnaval, lumea se bucură, partidul se bucură, el se bucură, adversarii sunt cei care sunt îngrijoraţi, dar bucuria aceasta este privită din afară ca fiind absurdă, pentru că nu ai cum să te bucuri în momentul în care şti că preiei cu adevărat răspunderea şi responsabilitatea unor mari mulţimi de oameni. Durerea aceasta de cap nu poate fi întâmpinată cu bucurie, pentru că este o pedeapsă, este o pedeapsă eristică, în care trebuie să controlezi atât de multă putere, încât de foarte multe ori trebuie să ai capacitatea lui Iisus Hristos, având putere să nu îi distrugi pe cei care te scuipă sau te răstignesc sau îţi fac rău. Verificarea este foarte simplă, pentru că întotdeauna cei care ajung într-o formulă de a-i conduce pe alţii nu suportă criticile, nu suportă caricaturile, cu atât mai puţin pamfletul, şi atunci se limpe­ zeşte faptul că bucuria este numai pentru satisfacţiile şi împlinirile materiale sau de orgoliu, de succes: oricărui om îi place să îşi facă mofturile, să aibă mulţi bani, oricărui om îi place să fie lăudat, oricare om cu cât este mai prost, cu atât se crede mai inteligent şi dacă s-ar face un sondaj, o să descoperim că de fapt majoritatea celor de pe stradă consideră că ar putea mâine să preia funcţii importante în statul respectiv. Lor li se pare normal, nu trebuie să ai nicio pregătire, nu trebuie să faci niciun sacrificiu, ei cred că e foarte uşor de condus. Bucuria aceasta electorală este bucuria celor care transformă o modalitate de sacrificiu, o modalitate de jertfă, să ne aducem aminte că adevăraţii conducători ştiau şi erau conştienţi de relaţia aceasta de jertfă în momentul în care conduceau o naţiune sau un popor, pentru că atunci când plecau la război şi am putea da exemplul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, el mergea la Daniil Sihastrul, care se ruga pentru el, el era într-o relaţie de o anumită sacralitate, de o anumită protecţie, avea icoana lui pe care o purta pe cal lângă el şi în credinţă aceasta fantastică a reuşit să construiască 47 de mânăstiri. Ştefan cel Mare şi Sfânt chiar dacă era iute vărsător de sânge şi chiar dacă a lăsat multe progenituri în urma sa, el a avut dreptul la mântuire la fel ca şi oricare alt păcătos, ceea ce nu înţeleg cei din afara creştinismului este chiar acest lucru, pentru că oamenii de obicei judecă, oamenii condamnă şi nu acceptă ca tâlharul de pe Cruce să ajungă în rai. Ori dreptul şi aici este

52

Psihosemiotică socială

formula unui alt tip de iluzie paradoxală a creştinismului prin care păcătosul are dreptul la mântuire. Ar mai trebui de asemenea vorbit un pic şi despre ideea de armă, tot ca o iluzie paradoxală, pentru că vorbeam de modalitatea de apărare în faţa răului, iar modul eristic propune o modalitate de apărare prin non-combat, o modalitate de apărare prin care tu trebuie să îţi ierţi duşmanul, să nu ridici sabia asupra lui, ca să nu mori de sabie şi atunci inevitabil ajungi la martir, la martiraj , ajungi l a sacrificiu, l a jertfă. Pentru c ă răul n u poate fi combătut cu rău, răul se autodistruge: un lucru foarte greu de acceptat şi de înţeles pentru om şi de obicei orice formă de armă, fie că vorbim de arme materiale sau de arme psihologice, toate armele au un recul, în urma unei acţiuni există şi o reacţie. Am mai aminti, de asemenea, un efect de bumerang care se produce în momentul în care se folosesc formule de manipulare: bumerangul, într-adevăr, doboară pasărea din copac şi se întoarce la vânător, dar de foarte multe, ori în momentul în care manipularea, aşa cum este normal după un anumit timp minciuna iese la suprafaţă, şi manipularea cade atunci efectul de bumerang, de întoarcere, este mult mai dur, revenirea la cel care a declanşat va fi mult mai periculoasă decât acţiunea în sine. Există o relaţie Ia fel de paradoxală, între iluzia învingătorului şi iluzia învinsului. Există un fel de fel de tristeţe învingătorului şi o anumită bucurie învinsului. Cum ne putem da seama de acest lucru? Bineînţeles că momentul în care asişti la o formulă de violenţă, de agresivitate cumplită, cel care produce crima se umple de această oroare; criminalul, indiferent de cât de mică e vârsta lui emoţională şi indiferent cât de puţin de sensibil este, pentru că asta îl şi face ca să producă crimă, această lipsă de inteligenţă emoţio­ nală, ori criminalul rămâne în acest univers al ororii, el nu va putea să se desprindă de acel moment pe care l-a creat în nebunia lui, iar victima scapă, victima este eliberată, victima iese din jocul existen­ ţial, intră în alt plan, în alt spaţiu. Să privim cu atenţie toate ceremoniile învingătorilor şi o să vedeţi că există un ton funebru, o anumită atitudine şi o stare aproape funerară, de cimitir, a celor care în mod normal ar trebui să fie bucuroşi că sunt victorioşi şi o să vedeţi că există şi o formă de eliberare a celor oprimaţi, care au

Adevărul ca un joc absurd între ierarhii, democraţie şijustiţie

53

fost măcelăriţi, care au fost executaţi şi care au scăpat de traumele existenţiale. Deci se poate vorbi de o tristeţe a învingătorilor şi de o bucurie a învinşilor.

Secţiunea a 6-a. Quante de realităţi atemporale În multitudinea de informaţii auditive, vizuale, olfactive şi de altă natură, universul uman pe parcursul unei existenţe reuşeşte să cuprindă o serie întreagă de informaţii secvenţiale pe care, de foarte multe ori, nu le depozitează conştient; dar toate aceste infor­ maţii, indiferent de natura lor, se cumulează şi se stochează undeva în conştiinţa omului, mai bine zis în subconştientul omului. De altfel, cunoaşterea acestui mecanism a dus la perfecţionarea unor tehnici de control asupra minţii omului, asupra celuilalt. Starea de veghe este o stare de percepere conştientă a exis­ tenţei. Toată viaţa unui om înregistrată pe parcursul existenţei sale, nu poate fi derulată şi nu poate fi povestită, indiferent de memorie, indiferent de modalităţile prin care am încerca să aflăm tot ce a văzut, tot ce a citit, tot ce a aflat, tot ce a gândit un om - este realmente imposibil, chiar dacă am reuşi să cipăm un om, să îi punem o cameră de luat vederi pentru a vedea tot timpul cu cine se întâlneşte, cu cine stă de vorbă, chiar dacă am ştii şi am cunoaşte pulsul şi lecţiile creierului, tot nu am putea să descifrăm în profunzime gândurile şi alternanţă şi părţile sensibile discrete ale realităţii individuale. Este vorba de identitatea culturală, care este extrem de complexă şi de identitatea imaginară, care realmente este un alt univers, ca să nu mai vorbim de realitatea fizică, concretă, care produce de asemenea senzaţii, stări, reacţii şi moduri de comportament. Aceste secvenţe atemporale sunt de obicei folosite în formule de comunicare artistică, în formule de comunicare literară, cinema­ tografică. Un om care realizează sau observa un anumit tip de comportament, să spunem violent, nu ar înţelege şi nu ar percepe acele lucruri dacă nu ar avea în el stările şi flash-urile tipului de comportament violent. Este ca şi cum am spune că frumuseţea este

54

Psihosemiotică socială

în ochii privitorului - un om care are în el o disponibilitate de bunătate, de frumuseţe, de înţelepciune, o remarcă şi o înţelege foarte uşor în afara lui. Este, dacă vreţi, o formulă de simetrie, de oglindire asimetrică, în care omul se substituie personajului literar sau imaginar. Nu trebuie să realizezi un anumit lucru ca să simţi ce a simţit personajul respectiv din literatură. Prin descrierea faptelor sunt de obicei recognoscibile: omul se identifică întotdeauna cu un personaj al piesei de teatru sau al unei cărţi sau al unui film, omul are anumite simpatii şi anumite antipatii faţă de alte personaje, iar modalităţile de comunicare se pot dezvolta tocmai pe aceste flash-uri atemporale, care au la bază instinctele primare. Este uşor să sperii un om care a fost traumatizat şi speriat şi care a căpătat această disponibilitate, sensibilitate, la frică, este imposibil să produci durere dacă acel om nu are senzorii durerii şi este imposibil pentru un om să vadă ceva ce nu cunoaşte. De obicei, multitudinea şi paleta larga existenţială ne apropie şi ne face să înţelegem tipurile de comportament; tipurile de comporta­ ment care, de foarte multe ori, nu-şi depăşesc limitele materiale sau limitele culturale sau limitele identitare. Ar trebui, de asemenea, să analizăm şi tipurile de comporta­ ment profesional, pentru că aici apar acele tipuri de ochelari coloraţi prin care omul, în funcţie de monada lui socială vede lumea într-o culoare sau alta, în funcţie de mediul său, în funcţie de simpatii sau de conexiuni prietenoase, îl face să vadă realitatea sub o anumită formă. Ceea ce este important este faptul că indiferent de culoarea ochelarilor, omul nu are şansa de a realiza o imagine clară asupra realităţii, tocmai din cauza faptului că nu are această experienţă existenţială, iar în momentul în care ajunge, datorită vârstei înain­ tate, să cuprindă şi să înţeleagă lucrurile din jurul său, înţelep­ ciunea vine mult prea târziu, pentru că lumea materială îşi spune cuvântul, lucrurile se închid; dar poate că tocmai acest drum înseamnă pregătire pentru o altă formă de existenţă. Flash-urile atemporale se manifestă aproape la fiecare per­ soană, în zona onirică, în zona visului. Visul are, de obicei, forme de acţiune; el poate să fie ca o supapă, în funcţie de intoxicarea corpului şi de starea de sănătate, visul poate să fie un vis mincinos

Adevărul ca un joc absurd între ierarhii, democraţie şi justiţie

55

- în momentul în care tensiunea sau presiunea existenţială creează o stare primară în timpul somnului, care e adusă la suprafaţă, frică, angoasă şi, de asemenea, visul poate să fie premonitoriu: este capa­ citatea specială a omului, a creierului, care adăugând flash-urile atemporale din existenţa sa, poate avea o imagine a ceea ce se va întâmpla a doua zi sau peste un anumit timp. Mai există o modalitate de comunicare, unică, este vorba de starea de dinainte de somn, starea alfa, iar ceea ce este interesant este că formele de cunoaştere transcendentală s-au produs în această stare de veghe, nici de conştiinţă, nici de trezire, nici de somn. Flash-urile atemporale se pot fixa pe anumite imagini simbo­ lice, cu anumite semnificaţii, strict vizuale; pot exista flash-uri atemporale sonore sau olfactive. De obicei, recunoaşterea unor trăiri speciale din trecut se realizează cu aceşti senzori abstracţi ai flash-urilor discrete.

Capitolul V Controlul şi manipularea ca forme de fanatism şi terorism politic Secţiunea 1. Omul fără intimitate Pentru a putea controla şi pentru a putea asigura ascultarea şi supunerea unui om, din cele mai vechi timpuri s-au folosit metode de coerciţie şi metodele agresive fizice pentru a-i distruge persona­ litatea şi una din metode a fost aceea a lipsei de intimitate; în momentul în care într-o închisoare omul nu mai are nici un fel de intimitate merge la toaletă în comun, face duş în comun, doarme în comun, lucrurile acestea îl depersonalizează. O metodă de deperso­ nalizare este aceea a tunsului şi a rasului bărbii şi mustăţii, pentru că omul trebuia sa nu aibă nici un pic de identitate, nici un pic de personalitate. Modalitatea de a le tăia părul, de a-i egala într-un fel, este o modalitate care se foloseşte şi în armată, pentru că ai nevoie de oameni care să asculte un ordin, care se răspunde la o comandă, nu care să comenteze sau să îşi spună opinia lor personală. Mijloacele de distrugere a intimităţii au evoluat şi bineînţeles că la ora aceasta în momentul în care aflăm că anumite persoane au fost urmărite inclusiv la toaletă, filmate ascultate, din raţiuni să spunem de corupţie sau politice, lucrul acesta duce tot la o formă de distrugere a personalităţii prin acest mijloc foarte simplu de anulare intimităţii. O modalitate de a anula intimitatea s-a folosit de exemplu în Olanda, în momentul în care olandezii au fost supuşi de spanioli, gărzile mergeau pe stradă şi ei nu aveau voie să folo­ sească perdele, pentru a se putea vedea ce fac în casă. Bineînţeles că lucrul acesta dintr-o oprimare a devenit pentru olandezi o formă de mândrie naţională, pentru că ei au un proverb în care spun că trebuie să pleci din casă aşa cum te-ar vedea pastorul tot timpul şi ca urmare poţi să treci pe stradă şi casele nu au perdele şi poţi să vezi ce fac, cum îşi trăiesc viaţa. Normal că la dormitoare nu ai acces, dar e tot o formă de convieţuire în comun.

Controlul şi manipularea caforme de fanatism şi terorism politic

57

Modalitatea de a şterge personalitatea este străveche şi a evoluat prin mij loacele tehnice. Omul fără intimitate este omul fără identitate strictă, fără personalitate, este omul care poate să devină oricând un număr şi bineînţeles că un număr este uşor de dirijat, pentru că nu ai în faţa ta o conştiinţă, nu ai în faţa ta o personalitate care să îţi creeze probleme.

Secţiunea a 2-a. Omul experiment Pare puţin absurd să crezi că omul poate fi un material de expe­ rienţe, dar din cele mai vechi vremuri a fost folosit şi s-au făcut experienţe pe oameni, în diverse scopuri; nu neapărat întotdeauna medicale sau pentru binele şi bunăstarea omului, ci îndeosebi pentru oprimarea lui şi subjugarea lui. Omul experiment poate fi la modul simbolic acel om mancurtizat, tehnică care se folosea la moment dat într-o formă de sclavie în care omul era tuns şi i se punea o piele de animal care era udată şi la căldură se strângea cu timpul pe craniu, până în momentul în care omul îşi pierde identi­ tatea, nu mai ştia cum îl cheamă, nu mai ştia cine este şi asculta foarte supus de ordinele stăpânului său. Fenomenul de mancurti­ zare a fost descris şi nu este o poveste; este un fenomen real care s-a produs, iar formele de mancurtizare au evoluat prin această metodă superioară de spălare a creierului, care pot fi obţinute prin repetarea manipulatoare a unor lucruri simple, care devin obsesive şi care îl pot deregla psihic pe om. Omul experiment a fost folosit şi în zona politică fascistă şi comuniştii au vrut să facă un om nou şi tot timpul s-a încercat o schimbare omului, fără să înţeleagă dictatorii sau oamenii politici care conduceau, sau stăpânii, :f'ară să înţeleagă că omul însuşi trebuie să împlinească natura sa culturală şi ideatică şi trebuie să colaboreze, să se bucure de faptul că aparţine unei identităţi colec­ tive sau unei identităţii naţionale sau chiar unei identităţi umanitare planetare. Tipul de experiment, omul experiment, continuă şi prin alte mij loace mai subtile, psihologice, prin aceste metode capcană şi exemplu foarte bun aici este faptul ca dej a copiii la ora actuală toţi au telefon indiferent de nivelul lor de inteligenţă, de cunoaştere

58

Psihosemiotică socială

sau de suport material, toţi visează la un telefon, toţi stau tot timpul pe internet şi bineînţeles că j ocul, ideea de joc pe tableta a devenit obsesia copiilor care sunt supuşi unui experiment de spălare a creierului şi bineînţeles că va rezulta acest tip de experiment tehno­ logic, vor rezulta inevitabil analfabeţi semantici, analfabeţi ştiinţifici, analfabeţi funcţionali, pentru că lipsa de dialog lipsa de colectivitate, lipsa de existenţă, de mişcare în natură, lipsa de contact şi de recunoaştere reciprocă va înstrăina şi va însingura foarte mult omul.

Secţiunea a 3-a. Viaţa ca un cost economic Întotdeauna viaţa unui om a fost evaluată mai mult sau mai puţin la moduri de cost economic. Un om domol nu trăieşte ca să muncească, ci munceşte ca să trăiască, la fel cum nu trăieşte ca să mănânce, ci mănâncă ca să trăiască, dar relaţia aceasta între activitatea lui, muncă, şi recompensa muncii sale, în general, indiferent de formele sociale din toate timpurile, a fost destul de aproximativă. Foarte greu a reuşit orice formă de organizare să creeze o competiţie, o concurenţă valorică a oamenilor; recompen­ sele au fost nedrepte, pentru că întotdeauna cei care sunt la borcanul cu miere mănâncă mai multă decât ceilalţi. Ca dovadă, chiar o societate/ideologie care se doreşte egalitară, cum este comunismul, creează tipologii de comportament aproape monar­ hice. De exemplu, ce se întâmplă cu un preşedinte care îşi lasă moştenitor la conducerea partidului sau a ţării, pe fiul său şi fiul său, pe fiul său, comportamentul lor este dinastic, nu este un comportament al teoriei comuniste. Teoria devine un backgr ound, devine un fundal, o relaţie prin care ceilalţi sunt hipnotizaţi, terori­ zaţi şi obligaţi să accepte acea familie conducătoare. În societăţile primitive, lucrurile erau într-un fel mult mai simple, pentru că existau noţiuni precum cea de troc, exista o anumită curăţenie morală a locuitorilor, exista un tip de întraj uto­ rare, ori societăţile moderne încearcă şi reuşesc destul de greu să creeze un echilibru între ceea ce primesc de la om şi ceea ce dau înapoi. De obicei, beneficiul social vine din partea unor oameni

Controlul şi manipularea caforme defanatism şi terorism politic

59

care sunt altruişti şi dezinteresaţi de existenţa lor materială, care se sacrifică prin muncă sau prin anumite forme de acţiuni în folosul celorlalţi. Am menţiona aici o categorie importantă, cea a medicilor, aici ar trebui menţionată şi o armată care reuşeşte să apere un teritoriu şi care se jertfeşte pentru acea naţiune şi pentru idealurile şi credinţele acelui popor şi, nu în ultimul rând, pe oamenii de cultură şi pe artişti, care produc întotdeauna mai mult decât primesc.

Secţiunea a 4-a. Exterminarea prin muncă Întotdeauna societăţile au încercat să îşi regleze opozanţii politici sau cei care nu se încadrau în legile şi rigorile colectivităţii prin eliminarea acestora, prin condamnări la moarte sau prin con­ damnarea la muncă silnică pe viaţă. Lucrul acesta a fost folosit şi în perioadele antice, Hitler a profitat din plin de această extermi­ nare prin muncă, care a reuşit să producă acele crime şi acele orori, comuniştii au reuşit şi ei să distrugă clasa intelectuală, tot prin muncă forţată şi aspectul în această problemă este mult mai simplu pentru că: un om nu moare neapărat datorită muncii, ci a faptului că face o muncă pentru care nu este pregătit. Un om care are o condiţie fizică şi este antrenat, poate să muncească fizic toată viaţa sa şi nu are nici un fel de probleme, dar în momentul în care ai luat un intelectual, un om care gândeşte şi poate că la el nu mişcarea şi condiţia fizică lasă de dorit şi îl pui să fac o muncă de salahor, o muncă grea, atunci normal că îl distrugi. În general, în închisorile cu muncă forţată normele de lucru erau atât de mari încât şi în Siberia făceau, la un moment dat, cu rândul, cei care erau la tăiat lemne, unul dintre prizonieri stătea în colibă pentru a se odihni şi îşi asigurau ei printr-o înţelegere tacită, o astfel de odihnă, sau la canal, în România, au fost cazuri în care prieteni, cunoştinţe, făceau şi normal celui care nu reuşea să sape atâta pământ sau să spargă atâta piatră, cât era norma. Dacă aceşti oameni ar fi fost folosiţi în domeniul lor, beneficiile ar fi fost de ambele părţi mai mari, dar nu s-au urmărit beneficii sociale, econo­ mice, culturale, s-a urmărit doar exterminarea unor dizidenţi politici, a unor oameni incomozi.

60

Psihosemiotică socială

Secţiunea a 5-a. Haosul răsturnării valorice şi lipsa meritocraţiei În general, răsturnarea valorică este produsă de tipuri de parve­ niţi, de diletanţi, care ajung în funcţii politice, în funcţii de condu­ cere, sau care intervin în viaţa culturală, în viaţa artistică şi chiar şi în lumea ştiinţifică. Pentru că acea mentalitate primară că ceea face un profesionist nu este mare lucru şi oricine poate să facă aceasta şi aici un exemplu foarte bun este recomandarea pe care o fac psihologii pentru marea noastră de oameni, apucaţi-vă de mâine şi faceţi muzică, faceţi pictură. Ca să faci muzică trebuie să studiezi muzica de timpuriu, ani de zile, să cunoşti toate legile complexe ale muzicii, să ai ore şi ani de repetiţie şi de exerciţii, acelaşi lucru se întâmplă şi în zona plastică a picturii; legile picturii sunt la fel de complexe şi asemănătoare cu cele ale muzicii, acelaşi lucru se întâmplă în orice formă de artă şi, extrapolând, putem să discutăm şi despre pregătirea pe care ar trebui să o aibă un tânăr ca să poată să fie un bun conducător politic sau care să înţeleagă şi să poată să susţină nu doar simple examene de doctorat, într-un domeniu sau altul, ci o specializare, şi eventual chiar şi o experienţă, o expertiză importantă pe care o câştigi în timp; nu ai cum să ai j udecători care se înţeleagă şi să aplice spiritul legii şi care să poată desluşi hăţi­ şurile ascunse şi tipurile de manipulare informaţională şi răzbună­ rile politice, decât în momentul în care un j udecător are experienţă de viaţă şi a trecut prin examene riguroase şi are într-adevăr o prestanţă şi o demnitate.

Secţiunea a 6-a. Pandemia, schimbarea de paradigmă şi atitudinea existenţială În vremurile străvechi, poporul evreu avea acea sărbătoare a Jubileului, găsim aceste informaţii în Vechiul Testament; deci la 50 de ani pământul era lăsat rară să fie cules, pentru a se hrăni păsă­ rile cerului şi animalele, datoriile erau iertate, era un an sabatic, Jubileul era o sărbătoare şi o bucurie, natura se reîmprospăta, se

Controlul şi manipularea caforme defanatism şi terorism politic

61

regenera. Bineînţeles că oamenii au uitat de această lege sacră a naturii, care şi ea, ca şi omul, trebuie să aibă un ritm; este ceea ce se întâmplă cu ideea de şcoală, de învăţare, nu poţi să treci de la o oră la alta rară o recreaţie, trebuie să ai un ritm şi atunci când lucrezi nu poţi să lucrezi foarte mult în continuu, trebuie să ai un ritm. Legea ritmului este foarte, foarte importantă. Moise a impus-o prin cele 1 O porunci, este acea zi, duminica, în care nu mai trebuie să dai, ci trebuie să primeşti, să te odihneşti, şi toţi cei din jurul tău se refac. Aceasta nu este nimic altceva decât o lege a ritmului, de care omul are nevoie, de care animalele au nevoie, de care natura are nevoie. Pandemia a reuşit să producă acest an sabatic, împotriva voinţei oamenilor, şi încercând poate, foarte puţini şi-au dat seama de necesitatea acestuia acestui tip de răgaz. În mod normal, dacă oamenii ar avea capacitatea înţelepciunii, ar impune măcar o dată la 50 de ani un astfel de an sabatic, în care natura să îşi revină. Schimbarea de paradigmă de obicei se produce în momentul în care de la un mod de existenţă, brusc, omul e pus în faţa unor alte repere, altor rigori prin care el trebuie să supravieţuiască şi să se manifeste. Ieşirea din criză, ieşirea din criza economică, se face tocmai printr-o încercare de restartare. O astfel de perioadă de criză poate fi foarte bună pentru o regândire a unor noi strategii economice sau culturale, de ce nu, şi politice sau de altă natură şi prin forme de muncă, pentru că trebuie profitat de acest răgaz pe care îl avem. E mult mai uşor să depăşeşti o acţiune, o stare, de închidere a societăţii în momentul în care tu reuşeşti să îţi restructurezi şi să îţi organizezi munca, gândurile, ideile. Trebuie să înţelegem superioritatea limbajului chinez care spune că în orice criză este un nou început; de fapt, ceea ce românii spuneam că în orice rău este şi un bine. De fiecare dată, indiferent de răul de care avem parte, trebuie să încercăm să vedem şi partea bună a lucrurilor. Ieşirea din pandemie se poate face în primul rând prin elimi­ narea fricii. Frica este dăunătoare şi este periculoasă, mai ales în momentul în care devine obsesivă. Omul nu poate scăpa de obsesii decât să momentul în care încearcă să răstoarne cumva lucrurile şi să se ocupă de cu totul altceva. Este, dacă vreţi, acea mică snoavă a

62

Psihosemiotică socială

lui Anton Pann care demonstra cât de simplu este ca omului să i se impună o obsesie: Nastratin Hogea vrea să facă rost de bani şi atunci în târg şi-a dat jos haină şi a început să strige că cei care se urcă pe haina lui pot să ajungă în lună, cu o singură condiţie: să nu se gândească la faptul că stau pe haina lui Nastratin Hogea. Toţi urcau pe haina lui Nastratin Hogea şi repetau întruna: nu mă gândesc că stau pe haina lui Nastratin Hogea. Ori gândiţi-vă cât de timpuriu ideea aceasta de obsesie şi de inducere a unei obsesii a fost analizată şi prezentată de Anton Pan n. Este păcat ca după atât timp noi să nu descifrăm ieşirea din obsesie. Pentru că ceea ce ne poate ajuta în formele acestea agre­ sive de război psihologic sau de agresiune a unor boli necunoscute, nu este altceva decât capacitatea noastră de identitate culturală, pe care trebuie să o folosim şi mai ales identitatea noastră spirituală, ideatică, imaginară: cu Dumnezeu poţi să treci prin moarte, cu Dumnezeu poţi să treci prin boală şi nu păţeşti nimic. B ineînţeles că trecerea prin moarte şi prin boală este o răsturnare a paradigmei: nu moartea trece prin noi, ci noi trecem prin moarte nu boala trece prin noi, ci noi trecem prin boala. Această putere spirituală a unei forţe care te toate salva este singurul mij loc prin care făptura umană poate să depăşească limitele psihologice ale unor forme agresive de boală. Existenţa noastră este quantică. Omul are un şir de ascendenţi care încep cu mama şi tata. Viaţa naşte viaţă. Ceea ce se perpe­ tuează este viaţă. Viaţa în formula triplă - fizică, spirituală şi emoţională este eternă. Prezentul finit, indiferent de specie, este doar o etapă a unui continuum permanent. În acest fel se trece din planul fizic în cel sacru.

Capitolul VI

Cele cinci forme de oglindire din Selfiefrenie Secţiunea 1. Oglinda sinelui Seljiefrenia este o maladie a acestui timp; boala se manifestă ca un rezultat, un efect psiho-social, provocat de folosirea excesivă a telefonului modern conectat la internet. Totul a început cu fotografia, care a devenit, odată cu apariţia telefonului mobil cu cameră de luat vederi, o preocupare la îndemâna oricui. Accesul la fotografie este în prezent ieftin şi facil. Nu mai trebuie să faci un curs de tehnică sau de artă fotografică. Fotografiile nu mai ajung în albumele, pe rafturile sau pe pereţii familiei ori ale altor pământeni apropiaţi, ci în computer şi de aici, pe net, devin accesibile oricui doreşte sau dă click din greşeală. Nimeni nu mai este tentat să răsfoiască şi să admire fotografiile imprimate pe suport de hârtie, deşi „fotografii" se pot transforma la fel de uşor în „tipografi", inventându-se, chiar mai devreme, impri­ manta (dar hârtia şi tonerul, mai ales color, costă). Acum foto­ grafiile pe hârtie, mai vechi sau mai noi, sunt aruncate la gunoi (unele, e drept, după ce sunt scanate). Expoziţiile de artă fotogra­ fică sunt pentru mulţi inutile şi neinteresante. Oricine poate fi foto­ reporter, poate să îşi fotografieze familia, evenimentele personale etc. Sunt multe profesii legate de fotografie care au dispărut. A dispărut chiar o industrie specializată. De la dagherotipie, fixarea imaginii pe o placă argintată şi până la fotografia digitală a trecut mai mult de un secol. Internetul, spaţiul virtual acoperă total nevoia de imagine de orice fel. Mai mult, aproape oricine se poate crede agenţie de presă, jurnalist, editor, scriitor, actor, cineast, poliţist, judecător, politician, negustor şi tot ce se doreşte el. Fără pregătire de specialitate, fără nici o şcoală, aproape fără nici o răspundere penală, materială sau morală. Lumea virtuală este cu adevărat liberă. Pentru a ajunge în „noua lume liberă" nu trebuie să treci oceane, este suficient să te

64

Psihosemiotică socială

conectezi la internet. Nimeni nu mai citeşte nimic mai mult de un titlu sau o lozincă. Vizualul ocupă mintea consumatorului de net aproape exclusiv. Cu mulţi ani de zile în urmă am încercat să explicăm drama umană a trecerii de la Galaxia Gutenberg, la Galaxia virtuală petrecută accentuat şi accelerat în ultimul deceniu al secolului XX. Acum tinerii nu mai citesc nici o carte din cele strânse o viaţă de părinţi şi, în cazuri fericite, de înaintaşii acestora. Galaxia virtuală a dus la căderea modei în starea primitivismului vizual, de grotă (a se vedea modele tatuajelor, numite de Ileana Vulpescu „manele pe piele", a piercing-urilor, inclusiv în locuri sensibile, a body-paintingului, primitivismul dansului şi al sunetelor cu pretenţii muzicale etc.). Nevoia de schimbare a asimilat repede noile orientări pseudo-estetice. Dar problema patologică a dus în plan social-politic la apariţia primelor generaţii de analfabeţi funcţionali. Descoperim „omul nou", proiectat şi de fascişti, şi de comu­ nişti. Omul care ştie să citească, să scrie, are diverse diplome, dar care este incapabil să abstractizeze, să facă legături şi conexiuni subtile. Omul nou îşi primeşte toate informaţiile exclusiv de pe net. Este profund manipulat şi cu creierii spălaţi. Are convingeri ferme, nu are întrebări, nici nelinişti metafizice, îndeobşte ateu şi cu o nevoie continuă de a comunica doar pe net, prin telefon. Imaginea unor tineri care stau la o masă într-un bar şi nimeni nu vorbeşte cu nimeni pentru că toţi sunt pe telefon-net este deja banală. Adicţia de internet este boala copiilor noştri : netmania, depen­ denţa de internet. Netmaniacul este dependent de telefon, de tabletă, de conexiunea la net. El trăieşte doar în lumea virtuală a netului. Uită să scrie cu mâna, să vorbească. Comunică doar prin mesaje prin telefon. De multe ori se izolează şi refuză lumea materială. Refuză mâncarea şi slăbeşte prin consumul excesiv al căutărilor lui pe internet. Nu poate citi o frază mai lungă şi se plic­ tiseşte uşor. Este sub transa hipnotică a imaginilor virtuale. Cade uşor în depresie. Dacă i se interzice conexiunea la net este o făptură pierdută, se poate sinucide. Acceptă uşor orice provocare ludică. Ultima provocare pentru netmaniaci a fost relativ recenta vânătoare de pokemoni, care după ce a invadat spaţiul Congresului SUA şi al armatei israeliene . . . s-a oprit. De obicei, comunicarea

Cele cinciforme de oglindire din Seljie.frenie

65

lor este doar uni-direcţională. Cu omul nou nu poţi să ai un dialog, pentru că nu are educaţia dialogului. Nu are exerciţiul de a asculta alte argumente şi nici capacitatea de a schimba paradigme sau de a înţelege alte puncte de vedere. Starea lui psihotică este de eudemonie. Toată lumea începe cu el şi se termină cu el, totul se învârte în jurul ombilicului său. Egoismul îl duce la acţiuni şi moduri extreme de a rezolva probleme pe care nu le înţelege. Urăşte şi dispreţuieşte tot ceea ce nu poate să priceapă. Nu poate să citească un text mai mare de câteva zeci de rânduri, oboseşte şi se plictiseşte. Atenţia lui este maniacală şi caută cu orice preţ mereu ceva nou. Schimbă o obsesie cu alta. Este manipulat permanent şi e inconştient de starea lui mentală precară. Se crede perfect sănătos şi îi suspectează pe ceilalţi că sunt influenţaţi de TV sau alte mijloace de comunicare. Devine violent verbal şi nu poate suporta un dialog pe bază de argumente. În faţa lui te afli ca în faţa unui zid transparent, dar incasabil. Îşi este suficient şi caută alienarea în cei de teapa şi condiţia lui. Are un puternic spirit gregar şi consideră viclenia o formă de inteligenţă supremă. E tipul perfect de delator, turnător, trădător.. . Iudă. Primele efecte şi perspectivele sunt consemnate de Mihai Nadin în cartea sa „The Civilization of llliteracy" 1 . Seljiefrenia este o maladie · mentală a timpului nostru. Boala apare din frica şi disperarea omului în faţa infinitului spaţial şi a eternităţii . . . Omul, în sinea lui, este un fir de praf ce va fi spulberat de vreme. Groaza că după el nu va rămâne nimic este insuporta­ bilă. În faţa eternităţii şi a macrocosmosului, nu are decât o moda­ litate de a suporta timpul şi spaţiul infinit, alienarea în drog, alcool etc. Soluţia pare simplă şi comodă, dar nu este decât o capcană considerată de mulţi satanistă. Reacţia este aceeaşi şi la cel sărac, dar şi la cel bogat. Indiferent de formula de alienare, omul nu rezolvă această grea temă a sensului său existenţial. Îngrozit de dispariţia sa definitivă, ajunge să se dispreţuiască pe sine şi chiar lumea în care s-a născut. M Nadin, The Civilization of Illiteracy, 2007 (lb. română: Civili­ zaţia analfabetismului, Ed. Spandugino, 20 1 6). 1

66

Psihosemiotică socială

Ce stă la baza acestei forme de reacţie? Dorinţa omului de a lăsa o urmă a trecerii lui pe acest pământ. Selfiefrenia este suferinţa mentală a omului vremurilor noastre şi putem să o identificăm ca fenomen de masă; se manifestă prin folosirea excesivă a telefonului conectat la internet. Selfie-ul postat pe net este o dorinţă aparent firească de a lăsa ceva în urma trecerii prin această lume. Un pom, o casă, un copil sunt în actuala lume lucruri perimate, desuete . . . Unde rămâne EL, cel care are un nume, un chip, o identitate? . . . Nu toţi au norocul de a avea un pic de notorietate sau celebritate. Mulţi caută aceste iluzii în politică, pseudo-artă sau chiar în infracţionalitate . . . Telefonul care este tot timpul cu el şi îi dă posibilitatea de a se autoportretiza. . . De aici, SELFIE-ul, care este apoi postat pe Facebook, Instagram etc. ... Şi iată, miracolul s-a produs: rămâne în atenţia celor ce îl evaluează prin mulţimea de like - îmi place. Faţa lui, viaţa lui sunt undeva înregistrate şi cineva le poate observa. Acest selfie, vizibil pe net, acest autoportret este momentul lui de glorie. Acesta este răspunsul egoului în faţa eternităţi şi a infinitului. Dar subiectul nu ştie că umbra lui este mai perisabilă în memoria electronică decât în memoria hârtiei . . . Omul nou ar suferi imens dacă cineva i-ar spune că nimeni nu vrea să-l urmărească, să-l asculte, să-l înregistreze sau să-l vadă, că este banal, inutil, chiar stânjenitor. Omului nou îi lipseşte conştiinţa că are conştiinţă, că lumea are sens şi rost şi nu se poate rezuma cu totul doar la el şi la timpul lui, la propria lui persoană. Nu are conştiinţa Umanismului şi nu poate să jertfească nimic, nici bani sau alte valori. Îl interesează doar beneficiul şi câştigul lui, pe care nu îl împarte niciodată cu nimeni, ci doar atunci când prevede un viitor avantaj.

§1. Faţa În oglindă este Începutul cunoaşterii de sine, dar adevărata oglindă trebuie să fie cea interioară, conştiinţa La forme subtile de oglindire se referă şi mitul peşterii din antichitate. Platon spunea că noi nu putem percepe adevărul,

Cele cinciforme de oglindire din Seljie.frenie

67

pentru că acesta este doar o proiecţie pe peretele peşterii în care ne aflăm. Viziunea aceasta a umbrelor proiectate pe zid este chiar cinematografică. Oare nu înseamnă că există o conştiinţă exte­ rioară superioară nouă? Această superbă metaforă filosofică nu se referă doar la condiţia omului în sine, ci la fiinţa colectivă, socială, care este tot o posibilă creatură. În faţa adevărului exterior, la care noi nu avem acces nemijlocit, ne mulţumim doar cu proiecţia umbrelor lui pe peretele peşterii necunoaşterii noastre. Ştim doar că Adevărul există, dar nu putem să îl vedem în faţă. Să fi fost Platon un profet, ca L eonardo Da Vinci sau Jules Verne? Oricum, a prevestit apariţia cinematografului, o altă faţă a realităţii trăite de noi. Cinematograful este nu numai o formă relativ nouă de comunicare, de înregistrare, arhivare, dar este şi o nouă viziune virtuală a realităţii ontologice. Trebuie spus că la fel cum un individ are o privire din peştera lui personală în faţa oglinzii şi poate începe un proces de introspecţie, la fel se petrece şi cu fiinţa colectivă. Explicaţiile lui L e Brun privind psihologia mulţimilor sunt profund greşite. Viziunea sa a fost piatra de temelie pe care s-a aşezat toată construcţia maşinilor de manipulat, într-un dispreţ total faţă de adevăr, lume şi viaţa fiinţei colective, mulţimea, indiferent de mărimea ei. Ce nu înţeleg sociologii şi psihologii cu privire la mulţime? Da, o mulţime se comportă ca un copil. Da, reacţiile mulţimilor sunt infantile. Pentru simplul motiv că Dumnezeu a pus adevărul în copiii. Pe un copil îl înşeli uşor, dar, dacă te prinde, nu te uită niciodată, dispreţuindu-te. Copilul se lasă de multe ori înşelat pentru că nu are puterea de a se lupta cu tine, dar copilul simte de multe ori un om bun sau unul rău. La fel se întâmplă şi cu mulţimea ineptă, care se poate şi deştepta din când în când şi atunci este nemiloasă. Mai există şi un suflet colectiv ce nu a fost analizat decât superficial şi un spirit colectiv care a fost confundat cu planul antropologic sau cultural al unui popor sau altul. Fiinţa colectivă sesizată dePlaton nu era un popor sau altul, era însăşi umanitatea. Tot de umanitate vorbeşte Carl Ju ng când face referiri la subconştientul colectiv şi asupra conştientului colectiv. Iar Pitagora a inventat un cuvânt nou, umanism, care duce direct la o formă de înţelegere superioară a

68

Psihosemiotică socială

conştiinţei colective. Mulţimea nu trebuie analizată doar ca o masă de spectatori sau consumatori de mass-media. Publicul, în faţa unor oratori cu mai multă sau mai puţină retorică, poate fi uşor înşelat, hipnotizat.

§2. Conştiinţa colectivă transcende naţiuni, popoare sau alte colectivităţi Oamenii, la fel ca furnicile sau albinele, sunt indivizi, fiinţe unice, ce fac parte dintr-un biotip al naturii chiar dacă dau impresia că lumea lor este artificială. Nu este nimic extraterestru în existenţa noastră. Doar că nu ne cunoaştem încă anatomia secretă a sufle­ tului şi a spiritului, nici individual şi cu atât mai puţin colectiv. În ps ihos emiotica socială, viziunea lui Plato n produce, fără un efect imediat, schimbarea centrului lumii de la om către fiinţa colectivă, umanitatea. Nici la ora aceasta umanitatea nu este tratată ca o entitate de sine stătătoare. Barierele economice, politice, mili­ tare sunt mai accentuate ca niciodată în falsul proces de globa­ lizare. Globalizarea se doreşte a fi alcătuită pe un model economic-militar-poliţienesc de subordonare culturală a conştiinţei colective. Acesta este şi motivul pentru care au fost şi sunt provo­ cate forme de alienare în masă. Acţiuni ce au dus şi duc la forme noi sau mai vechi de maladii colective. Vom începe cu cea mai recentă şi vizibilă, chiar dacă rădăcinile sunt mai vechi.

§3. Imaginea în căutarea sinelui Mitologia greacă oferă cheia ecuaţiei existenţiale prin mitul lui Narcis. Frumosul, dar şi sălbaticul Narcis era fiul râului Cephios şi al nimfei Liriope. Profetul Tiresias prevede că Narcis va muri când se va vedea pe sine. Avem în acest mit o oglindire directă a ima­ ginii, a chipului fără conştiinţă de sine. Narcis vede în oglindirea apei un portret al unui tânăr frumos de care se îndrăgosteşte, dar nu ştie că este chipul lui, crede că este altcineva. Narcis nu îşi cunoaşte sinele, vede doar un chip frumos fără conştiinţă. În Italia a apărut un eseist, care susţine că Narcis vedea o femeie în apă.

Cele cinciforme de oglindire din Selfiefrenie

69

Fals, mitul este clar, elementul pereche, femeia, nimfa, nu era în el, ci lângă el. Narcis moare dintr-o iubire ce nu se poate împărtăşi fizic. Frumuseţea neînsufleţită, fără Psyche, nu înseamnă nimic. Asemănarea cu selfie-ul pe care omul nou îl face obstinat este perfectă. Avem aici tot un sindrom narcisist. Fundalul, spaţiul, locul care apare în spatele autoportretului, nu mai contează, el devine doar un decor f'ară nici o importanţă. Nici persoanele din jur, chiar dacă de multe ori sunt vânate; VIP-uri, personalităţi din diverse domenii, devin pretexte pentru că adevăratul trofeu este doar propria imagine a narcisistului. Turistul a devenit un fel de arătare din lumea monştrilor lui Hieronymus Bosch, care are în frunte o ţeavă ce iese din el şi care are la capăt un ochi oglindă ce îl supraveghează permanent. Mesajul este tembel şi idiot: ,,EU şi doar EU am fost acolo sau dincolo, uitaţi-vă la mine, doar EU sunt important, doar EU exist, restul nu contează" . . . Astăzi, omul nou are smartp hone - mai inteligent şi se fotografiază încontinuu. Nu se întreabă dacă are sau nu nevoie de asta, mimetismul s-a transformat în maladie. Nu contează calitatea fotografiei, dacă narcisistul este sau nu fotogenic. Înregistrăm oglindirea a milioane de chipuri fără conştiinţa minimală a auto­ cunoaşterii. Se poate vorbi chiar de o epidemie de selfiefrenie. Formele incipiente ale maladiei au apărut din antichitate. Învă­ ţând să îşi scrie numele, omul a dorit să îşi lase semnătura peste tot. Frescele vechi zgâriate, copacii crestaţi pentru eternitate până la graffitiul pe case sau opere de artă. Ordinarul a vrut să devină coautor, să rămână în istorie, în eternitate.

Secţiunea a 2-a. Oglinda sonoră În mitul lui Narcis apare încă un tip de oglindire. Oglindirea cuvântului care este ecoul. Nimfa Echo a fost blestemată de zeiţa Hera pentru că a ţinut-o de vorbă şi nu a putut să prindă nimfele ce fugiseră din braţele bărbatului ei, Zeus. Pedeapsa a fost ca limba ei să nu mai aibă nicio putere să articuleze sunete, ci doar să îngâne repetitiv ultimele cuvinte ale celuilalt. Echo s-a îndrăgostit nebuneşte de Narcis. La întrebarea lui, ,,Cine este?", auzea doar răspunsul ei: ,,Este".

70

Psihosemiotică socială

Imaginea goală de conştiinţă este condamnată în iad, iar cuvântul fără dialog devine doar un sunet inutil. Ecoul apare şi în legenda legată de templul de la poalele muntelui Parnas. Despre micul templu din Delphi se spune că ar fi fost zidit de Apollo. Sub sanctuarul templului era o peşteră a zeiţei Geea. Un păstor de capre a observat că atunci când caprele se apropiau şi se uitau în ea deveneau ciudate. La întrebarea „Cine eşti?", adresată fiinţei din peşteră, ecoul a răspuns: ,,Tu eşti ! ". Cei care se priveau pe sine deveneau inspiraţi şi puteau să facă unele prevestiri. Pe templul din marmură de Paros era scris: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ", iar pe poarta de la intrare: ,,Tu eşti !". Cunoaşterea de sine se realizează prin oglinda sonoră, a intelectului, a raţiunii, a judecăţii şi a gândirii speculative. Profeţiile se făceau cu ritualuri stricte, cu post, jertfe, muzică şi daruri. Preoţii interpretau spusele Pythiei, oracolul era consultat doar în cazuri de mare importanţă, înaintea unei lupte etc. „ Datorită numeroaselor daruri, bogăţiile din Delphi erau colos ale şi au atras jefuirea lor de către loc uitorii dinPhocida care numai din aurul şi argintul topit au obţinut 13 milioa ne de taleri ", scriu cronicarii. De la cuvânt trebuie să înceapă cunoaşterea de sine. Faptul că oamenii se rup de forţa, puterea şi magia cuvântului îi face să piardă sensurile subtile ale înţelepciunii, ale adevărului şi chiar ale armoniilor sufleteşti şi spirituale. Nimic nu înşeală omul mai mult decât iluziile vizuale, imaginea diferă în funcţie de lumina în care o priveşti, de universul interior şi de pregătirea profesională. Fiecare dintre noi vedem o parte a realităţii prin prisma unor ochelari profesionali. Doar filosoful poate privi obiectiv lumea. Şi este corect să-l amintim şi să îi mulţumim aici celui mai mare filosof român în viaţă, acad. Alexandru Surdu, creatorul sistemului filosofie pentadic, cel care ne-a şi îndrumat în lucrarea de faţă. Cuvântul, în esenţa lui, este clar şi limpede. Intuitus este gândirea clară de care vorbea Aristotel. Cuvântul este cu adevărat sacru, pentru că este abstract, este sunet, muzică, dar poate fi şi semn şi simbol în acelaşi timp. Să ne

Cele cinciforme de oglindire din Selfiefrenie

71

gândim la un singur lucru, Iisus Hristos nu a scris niciun cuvânt, dar faptele şi cuvintele lui au trecut uşor peste două mii de ani şi sunt la fel de vii şi adevărate. Cuvântul întemeiază conştiinţa. Filosoful Immanuel Kant vorbea de esenţa lucrurilor individuale, exprimabile prin cuvinte articulate atunci când făcea referire la transcendent. Esenţa se referă la ce este-le lucrului individual; nu este vizibilă, ci concep­ tibilă, de aceea are nevoie de cuvântul exprimat. Speculaţiunea din punct de vedere ontologic - se referă la totalitatea de obiecte, la procesualităţi şi la aspectele transcendente, care trec dincolo de lumea noastră perceptiv-senzorială. Pierderea bibliotecilor va fi o pierdere irecuperabilă. La primul conflict major militar electromagnetic sau prima furtună puternică electromagnetică solară memoria virtuală va dispărea ca şi cum nu ar fi fost niciodată. Dar, probabil, cuvântul nu va dispărea. Şi în cazul sentimentelor cuvântul este esenţial, ,,Iubirea, pentru o femeie sau de ţară, se declară clar prin cuvânt, spui: «Te iubesc!»", ne aminteşte azi criticul şi istoricul literar Alex Ştefanescu.

§1. Poesis Iluzia evadării din cotidian nu poate să o producă decât poetul. Poezia aduce o altă lumină şi un alt mod de a percepe lucrurile banale şi simple care se petrec lângă noi. El are gândire intuitivă, noesis. Poetul devine o conştiinţă publică şi are universalitate chiar atunci când vorbeşte de ceea ce nouă ni se pare că sunt lucruri simple, comune sau banale. El foloseşte toate cele trei forme de gândire. Vocea poetului devine vocea noastră, emoţiile lui, ale noastre, gândurile lui, durerea sau bucuria lui o simţim noi. Forţa şi vraja sunt desigur din cuvânt, dar şi din muzică ... Un exemplu de muzicalitate subtilă, eterică, îl conţin versurile poetului GeorgePuş cariu: „Râu de struguri râde Rama Şi din cer coboară Ana Ciuta rătăcită-n carte Pe un fir de Ramayana" (Sublinierile aparţin acad. Alexandru Surdu).

72

Psihosemiotică socială

Sau jocurile sonore din „matrioştile de rime" ale poetului Sorin Basangeac, din superba carte „Amare, more, ore, re": „Sonor onor nor or Mi-e visul panoramic şi sonor, scenariul, numai aur şi onor; alb-negru, la trezie, sub un nor, schimb trama, replici grele după or. . . ". Înţelesul cuvintelor ne cucereşte definitiv. Încercaţi să priviţi un film fără sunet, devine desuet şi chiar caraghios şi mai greu de urmărit. În căutarea sinelui, foarte importantă este oglinda sonoră; ea se activează prin vocea interioară; dialogul cu tine însuţi este înce­ putul procesului de conştiinţă. Nimfa Echo repetă de fiecare dată ceea ce înţelege. Oglindirea sonoră este superioară oglindirii imaginii vizuale datorită cuvân­ tului. Cuvântul trebuie rostit pentru a intra în rost şi pentru a avea destin. Chiar cuvântul-imagine, cuvântul scris, simbol şi semn, este înţeles prin vocea interioară care devine gând. Procesul de gândire a semnificaţiilor interioare şi exterioare se produce prin oglindirea sonoră interioară. Cuvântul rostit se spune că nu are urmă. Verba volant. Este concluzia celor care manipulează electoral. ,,Radioul nu are urmă". Nimic mai fals: SUGESTIILE VERBALE pot spăla creierul şi pot fanatiza subiecţii mult mai mult decât imaginile vizuale. Sunt imagini complexe, opere de artă, picturi care nu pot fi descrise prin cuvinte. Imagini fascinante şi obsedante care sunt greu de înţeles. Pe când orice adevăr filosofie se poate descifra prin cuvânt. Acelaşi adevăr, care de cele mai multe ori nu are vizibilitate, poate fi doar metaforă sau poesis. Poezia poate salva o populaţie de la dezastrul unui război. De menţionat aici cea mai populară poezie apărută în toamna anului 1 94 1 , în Uniunea Sovietică: ,,Să m-aştepţi şi-am să mă-ntorc !", a lui K.S. Simonov, pe care milioane de femei o repetau ca pe o rugăciune (A lexan der Werth, ,,Un corespondent englez pe frontul de est").

Cele cinciforme de oglindire din Seljiefrenie

73

Ghe. Rădulescu Motru constata cu ani în urmă că poporul nostru a dat mulţi poeţi valoroşi şi că dăm uşor mulţi poeţi, dar nu reuşim să dăm funcţionari publici corecţi, făcea referire chiar la simplul poştaş . . . Koruptzionen ar zice un mucalit. Acest lucru pare rău privit prin ochelari poliţieneşti. Dar poate că de aceea poporul român nu a avut colonii şi nu a cucerit şi nu a asuprit niciun alt popor. Hoţia la scară macro şi corupţia pe aceeaşi măsură nu au fost patentate la noi. Între poezie şi aparenta corectitudine este de preferat umanismul. Trebuie să înţelegem spiritul legii, ci nu aplicarea idioată a literei ei. Un astfel de exces a făcut posibil ca o bătrânică acuzată că a furat o găină să fie condamnată la închisoare cu executare. Literatura aparţine în întregime de oglindirea sonoră, chiar dacă reprezentarea cuvântului scris are dublă reprezentare, el este şi simbol semnificant, dar şi semnificaţie. Cheia cuvântului scris este tocmai puterea lui de generalizare simbolică. Cuvântul casă este acelaşi tip de simbol pentru toţi copiii, chiar dacă fiecare desenează diferit casa din mintea lui. Gândire simbolică şi cea intuitivă sunt primordiale şi se manifestă uşor prin cuvânt, prin rostire ... Aceasta este obârşia rosturilor, cum bine ne-a învăţat Constantin Noica. Vorbăria goală este periculoasă şi aparţine selfiefrenicilor. Este chiar un element de diagnosticare a lor. Scrisul din benzile dese­ nate îi ajută pe copii, pe lângă lărgirea universului de cunoaştere emoţional şi logic, la acomodarea cu reprezentarea cuvântului. Copilul poate învăţa mai uşor o limbă străină pe benzi desenate. Tot în folosul învăţării unei limbi străine poate fi şi subtitrarea filmelor. Cuvântul scris apare în toate formele isterice de selfiefrenie. Omul care a ştiut să îşi scrie numele l-a mâzgălit pe monumente vechi, pe copaci, pe fresce patrimoniale şi, mai nou, pe Coloana rară sfârşit a lui Brâncuşi. Vandalismul înseamnă distru­ gerea unei opere de artă 1 . Dar distrugerea unui templu antic doar pentru ca să îţi rămână numele în istorie este selfiefrenie, la fel ca agresiunea asupra sculpturii Pieta a lui Michelangelo. Este disperarea unei băşici urât mirositoare, ce vrea să lase urme despre trecerea prin această viaţă. 1 A se vedea distrugerea statuilor monumentale ale lui Buddha de către talibani etc.

74

Psihosemiotică socială

Acelaşi lucru se petrece cu toate mâzgăliturile de graffiti de pe clădiri, biserici, monumente şi chiar galerii de artă. Obscenităţile din băşica puturoasă se exhibă public . . . ,,Îîîss şi ieo p-acii ! ", ţipă selfiefrenicul disperat. Să fim bine înţeleşi, tehnicile de sgraffito sau de graffiti, pot fi folosite la producerea unor imagini de artă atunci când nu au rolul de a mâzgăli sau de a murdări. Graffiti făcut „noaptea, ca hoţii", fără acordul proprietarului sau al autorităţilor patrimoniale este un act ilegal nu doar de vandalism, dar şi de terorism vizual. Dar a inventaria mizeriile selfiefrenice de pe ziduri şi din wc-urile publice ar fi un act inutil şi vulgar. Pentru selfiefrenici următoarea formă de artă a mileniului trei va consta în distrugerea operelor de artă existente. Estetica scabrosului va fi urmată de estetica distrugerii şi, desigur, de estetica crimei.

§2. Muzica Schopenhauer, filosoful, declara muzica drept cea mai minu­ nată dintre arte. Se pare că avea dreptate, dacă luăm în calcul faptul că muzica universului este oglindirea sacră a lumilor despre care nu putem vorbi. Spaţiul este sonor şi nu poate fi reprezentat vizual decât ca nişte benzi imaginare, cuantice, care vin de nu ştim unde şi se duc care încotro. Totul este sunet, materia în sine este doar o alcătuire savantă de unde sonore . . . Suntem convinşi că mantrele sacre, vocalele pierdute, produceau miracole în lumea reală. Cuvinte pe care le-am pierdut, sunete pe care nu le cunoaştem . . . Poetul este cel chemat să ne aducă portretul subtil al lumilor paralele. Poetul aude corul de serafimi. Şi să nu uităm că textele sacre se recită prin incantaţii . . . Poezia are în ea însăşi o muzicalitate şi un ritm interior minunat. Poezia reuşeşte să spună şi să arate adevăruri tulburătoare, unanim acceptate a posteriori.

Secţiunea a 3-a. Oglinda vie a aproapelui Schopenhauer spunea că omul este un animal metafizic, iar rostul şi sensul fundamental al existenţei lui sunt pătrunderea şi căutarea secretelor supreme. Doar omul are întrebări şi mirări.

Cele cinciforme de oglindire din Selfiefrenie

75

Toate acestea se produc în faţa celuilalt, în alter ego, prin el omul se poate confirma, verifica şi recunoaşte ca suflet şi spirit . . . Familia poate fi o oglindă, la fel, prietenii şi oamenii din jur, neamul, profesia şi locul în care vieţuieşti. Dar este bine să te fereşti de oglindirile mincinoase din jur. Nu avem controlul acestor reflexii. Iluzia că cei din jur suntem noi este periculoasă, pentru că multe personaje nu sunt decât măşti accentuate. Rareori omul îşi vede masca. Reacţia la caricatură este de obicei agresivă. Imaginea noastră despre noi este falsă şi mult idealizată sau desconsiderată. Este foarte greu să fim obiectivi şi sinceri. Smerenia este un drum al umilinţei, dar poate deveni alunecos şi deprimant. Omul care se dispreţuieşte se îndreaptă inevitabil spre dezastru.

§ 1 . Tatuaj ul Şi tatuajul a ajuns o formă de exprimare a selfiefrenicului. De la forma lui tribală, cu rol militar, ierarhic, identitar, a ajuns dincolo de modă o necesitate existenţială a noii identităţi de clonă trepanată. Tatuajul este o formă de recunoaştere, de apartenenţă la un grup tribal, infracţional, militar sau o simplă modă idioată. Selfiefrenia este aici inversă. Semnătura nu este a individului, ci a grupului, a altora care vor să te recunoască uşor. La fel ca la vite, oi sau alte animale marcate. Victime: marinarii, puşcăriaşii, prizonierii, soldaţii, tinerii fascinaţi de moda impusă de idolul lor, idol care pentru bani ar face oricând orice.

§2. Masca Măştile reflectă oglindirea ultimilor cinci ani din viaţa omului. Pe chipul omului apar grijile, obsesiile, emoţiile, bune sau rele, care se întipăresc pregnant. Oamenii fug de caricaturile lor. De multe ori, caricatura nu reproduce decât defecte de construcţie anatomică. Forme de boli sociale, colective, sunt şi doctrinele politice aplicate de tirani. Fascismul şi comunismul sunt forme eudemonice colective. Toată lumea poartă mască. Măştile sunt roşii sau negre etc. ,,Cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră! " este sloganul

76

Psihosemiotică socială

ideologilor de serviciu. Poliţia este politică, la fel şi justiţia. Nimeni nu are scăpare. În numele unui bine colectiv iluzoriu şi utopic s-au produs cele mai groaznice crime. Purificarea etnică şi socială a aparţinut ambelor dogme. Boala a: molipsit şi mai poate molipsi popoare întregi. În aceste maladii există un singur selfie, al Conducătorului, al Fi.ihrerului. Au fost identificate deja ca boli molipsitoare diverse ciume: roşie, verde, neagră, brună etc. Dar trebuie spus că aceste maladii se instalează printr-un proces de iluzionare şi autoiluzionare. Există doar forme fanatice de manifestare. Militanţii individuali sau în grupuri de presiune şi hărţuire au mână liberă, iar dictatorii s-au dovedit a fi bolnavi psihic, demenţi. Cultura devine propa­ gandă, o publicitate mincinoasă. Ieşirea din boală se face doar în urma unor conflagraţii sângeroase. Cei care au avut nenorocul unei astfel de experienţe sociale scapă doar dacă nu au crezut în ideologie. Au purtat obligatoriu o mască a rânjetului de fericire social. Sau de nefericire, când trecea în nefiinţă tatăl tiranului. Să nu ne iluzionăm, pentru că nu a fost doar un joc de teatru! Aceste maladii ce cuprind popoare şi mase mari de oameni se definesc ca psihoepidemii utopice, maladia este UTOPIA EPIDEMICĂ. Cei care ar trebui să intervină cu un tratament de normalitate sunt înţelepţii şi creatorii. Aceştia nu pot interveni când boala s-a declanşat, este prea târziu şi tratamentul nu mai poate fi făcut decât chirurgical. UTOPIA EPIDEMICĂ nu apare spontan, există un proces îndelungat de spălare a creierului, care începe cu includerea copiilor în formaţiuni politice; sunt preluate texte simple pe mintea oricui, multe rară valoare, a se vedea Hitler, Marx, Mao etc. Textele ideologizate sunt treptat transformate în doctrină. De aici sunt doar câţiva paşi pentru a iluziona creierele slabe, care transformă acest amalgam de argumente ocazionale, un fel de cârpeli ale unor adevăruri banale, în religii de partid şi de stat. În timpul climaxului isteriei colective nimeni şi nimic nu se mai poate opune. Sunt practicate adunări, mitinguri, jurăminte, manifestări festiviste, şi o mass-media aservită politic. Partidul este unic şi se doreşte etern; la fel şi conducătorul. Chiar dacă se mimează o participare democratică a populaţiei, şeful de stat şi de partid se

Cele cinciforme de oglindire din Selfie.frenie

77

comportă ca un monarh absolut. La conducere se vor instala ca succesori doar copiii lor sau rudele apropiate. Totul se bazează pe furt, iar de proprietatea aşa-zis colectivă beneficiază doar militanţii, şefii de partid şi organele de represiune politică. Frica se instaurează ca stare permanentă, fiecare denunţă pe fiecare şi există doar prezumţia de duşmani de clasă sau de partid. Munca aşa-zis voluntară este obligatorie şi oamenii se trezesc într-o lume de coşmar, în care alimentele vor fi raţionalizate, libertăţile doar virtuale sau declarate „un lux" (nu pentru căţei, şi ei mai mult sau mai puţin sclavi). Uniformizarea este foarte importantă şi viaţa lor devine o continuă luptă pentru un bine colectiv ce nu va veni niciodată. Simbolurile folosite sunt selfie-uri de eroi de partid. Portretele lui Che Ghevara sau ale altor militanţi, precum şi simbolurile politice se văd şi azi şi sunt semne că societatea nu s-a vindecat. Argumentul infantil al celui ce îl poartă pe tricou pe ll Comandante este că portretul lui se află la muzeul Louvre. Da, dar tot acolo poţi să îl vezi şi pe diavol în diverse ipostaze sau pe alţi tirani, şi chiar pe Iuda. Semnul că apare o nouă dictatură poliţienească sau de alt fel este momentul în care presa liberă a dispărut. Argumentul politru­ cilor de serviciu este acum că internetul este liber. O altă iluzie, pentru că internetul este doar un spaţiu virtual în care vorbesc toţi deodată. Manipularea pe internet este perfectă.

§3. Carnavalul şi noul carNETval - Facebook Facebook-ul oferă şi posibilitatea unor substituiri de identitate pentru indivizi, personaje, instituţii, firme, servicii etc. Substituirea este o practică magică foarte veche. Masca o poartă triburi primi­ tive, când vor să sperie moartea sau pe luptătorii adversari. Şamanii şi vrăjitorii din diverse timpuri au folosit masca. În politică, din antichitate, masca autoritară a conducătorului, rege, împărat etc. a fost un mijloc de manipulare persuasivă a unei autorităţi de multe ori goale de substanţă. Includerea efigiilor cu portretele şefilor de stat pe bancnote a vrut mereu să aducă în prim-plan un tip de autoritate. ,,Statul sunt eu! " Dacă în vechime

78

Psihosemiotică socială

măştile erau de multe ori animaliere, simbolurile animaliere au ajuns în plan heraldic pe scut, embleme, steme, drapele etc. Omul a dorit mereu să se împăuneze cu atribuţiile şi calităţile superioare ale zeilor animale. Metafora devine simbol, iar simbolul pseudonim, poreclă sau renume ... În studiul antropologiei găsim dansurile străvechi ce au cono­ taţii magice ale unor festivităţi sociale importante, de multe ori cu costumaţii şi măşti adecvate evenimentelor. Şi în prezent tipul de autoritate social-militară pe care îl mani­ festă un stat are loc tot ca o procesiune-defilare desfăşurată sub prezidiul conducătorului. Aceste ceremonii sunt esenţiale pentru a impresiona şi a da certitudinea confortabilă a autorităţii depline. Carnavalul a fost mereu o supapă de eliberare a frustrărilor social-politice, un joc în care rolurile se inversează pentru o scurtă perioadă de timp. Atunci când autorităţile devin opresiv-totalitare, când presa este doar propagandă, iar justiţia nedreaptă, o faţadă de carton, carnavalul, bucuria jocului şi a vieţii dispare total. Masca ce râde este ascunsă. Autorităţile vor avea morga unor măşti extrem de serioase, crispate şi pe deplin constipate... Omul nou îşi face permanent selfie în căutarea unui tip superior de identitate. Omul-şobolan se vede motan, omul-iepuraş se crede leu, omul-porumbel se vrea vultur etc. Masca fricii îşi caută o altă mască, mai curajoasă şi mai fioroasă. Prostul se crede deştept şi contestă tot. Iar criminalul îşi găseşte victimele. CarNETvalul lumii virtuale este noul joc colectiv al fericirilor individuale. Libertatea internetului poate fi totală, pentru că este o libertate virtuală. Această maşinărie infernală de tăcut bani şi de manipulat politic şi comercial mase mari de oameni a devenit o necesitate existenţială a timpurilor noastre. Să ne înţelegem bine: nu contestăm necesitatea progresului sau - Doamne fereşte! - nu dorim interzicerea netului, doar îl analizăm, cu bune şi rele. Este important nu doar să identificăm maladiile sociale, dar e necesar să le şi înţelegem şi, mai ales, să căutăm remediile.

Cele cinciforme de oglindire din Selfie.frenie

79

Secţiunea a 4-a. Oglinda ascunsă Sunt patru stâlpi care susţin în ascuns ghemul entităţii, al UNULUI ca identitate. Unul poate fi totul şi totul, unu. Visul este o oglindire a realităţii înconjurătoare. Realitatea fotografică se schimbă în vis. Dumnezeu a deschis omului adormit o fereastră prin care omul poate să îşi primească, în avans, o parte din plata ce i se cuvine! Magia neagră a fost şi ea folosită ca formă de persua­ siune asupra conştiinţei publice, tot din motive de subordonare şi asuprire psihică. Citaţiile, veştile rele sunt aduse de ziua ta de naştere sau într-o zi importantă pentru tine, pentru ca să ai o bucurie. Procese, evenimente grave, accidente, boli etc. îţi sunt programate de Paşti, de Crăciun, de alte sărbători ale bucuriei celorlalţi, pentru ca şi tu să te bucuri. .. Foarte important este să te lovească vinerea, sâmbăta, când toţi: medici, avocaţi etc., sunt plecaţi. .. Eşti verificat în lipsa ta de acasă şi oamenii legii au grijă să ţi se strice instalaţiile de apă, de gaze, de electricitate, compu­ terul. .. De multe ori, au observatori puşi să te vadă cum reacţio­ nezi la aceste „întâmplări" rele. În faţa acestor tipuri perverse de agresiune, nimeni nu se poate proteja. Omul renunţă la lupta sa pentru dreptate socială etc. şi se predă unei forme de abulie socială. De aici şi până la depresie pronunţată, mai este un pas. Intelec­ tualul adevărat nu a fost niciodată un luptător. Renunţă uşor şi se izolează. Creatorul îşi distruge opera şi se abandonează existenţial. Căderea în alcoolism este un mod de a se sinucide lent. Nu vorbim aici de sinuciderile romantice, hormonale, produse de cartea ,,Suferinţele tânărului Werther". Valurile mimetice ale necunoaşterii sinelui se produc acum la fel de uşor ca pe vremea marelui Goethe, doar modalitatea s-a schimbat. A se vedea idioţenia kitsch a „Balenei albastre", care a pornit ca un experiment de manipulare. Infantilismul internauţilor este exploatat din plin, comercial şi politic. Generaţia tabletei şi a smartphone-ului, generaţia noii lumi virtuale este comportamental compatibilă cu cea tribală a grotei. Bodypainting-ul, piercingurile, operaţiile aşa-zis estetice, ritmurile tembele repetitive ale unor sunete obsesive şi drogurile ... Unde sunt blues-urile de altădată? !

80

Psihosemiotică socială

Inducerea sinuciderii şi a sentimentului inutilităţii sunt teme predilecte ale celor ce folosesc mij loace de persuasiune, vechi de când e lumea şi totuşi noi, prin ocultarea lor controlată. În vis, victima îşi poate vedea călăul şi îi cunoaşte intenţiile. În vis, adevărul poate vorbi. Şi tot în vis, îşi primeşte adevărata plată cel rău. . . Să nu invidiaţi niciodată bogăţia afişată ostentativ şi puterea arogantă! Regele a fost şi va fi mereu gol.

§1. Visul din vis Chiar dacă, de mii de ani, omul este preocupat de tălmăcirea viselor, încă nu există o explicaţie ştiinţifică unanim acceptată despre ce este visul şi de ce visăm. Nu credem că doar studiul biomedical poate desluşi adevărul despre vis. Da, ştiinţa spune acum clar că trebuie să dormim şi să avem vise. Freud s-a ocupat prima oară de studiul lor, dar există din timpuri biblice foarte multe dicţionare de vise. Important este că simbolistica imaginilor onirice apare unitară, indiferent de cultură şi timp. Adevărul arhetipurilor freudiene sunt importante când vrem să facem psihanaliză. Putem să spunem că visele sunt de trei feluri: - Vise mincinoase, un fel de vise-supapă a stărilor de încărcă­ tură emoţională, de sănătate şubrezită, alimentaţie defectuoasă etc. Puşca încărcată despre care vorbea Freud. Vise care nu au decât rolul de a ne detensiona psihic, în urma unor perioade epuizante. - Vise de inter-conectivitate. Acestea sunt vise formate în urma unor informaţii mentale emise de membrii familiei, de prieteni sau de duşmani. Acesta este şi motivul pentru care ştim când moare cineva drag nouă. Suntem interconectaţi pentru că facem parte dintr-un organism viu, colectiv. Şi aici trebuie să îl amintim pe C. G. Jung, cel care a descifrat prima dată conştientul şi sub­ conştientul colectiv. Jung a fost primul care a înţeles că mitologia alchimică nu a căutat aurul material, metalul nobil, ci cu totul altceva. În visul de inter-conectivitate putem să percepem gându­ rile bune ale celor ce ne îndrăgesc sau cele rele ale celor care ne urăsc. Dar mai putem percepe şi premoniţia colectivă a unui viitor

Cele cinciforme de oglindire din Selfiefrenie

81

conflict armat. Cum i s-a întâmplat chiar lui înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. - Vise premonitorii transcendente. Comunicarea forţelor trans­ cendente s-a produs mereu cu omul în stare de vis. Dumnezeu a comunicat prin intermediari şi mereu în vis. Moise a fost printre puţinii care a vorbit cu El. Faţa lui Moise era după aceasta ca o oglindă orbitoare şi trebuia să poarte un văl. În aceste vise omul simte şi ştie că mesajul este foarte important şi adevărat. Deosebit de important este faptul că în filmul mut oniric, trăit în somn, nu avem aceeaşi stare ca în faţa cinematografului fără sunet. De ce? Pentru că în vis, chiar dacă auzim sunete rar, poate mai mult muzică, cunoaştem din vocea noastră interioară, din conştiinţă, sensul şi rostul a ceea ce se petrece. În mod sigur, în vis folosim mai mult cele şapte simţuri ascunse.

§2. Telenovela, literatura proastă, kitsch-ul şi mane­ lizarea Există forme de reverie colectivă: cărţile proaste şi telenovelele. Audienţa este mare pentru că un anumit public a fost hrănit doar cu mizerii. Un copil care nu aude în viaţa lui o simfonie, nu a citit o carte de referinţă consumă doar cea ce a fost dresat să consume. Personajele unei telenovele devin mai familiare decât propriile rude şi prieteni. Transferul de interes este uşor de obţinut prin reţete stupide, emoţionale. Secretul succesului constă în faptul ca acţiunea idilico-romantică să fie plasată în vremea noastră. Specta­ torul, fostul cititor, trebuie să se identifice cu vreun personaj. Oricum, temele sunt eterne: iubirea mărturisită şi ne-, trădarea, furtul, minciuna, avariţia, ura şi răzbunarea etc. Nu aţi observat că despre trecut râdem uşor? Ne sperie viitorul, apocalipsa şi dispariţia planetei etc. Dispariţia omenirii este o temă tragică pentru orice om normal. Şi suferim mai mult la gândul acestui rău decât la cel al propriei noastre morţi. Idiotul râde mereu de trecut, pe care îl dispreţuieşte, crezându-se superior doar pentru faptul că prezentul arată altfel. Iar viitorul îl proiectează înspăimântător şi inuman, searbăd şi violent, pentru că nu înţelege nimic din clipa prezentă.

82

Psihosemiotică socială

Oamenii nu îşi mai trăiesc viaţa lor, trăiesc viaţa virtuală a unor seriale fără nicio valoare artistică, istorică, documentară, spirituală sau culturală. Incultura noilor scenarişti şi perversiunile lor duc la producţii ce hipnotizează copii fără autocenzură culturală şi masa mare de consumatori de publicitate. Nu ar fi nicio pagubă, dar un om dependent de emoţiile mimate de actori de mâna a treia nu mai are o viaţă normală. Iar nu ar fi nicio pierdere pentru societate, dar el este uşor manipulabil şi devine un instrument electoral periculos pentru libertatea şi normalitatea celorlalţi. Ei devin astfel hrana preferată a canibalilor politici. Substitutul de viaţă pe care consumatorul o trăieşte îl proiectează pe subiect în lumea virtuală unde legile le fac doar cei care îi scriu modul de a se comporta, şi mai ales de a vota. Consumatorul de emoţii substitu­ tive devine un spectator docil la orice scenă de violenţă, de război. Mintea lui nu mai distinge foarte clar realitatea de imaginar. Are nevoie de adrenalină şi devine un partizan agresiv al violenţelor de orice fel. Este pregătit pentru ceea ce se cheamă carne de tun şi masă de manevră prin frica de a nu fi arestat noaptea cu mascaţi cu cagule negre; frica de sistemul opresiv al serviciilor secrete prin procurori analfabeţi şi sângeroşi; frica de sistemul j udecătoresc, mafiot şi corupt. Cei care nu judecă, doar condamnă şi înţeasă puşcăriile până la refuz. Vremea în care morarul se judeca cu regele a trecut. Regele vroia să îi cumpere moara şi, pentru că morarul nu vroia să o vândă, regele îl ameninţă că o să o ia cu forţa. La care morarul are o replica istorică: ,,Mai sunt judecători la Berlin!". O poveste cu tâlc, a unor vremuri expirate. Dar azi, frica de umilinţe inumane, insuportabile, de spectacolul televizat al arestărilor cu cătuşe transformă majoritatea într-o turmă docilă şi ascultătoare. Şi atunci singurul drog, singura alienare se rezumă la kitsch-ul decorativ, pentru că este ieftin. O lume mane­ lizată, muzică pentru tineri tembelă şi multe spectacole sportive în care alţii fac mişcare. Meciuri de fotbal, supapă de înjurat şi de strigat pentru mulţime. Informaţiile sunt bine dirijate şi nu se află nimic din culisele jocurilor politice. Presa devine o formă desuetă de divertisment,

Cele cinci forme de oglindire din Selfie.frenie

83

multă reclamă pentru consum de alimente toxice şi achiziţii de obiecte nefolositoare, care devin a doua zi gunoi. Astfel, oamenii noi se declară fericiţi că viaţa lor este urmărită şi îmegistrată de cineva, pentru că toţi se vor eroi şi autori de cărţi. Toţi visează la notorietate şi opulenţă. Au uitat de ceea ce recomanda Noica, bucuriile simple. În SUA a apărut acum chiar o modă în zona editorială de carte: fiecare VIP, mai mare sau mai mic, îşi exhibă viaţa cu toate intimităţile ei spre fericirea unui consumator imoral, fericit să descopere că şi ei sunt la fel. Crima, perversiunea nu mai sunt condamnate, sunt acceptate ca o normalitate existenţială. Sinele dispare, iar individul devine mythoafrodisiac (adicţia faţă de viaţa imaginară a altora).

§3. Fake-life, un substitut ontologic Maladia este produsă de un transfer emoţional de identitate şi se cheamă FAKE-LIFE. Este vorba de o pseudo-identitate, un substitut ontologic. Remediul ar fi trebuit să fie prescris de presa liberă. Ideea că presa este câinele de pază al democraţiei este falsă. Ea nu este nici măcar o putere în stat. Rolul de control şi de vindecare prin presă ar trebui să fie acela de conştiinţă publică. Rol pe care l-a pierdut de mult.

Secţiunea a 5-a. Oglinda logosului Binele în sine nu poate fi văzut din interiorul său; de asemenea, nici Frumuseţea şi nici Adevărul. Nici Răul nu poate fi perceput ca rău fără ieşirea din el. Există simboluri profane, dar şi sacre. Există vorbe goale, dar şi cuvinte. Lumina are nevoie de umbră şi umbra de lumină, primara de complementară şi bărbatul de femeie. Armonia este starea de legătură dintre limite şi contrarii, armonia este starea de GRAŢIE DIVINĂ. Viaţa are în ea toate formele vizibile şi invizibile de armonie, dar şi de dezacord. Liberul arbitru este forţa sacră ascunsă în om, este cadoul primordial, dar şi capcana mortală din clipa în

84

Psihosemiotică socială

care libertatea stă pe haos. Dumnezeu nu îşi face selfie cu creaţia sa, este ascuns, dar prezent în momentele epocale ale destinului colectiv. Oamenii l-au scos din istoria lor pe Dumnezeu. Singurul popor care nu a făcut această greşeală este poporul ales. Cele două table ale legii de deasupra oricărei sinagogi sunt oglinzile ascunse ale omului. În aceste oglinzi nu se vede chipul, faţa, ci asemănarea cu Creatorul Său. Cele 1 O porunci, preluate şi de creştinism, sunt cartea tehnică de funcţionare a omului. Primele cinci legi verticale ale spiritului în relaţie directă cu sacrul. Şi celelalte cinci ale acţiunilor orizontale emoţionale interumane. Când oglinzile acestea sunt strâmbe sau sparte avem parte de războaie, crime şi toate relele din lume . . . Obiectele sunt percepute de cele cinci simţuri care au organe specializate. Dar relaţiile sunt percepute de celelalte şapte simţuri ascunse. Dumnezeu a creat lumea în şapte zile. Este singura referire spirituală a creaţiei în geneză. Avem în practică un fel de cod secret, pentru a nu-l uita: săptămâna de şapte zile. Fiecărei zile îi corespunde un univers. Universurile sunt concentrice şi evoluează într-o spirală. Primul univers, cu o singură dimensiune, al ideilor pure de care vorbeşte Platon, corespunde zilei de luni. Universul cu două dimen­ siuni este al forţelor bipolare (Marte, ziua de marţi). Universul nostru cu trei dimensiuni, cel în care trăim, este al lui Mercur (miercuri). Este un prezent continuu, cu omul ca legătură între Cer şi Iad. Al patrulea univers, corespunzător ce lei de-a patra zile a săptămânii Goi, Jupiter), are patru dimensiuni şi aici avem conştiinţa, ca proiecţie în vis, unde timpul devine dimensiune aplicabilă. În vis putem să avem conştiinţă dublă şi să fim în mai multe locuri deodată, ubicui. Venus, vinerea, reprezintă universul cu cinci dimensiuni. Matricea micro-universului, Omul. Peste Styx, aflăm universul din care am fost alungaţi, cu şase dimensiuni. Iar cel cu şapte dimensiuni îi aparţine lui Dumnezeu.

Cele cinci forme de oglindire din Selfiefrenie

85

§1. Demiurgul în dialog cu universul Creatorul în arta teurgică, arta ce face ca Dumnezeu să coboare în suflet, devine un demiurg. Arta şi credinţa în miracol sunt drumurile noastre spre desăvârşire şi absolut. Oglinda secretă a artei este partea noastră de oglindire a transcendentului.

§2. Maladia oamenilor de ştiinţă Ultima maladie socială este cea a oamenilor de ştiinţă rară de Dumnezeu, pandorafilia. Omul a fost educat să accepte adevăruri ştiinţifice rară să le verifice sau să le conteste utilitatea. În ştiinţa atee, nu există uma­ nism sau morală. Beneficiarii sunt militarii. O ştiinţă care studiază distrugerea oamenilor în masă este o ştiinţă inumană, satanică. Pentru bani şi notorietate, oamenii de ştiinţă îşi vând sufletul diavolului. De la cel care finanţează şi cel care concepe, până la cel care execută, sunt doar specimene ce nu au conştiinţă şi morală. Boala industriilor morţii este o demenţă colectivă a violenţei. Niels Bohr, Schrădinger, Einstein şi Planck şi-au pus de mult problema relaţiei dintre cunoaşterea teoretică ştiinţifică de cucerire a spaţiului universal, aplicaţiile militare şi destinul umanităţii. În 1929, Planck solicita ca soluţiile matematice să fie retraduse în limbajul simţurilor noastre pentru a ne fi de vreun folos. Lucru care timp de peste opt decenii nu s-a întâmplat. Schopenhauer făcea trimitere la conduita noastră şi la caracter. Lucruri care nu justifică înţelegerea temelor, ci doar modul lor de reprezentare. De ce nu au fost retraduse în limbajul simţurilor? Simplu, omul s-a rezumat doar la cele cinci simţuri primare pentru care are organe specializate, fără să ştie că mai are încă şapte simţuri ascunse'. Cunoaşterea celor şapte simţuri schimbă total paradigmele. Omul are şansa de a se poziţiona deasupra ermetismului lumii reale şi în plan spiritual-sufletesc. Cunoaşterea capătă conotaţii semio­ tice neaşteptate. Dau un singur exemplu: problema multiplicităţii, 1

G. Stan, În labirintul celor 12 simţuri, Ed. KronArt, 2006.

86

Psihosemiotică socială

pusă prima oară de Parmenide, rezolvată apoi matematic; I nu este egal cu I în realitatea identităţii omului, ci I este urmat de alt I plus sau minus X. Dar factorul X nu mai este în cunoaşterea celor şapte simţuri o necunoscută, ci definibilă şi observabilă. Oamenii nu sunt simple numere. 1 , I , 1 , I . . . este un şir matematic. Şir ce nu corespunde realităţii umane. Niciun om nu este superior sau inferior altuia, este doar diferit. Recensământul îl transformă pe om într-un număr. Este uşor să judeci la grămadă, şi să condamni şi să ucizi din necesităţi statis­ tice! OMUL-NUMĂR aparţine viziunii şi abordării diavolului. Omul în faţa lui Dumnezeu nu este şi nu poate fi un număr. Când îi transformi în numere pe oameni poţi să faci orice cu ei. În armată, în puşcărie omul nu mai are identitate. Un om nu este niciodată egal cu alt om, aşa cum matematic 1 este egal cu I . Există acel factor X, pe care de multe ori noi nu îl vedem sau nu îl putem înţelege ori îl analizăm doar în planul unor abilităţi speciale. Factorul X este mult mai important decât credem, pentru că include nu doar particularitatea elementului de biogenetică, dar şi cel de unicitate a celui transcendent, pe care societatea nu îl poate citi. De aceea, în Eva nghelia lui Matei se face referire la judecata de apoi când eşti întrebat dacă ai dat pâine celui ce ţi-a cerut sau dacă ai fost la spital sau la puşcărie să îl vizitezi pe cel aflat în necaz. Ajutorul pentru cel mai umil sau mai nenorocit care ţi s-a cerut şi pe care nu l-ai dat este păcat în faţa lui Dumnezeu. Fiecare om este o fiinţă a lui Dumnezeu şi are ceva diferit. Noi nu ştim ce este bun sau rău în rolul fiecăruia în faţa lui Dumnezeu. Nu ştim care este rostul fiecăruia în marea lucrare divină. Niciun om nu a fost inutil şi fiecare a avut şi are un rost secret pentru noi, cunoscut doar de Dumnezeu. Numărătoarea egalizează ceea ce nu poate fi egal. Numără­ toarea oamenilor aparţine diavolului şi apocalipsei. Lucru explicat foarte bine de academicianul A lexandru Surdu în cartea sa ,,La porţile împărăţiei " 1 •

1

Al. Surdu, La porţile împărăţiei, Ed. Contemporanul, 20 1 6 .

Cele cinciforme de oglindire din Selfie.frenie

87

Rolul fiecărui om în istoria umanităţii este necunoscut pentru noi. Nimic nu este inutil şi întâmplător. De aceea, când vorbim, când ne rugăm la Dumnezeu trebuie să o facem în nume colectiv. Omul nou deleagă problemele j uridice avocaţilor, cele econo­ mice finanţiştilor, cele administrative politicienilor şi cele spiri­ tuale popilor sau gurului . . . El nu mai analizează şi, inevitabil, devine abulic, acceptând orice. Creierul se spală uşor. Se ucide Speranţa. Prin jocurile actuale se cultivă violenţa, nu inteligenţa. Viclenia vechiului vânător era poate o virtute. Dar viclenia celor ce gândesc viitorul oamenilor este o maladie periculoasă. Tot timpul trebuie să fie un învins, o victimă şi un victorios . . . Aceştia vor fi îngerii întunericului. Ei vor da drumul tuturor monştrilor şi relelor din cutia Pandorei. Pandorafilia este boala celor ce ne pregătesc viitorul război. Ateul ştie despre el că este un nimic şi un nimeni. Iluzia fericirii imediate îl face uşor criminal. Ce dacă dispare lumea? Au mai fost unii călăuziţi de deviza: ,, După noi, potopul!". . .

Secţiunea a 6-a. Selfiefrenia - un fenomen social Selfifrenia reprezintă o nouă provocare, extrem de actuală, legată de propria noastră identitate. Astfel de teme sunt, de regulă, evitate, pentru că ele dau prea mari bătăi de cap şi, cum trăim într-o societate de tip fast-food, unde totul trebuie consumat pe repede înainte, se evită dezbaterile care pot produce întrebări fundamentale, multe dintre ele fără răspuns. Înseamnă că rămân simple provocări şi noi nu avem nevoie de aşa ceva, avem nevoie de linişte, pentru a ne face somnul nostru auto-hipnotic în drumul spre un dincolo pe care nu îl înţelegem printr-un prezent pe care trebuie să îl marcăm. Şi, pentru că nu-i aşa? - tot ce se putea zice s-a zis, tot ce se putea scrie s-a scris, tot ce se putea picta, s-a pictat, ne rămâne să fim originali, unici şi să ne transformăm în artişti, fiecare dintre noi, pentru toţi. Aceasta e selfiefrenia. Să bucurăm pe toată lumea, căci social media a ajuns un fenomen global, practic instantaneu, cu noi în

88

Psihosemiotică socială

cele mai diverse ipostaze. Acum peste un deceniu, mergeam prin diverse locuri doar cu prietena mea, cum nu aveam pe nimeni să ne facă poze, ţineam telefonul în faţă şi ne fotografiam cum puteam. Am avut o intuiţie şi am inventat ceva ce urma să fie important, dar nu am brevetat. Pentru că s-a întâmplat prea repede. Încă nu apăruse sau era doar la început social media. Pentru că aceasta dezvoltă fenomenul şi dintr-unul local îl transformă în ceva global. Pe de altă parte, dă seama acest exces de selfie, această postare absolut caraghioasă a noastră pentru alţii, din nevoia de împărtăşire cu ceilalţi în dorinţa secretă de a ajunge virali, adică de a fi văzuţi de cât mai mulţi, chiar nu contează cum. De fapt, în loc de socializare, se obţine efectul invers, cel de izolare. Selfiefrenia duce la însingurare şi narcisism. Lumea virtuală este cu adevărat liberă, atât de norme şi constrângeri, dar, din păcate, este liberă şi de valori. Cel care se expune nu are nevoie de nimeni în afară de efectul pe care crede că îl va avea asupra celorlalţi. Iar aici nu este vorba de acel efect, de fapt, ci de o iluzie cultivată prin ceea ce credem noi că văd ceilalţi, nu prin ceea ce văd ceilalţi. Adică suntem într-o stare profundă de solipsism axiologic, stare în care nu avem nevoie de nimeni, pentru că nu contează cum sunt lucrurile, contează doar modul în care le vedem noi. Cum fiecare vede doar ce vrea să vadă, mediul online favori­ zează însingurarea şi izolarea fiecăruia, aflaţi aparent în mij locul celorlalţi, dar este doar un sentiment, nu o stare de fapt. Narcisismul fiinţei umane pare fără limite. De curând am văzut o caricatură de genul următor: Neil Amstrong, primul om pe lună, 5 poze, o domnişoară ieşind de la toaletă în drum spre masă, 1 07 poze. Tatuajul este tot o formă de expunere, care trebuie să devină publică pentru a intra în categoria selfiefreniei. Ceea ce rămâne ascuns nu contează. Doar modul în care ne dezbrăcăm de secrete şi renunţăm la zona privată sau suntem dezbrăcaţi de secrete de către alţii, formal sau informal, favorizează un anumit gen de toleranţă faţă de imixtiunile în viaţa personală. Atâta vreme cât ne expunem singuri nu ne mai deranjează că alţii scotocesc. Şi nici că ne tatuează sau că ne pun etichete. Selfiefrenia ne spune că ne este mai teamă de dispariţia noastră decât de cea a lumii. Centrarea pe persoană, pe aparenţă, duce, mai

Cele cinciforme de oglindire din Selfiefrenie

89

devreme sau mai târziu, la domnia prostiei, ceea ce favorizează extincţia speciei. Oglinda sinelui, oglinda sonoră, oglinda vie a aproapelui, oglinda ascunsă sunt tot atâtea metafore cu ajutorul cărora Gabriel Stan încearcă să zugrăvească această lume a aparenţelor, în care imaginea devine mai reală decât realitatea însăşi. O lume distor­ sionată de tehnologie, de carnaval sau spectacol, în care ne punem măştile, dar uităm să le mai dăm jos. Selfiefrenia este un fenomen social. Sub aparenţa unui anumit tip de consum cultural ajungem să ne auto-expunem şi să fim mult mai toleranţi în ceea ce priveşte imixtiunile în sfera privată. Din păcate, însă, domnia aparenţei înseamnă sfârşitul lumii aşa cum o cunoşteam noi până acum.

Capitolul VII Paranormalul şi OZN-urile Încă de la începutul omenirii, omul a asociat durerea şi suferinţa cu moartea. Bineînţeles că misterul morţii a creat spaimă şi frică, neexistând o explicaţie logică şi cu sens a acestei modalităţi de încetare a vieţii. Încetul cu încetul, prin observaţii ale naturii, omul a înţeles că totul, tot ce trăieşte în jurul lui, moare la un moment dat şi în mod sigur a observat şi transformările care se produc în cazul fluturilor, şi atunci a înţeles că există şi un tip de perpetuare a vieţii, pentru că şi pădurea, atunci când se usucă şi putrezeşte, din ea răsare o altă pădure. Asociaţiile acestor observaţii au intrat în subconştientul colectiv şi au descifrat una din marile taine ale existenţei umane: visul ideatic al omului a fost eternitatea. De asemenea, tot un vis ideatic a fost lipsa suferinţei şi a durerii. Poporul român a reuşit să descifreze aceste mistere şi a creat poveşti nemuritoare, unice în lume, în momentul în care vorbeşte de viaţă fără de moarte şi în momentul în care vorbeşte de apa vie. Aceste deziderate ale sub­ conştientului colectiv au dus inevitabil şi la apropierea înţelegerii unor fenomene miraculoase; în momentul în care Apostolul Andrei a ajuns pe aceste tărâmuri nu a fost deloc greu pentru oameni să înţeleagă creştinismul, care propovăduieşte o viaţă eternă şi o viaţă lipsită de suferinţă după moarte, pentru că terenul era deja pregătit, oamenii aveau acest tip de conştiinţă, ceea ce în mod sigur că a trecut şi prin filtrul civilizaţiei dacilor. În faţa paranormalului, în faţa miraculosului, omul nu are decât o singură posibilitate: se minunează, se blochează, este uimit, iar diferenţa între un creştin şi un ateu este chiar această existenţă a miraculosului, a miracolului. Creştinul crede în miracol, ateul încearcă să îl explice cumva, ştiinţific, nereuşind de cele mai multe ori. Dar această contradicţie dialectică nu a făcut rău gândirii umane; înainte de a descifra toate

Paranormalul şi OZN-urile

91

conexiunile şi legăturile subconştientului colectiv şi individual, în privinţa miraculosului şi a miracolului, ar trebui să trecem în revistă, în mod ritmic şi pas cu pas, ceea ce este legat de paranormal.

Secţiunea 1 . Necesitatea fantasticului Din aceste aspecte ale non-existenţei omului, din groaza faţă de infinit şi faţă de eternitate, din suferinţă şi din chinuri prelungite, omul a creat spaime şi frici pe care a încercat să le identifice, să le personalizeze. De aici vine una din rădăcinile necesităţii fantasti­ cului, sigur că există o necesitate a fantasticului şi din plăceri, şi din stările de reverie, şi din stările de visare. Suntem convinşi că indiferent de perioada istorică de care vorbim, şi dovadă stau chiar scrierile biblice; existau chiar şi tâlcuitori ai viselor - este renumit acel vis al faraonului cu şapte vaci grase şi şapte vaci slabe, pe care înţelepţii vremii l-au tradus ca fiind şapte ani de belşug şi şapte ani de secetă. Conexiunea între fantastic şi gândirea omului a existat de la începutul existenţei. Mediul înconjurător, ciudăţeniile şi aparenţele pe care omul le-a identificat întotdeauna ca fiind altceva decât normalitate, au creat această lume fantastică. Bineînţeles că pe măsură ce aceste informaţii arhetipale, simbolice, s-au multiplicat, ele au reuşit să ajungă şi în conştientul şi în conştiinţa clară a omului. Nu trebuie să facem altceva decât să încercăm să inventariem toate poveştile populare vechi şi o să descoperim o lume fantastică, care de foarte multe ori nu are aproape nicio legătură cu realitatea înconjurătoare. Dar chiar dacă în poveştile româneşti se vorbeşte de balaurul cu şapte capete, în mod sigur că în memoria colectivă a existat şi acel contact cu un şarpe cu mai multe capete, pentru că chiar astăzi există astfel de fiinţe, şerpi cu două capete. Ori monstruozităţile animalice, ciudăţeniile vegetale, inventariate de mintea omului şi depozitate în subconştient, au creat un amestec de informaţii fantastice. Omul nu poate trăi f'ară această lume a fantasticului, care aparţine copilăriei, aparţine imaginaţiei şi aparţine şi necesităţii de cunoaştere şi de sondare a tuturor formelor de existenţă. Putem să

92

Psihosemiotică socială

dăm aici un exemplu al comunicării nonverbale, celebru, şi anume Grădina plăcerilor a lui Hiero nymus Bosc h; există în acest triptic, în această lucrare, imagini într-adevăr fantastice, există personaje, lucruri care depăşesc cu mult timpul şi realitatea înconjurătoare a lui Hiero nymus Bosch. Pictorul nu a făcut ceva decât a sondat subconştientul colectiv. Interesant este că oricine priveşte aceste imagini, nu le contestă ca fiind neapărat mincinoase, ci le admiră ca fiind fantastice. Deci, dintr-un anumit punct de vedere al imaginaţiei, le acceptăm. Acceptăm să vedem un peşte care zboară, acceptăm să vedem tot felul de făpturi, în tot felul de ipostaze, pentru că există şi în subconştientul nostru această necesitate de fantastic. Fantasticul a avut şi el o evoluţie, şi de la fantasticul din zona gândirii oamenilor primitivi, care se poate recunoaşte prin acele statuete sau reprezentări zoomorfe sau în toate obiectele găsite de arheologi, a evoluat trecând prin zona medievală şi trecând prin zona modernă, deschizând porţile Cosmosului. Acum, această necesitate de fantastic se dezvoltă prin tot felul de scrieri şi de romane cu teme cosmice; vorbim de lumi, vorbim de universuri şi vorbim de zone pe care mintea umană le plasează în afara pămân­ tului, în Cosmos. Epoca aceasta a fost cumva cultivată şi a mers mână în mână cu evoluţia tehnică a omului : apariţia radioactivităţii, apariţia primelor rachete, posibilitatea omului de a se desprinde de pământ, expedi­ ţiile selenare şi aşa mai departe, nu au făcut altceva decât să certi­ fice, dacă mai era nevoie, că ceea ce mintea omului visează şi imaginează, la un moment dat se poate realiza. Există aici un pol important în ceea ce priveşte creaţia tehnică a lui L eo nardo da Vinc i, există, de asemenea, un rol important în ceea ce priveşte creaţia lui Jules Verne şi bineînţeles că aj ungem la zona modernă, care este în plină dezvoltare şi evoluţie. Necesitatea fantasticului nu va face altceva decât să ajute gândirea omului şi să îi ofere curajul de a încerca să inventeze lucruri, care par în ziua de azi imposibile.

Paranormalul şi OZN-urile

93

Secţiunea a 2-a. Ezoterism. Onirism. Ocultism Trebuie făcută distincţia între esoterism şi ceea ce înseamnă existenţe reale, complete. Omul în afara existenţei sale materiale are şi o existenţa energetică, invizibilă, care a fost pusă în valoare în ultimul timp de cercetări şi studii legate de aura, electricitatea şi ceea ce emite corpul viu. Există, de asemenea, experienţe şi fotografii care arată cu certitudine diferenţa între un corp viu şi un corp mort. În existenţa sa, omul a reuşit să descopere că este şi el o părticică din lumina cosmică, din vibraţia cosmică, iar ceea ce deosebeşte din punct de vedere pictural, plastic un cadavru de un om viu, este tocmai acest lucru: cadavrul nu mai emite niciun fel de lumină, niciun fel de aură, niciun fel de radiaţie, ceea ce nu se întâmplă cu omul viu. Din cauza aceasta se poate recunoaşte foarte uşor, chiar prin fotografii alb-negru, omul mort şi omul viu. A existat la începuturile fotografiei chiar o modă, mai mult în Statele Unite, în care morţii erau puşi pe scaun ca şi cum ar fi fost vii şi erau fotografiaţi. Existenţa acestui câmp energetic a creat bazele unor tipuri de analize ce au dus la apariţia unor tipuri de informaţii mai puţin cunoscute legate de o zonă ezoterică. Este cumva dificil să explici lucrurile acestea cuiva care nu a citit lucrări în domeniu, de cele mai multe ori ascunse sau ocultate sau dispreţuite de oamenii de ştiinţă. Dar rezultatele celor care s-au ocupat de această zonă ezoterică au fost de foarte multe ori impresionante. De obicei, psihologii se mulţumesc cu explicaţia că un om care crede foarte mult în ceva, capătă nişte proprietăţi aparte, conferite de acea credinţă a lui. De fapt, lucrurile nu stau chiar aşa, ci ele se bazează pe capacitatea mentală a creierului, despre care ştim foarte, foarte puţine lucruri, pentru că în afară de existenţa concretă a analizei logice, pe care suntem convinşi că o oferă creierul, nu înţelegem aproape deloc existenţa inteligenţei emoţionale, inteligenţă care de foarte multe ori este mult mai puternică decât gândul şi inteligenţa matematică, inteligenţă de cunoaştere. Inteligenţa emoţională are profunzimi şi

94

Psihosemiotică socială

subtilităţi încă nestudiate din punct de vedere ştiinţific, dar cu toate că nu există decât un început de analiză a inteligenţei emoţionale, pentru că este o ştiinţă nouă, ne ocupăm de inteligenţă emoţională de foarte puţin timp, maxim 20-25 de ani, dar înaintea noastră au fost oameni care au înţeles că există şi o inteligenţă a inimii şi au operat în această zonă cu forme de cunoaştere pe care noi le numim astăzi ezoterice. Onirismul, în afară de faptul că este un curent artistic, există poezie şi pictură care se încadrează în acest curent oniric, este o zonă de existenţă a omului legată de relaţia subtilă dintre apă şi satelitul natural - luna. Luna influenţează foarte mult mareele şi apa; există flux, reflux, apa mării se ridică de foarte multe ori la 7-8 metri, în funcţie de poziţia lunii. Există chiar un fenomen în care la vărsarea Amazonului, marea curge invers, curge în Amazon. Ori dacă influenţează atât de mult apa, gândiţi-vă ce se întâmplă cu corpul uman, care şi el are un procent foarte mare de apă, gândiţi-vă ce se întâmplă cu o femeie care are un făt, un copil, şi ce influenţă poate să aibă asupra mamei şi asupra copilului. De aici porneşte ceea ce mult timp oamenii nu au putut să explice, acel fenomen de somnambulism, acele fenomene de comportament aparent ciudate şi stranii, în care omul este aproape hipnotizat de cineva din altă lume şi nu mai are conexiuni cu lumea reală. Onirismul, ca şi modalitate de acceptare şi de cunoaştere, nu este altceva decât un sondaj, o posibilitate a noastră de a înţelege partea poetică a fantasticului, de a înţelege ceea ce leagă pe om cu ideea de vis, cu ideea de inefabil, cu ideea de existenţă eternă, cu ideea de poveste, cu necesitatea de evadare. Onirismul ca subiect trebuie înţeles în complexitatea sa. Nu este o zonă peste care să trecem şi sa facem abstracţie pentru că poate fi folosit, şi a fost folosit, poate nu îndeaj uns, în ceea ce priveşte posibilitatea de a influenţa şi de a manipula, posibilitatea de a crea legături directe cu subconştientul individual sau colectiv. Normal că după onirism trebuie să încercăm să cunoaştem şi ceva legat de ceea ce înseamnă ocultismul. Ocultismul vine de la cuvântul simplu ocult, ceva ascuns, ceva necunoscut. B ineînţeles că ceva ce nu există, nu poate fi ascuns şi atunci trebuie înţeles că ceea ce a fost întotdeauna ascuns a fost un tip de informaţie, un tip

Paranormalul şi OZN-urile

95

de comoară spiritual, pe care anumiţi oameni au considerat că trebuie să o protejeze. Rădăcinile ocultismului, mai mult ca sigur, se leagă de religia Egiptului. Marii preoţi egipteni nu creau şcoli pentru toată populaţia şi nu doreau ca informaţiile şi cunoaşterea lor să ajungă la oricine. Bineînţeles că înaintea lor au existat şi alte civilizaţii care au procedat la fel, ar trebui să vorbim de civilizaţia caldeeană şi altele. Normal că tehnicile de hipnoză, tehnicile de cunoaştere, tehnicile de autocontrol, informaţiile legate de observarea naturii şi a cerului, observaţiile legate de natura omului, toate acestea acu­ mulate de marii preoţi egipteni erau păstrate cu grijă în templele lor, le confereau putere şi posibilitatea de a ieşi din orice încurcă­ tură economică, politică, sau de altă natură. Tradiţia a făcut ca ceea ce a însemnat întotdeauna cunoaştere mai aprofundată să nu fie uşor accesibilă. Să ne aducem aminte de Pitagora, care a înfiinţat Liceul şi care, la fel, avea modalităţi superioare de cunoaştere şi care încerca să le protejeze. Cei care terminau această şcoală se recunoşteau între ei după un simbol al pentadei. Era firesc ca în perioada Evului Mediu aceste metode de cunoaştere subtilă a existenţei naturii şi a omului să fie conservate. Lucrurile s-au dus din păcate în două sensuri, în două direcţii, pentru fiecare civilizaţie. Fiecare popor a încercat să ofere şi să facă din ştiinţă o armă care poate fi constructivă, un instrument care poate fi constructiv sau o armă care poate fi letală. Există din timpuri străvechi ceea ce s-a întâmplat cu zona magiei negre, cu zona vrăjitorilor, a celor care încercau să ucidă adversarul prin mijloace inedite sau de la distanţă şi bineînţeles că există şi o zonă a aşa-zisei magii albe, care încerca să protejeze făptură umană, chiar în zona creştinismului, omul de rând nu are acces la toate tainele şi toate secretele împărtăşirii harului preoţiei. Deci moti­ varea existenţei ocultismului a fost în primul rând dorinţa egoistă de superioritate şi de conducere. Un om care se uită în palma ta şi are cunoştinţe de chiromanţie şi prin analogii studiate poate să spună anumite lucruri personale, în faţa ta el devine un fel de atotştiutor, un fel de vrăjitor. Sunt informaţii care s-au acumulat, nu sunt dovedite din punct de vedere ştiinţific, dar există un procent destul de ridicat ca întâmplarea să funcţioneze şi să impre-

96

Psihosemiotică socială

sioneze. Au fost tendinţe normale legate şi de studierea anatomiei, s-au încercat şi localizări şi modalităţi de a înţelege făptura umană prin diferenţele anatomice, dar cu timpul s-a dovedit ca majoritatea erau false. Ar fi bine să nu uităm că pe studiile acestea ale pictorilor, pe studiile făcute de antropologi, se bazează măsurătorile şi aplicarea tehnicii de recunoaştere facială, pentru că fiecare om are o identitate şi în raporturile dintre ochi, gură, nas şi toate cele 34 de puncte ale feţei, pe care un desenator, un portretist bun le cunoaşte şi le aplică, iar la ora aceasta computerul poate să fixeze aceste puncte şi printr-o schemă geometrică să distingă o faţă umană de alta. Normal că această cunoaştere care este accesibilă acum aproape tuturor, în faţa unui om lipsit de educaţie pare un lucru ocult, un lucru impresionant. În mod sigur că o zonă a cunoaşterii actuale are şi în prezent această nefericită şansă de a fi ocultată, de a fi ascunsă.

Secţiunea a 3-a. Mesmer - Charcot - Freud: uciderea bestiei interioare A existat la un moment dat un personaj destul de ciudat care încerca să vindece, pentru că modalitatea de a avea celebritate şi confort financiar, a dus foarte mulţi oameni la ideea de a fi vinde­ cători, chiar dacă istoria medicinii îi consemnează pe unii intre ei fără rezultate atât de miraculoase. Mesmer, de exemplu, încerca un fel de vindecare în masă în care oamenii erau magnetizaţi, spune el, şi în care apa era magnetizată şi se produceau tot felul de mici fenomene de isterie colectivă, care puteau să ducă de foarte multe ori la schimbarea paradigmei mentale şi chiar la vindecări. Nu ştim cu precizie dacă Mesmer a fost neapărat un şarlatan, cert este că el a încercat şi a fost convins că puterea lui hipnotică poate să vindece oameni. Fenomenul a avut o anumită amploare şi o anumită candoare a existenţei sale, dar a murit odată cu trecerea timpului. Un alt om important în zona psihologiei a fost Charcot. Acesta a reuşit să ducă pe o treaptă superioară tehnicile de hipnoză, şcoala lui Charcot a reuşit să descifreze modalităţi clare prin care

Paranormalul şi OZN-urile

97

conştiinţa omului poate fi înlocuită de conştiinţa hipnotizatorului şi a făcut de asemenea foarte multe experienţe, a fost un nume important în dezvoltarea cunoaşterii legate de hipnoză. El a avut chiar rezultate excepţionale, fiind un nume în epoca sa, fiind căutat de medici şi de oameni de ştiinţă, care au încercat să înţeleagă acest fenomen, pe care de altfel îl practicau şi egiptenii antici, în toate timpurile a existat această modalitate de a influenţa şi de a produce o mutaţie a conştiinţei individului. Cel care a pus în ordine, din punct de vedere ştiinţific, aceste fenomene paranormale, aparent paranormale, fenomene legate de influenţa psihicului, a fost Freud. Doctorul Freud a avut şansa să fie un foarte bun hipnotizator şi a fost chiar un teoretician al acestui fenomen şi a mers, dintr-un anumit punct de vedere, mult mai departe, pentru că el a înţeles că există în subconştientul individului forme arhetipale care influenţează foarte mult făptura umană. A fost primul care a apropiat, aproape fără să fie conştient, partea de semiotică, de psihologie, pentru că el a creat acele totemuri, a schimbat într-un fel paradigma de observaţie a făpturii umane, dar credem noi că a dus lucrurile într-o zonă ale cărei limite au fost depăşite. Nu se pot explica absolut toate experienţele şi existenţa umană a omului, doar prin energia sexuală. Omul are această capacitate şi normalitate de a se înmulţi şi este foarte importantă energia sexuală, lucru pe care îl susţin şi yoghinii, ei vorbesc de kundalini, acel şarpe care iese din zona inghinală şi care se ridică în sus, în creier, dar această energie, în momentul în care o dezvolţi şi o aduci în zona conştientă, îţi domină existenţa. Dacă vorbim de cunoaştere şi de autocunoaştere, ideal este ca această energie să fie controlată, deci fără autocontrol kundalini poate face tot felul de lucruri caudate şi improprii existenţei umane. Freud a înţeles că există o răutate a individului, care se manifestă prin crime, prin tot felul de lucruri împotriva semenilor săi. Uciderea bestiei este o idee preluată şi de Baudelaire, pentru că în făptura umană există această bestie, care poate fi crescută, poate fi hrănită, poate fi dezvoltată, şi care în final este foarte nocivă lumii înconjurătoare, dar şi personajului în sine. Tot în interiorul omului poate exista un copil, care poate fi bun, pozitiv, o minte curată, copilărească şi care să îi ofere omului o candoare şi o moralitate corectă.

98

Psihosemiotică socială

Secţiunea a 4-a. Şamanism, marii profeţi iniţiaţi Despre şamanism s-au scris nenumărate cărţi, există din timpuri străvechi în cadrul oricărui trib primitive, un vrăj itor, un şaman care prin mij loace de autohipnoză şi alte tehnici legate de tradiţiile locale, reuşeşte să intre într-o stare specială în care găseşte remediul bolnavului. Modalitatea prin care bolnavul este vindecat are mai mult, sau mai puţină importanţă, ceea ce este important este faptul că există de foarte mult timp această dorinţă a omului de a se conecta la subconştientul colectiv şi chiar la energii transcen­ dente. În perioada modernă cel care a studiat şi a redat formele de şamanism a fost Castaneda, care a reuşit să pătrundă în mediul spiritual al pieilor roşii. În cadrul şamanismul pieilor roşii întâlnim fenomene de hultanism, fenomene care există şi în Moldova de Nord, în momentul în care vorbim de huţuli. Şi la huţuli au existat astfel de personaje care reuşeau să aducă un fel de imagine holo­ grafică a celui aflat pe front sau a celui aflat la mare depărtare. Există deci, posibilităţi nebănuite ale creierului uman de a cotrobăi în universuri energetice necontrolate de foarte mulţi oameni. Cei care în schimb au creat o ordine şi au impus nişte legi clare au fost marii profeţi biblici. Aici lucrurile sunt de o cu totul altă natură, vrăj itoria şi ghicitul sunt interzise de Biblie, ca fiind practice de esenţă luciferică. Există doar o singură descriere a Învierii morţilor în Biblie, izolată în cadrul regelui David, care a dorit să afle ceva legat de destinul lui Sau!. Profeţii biblici au fost, prin forţa credinţei lor, prin acest tip de identitate imaginară, spirituală, conectaţi direct la energia superioară a lui Dumnezeu. Marii profeţi au această capacitate de a cunoaşte trecutul, viitorul, au această capacitate de a intra într-o zonă a universului ubicuu. Există foarte multe exemple şi dovezi care au schimbat lumea în legătură cu această forţă a profeţilor biblici. Şansa de a apropia acest tip de cunoaştere este foarte mică, pentru că foarte puţini oameni pot să ducă o viaţă desăvârşită, foarte puţini oameni pot să îşi impună nişte reguli morale şi de comportament, foarte puţini reuşesc să aibă un autocontrol perfect şi o conexiune permanentă cu divinitatea. Profeţii au cunoscut destinul şi în momentul în care

Paranormalul şi OZN-urile

99

vorbim despre destinul omului sau despre destinul unei societăţi, ne uităm în urmă, în momentul în care vezi drumul parcurs de un personaj sau de o colectivitate, de un popor, poţi să îţi dai seama de drumul destinului său. Există inevitabil şi o predestinaţie şi în mai multe forme de mitologii există şi ursitoare, există acele făpturi cu capacităţi speciale care să confere un parcurs energetic pozitiv celui nou-născut. Dar, în această trecere a vieţii, în acest destin apare inevitabil şi liberul arbitru şi acesta trebuie înţeles şi legat de ceea ce se întâmpla cu preoţii în Bizanţ, în momentul în care alegerea nu putea fi făcută de un conclav, de un basileu, atunci se apela la sorţi. Sorţii au existat atât la greci, cât şi la romani, iar înaintea unui război existau preoţii care consultau cumva energiile transcendente pentru a afla răspunsul, rezultatul, conflictului respectiv. În momentul în care vorbim de sorţi, este acel nod, acea inter­ secţie în care omul poate să schimbe destinul şi atunci apare acest cuvânt special, care se cheamă soartă. Dar, întâmplarea, norocul sau nenorocul sunt de cele mai multe ori în mâna noastră ori sunt rezultatul unei atitudini premergătoare poziţiei respective sau rezultatului respectiv. Dacă ar trebui să inventariem marii iniţiaţi ai planetei, ar trebui să scriem mai multe cărţi; există foarte multă documentaţie legată de aceste fiinţe cu capacităţi deosebite, care sunt consideraţi ini­ ţiaţi, pentru că ei controlau destinele oamenilor, controlau viitorul, aveau puteri deosebite asupra celorlalţi. Se vorbeşte de iniţiere pentru că se consideră că există o ştiinţă, o capacitate de a afla ade­ văruri şi tehnici speciale sau, în cazul anumitor personaje istorice, o legătură specială între ei şi sacralitate.

Secţiunea a 5-a. Extratereştrii - produsul unei alienări colective Apariţia farfuriilor zburătoare s-a produs după Primul Război Mondial şi a fost foarte rar consemnată, în schimb, a existat o abundenţă de fenomene inexplicabile - obiecte zburătoare neiden­ tificate - după cel de-Al Doilea Război Mondial. Normal că aceste obiecte zburătoare erau obiecte realizate în tehnica militară a

1 00

Psihosemiotică socială

dronelor sau a ceea ce se pare că studiau şi nemţii, în timpul celui de-Al Doilea Război şi bineînţeles că au reuşit să realizeze Marile Puteri după terminarea războiului. Farfuriile zburătoare sunt expe­ rienţe de zbor a unor obiecte care după ani, s-a descoperit că puteau fi drone, sau alte aparate. Experienţele legate de fenomenul OZN şi paranormal au reuşit să creeze o psihoză colectivă şi lucrurile sunt destul de amestecate şi confuze. Sunt oameni care cred în existenţa extratereştrilor, există chiar o formă de biserică, o religie, scientologii, care consi­ deră că omul este produsul extratereştrilor şi, de asemenea, există tot felul de teorii despre prezenţa extratereştrilor în Antichitate sau în timpurile străvechi. În mod sigur istoria colectivă vorbeşte despre Atlantida; desigur că au fost civilizaţii care au aj uns la un alt nivel de cunoaştere. Poate că memoria lor nu s-a păstrat decât sub formă de legende şi mituri, dar această fugă şi această dorinţă de a antropomorfiza universal este o formă de alienare a omului. Încercăm, în obedienţa noastră, să găsim forme superioare nouă de control. Lipsa de libertate mentală şi de libertate socială ne duce la necesitatea unor făpturi care să ne stăpânească, să ne controleze. Dacă ar fi existat extratereştrii, în mod sigur şi-ar fi făcut simţită prezenţa mult mai dur, mai violent, mai agresiv, în sensul prezenţei fizice, în sensul prezenţei materiale, dar totul se desfăşoară într-un câmp mental, în experienţe care ating zona paranormală sau ezoterică, în forme puţin realizabile sau controlabile de oameni. Există o psihoză a celor care consideră că au fost răpiţi, ori lucrul acesta nu este altceva decât o experienţă de decorporalizare care s-a întâmplat şi în vechime cu Ezechiel, dar decorpolarizarea sau dedublarea lui se producea într-o credinţă oarbă într-o divini­ tate, iar atunci accesibilitatea lui era proiectată în zona sacralităţii. Înlocuirea lui Dumnezeu cu un computer universal, care creează şi dirijează roboţi sau alte forme de viaţă necunoscute nouă nu este altceva decât o poveste nouă, prin care omul încearcă să îşi explice ceea ce nu poate să înţeleagă. În mod sigur că această poveste poate crea disfuncţii, psihoze şi este speculată din punct de vedere material şi comercial prin filme, jocuri, totul se proiectează în poveştile legate de fantastic. Fantas­ ticul care acum câteva sute de ani era mult mai teluric, acum este

Paranormalul şi OZN-urile

101

înlocuit de un tip de fantastic cosmic ş i normal că acest univers nu poate fi locuit decât de fiinţe din afara planetei. Dacă gândim că există nu un univers, ci pluri-universuri sau multi-universuri, dacă ne gândim că nu există un infinit, ci un infinit de infinituri, am putea să înţelegem că odată cu noi, alături de noi, sunt infinit de multe alte posibilităţi de existenţă a altor lumi, dar cu care nu putem intra în contact pentru că simţurile şi percepţiile noastre sunt limitate. Lumile acestea se întrepătrund, sunt necunoscute unele de altele, le putem imagina, le putem gândi, dar în niciun caz nu putem să ne deplasăm din una în alta, ele nu sunt tangente, au o co-tangenţă mentală, dar în mod sigur sunt şi lumi „intangente" sau de necunoscut, de nepătruns, de negândit. Fenomenul acesta are în complexitatea lui o înlocuire a mentalului, a necesităţii identităţii spirituale cu acest tip de identitate, de mitologie modernă. După ce omul s-a desprins şi s-a îndepărtat de Dumnezeu, de divinitate, a trebuit să umple acest gol cu altceva şi era firesc ca odată cu tehnica, cu tehnologia, cu posibilităţile noastre de a controla comu­ nicarea şi deplasarea, să avem şi această „şansă" de a înlocui pe Dumnezeu cu această lume a extratereştrilor şi cu acest univers care, de fapt, de la un scriitor la altul poate fi mai interesant sau mai imprevizibil.

Secţiunea a 6-a. Brenele de infinituri şi nano-tehnologia de vârf Omul este în mod metaforic suspendat între două universuri: este vorba de macro-univers, reprezentat de Hippolyte prin Steaua lui David, cu şase colţuri, şi micro-univers, cel cu cinci colţuri, care este simbolul omului. Dorinţa de cunoaştere a omului s-a îndreptat şi către universul exterior, către universul din afara Pământului şi există o apetenţă extraordinară a oamenilor de ştiinţă şi a forţelor sociale de a ajunge să controleze şi să locuiască şi pe alte planete, este o dorinţă, un vis, o realitate imaginară sau poate imaginată, care nu ştim dacă va fi posibilă, dar este aici un mers normal al dorinţei de a cuceri, a necesităţii de transhumanţă, de deplasare, de protecţie şi aventură.

102

Psihosemiotică socială

În acelaşi timp, ştiinţa încearcă să pătrundă şi în micro-cosmos. Există în prezent experienţe foarte importante care ajung la rezultate de neimaginat pentru cei de acum 200-300 de ani. Ceea ce este important în acest joc între explicaţiile care pot fi date despre esenţa Universului este capacitatea de a ne imagina. Poate cel mai aproape de adevăr a fost fizicianul Hawking, care vorbeşte despre Univers ca despre un fel de „brenă", deci un strat subţire, care protejează la modul metaforic apa, care este chiar deasupra unui pahar, deci stratul acela subţire, energetic, se numeşte brenă, şi putem încerca să ne imaginăm universuri cosmice care în mod sigur că există, pentru că limita gândirii noastre, limita imaginaţiei noastre nu înseamnă limita universului. În sensul opus, descoperirile ştiinţifice au aplicabilităţi mult mai directe legate de confortul sau inconfortul fiinţei umane. Posibilitatea de a produce obiecte de mici dimensiuni, posibilitatea de a controla anumite stări fiziologice prin acest tip de intervenţii, dorinţa omului de a depăşi barierele imaginarului, ne duc către universuri ştiinţifico-fantastice de neimaginat. Indiferent de formele de prezentare şi de receptare a macro-universului şi a micro-universului, omul are o existenţă fizică, o existenţă care nu aparţine niciunui tip de tehnologie, poate fi ajutat, poate fi salvat cu tehnologia, dar omul nu este un robot creat într-un laborator şi chiar dacă se află în dorinţa străveche a omului de a crea un golem sau un Frankenstein ori un robot sau un cyborg, aceste creaţii ale omului sunt mult mai îndepărtate decât ceea ce este natural şi firesc atunci când un bărbat şi o femeie creează un copil. Pentru că viaţa, care în mod sigur nu poate fi înţeleasă şi explicată, pentru că este un epifenomen (ne aflăm în cerc şi nu avem capacitatea de a o înţelege şi de a o vedea), îşi are miracolul şi frumuseţea ei. Modalitatea prin care omul poate să cunoască universul său interior este aceea a introspecţiei şi chiar dacă au trecut foarte mulţi ani de acumulare de cunoştinţe şi informaţii, sunt încă zone ale persoanei care au rămas necunoscute, pentru că cercetarea nu a fost făcută decât în zona exterioară a omului. Am încercat să cunoaştem făptura umană, fără să ne cunoaştem noi pe noi înşine, aşa cum scria pe templul grecesc.

Paranormalul şi OZN-urile

103

În mod sigur, experienţe spirituale ale civilizaţiei Tibetului, persoane cu capacităţi extrasenzoriale care afirmă că se deplasează şi pot să cunoască macrocosmosul, în mod sigur se bazează pe această forţă, încă necunoscută, a puterii gândului. Este ceea ce poporul român arăta în mod metaforic, atunci când calul lui Făt-frumos îl întreba pe acesta: ,,Cum vrei să te duc? Ca vântul? Sau cu viteza gândului?", ori viteza gândului este ubicuitară, este instantanee, iar capacitatea de ubicuitate aparţine zonei sacre, iubirea este ubicuitară şi accesul la această stare specială au avut-o profeţii biblici şi se pare că o mai au isihaştii, cei care trăiesc într-o armonie spirituală perfectă şi într-o conexiune spirituală perma­ nentă cu zona sacralităţii.

Capitolul VIII Umbrele cuvântului Există o mare diferenţă între vorbire, vorbărie şi cuvânt, cuvântare. Vorba este de obicei însoţită de influenţele unor cuvinte pervertite, de mahala, iar cuvântul are solemnitatea şi amprenta cuvântului tipărit. Romanii spuneau că dispare cuvântul şi rămâne doar ceea ce este scris, dar cuvântul poate să rămână atunci când are în el forţa şi puterea unui tip de sacralitate. Exemplul cel mai bun pentru a înţelege acest lucru este faptul că Iisus Hristos nu a scris nici măcar un rând, chiar dacă ştia să scrie şi să citească, ci a cuvântat; cuvintele lui au rămas în memoria colectivă şi au fost repetate cu sfinţenie. Forţa cuvântului este de altfel recunoscută în Cartea Sfântă, în Biblie, pentru că în Scriptura Sfântului Ioan se spune că la început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu. Există şi o interpretare în care se vorbeşte că de fapt nu e vorba de cuvânt, ci de logos, de lege. Dar cuvântul poate însemna şi lege. Cuvântul are patru forme distincte de înţelegere: are o formă semantică, a înţelesului, are o formă simbolică, semiotică, orice cuvânt poate fi şi un semn, şi un simbol, şi de asemenea mai are forţa şi forma muzicală, cuvântul este şi sunet; pentru a înţelege această forţă sonoră a cuvântului, trebuie să ne reamintim faptul că preoţii în vechime cântau, rugăciunea se cântă, se intonează. La Teologie este aproape obligatoriu ca studentul să aibă ureche muzi­ cală şi să ştie să cânte, pentru că incantaţia are acea formă vibra­ torie care poate impregna o anumită forţă cuvântului. Aici trebuie să facem o paranteză referindu-ne la limba chineză, care în faţa unui semn are patru tonalităţi de interpretare care schimbă de fapt sensul cuvântului şi în literatura veche chinezească există chiar o specie rar întâlnită: poezia cântată. De fapt poesis-ul în sine are această vibraţie a unui tip de încântare. Cuvântul ne obligă la un alt tip de atitudine, în momentul în care scriem sau în momentul în care încercăm să ţinem o cuvântare, pentru că trebuie să aibă solemnitate, trebuie să fie clar,

Umbrele cuvântului

105

distinct şi coerent. Vorbele, de obicei, nu conţin acest tip de atitudine şi nu fac altceva decât să dilueze într-un fel sau altul comunicarea. Comunicarea prin cuvânt se face, bineînţeles, prin mijloacele media, prin cartea tipărită, prin manuscrise şi există, din cauza unor dificultăţi lingvistice, chiar probleme în traducerea din ebraică sau din sanscrită, din limbi vechi, pentru că aceste limbi nu au în scrierea lor vocalele şi atunci un cuvânt poate să însemne, schimbând vocala, cu totul altceva. Este chiar un lucru interesant în traducerea Ramayanei care a fost făcută cumva după ureche, a unui englez care încercat să înveţe sanscrita şi mai nou există indieni care şi-au dat seama că simbolurile folosite de englezi erau altele. O tradu­ cere corectă trebuie făcută de nativul care vorbeşte acea limbă. Cuvântul are forţă şi poate vindeca, există cuvântul de îmbăr­ bătare, există cuvântul care poate asigura tonus, poate da voinţă, curaj, există cuvântul vindecător, forţa cuvântului este mult mai mare decât credem noi; rănile pe care le putem produce prin cuvânt, de asemenea, pot fi mult mai grave decât alte răni. De altfel, se spunea: feriţi-vă de cei care vă ucid sufletul, nu de cei care vă omoară trupul. Uciderea sufletului se face prin cuvânt; cuvântul poate realiza şi un transfer de voinţă şi aici putem face referire la comunicarea uni­ direcţională, care de obicei este manipulatoare, s-a folosit întot­ deauna în publicitate, în propagandă, şi efectul cuvântului unidirecţional poate avea realizări extraordinare, aşa cum cuvântul care are sănătate şi blândeţe, poate vindeca, chiar poate acţiona asupra subconştientului individului şi chiar asupra subconştientului colectiv. Comunicarea este un proces de influenţă, iar prin ceea ce transmitem vrem rară îndoială să obţinem fie păstrarea unei opinii deja existente, fie schimbarea acesteia.

Secţiunea 1. Gândirea magică Gândirea magică aparţine timpurilor îndepărtate şi a fost şi este un tip de gândire, care are doar utilitatea, capacitatea de a citi simbolurile. Vechii magicieni încercau o citire a simbolurilor de toate felurile şi încercau predicţii sau să cunoască viaţa prin această

1 06

Psihosemiotică socială

semnificaţie a simbolurilor înconjurătoare. De acest lucru s-a ocupat pe larg Carl Jung, în momentul în care a făcut largi referiri la arhetipurile simbolice ale alchimiei. Magicienii erau cei care, într-adevăr, încercau să citească semnele cosmice, care încercau să facă predicţii şi cei care încercau să cunoască realitatea prin această citire a simbolurilor, deci este rezultatul unui tip de gândire simbolică. În ziua de astăzi putem da un exemplu foarte simplu şi clar, pe înţelesul tuturor, folosirea gândirii acesteia simbolice se face în momentul în care mergem cu un autoturism: şoferul citeşte semnul, ştie că trebuie să facă la dreapta, pentru că altfel iese accident, ştie că trebuie să se oprească la stop şi aşa mai departe; deci citirea şi înţelegerea semnelor şi aplicarea acestor indicaţii duc pe cel care conduce un autoturism la pe un drum corect. Gândirea simbolică a fost folosită foarte mult timp în istoria umanităţii. Momentul de ruptură, momentul de trecere, de la gândirea simbolică la un alt tip de gândire, a fost momentul în care Iisus a început să predice, pentru că el a produs o schimbare de paradigmă: a folosit cuvântul şi învăţăturile lui nu fac referire la citirea semnelor, ci fac referire la povestiri, la metafore şi la tâlcul lor. Sunt fel de fel de mici povestiri a căror importanţă stă în înţelegerea şi tâlcul acestor povestiri, pentru că înţelepciunea şi tâlcul acestor povestiri nu reies dintr-o citire banală a acestora. Producerea şi transformarea paradigmei s-a produs chiar cu acel cap de acuzare, prin care Iisus ar fi încălcat legea sacră a Sabatului în care a vindecat un om; încălcarea acestei legi sacre are un învăţământ foarte, foarte important si subtil totodată: pentru că se trece de la aplicarea literei legii, către spiritul legii. Ceea ce contemporanii lui nu au înţeles a fost faptul că nu aplicarea legii, a literei legii, chiar dacă este obligatorie, te duce la salvare şi la umanism, ci atitudinea şi puterea de a ajuta pe cineva în faţa morţii, în faţa bolii. Această vindecare pe care a făcut-o Iisus este o lecţie de umanism şi totodată de schimbare de paradigmă. Nu trebuie să cădem niciodată în absurditatea aplicării literei legii, mai ales dacă acea lege a fost dată de oameni, pentru că legile pe care oamenii le fac sunt transformabile şi de asemenea perfectibile. Ne putem închipui situaţii în care fete tinere cred că dacă vor ţine un post strict timp de 40 de zile se vor mântui. Important este ceea ce

Umbrele cuvântului

107

faci şi nu îndeplinirea unui ritual chiar dacă în unele cazuri şi asta ajută. Dacă judecăm în felul acesta înseamnă că dăm dreptate fariseilor care l-au condamnat pe Iisus pentru că a salvat pe cineva, şi nu o dată, în ziua de odihnă.

Secţiunea a 2-a. Gândirea mitologică Odată cu schimbarea paradigmei, de acum 2000 de ani, umanitatea a început să aplice acest nou tip de gândire care face referire la semnificaţiile şi înţelegerea unor întâmplări, unor poves­ tiri, a unor forme chiar de literatură. Comunicarea prin istorisiri, prin povestiri, prin cărţi, prin literatură, prin cinematograf aparţine acestui tip de gândire mitologică, pentru că gândirea mitologică ne pune într-un tip superior de înţelegere a realităţii înconjurătoare, în care grupul de semnificaţii şi de oprelişti, de întâmplări, pot avea un anumit parcurs şi o anumită înţelegere. Gândirea mitologică aparţine în egală măsură şi formei de inteligenţă emoţională ca şi aceleia matematice, raţionale, cognoscibile. Gândirea mitologică aduce întotdeauna o aparenţă cel puţin, dacă nu adevăruri surprinzătoare, care sunt greu perceptibile sau la care ajungi foarte greu. Nu poţi să cuprinzi într-o singură privire să spunem realitatea unui roman, pentru că el se produce în timp; trebuie să citeşti o carte şi atunci privirea de ansamblu asupra întâmplărilor şi a evenimentelor din acea carte este dificilă, se produce prin secvenţe succesive, la fel ca şi cinematograful. Momentul în care acel tip de adevăr poate fi comprimat aparţine, mai degrabă, formulei vizuale: pictura care operează mai mult cu gândirea semiotică, cu gândirea simbolică, îţi fixează o imagine în care să ai rezultatul sau să poţi găsi rezultatul sau concluzia acelui tip de comunicare. Pictura a fost şi va rămâne singura formă de comunicare nonverbală, pentru că toate marile muzee din lume, la care din fericire încă există cozi şi oamenii vor să vadă capodoperele realizate în domeniul picturii, a artei, fac referire şi sunt lecţii de comunicare nonverbală. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să aruncăm cărţile şi aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la bibliotecă, pentru că adevărurile subtile, lucrurile de foarte multe

1 08

Psihosemiotică socială

ori esenţiale, au fost depozitate în cărţi, şi vor rămâne de foarte multe ori în cărţi, chiar dacă cei care citesc, numărul celor care citesc este din ce în ce mai mic, dar asta nu are nicio importanţă pentru că întotdeauna vor fi oameni care vor face parte din catego­ ria celor învăţaţi, celor care au carte şi întotdeauna aceste cărţi vor fi folosite, vor fi reconsiderate şi înţelese într-un alt tip de viziune. În momentul în care vorbim de gândirea mitologică am putea, de exemplu, să începem construcţia unui tip de analiză emoţională, a gândirii empatice; facem referire la celebrul roman al lui Victor Hugo - Mizerabilii, în care personajele, evenimentele, aparţin unei lumi marginale, unei lumi care nu era băgată în seamă; nu e vina niciunui copil că se naşte într-o margine de oraş sau într-o margine de sat, nu e vina niciunui copil că nu are acces la cultură sau acces la carte, ci e vina societăţii întotdeauna şi, de asemenea, în egală măsură ar trebui să facem referire şi la ideea de prietenie, pe care din întâmplare această relaţie superioară care există între oameni şi care depăşeşte hotare, depăşeşte graniţe, depăşeşte obstacole, prietenia care nu are niciun fel de barieră poate învinge orice distanţă, a fost reprezentată şi simbolizată de o carte aparent pentru copii. Este vorba de A lexandre Dumas şi de Cei trei muschetari; nu comentăm şi nu are nicio importanţă că muschetarii angajaţi ai regelui încercau să salveze onoarea mai mult sau mai puţin pătată a reginei, ci ceea ce place şi ceea ce a plăcut întotdeauna şi a dat valoare de simbol a fost prietenia, a fost tocmai această unitate a celor patru muschetari, care luptau pentru un ideal şi pentru a salva un tip de integritate, chiar dacă la o analiză strict morală, am putea să nu fim de partea lor. Este aceeaşi poveste care s-a petrecut şi între Lorenzo de Medici şi Savonarola. Savonarola, care era un fundamentalist catolic şi care a distrus operele de artă ale lui Botticelli, a distrus cărţi, a distrus statui, a distrus valori irecu­ perabile, pe de o parte, şi L orenzo de Medici, care era un corupt, poate şi un ucigaş şi un mânuitor de destine, dar care a promovat lucruri mult mai importante şi în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa umanităţii, este vorba de frumuseţe şi de bunătate şi valori cu adevărat sacre, pe de altă parte. Ceea ce trebuie să aducem în prim-planul gândirii magice sunt tocmai aceste răspunsuri pe care gândirea magică ne obligă să ni le însuşim.

Umbrele cuvântului

109

Secţiunea a 3-a. Relaţia între Gândirea Magică şi EQ Înainte de orice ar trebui să încercăm să corectăm un tip de percepţie: noi folosim cuvântul inteligenţă, dar inteligenţa este doar cea care produce un tip de gândire. Pentru că şi un şoarece care e pus să caute într-un labirint ieşirea sau orice alt animal, o pisică, un câine, are într-adevăr inteligenţa; dar ceea ce are în plus omul, chiar spre deosebire de inteligenţa artificială - inteligenţa artificială niciodată nu o să aibă o conştiinţă proprie. Omul are conştiinţa că are conştiinţă, aceasta este şi superioritatea lui faţă de animale şi faţă de inteligenţa artificială şi rezultatul inteligenţei emoţionale duce la 7 tipuri de gândire emoţională. Pe unul l-am menţionat în momentul în care am vorbit de gândire empatică, de gândirea iertătoare, acea idee prin care un om se pune în pielea celuilalt. Au fost, de exemplu, judecători care au fost condamnaţi la închisoare şi care au recunoscut că ei au trimis foarte mulţi oameni la închisoare şi că nu au ştiut ce se întâmplă acolo. Această idee de a te pune în pielea celuilalt este un tip de gândire emoţio­ nală empatică. Un alt tip de gândire emoţională şi care se leagă strict de semnificaţiile semiotice este acea linişte interioară, pe care omul trebuie să o dobândească; au fost sau sunt chirurgi care spun că liniştea şi-o găsesc în momentul în care operează pentru că nu au telefonul lângă ei, nu sunt deranjaţi, şi momentele lor cele mai liniştite sunt momentele în care operează. Orice creator, orice scriitor, orice compozitor sau pictor · are nevoie de această pace interioară în momentul în care creează ceva, îară această linişte, îară această pace interioară, este aproape imposibil să fii coerent sau să poţi să produci o creaţie profundă sau adevărată. Ruperea de bruiajul emoţional exterior şi zgomotul, de foarte multe ori nu neapărat sonor, ci informaţional, înseamnă liniştirea emoţională care duce la acea pace interioară, care îl poziţionează pe creator în posibilitatea de a lua decizii rapide şi de a înţelege şi de a lucra inspirat. Această gândire a liniştii, această formă de stare emoţională liniştită este foarte importantă şi în momentul în care asişti în preajma ta la un anumit joc, indiferent ca acesta este social

1 10

Psihosemiotică socială

sau de altă natură; în momentul în care ai intrat în cerc şi în momentul în care devii jucător, foarte greu mai poţi să dobândeşti acest tip de linişte interioară şi foarte greu este să iei decizii juste. Mult mai uşor este pentru cel din afara cercului să vadă greşelile şi să corecteze şi rezolve anumite probleme, asta se întâmplă în toate tipurile de joc, inclusiv fizice, mentale sau de altă natură. Viaţa în sine este un joc, ori în momentul în care scriitorul îşi caută un refugiu sau pictorul sau muzicianul, nu sunt nişte simple mofturi, ci este chiar această nevoie de linişte interioară, fără de care nu ajunge la un rezultat bun. Un alt tip de gândire emoţională este aceea a voinţei. Voinţa este un rezultat prin care emoţiile tale sunt controlate, dar asta nu înseamnă că dacă tu ai acel autocontrol, nu produci emoţii; antrenându-ţi voinţa, care este foarte importantă, devii un stăpân al emoţiei, îţi cunoşti emoţiile interioare, simţi emoţiile auditoriului sau ale celorlalţi, îţi imaginezi poate emoţiile celor care vor admira lucrarea ta, şi atunci ajungi la capacitatea de a înţelege de ce Sc hopenhauer punea şi dădea atât de multă importanţă voinţei, pentru că fără voinţă starea emoţională a omului este de abolie, de abandonare şi atunci viaţa trece pe lângă om fără ca el să poată nici măcar să o observe. O altă parte a inteligenţei emoţionale, cu semnificaţii semiotice, sunt faptele. Iisus analiza omul nu după chipul lui, nu după vorbele lui, ci după faptele sale şi într-adevăr este foarte important să te uiţi să vezi faptele şi să cunoşti faptele unui om, pentru că faptele nu mint. Oricât de mult ar încerca un om şi oricât de bună ar fi părerea lui despre el, în situaţii limită omul se vede, cel care se crede curajos, în momentul în care e un cutremur, un război sau orice altă stare de limită, se vede că de fapt el este un fricos; în momentele acelea nu mai poate să se mintă nici pe el şi nici pe cei din jur. Faptele sunt rezultatul acestui tip de gândire simbolică, magică, în care proiectezi şi îţi imaginezi rezultatul planului tău. Un alt palier al inteligenţei emoţionale este cuvântul, cuvântul despre care am mai vorbit şi care poate fi acceptat şi înţeles la valoarea lui reală. Semnificaţia cuvântului, grija folosirii anumitor cuvinte şi nu căderea în lucrurile desuete sau banale, oferă posibi­ litatea unui tip de analiză corect. Gândirea prin cuvinte este extrem

Umbrele cuvântului

111

de importantă, pentru că în momentul în care îţi proiectezi planul şi ceea ce vrei să realizezi şi în momentul în care îţi scrii acele planuri, ele capătă o valoare simbolică şi este primul pas care duce la rezultat, la succes, la victorie. Un alt nivel al gândirii emoţionale, al inteligenţei emoţionale, este aparent un lucru banal, un lucru simplu: gândirea mângâie­ toare. Omul prin natura lui are nevoie de mângâiere, copilul are nevoie de mângâiere, femeia are nevoie de mângâiere, există o vibraţie, există un tip de mişcare: să ne aducem aminte că şi în momentul în care se face un parastas, de fapt coliva se ridică în sus şi în jos, nu este întâmplătoare această mişcare, această vibraţie, iar oamenii se leagă în lanţ ţinând mâna pe umărul celuilalt, e un câmp energetic. Mângâierea aceasta există şi în jurul nostru, în momentul în care vântul ne mângâie pădurile sau norii, mângâierea aceasta este mişcarea exterioară, îară de care totul ar fi un coşmar. Un astronaut american care a stat ani de zile în Spaţiu, a zis că suferinţa lui cea mai mare, pe lângă restul de privaţiuni, era faptul că el nu putea să deschidă o fereastră şi să simtă vântul; când a venit pe Pământ s-a aruncat într-o piscină pentru că a vrut să trăiască această mângâiere a apei. Chiar dacă pentru unii pare de neînţeles, oamenii au mare nevoie emoţională de mângâiere, există cuvântul mângâietor, există atitudinea mângâietoare, care este foarte importantă: nu poţi să iubeşti un copil îară să îl mângâi cu privirea sau să îi mângâi părul, nu există dragoste fără acest tip de atitudine şi copiii sunt ai celor care îi iubesc. O altă formă de relaţie între gândirea magică şi inteligenţa emoţională este lumina. Lumina care ne înconjoară şi care există peste tot pentru că fără lumină nu am fi aproape nimic. Lumina înseamnă vibraţie şi tot ceea ce este viu are un câmp energetic luminos. Dacă observi cu atenţie mâinile unui mort, spre deosebire de mâna unui om viu, mâna mortului absoarbe lumina, omul viu emite lumină. Omul este şi lumină, are această capacitate să poată fi luminos la modul propriu. Aura aceea care s-a reprezentat în jurul sfinţilor nu era o simplă iluzie optică, era rezultatul acelui tip de sfinţenie. Fiecare om are un anumit tip de lumină, chiar dacă lumina unei zile este de diferită de lumina altei zile şi de fiecare dată indiferent de sursele de lumină, lumina se schimbă, diferă.

1 12

Psihosemiotică socială

Lumina este foarte, foarte importantă din punct de vedere emoţional, pentru că lumina poate însemna şi culoare, şi în tratatele de optică s-au făcut experienţe pe diverse surse de lumini şi sunt lumini care proiectate asupra aceloraşi mâncăruri, oamenii nu le pot mânca. Lumina este bucurie şi sărbătoare şi viaţă. În planul unui tip de semnificare profundă, a te lumina, a învăţa, înseamnă chiar a te lumina.

Secţiunea a 4-a. Relaţia între Gândirea Mitologică şi IQ Se pare că această relaţie există la conexiuni pe şapte niveluri. Primul nivel este gândirea mitologică, şi aici ar trebui spus că gân­ direa mitologică aparţine spiritului, iar gândirea magică aparţine sufletului. Prima treaptă a inteligenţei cognitive este gândirea acceptării, care se produce încă din copilărie şi care înseamnă nu numai o adaptare la mediul cultural sau o viziune subiectivă asupra credinţelor, obiceiurilor, tradiţiilor, ci o acceptare a tot ceea înseamnă exterioritatea fiinţei umane. Relaţia între gândirea mitologică şi gândirea acceptării este o relaţie care se regăseşte încă din primele opere literare străvechi sau o regăsim în cunoaşterea colectivă, manifestată prin proverbe, zicători. Este vorba de o experienţă a societăţii, a celorlalţi, pe care individul încearcă să şi-o asume. Gândirea acceptării este o treaptă foarte importantă şi în societatea modernă în care trăim pentru că încearcă o educare a fiinţei umane spre înţelegere şi acceptarea celorlalţi indiferent de etnie, rasă, religie, gen. Gândirea acceptării se reduce la toleranţă şi la înţelegerea celorlalţi. Ea există şi într-un plan individual şi de asemenea şi în legătura unui conştient sau supraconştient colectiv şi gândirea mitologică. Gândirea mitologică are această capacitate de a perpetua anumite învăţăminte şi de a aduce tâlc şi cunoaştere colectivă. Aici există şi experienţele manifestate prin basme sau alte balade sau forme de cunoaştere. Relaţia dintre gândirea mitologică şi următoarea treaptă a inteli­ genţei cognitive este gândirea iubirii, a dragostei: există o inteli-

Umbrele cuvântului

113

genţă cognitivă care se referă strict la relaţiile emoţionale, dar care depăşeşte într-un plan superior sentimentul imediat şi aici putem vorbi de gândirea cognitivă a iubirii faţă de oameni, a iubirii faţă de lume, a iubirii faţă de natură, a iubirii faţă de animale şi de ce nu, a iubirii faţă de sine: trebuie făcută o distincţie între egoism şi narcisism, pentru că trebuie să vorbim despre stima de sine, care este foarte importantă. Această formă superioară de dragoste ne poziţionează într-o formă de unitate şi de toleranţă faţă de tot ceea ce este diferit de noi. Următoarea treaptă este relaţia între gândirea mitologică şi gândirea comunicaţională, este vorba de inteligenţa cognitivă a comunicării. Copilul comunică prin formulele lui verbale şi nonverbale, omul în sine a dus comunicarea pe treptele superioare, iar tehnologia ne ajută la ora actuală să ajungem la forme de comunicare nebănuite în trecut. Gândirea aceasta comunicaţională are rol de împărtăşire, are rolul de a crea o experienţă individuală sau experienţa unui grup în raport de ceilalţi. Există această formă de relaţie şi în legătură cu toate creaţiile umane, începând cu arta, literatura, muzica, pictura, şi, de ce nu, creaţia ştiinţifică. Următorul nivel este relaţia dintre gândirea cognitivă privită ca o bucurie, ca o sărbătoare, şi aici trebuie să facem referire la bucuria Creatorului pentru că nimeni şi nimic nu poate să răsplă­ tească se spune creaţia lui Beethoven, şi nimeni şi nimic nu poate să răsplătească decât acea bucurie pe care creatorul, indiferent că e vorba de o realizare ştiinţifică sau muzicală sau picturală, o trăieşte. Relaţia aceasta de bucurie se transmite şi este o relaţie foarte importantă pentru că este o relaţie care chiar dacă pare profund emoţională, este o relaţie superioară, spirituală, culturală în primul rând, şi o relaţie legată de zona mistică sau de tradiţii ori de preluare şi înţelegere a unei experienţe colective subiective, dintr-un anumit punct de vedere, dar profund ataşată de existenţa umană prin credinţă. Următoarea conexiune este între gândirea mitologică şi inteli­ genţa cognitivă, ca şi generozitate. Fără această relaţie conştientă a generozităţii, omul de ştiinţă ar rămâne izolat, iar cunoaşterea lui s-ar pierde şi de asemenea nu ar exista artă, nu ar exista literatură, nu ar exista conexiunile şi învăţămintele de care umanitatea are

1 14

Psihosemiotică socială

nevoie. Generozitatea aceasta se manifestă în primul rând prin acea unitate care de la Pitagora încoace se numeşte umanism : pentru că orice formă de cunoaştere şi orice formă de inteligenţă şi de înţelepciune trebuie dăruită printr-o relaţie • corectă şi profund generoasă celorlalţi. Există o altă treaptă între gândirea mitologică şi legile mai mult sau mai puţin scrise ale naturii. Aici trebuie să facem o referire legată de cele 1 O porunci pe care Mo is e le-a dăruit oamenilor şi trebuie să înţelegem că aceste porunci au fost transformate de Iisus Hristos în Fericiri. Deci relaţia aceasta care ne permite să înţe­ legem legile profunde, exterioare, este foarte importantă pentru că aici este vorba de un fel de carte tehnică de funcţionare a omului şi a relaţiilor între oameni. Aici putem vorbi de un anumit nivel superior de morală. Ultima dintre treptele acestor legături este între gândirea mitologică şi libertate, inteligenţa cognitivă a libertăţii. Inteligenţa cognitivă trebuie să fie liberă: omul este liber şi are liber arbitru şi :f'ară libertate nu ar exista cu adevărat cunoaştere, pentru că în momentul în care un om pătrunde în noi modalităţi şi lucruri care nu au fost cunoscute este nu numai o aventură, ci este, de fapt, o formă superioară de curaj şi de libertate. Aici legătura aceasta există tradiţional în toată mitologia cunoscută, pentru că fără această dorinţă de aventură care a existat şi care există în fiinţa umană nu ar fi existat nicio formă de cucerire ştiinţifică sau de alt nivel.

Secţiunea a 5-a. Gândirea speculativă Gândirea speculativă face referire la acest cuvânt, speculum, care înseamnă oglindire, este vorba de o inteligenţă cognitivă prin asimilarea acestui raport de oglindire. Trebuie să facem distincţie între speculaţie, acel cuvânt care a fost blamat în epoca comunistă, în care speculaţia era folosită în scopuri egoiste; este cu totul şi cu totul altceva ca într-un plan superior intelectual sau filosofie să reuşeşti să faci o formă de speculaţie. Gândirea speculativă aparţine acestui tip de cunoaştere şi de asumare a unei identităţi superioare exterioare. Ca să înţelegem

Umbrele cuvântului

1 15

mai bine trebuie să facem referire la acel discurs al lui Ţuţea, care aparţinea gândirii speculative. În momentul în care Ţuţea vorbea de un termen, de exemplu de Dumnezeu, nu mai exista niciun fel de negociere, lucrurile erau foarte clare. Gândirea speculativă aduce un aport de o anumită claritate şi de o anumită coerenţă, dar care se produce printr-o schimbare totală de paradigmă, iar certitudinile pe care le oferă gândirea speculativă de foarte multe ori sunt superioare celorlalte forme de gândire. Ea nu a fost des uzitată pentru că aparţine în primul rând unor forme de convingere bazate pe foarte multă erudiţie şi cunoaştere. Gândirea speculativă ne poate deschide uşi spre domenii necunoscute şi ea poate să ajute în cunoaşterea spirituală adevărată.

Secţiunea a 6-a. Profeţii şi Ubicuitatea Am putea să facem o listă foarte lungă de profeţi, de iniţiaţi care au reuşit să producă tipuri de cunoaştere asupra viitorului. La ora aceasta există şi organisme şi modalităţi de a încerca cunoaş­ terea viitorului, unele în plan militar, altele în plan social, şi aşa mai departe. Profetul, spre deosebire de modul nostru de cunoaş­ tere actual, avea o formă de cunoaştere superioară celorlalţi şi putem face referire aici la marii iniţiaţi, la profeţii biblici, care trăiau viaţa lor exemplară şi prin conectarea lor la forme superioare spirituale reuşeau să cunoască acea parte din destin, a viitorului, pe care ceilalţi nici măcar nu o bănuiau. Există într-adevăr un destin al fiecărui individ şi aici este vorba de mediul şi de zona în care el s-a născut; există destin, dar există şi liber arbitru. Modalitatea prin care umanitatea încercă să reuşească să vadă un rezultat înaintea unei bătălii să spunem înainte ca ea să se desfăşoare, să prevadă un cutremur înainte să aibă loc pare să fie o constantă umană: dorinţa de a şti dinainte. Romanii aveau moda­ lităţi de predicţie prin citirea semnelor legate de sacrificiul unui animal sau există acea celebră experienţă istorică a lui Constantin cel Mare, care a avut acea viziune legată de cruce şi în care a crezut şi a reuşit să aibă o victorie. Aceasta a schimbat nu numai parcursul existenţei lui şi al mamei sale, dar şi cursul istoriei.

1 16

Psihosemiotică socială

Profetul ajunge într-adevăr la acea formulă de cunoaştere identică care duce la ubicuitate. Ce este ubicuitatea? Ubicuitatea este existenţa simultană a lui Dumnezeu; fiinţa umană nu reuşeşte, foarte rare sunt experienţele în care un om a fost văzut în mai multe locuri simultan, există şi astfel de experienţe „paranormale" consemnate. În momentul în care cineva încearcă să cunoască un leac al unei boli sau ceva legat de destinul său şi se duce la un sihastru, descoperă că acel om este sfinţit pentru că el ştie numele celui care a venit, de ce a venit şi îi dă şi răspunsul legat de vinde­ carea lui sau problemele lui. Ubicuitatea este o stare identitară la nivel profund spiritual superioară, pe care foarte puţini oameni şi după îndelungi exerciţii şi prin forme de asceză, ajung. Ubicuitatea a lăsat într-adevăr urme importante în existenţa istoriei şi se pare că încă există isihaştii sau forme de maeştrii asiatici care aj ung la această stare de beatitudine a ubicuităţii în care pot cunoaşte şi se pot conecta cu destinul sau cu soarta, cu individualitatea fiecărui om cu care intră în contact. Nu este un simplu cuvânt, există numeroase dovezi ale acestei existenţe şi este poate ultimul nivel la care partea subiectivă, identi­ tatea subiectivă a credinţei ajunge. Din cauza aceasta cei care conduc culte şi cei care sunt într-o poziţie superioară în anumite religii se numesc preafericiţi, pentru că este într-adevăr o stare de graţie.

Capitolul IX Visul Divin L eibniz spunea că trăim în cea mai perfectă şi minunată lume din toate lumile posibile. Majoritatea filozofilor au încercat, în zona ontologică, să explice într-un fel sau altul ce înseamnă viaţa. Este aproape imposibil din interioritatea unui cerc să vezi ce se întâmplă în acel cerc. Viaţa este un epifenomen, adică este imposibil de explicat din interioritatea ei. Bineînţeles că asistăm la această dihotomie din jurul naşterii, a îmbătrânirii şi a dispariţiei diferitelor forme de existenţă. Vorbim de regnul vegetal, animal, de oameni, dar nu facem altceva decât să descoperim adevărul enunţat de un poet: Eternă e pe lume doar schimbarea. Această schimbare perma­ nentă, de foarte multe ori, este un tip de perpetuare, un tip de rege­ nerare; nu cunoaştem îndeaproape ceea ce se întâmplă poate cu sufletul şi spiritul nostru după moarte, decât din experienţele individuale ale celor care au avut acea experienţă a morţii de foarte scurtă durată. Bineînţeles că tot ceea ce povestesc toţi oamenii care au trecut prin accidente şi spun acelaşi lucru, lucrurile acestea au un grad de subiectivitate şi pot fi combătute uşor din punct de vedere ştiinţific, pentru că nu există dovezi, în afară de miracolele şi evenimentele care aparţin lumii subiective a credinţei, în care Iisus l-a înviat pe Lazăr. Atunci putem vorbi, din acel punct de vedere limitat, despre revenirea din morţi. Relaţia aceasta legată strict de viaţă şi de eternitatea ei trebuie înţeleasă ca şi o modalitate care aparţine într-un mod foarte profund conştiinţei umane. Eminescu spunea că viaţa este visul morţii eterne; indiferent de punctul de vedere şi indiferent de modul în care încercăm să analizăm existenţa vieţii, trebuie să recunoaştem că din punct de vedere cosmic, ce se întâmplă în sistemul nostru solar în această aşa-zisă zonă verde, în care planetele unele sunt prea aproape de Soare, altele prea îndepărtate, au această capacitate de a genera şi de a susţine viaţa.

1 18

Psihosemiotică socială

Se pare că în cosmos sunt foarte puţine sisteme care să aibă un singur soare şi se bănuieşte că în multitudinea de astfel de stele există şi o zonă verde, dar este imposibil, dacă ar exista viaţă în alt sistem solar, ca acei extratereştri să evolueze şi să ia contact cu noi. Este imposibil pentru că Sirius este planeta care se bănuieşte că ar avea această zonă verde, dar extratereştrii de acolo ar fi trebuit să parcurgă până pe Pământ 40 de ani lumină, ceea ce este foarte mult. Excludem din start existenţa extratereştrilor, aşa cum am mai spus-o, şi trebuie să încercăm să ne referim doar la proiecţiile noastre legate de existenţa unei Divinităţi, prin care să încercăm să asumăm acea zonă pe care nu o cunoaştem. Nicio religie, de altfel, nu poate şi nu încearcă să explice această definiţie, nu poate da o definiţie şi nu are cum să explice ideea de Dumnezeu. La indieni există, de exemplu, în înţelep­ ciunea indiană atât de multe calităţi, atât de multe atribute, şi un lucru foarte simplu, pentru că partea nu poate niciodată să înţe­ leagă întregul. Este într-adevăr imposibil să ai o viziune şi să încerci o viziune a acestui tip de energie pe care omul şi-l imagi­ nează şi cu care omul încearcă să ia contact. Grij a lui Dumnezeu nu este individualitatea fiecăruia dintre noi, dar în schimb, din punct de vedere spiritual, din punct de vedere emoţional, poate fi un real sprij in pentru suportabilitatea ideii de eternitate şi de infinit. Cosmosul, s-a dovedit ştiinţific că este rece şi ostil şi că lupta care se produce între energiile şi formele de existenţă exte­ rioară este cumplită. Miracolul vieţii este cu atât mai fantastic cu cât punem în balanţă acest univers fabulos. Visul divin este acea posibilitate, acea încercare a noastră de a ne depăşi limitele, este din punct de vedere cultural o atitudine pe care omul încearcă să o aibă în faţa zonei pe care nu o poate cunoaşte şi de care nu trebuie să se sperie. Divinitatea, indiferent de religie, pentru cei credincioşi este indiscutabilă şi nu se discută. De altfel, credinţa, în esenţa ei, este o experienţă personală şi nimeni nu are dreptul să intervină în această relaţie a individului cu ideea de divinitate. Este experienţa personală a fiecărui şi este dreptul fiecăruia de a avea o anumită atitudine şi un anumit mod de înţelegere în zona lui sufletească - vorbim aici de gândirea inimii.

Visul Divin

1 19

Din punct de vedere ştiinţific, se pare că s-au făcut totuşi paşi în demonstrarea unor tipuri de energii, pe care ştiinţa nu le poate explica, aici am face referire la Masaru Emoto care prin experienţe ştiinţifice dovedeşte faptul că omul are putere prin cuvânt: dacă binecuvântezi apa, apa îşi schimbă structura, dacă adresezi cuvinte urâte şi rele, apa îşi schimbă structura, se strică. Această experienţă este foarte importantă pentru că aduce cumva împreună ştiinţa cu credinţa; de altfel, poate că lucrurile se vor concilia într-un timp mai îndepărtat.

Secţiunea 1 . Boală, pesimism, melancolie, tristeţe, suferinţă, empatie şi compasiune Cei de demult încercau atunci când un om era în suferinţă şi avea o boală să vindece mai întâi sufletul şi apoi şi trupul. Se pare că aveau dreptate, pentru că de foarte multe ori această tulburare interioară: depresia, tristeţea, îngândurarea, melancolia, poate să producă o schimbare anatomică profundă. Sunt deja experienţe prin care s-a dovedit că oamenii îşi pot produce singuri anumite suferinţe fără să fie cu adevărat bolnavi, să îşi producă singuri o boală, din dorinţa de a atrage atenţia sau din incapacitatea de a-şi controla gândurile. Gogol spunea că melancolia este fisura prin care intră răul în noi şi odată instaurat, acel rău poate declanşa un adevărat deranja­ ment interior. Suferinţa este rezultatul unor atacuri interioare, atunci când vorbim de o boală, un accident, sau atunci când vorbim de un mod de gândire sau de perturbări ale creierului. Dar suferinţa nu este în sine un scop al existenţei noastre, chiar dacă această suferinţă ne însoţeşte de la naştere până la moarte, pentru că toţi ginecologii spun că atunci când se naşte un copil, el primeşte o lovitură fantastică în momentul în care intră în contact cu mediul înconjurător. Chiar şi suferinţa mamei, a celei care naşte copilul, este o încercare de foarte multe ori dramatică şi care schimbă foarte mult personalitatea femeii, o apropie, şi îi dă o anumită atitudine faţă de copilul ei.

1 20

Psihosemiotică socială

Suferinţa îndelungată poate fi exersată şi a fost exersată de isihaştii sau de cei care au încercat modalităţi de cultivare a suferinţei experimentale. Există celebrele experienţe ale celor care au încercat să îşi provoace anumite forme de suferinţă pentru a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă. Această suferinţă are în fina­ litatea ei o modalitate de curăţire, de asceză, de înlăturare a lucru­ rilor negative şi de foarte multe ori cei care se ridică din boală, cei care se scapă de suferinţă, au o altă atitudine, se bucură mult mai mult de existenţă, de viaţă, decât cei care nu au avut parte de sufe­ rinţă îndelungată. Sfinţii, martirii, au avut întotdeauna această experienţă a sufe­ rinţei şi din punct de vedere mistic lucrurile au cu totul alt înţeles decât privite din afară. Omul încearcă din dorinţa de confort şi din dorinţa de stabilitate să evite cât poate de mult suferinţa şi durerea, şi de foarte multe ori s-a demonstrat că sunt suferinţe care se pot vindeca chiar şi cu medicamente placebo, care nu conţin nimic, pot fi de foarte multe ori anumite teme rezolvate mental. Nu este cazul acelor probleme strict mecanice, legate de ortopedie sau accidente interioare, unde medicina trebuie să intervină în mod normal. Compasiunea, de obicei, este mult mai rară decât credem noi, pentru că cel care se apropie de patul unui bolnav, unui om suferind, cel care vizitează un spital, el foarte rar are compasiune şi înţelegere, el se vede pe el însuşi şi îşi imaginează cum ar fi el dacă ar fi într-o astfel de situaţie; este un transfer empatic: de foarte multe ori suferim mai mult de o tragedie a unui om singur, decât dacă vedem că undeva rezultatul unei tragedii a implicat mii de oameni, pentru că nu avem acea relaţie individuală cu respectivii. Dar în mod natural, în mod normal, trebuie să avem atitudinea corectă de a înţelege că orice viaţă care se chinuie, orice om care suferă trebuie ajutat şi atunci ar trebui să facem ceva ca să îl ajutăm. Fără empatie, din punct de vedere simbolic, societatea ar fi goală de conţinut, ar fi o societate rece, absurdă şi în final, inutilă.

Visul Divin

121

Secţiunea a 2-a. Tortură. Magia neagră ş i albă. Forme telepatice Tortura a fost folosită din timpuri străvechi şi a existat la un moment dat chiar o perfecţionare a instrumentelor de tortură; nu există nimic mai inuman şi mai absurd decât acest mijloc de a produce durere şi de a sacrifica o fiinţă umană. Tortura este opusul iubirii, violenţa, crima, tortura de orice fel, fizică sau psihică, este o alterare a empatiei, a sufletului aceluia care nu are în nici un caz ideea că ar putea fi în locul celui torturat. Această formă de ură, de răutate, este o formă meschină, aparent de superioritate faţă de celălalt şi cred că exemplul spiritual de mare profunzime este dat de tot ce s-a făcut împotriva Mesiei, împotriva lui Iisus Hristos, care a fost supus la torturi de dragul de a fi torturat, fără să aibă nicio vină, răutatea colectivă, răutatea omului, a atins atunci o amploare extraordinară. Nu ştim dacă lumea în esenţa ei, civilizaţia, cultura a produs cumva schimbări în acest sens, dar cert este că pentru cei care au o credinţă puternică în Dumnezeu există această înţelegere a binelui, a bunătăţii, a iertării. Se spune că nu e bine să j udeci pe altcineva pentru că vei fi şi tu la rândul tău judecat, dar adevărul este că de judecat este bine să judecăm, dar este periculos să condamnăm. În momentul în care am condamnat fără a avea toate informaţiile, fără a şti exact de ce condamnăm şi pentru ce condamnăm, deja riscăm să facem greşeli. Condamnarea celuilalt este o modalitate a noastră de încerca să îl corijăm, dar în niciun caz la ora actuală şi de foarte mult timp, aceste modalităţi de a oferi un fel de izolare şi de a încerca prin închisori şi puşcării să îi corectăm pe cei care au greşit nu duc la nimic bun şi respectivii nu au această dimensiune a înţelegerii şi a depăşirii greşelilor. Există experienţe ale magiei negre prin care dacă o pisică este schingiuită, toate pisicile pe o rază de 1 00 sau mai mare de metri, intră într-o zonă de spaimă, de frică. Acelaşi lucru în mod normal se produce şi atunci când un om este torturat. Există o conexiune telepatică între suferinţa fiinţei vii şi ceilalţi din jur. Să ne aducem aminte de capitolul din Scriptură în care Dumnezeu spunea că

1 22

Psihosemiotică socială

sângele lui Abel a strigat din pământ, aceasta este o metaforă, un simbol al sângelui nevinovat, al aceluia care a fost ucis doar din invidie, doar din cauza unui comportament meschin. Magia neagră are forme simpatice şi tot ceea ce a însemnat a face rău la distanţă sau a face rău prin vrăj itorie au fost formule de a atrage lucrurile negative; blestemul în sine este maximum de ură, pentru că el este opus binecuvântării. Ceea ce este rău întotdeauna se întoarce, răul dispare prin el însuşi, răul se autoelimină. Nu cred că putem vorbi de magia albă decât în momentul în care vorbim de Templul Dianei, vorbim de magia străveche pe care o cunoaştem foarte puţin pentru că aparţinea acelui tip de gândire magică, de care ne-am îndepărtat şi despre care foarte puţine lucruri au rămas până în prezent. Telepatia colectivă există, lucrul acesta îl putem demonstra prin generaţia celor care nu au avut telefon mobil şi care trebuiau să se întâlnească cu anumite persoane şi se gândeau la acele persoane şi acea conexiune se producea într-un câmp aparent invizibil. În prezent, simţul acesta de comunicare telepatic a dispărut şi este pe cale să dispară aproape total. Animalele comunică foarte mult telepatic şi modul lor de a ni se adresa, în afară de comunicarea lor nonverbală sau prin sunete, de exemplu, atunci când pisica e în suferinţă sau alungată, emite nişte sunete ca de copil abandonat, care să atragă atenţia asupra ei. Se pare că există nişte forme de comunicare subtile pe care noi nu le mai folosim, pentru că nu recunoaştem şi nu dezvoltăm acest tip de comunicare.

Secţiunea a 3-a. Frica - efect şi refugiu al disperării Frica este poate prima forma de sensibilitate a făpturii umane, pentru că frica apare şi poate duce chiar la forme paralizante, în faţa necunoscutului. Copilul are frica de a cădea şi rămâne de foarte multe ori cu această frică sau frica de a fi abandonat, de nu fi iubit. Omul, de foarte multe ori, printr-o educaţie greşită, în care i se povesteşte de Bau-Bau sau de alte forme de lucruri rele, primeşte această lecţie şi i se cultivă frica. Există numeroase forme de frică, dar basmele ar trebui citite de părinţi sau de cei din familia

Visul Divin

123

copilului, pentru că în momentul în care copilul simte vocea tatălui sau a bunicii, bunicilor, a celor din jur, el poate să-şi imagineze balaurul, formele negative de forţă, dar are protecţie. În momentul în care copilul este lăsat în faţa unor desene animate care produc zgomote şi sunete şi care îl pot înspăimânta, el pierde această protecţie a adultului şi rămâne, într-un fel sau altul, traumatizat. Există tot felul de angoase şi tot felul de frici, de fobii, faţă de spaţiu, faţă de păianjen, fată de anumite lucruri, care pot fi învinse prin sisteme de autocontrol şi de educaţie. Modalitatea de a depăşi frica este o formă de autocontrol. Contrariul fricii este curajul, curajul nu înseamnă riscul nebun de a te juca cu pericolul, ci înseamnă o certitudine şi o decizie dreaptă în numele unui ideal corect şi de foarte multe ori, nobil. Educaţia ar trebui să meargă pe autocontrol, educaţia copilului ar trebui dezvoltată pe forme de a întări voinţa, de a educa voinţa şi de a încerca să dezvolţi zona de încredere; în momentul în care omul are încredere în el şi în forţele lui, chiar dacă îşi cunoaşte limitele, cu atât mai mult ştie ce moda­ lităţi şi ce forme de curaj să adopte. Aici am folosi o metaforă tot din zona literaturii biblice, şi anume David şi Goliat, ·o confruntare între un uriaş, forţa fizică, şi schimbarea aceea de paradigmă prin care David a reuşit să schimbe forma de luptă folosind o praştie; isteţimea lui David l-a ajutat să îl învingă în luptă pe Goliat. Forma aceasta de luptă şi atitudinea aceasta este o formă de curaj, trebuie să învingi acea forţă care te poate copleşi într-un anumit plan, dar prin inteligenţa schimbării de paradigmă. Viaţa ne oferă nenumărate ocazii, în care, dacă am reuşi să schimbăm atitudinea, paradigma, faţă de anumite obstacole, le-am putea învinge.

Secţiunea a 4-a. Iertarea şi păcatul cunoaşterii cu orice preţ Iertarea face parte din acea zonă a sufletului prin care omul reuşeşte să se debaraseze de o serie întreagă de încărcături. Evreii au o zi în care îşi rezolvă aceste teme, tema iertării faţă de toţi cei cărora le-au greşit sau care au greşit faţă de ei. Iertarea înseamnă

1 24

Psihosemiotică socială

eliberarea din punct de vedere sufletesc faţă de acele încărcături pe care oamenii le poartă în spatele lor, ca pe nişte mari greutăţi. Nu este, într-adevăr, foarte uşor să ierţi şi am auzit de foarte multe ori expresia să îi ierte D umnezeu, dar această · plasare a iertării, din punct de vedere spiritual, înseamnă o fugă de responsabilitate. Tu trebuie să fii cel care să îi ierţi pe toţi cei care ţi-au greşit şi să îţi ceri la rândul tău iertare atunci când ai greşit. Ceea ce este foarte important este faptul de a te putea ierta şi pe tine însuţi. Iertarea în mod obişnuit, creştinul o repetă de fiecare dată când spune în nume colectiv acea frază din Tatăl nostru, Iartă-ne nouă greşelile noastre prec um şi noi iertăm greşiţilor noştri, momentul în care mental noi poziţionăm aceste cuvinte şi nu suntem în stare să iertăm, în subconştientul nostru există o zonă care nu ne iartă, asta este. Asta dacă vreţi o explicaţie şi pentru cei care nu cred în Dumnezeu sau nu cred în conştiinţă iertării. Iertarea înseamnă o eliberare şi o salvare în esenţă. Păcatul cunoaşterii cu orice preţ trebuie privit tot din punct de vedere simbolic, la existenţa acelor personaje care din dorinţa de cunoaştere au depăşit anumite limite morale. Putem face referire aici la Rasputin care recomanda ca formă de cunoaştere păcatul şi spunea că e important să cunoşti păcatul din interior pentru a te izbăvi. Dar provocarea aceasta volitivă de cunoaştere a păcatului nu are nici un fel de valoare faţă de cel care păcătuieşte din greşeală sau dintr-o anumită atitudine eronată sau fără să vrea să păcătuiască şi care nu o face strict în scopul unei mântuiri. De altfel, din punct de vedere spiritual, majo­ ritatea celor care s-au întors la credinţă au fost cei care au prigonit, deci foarte mulţi sfinţi, foarte mulţi apostoli au fost oameni care au prigonit. Creştinii au fost prigoniţi . Iertarea într-adevăr se poate produce şi omul se poate mântui şi poate să îşi depăşească acea perioadă de decădere din punct de vedere moral. Nu facem aici o apologie a moralităţii, dar trebuie spus că morala, în esenţă, de foarte mult timp nu a avut niciun fel de înlocuitor, nimeni nu a venit cu nimic nou în zona moralităţii, ci doar în zona imorală sau eventual amorală, pentru că cel care nu este moral şi nu ştie, poate că nu are niciun fel de vină.

Visul Divin

125

Secţiunea a 5-a. Salvarea Oamenii încearcă întotdeauna să facă apel la ajutor exterior în momentul în care au cu adevărat o problemă limită. Este celebru acel semnal morse, SOS, prin care se cere salvarea sufletelor noastre. Dar salvarea sufletelor, ca şi salvarea spiritului nostru, îmbracă un alt aspect în momentul în care vorbim de poziţionarea noastră în faţa morţii sau în faţa unor probleme grave psihologice sau din punct de vedere psihomental. Salvarea a apărut întotdeauna ca formă socială, toate partidele care îşi proclamă această titulatură de salvatori a unei situaţii sau a unei ţări sau a unui grup de oameni, este o formulă prin care încearcă să atragă simpatia celorlalţi, pentru că este normal ca sal­ varea să ducă la o modalitate de înţelegere şi apropiere. Ar trebui aici amintit modul prin care s-a născut Crucea Roşie, ideea de salvare. Este o poveste simplă, în care un elveţian care vrea să facă nişte afaceri cu morile de vânt şi îl căuta pe împăratul Napoleon al Treilea, l-a urmărit în zona Algerului. Napoleon se întorsese şi era deja într-un război cu italienii şi în momentul în care a ajuns acolo a văzut un câmp imens cu 40.000 de soldaţi din ambele tabere, care erau măcelăriţi. Modul aceasta experenţial prin care el şi-a schimbat paradigma, l-a făcut să renunţe la afacere când şi-a dat seama că este nevoie de cineva care să aibă grijă de aceşti soldaţi care nu aveau niciun fel de ajutor pe front. Bineînţeles că ideea această nobilă elveţiană a prins şi există la ora asta un adevărat cult al salvării şi fără de care viaţa noastră ar fi mult mai dificilă, dar ceea ce încearcă omul să facă este vorba de un tip de salvare a sufletului său şi a spiritului său în faţa morţii. Această cale nu poate fi obţinută decât într-un tip de armonie inte­ rioară şi cu o înţelegere a lumii exterioare. În momentul în care înţelegerea legilor fundamentale: să nu ucizi, să îţi respecţi părinţii, să nu fi invidios, să nu furi, toate aceste legi fundamentale care sunt universale te poziţionează într-o situaţie în care nimeni nu poate să vină la tine şi să îţi reproşeze ceva. Conduita aceasta, modul acesta de a înţelege relaţia ta cu ceilalţi, este o modalitate superioară de autocontrol în care poţi să te salvezi chiar dacă în jurul tău există foarte mult haos.

1 26

Psihosemiotică socială

Secţiunea a 6-a. Mântuirea Este normal ca visul divin să fie influenţat de ceea ce noi numim mântuire. Mântuirea înseamnă un ideal de trecere, înseamnă un ideal de curăţire şi de comuniune cu un tip de conştiinţă sau entitate superioară nouă. Mântuirea se poate obţine în faţa morţii- modalitatea prin care tâlharul de pe Cruce, care în faţa morţii a crezut şi a vorbit cu Iisus, este exemplul că oricine, indiferent de parcursul existenţei sale, de păcatele şi de faptele rele pe care le-a săvârşit, are dreptul la mân­ tuire. Nimeni nu are voie să oprească acest drept al credinciosului, al fiinţei umane către mântuire. Nu este o regulă şi nu trebuie să privim lucrurile dintr-un punct de vedere fundamentalist îngust, dar trebuie să înţelegem că formele de mântuire pot fi diferite de la om la om, pentru că este legătura, este conexiunea cu viaţa în faţa morţii, în faţa eternităţii şi în faţa infinitului. Victor Hugo, spunea în clipa morţii, că moartea este o virgulă şi atunci ar trebui să înţelegem că această trecere dincolo de curio­ zitatea pe care o avem aproape toţi sau de frica pe care o avem aproape toţi în faţa morţii, este bine ca acest lucru să se producă într-o modalitate de pace sufletească, de linişte interioară. Această linişte interioară se pare că este vehiculul prin care putem face această petrecere. Există în tradiţia ardeleană un cuvânt pe care foarte puţini îl înţeleg - se spune că cineva îţi face de petrecanie, adică te omoară. Nu, lucrurile stau un pic diferit. În zona Ardealului există această comuniune religioasă prin care prietenii mortului se duc să-l petreacă pe mort în acea slujbă de înmormântare, este o petrecere, o trecere dincolo şi credinţa că acea fiinţă va avea o viaţă dincolo de moarte. Ceea ce trebuie înţeles şi nu trebuie dispreţuită această credinţă pentru că se pare că toată lecţia pe care noi o primim aici, în această lume a binelui şi a răului, nu este altceva decât o lecţie a înţelegerii a ceea ce este rău şi a ceea ce este bine. Marea lecţie pe care o primim în această existenţă este o pregătire a noastră pentru acest tip de metamorfozare, de transport transformare către o altă formă, de neînţeles pentru noi, poate în alt spaţiu, cu patru dimensiuni, în care noi suntem pregătiţi să trecem.

Capitolul X Puterea cunoaşterii. Fericirea şi Iubirea Puterea nu a fost întotdeauna un simplu dat. Puterea, din punct de vedere social, a fost de foarte multe ori rezultatul cunoaşterii. Cunoaşterea este o necesitate a omului care izvorăşte în mod natural din simpla curiozitate, cunoaşterea vine în urma modului prin care fiinţa umană reuşeşte să îşi pună întrebări şi să răspundă la ele. Drumul cunoaşterii este un drum plin de obstacole şi de foarte multe ori cunoaşterea s-a obţinut cu ajutorul unor colective de cercetare. Există şi tipuri de cunoaştere prin revelaţie, în care un anumit specialist cu o anumită expertiză dintr-un domeniu a reuşit să obţină rezultate foarte importante pentru umanitate. Fericirea întotdeauna a fost privită prin lentilele culturale şi mai ales prin ochelarii tipului de gândire mistică. Nimeni nu poate să conteste dreptul la fericire al omului, dar dacă ar fi să intrăm strict în capacitatea fiinţei umane de a fi fericită, descoperim că problema aceasta este la fel de personală ca şi problema credinţei. Se spune că orice am face, nu putem obţine o stare continuă de fericire, ci doar momente de fericire. Nici asta nu e rău. Însă în modernitatea târzie pe care o străbatem constatăm instaurarea unei confuzii între fericire şi satisfacţia faţă de viaţă ceea ce nu e corect. Satisfacţia e obiectivă, iar fericirea e subiectivă. Iubirea, care a reuşit de-a lungul timpului să apropie oamenii, să îi unească, şi care stă la baza relaţiei umane, iubirea la fel a fost interpretată şi privită din foarte multe puncte de vedere. De exemplu fericirea poate fi dobândită în câmpul teologic în momentul în care Cele zece porunci, care sunt autoritare şi puternice, se transformă şi acest lucru l-a făcut Iisus Hristos, în Zece fericiri. Omul se vaită că nu-şi găseşte fericirea, dar în momentul în care el are o credinţă poate înţelege că este fericit. În momentul în care el înţelege că nu trebuie să se închine la chip cioplit, poate să înţeleagă alt nivel de fericire. În momentul în care el nu îşi bate joc de lucrurile sacre ale cultului lui sau al altuia, la fel este un nivel de fericire. În

1 28

Psihosemiotică socială

momentul în care îşi iubeşte părinţii şi înţelege că drumul către Dumnezeu trece prin părinţi, pentru ca să ei l-au făcut pe el, nu el pe ei, are parte de un alt nivel de fericire. În momentul în care respectă legea ritmului, a pauzei, poate fi duminica sau altă zi, are parte, de asemenea, de fericire. Ca să nu mai vorbim despre treptele prin care se elimină violenţa, prin care se elimină aşa-zisa perversitate, prostituţia, preacurvia, cum spuneau cei de demult, furtul, minciuna şi invidia - toate acestea sunt trepte către fericire; nu e vorba de un tip de automulţumire izolată, ca într-un cocon de fluture, în care omul este cumva el cu el însuşi şi nu are nicio legătură cu ceilalţi, din contră este vorba de conexiunile cu ceilalţi oameni, pentru că dacă nu furi pe nimeni, dacă nu minţi, dacă nu invidiezi, dacă nu eşti violent, dacă nu îi agresezi din punct de vedere sexual, ai parte de armonie cu ceilalţi oameni. Iubirea cuprinde într-adevăr relaţia complexă, sentimentul poate este cel mai complex sentiment, dar ca simbol, ca matrice arhetipală a iubirii, nu puteam s-o avem decât în momentul relaţiei materne mama cu copilul în braţe este într-adevăr simbolul iubirii spirituale. Există, într-adevăr: iubirea în familie, iubirea de copii, iubirea de părinţi, poate exista şi acea legătură perfectă între el şi ea, în care iubirea devine liantul unui tip de parteneriat foarte puternic, şi există forme transcendentale de iubire: iubirea faţă de Dumnezeu. Înţelegerea acestui sentiment complex a creat într-adevăr forme culturale extraordinare. În momentul în care vorbim de creaţie, nu întâmplător artele plastice şi artele în general, s-au dus către muze. Este vorba de o pasiune legată de profesia respectivă, pentru că un lucru făcut fără pasiune nu are nici un fel de rezultat, indiferent că vorbim de ştiinţă, artă, cultură. Există, de asemenea, o legătură inspiraţională între bărbat şi femeie, care trece dincolo de o apa­ rentă legătură obişnuită şi aici am putea da exemplul unor muze personalizate, vorbim de Beatrice a lui Dante sau vorbim de iubita lui Goethe sau vorbim de iubirea care l-a inspirat pe Eminesc u, care poate fi un complex, nu neapărat portretul unei singure femei, ci un ideal feminin pe care creatorul l-a căutat. Suntem convinşi că în orice colectiv de cercetare, oricât de riguros şi de controlat ar fi el, dacă nu există în echipă o armonie şi o simpatie, o suporta­ bilitate, lucrurile nu duc la niciun fel de rezultat.

Puterea cunoaşterii. Fericirea şi Iubirea

129

Secţiunea 1 . Ştiinţa Ştiinţa aşa cum o cunoaştem noi a apărut de câteva sute de ani şi a avut în fiecare domeniu precursori: vorbim de chimie care îşi are rădăcinile în alchimie, vorbim de astronomie care îşi are rădăcinile în astrologie, vorbim de matematici care de asemenea au fost acele geometrii şi aritmetici primordiale. Ştiinţa la ora aceasta a ajuns o necesitate socială şi ceea ce a încercat să facă Pitagora cu şcoala sa, primul Lyceum, de iniţiere în cunoaşterea numerelor şi a lumii, a devenit un lucru cvasi-obişnuit pe planetă, pentru că oamenii şi-au dat seama că ştiinţa trebuie împărtăşită şi nivelul cultural al societăţii trebuie cumva ridicat prin şcoală. Educaţia pe care o produce şcoala este esenţială pentru cultură şi pentru socie­ tate. Churchill spunea în momentul în care i s-a cerut să reducă finanţarea culturii în timpul războiului, al celui de-al doilea război, spunea şi atunci care este motivul pentru care noi ne mai batem. Înţelegerea necesităţii culturale care, automat cuprinde ştiinţa, arta, creaţia, înţelegerea, şcoala, educaţia, înţelegerea necesităţii culturale au avut-o într-adevăr oamenii superiori. Victor Hugo, în momentul în care era în plină criză Franţa, a reuşit să aducă finanţare de două milioane de ludovici aur pentru cultură. Cultura chiar dacă aparent nu produce şi nu aduce un beneficiu financiar, pe termen lung susţine şi aduce beneficii inco­ mensurabile. Ştiinţa îşi are un drum separat în societate şi cei care pleacă pe drumul cunoaşterii ştiinţelor sunt la fel ca şi cei care pleacă pe drumul cunoaşterii artelor: trebuie să aibă un anumit talent, o anu­ mită aplicabilitate, o anumită capacitate de înţelegere; vorbim aici de performanţe, de cei care ajung la performanţă. Dar dacă privim lucrurile şi asta ne dorim, dintr-un punct psihosemiotic social, ştiinţa a căpătat un fel de perturbări prin simplul motiv că cel care comandă cercetarea este beneficiarul anumitor interese economice. De exemplu, se cercetează în Elveţia cum să facem ca sucurile naturale să nu se mai strice, să se conserve pe un termen foarte lung. Lucrul acesta nu este în beneficiul consumatorului, ci în beneficiul producătorului de sucuri. Cercetarea este finanţată de cei

1 30

Psihosemiotică socială

care produc anumite obiecte de lux sau de mare necesitate şi care duc cumva într-o formă subtilă de manipulare societatea, pentru că foarte târziu am început să băgăm bani în cercetarea care combate efectele poluării şi protejează mediul adică planeta. De obicei, cercetarea chiar şi în domeniul medical, aduce beneficii industriei farmaceutice şi uităm de cercetarea care ar putea să producă sănătate fără costuri exorbitante. Aici se contrazic două concepte medicale legate de medicină: medicina tradiţională şi medicina alopată. De asemenea, ştiinţa mai are un domeniu care absoarbe extraor­ dinar de multe finanţe şi este vorba de cercetarea macrocosmosului şi a microcosmosului. Beneficiile acestui tip de cercetare nu sunt exclusiv în domeniul fiinţei umane, sunt beneficii cu rezultate foarte îndepărtate în timp sau de foarte multe ori într-un câmp pur teoretic. Modul de a finanţa, modul de a repartiza produsul colectiv în slujba ştiinţei de dragul ştiinţei, poate fi dăunător în momentul în care cercetarea pleacă în zone militare. Să nu uităm câţi bani, extraordinar de mulţi, care se bagă, se introduc în cercetarea armelor biologice, chimice şi de altă natură. Din punct de vedere pur teoretic cercetătorul nu trebuie să fie moral, cercetătorul are dreptul de a cunoaşte, de a ajunge la nişte performanţe, la nişte lucruri deosebite, iar zona de responsabilitate nu-i mai aparţine: cel care foloseşte atomul în scop umanitar este comanditarul social sau în scop militar, nu cercetătorul are această vină, a obţinerii acestor rezultate, ci modul diferit de a folosi acel obiect de cunoaştere. Ca şi cum am spune că cel care a inventat cuţitul este de vină. De cuţit avem nevoie ca să îl folosim în bucătărie şi în alte domenii şi poate fi folosit şi ca o armă; nu cel care a inventat cuţitul este de vină, ci cel care ucide este de vină. Cercetarea ştiinţifică a reprezentat întotdeauna un pas către o lume mai bună, mai comodă, dar echilibrul şi balansul între nevoile şi necesităţile sociale ale individului, trebuie păstrat din punct de vedere psihosemiotic cu mare grijă. Trebuie să fim atenţi la tot ceea ce poate însemna manipulare sau fake news, să amendăm aceste forme, aceste tendinţe de perturbare mentală şi colectivă şi să încercăm să ducem lucrurile într-un câmp al armoniei între ştiinţă şi societate.

Puterea cunoaşterii. Fericirea şi Iubirea

131

Secţiunea a 2-a. Crea ţia Creaţia o întâlnim în toate domeniile de activitate ale omului, existând o necesitate a invenţiilor, a inovaţiilor, a mersului înainte. Creaţia aparţine unei forme de sinteză, de înţelegere, de schimbare de obicei din paradigmă: de foarte multe ori un om care vine din cu totul şi cu totul alt domeniu, poate să sesizeze nişte greşeli sau poate să vadă nişte lucruri extraordinare, prin intrarea într-o zonă care nu i-a aparţinut profesional. Din cauza aceasta poate cele mai bune forme de creaţie sunt cele colective, în care se reunesc specialiştii din domenii diferite. De altfel în zonele de cunoaşterea a mecanismelor creaţiei, rezultatele cele mai bune le dau tipul de brainstorming în care fiecare vine cu o viziune şi se încearcă o formă de comunicare. Există în mod programat şi de multe ori natural, oameni care se adună şi care discută şi care îşi împărtăşesc experienţele şi care încearcă să răspundă la anumite întrebări mai complexe. Creaţia este o formă de cunoaştere inspirată; de cele mai multe ori rezultatul creaţiei schimbă parcursul unui domeniu. Amintim aici pe Tesla, să ne aducem aminte de Leonardo da Vinci, să ne aducem aminte de Jules Verne, de toţi cei care într-o formă sau alta au visat şi care au încercat prin proiectarea unor dorinţe aparent ciudate ale omului, către mijloace de locomoţie performante, către forme de comunicare deosebite, către o altă lume. Visătorii, cei care propun visuri umanitare şi aici un rol foarte important ar putea să îl aibă scriitorii, sunt cei care deschid uşile unor posibile noi domenii de cercetare sau unor teme în care să apară rezultate surprinzătoare ale creaţiei. Creaţia nu se învaţă în niciun fel de la şcoală, ea este rezultatul unei forme de aptitudine care porneşte din dorinţa şi obligaţia individului de a găsi lucruri perfecte. Visătorul întotdeauna a fost cel care a avut o nemulţumire faţă de un anumit lucru, încercând să îl perfecţioneze. De foarte multe ori, creatorii au fost priviţi ca nişte simple personaje stranii sau nebune şi care au fost aproape neînţeleşi de cei din jur, dar marii creatori au schimbat faţa lumii şi au dus mai departe progresul. Creaţia are nevoie de un cumul de

132

Psihosemiotică socială

cunoaştere: în momentul în care eliminăm zona enciclopedică, momentul în care eliminăm formele de comunicare colectivă, momentul în care eliminăm o formă de cunoaştere complexă încercăm să ducem pe profesionişti pe un drum foarte îngust, o avem surpriza că nu vom mai avea foarte mulţi creatori.

în în şi să

Secţiunea a 3-a. Arta Arta se pare că îşi are rădăcinile în acţiunile magice ale primitivilor, vorbim de celebrele desene din peşteri, vorbim de forme de reprezentare imprimate pe os sau pe piatră şi de faptul că primele forme de reprezentare au aparţinut dorinţei imperioase a omului de a găsi o comunicare prin scris; dacă analizăm un pic scrisul, scrierea omului o să vedem prin cât de multe transformări au trecut anumite litere şi ce s-a întâmplat cu formele de imprimare şi de păstrare ale acelor înscrisuri. Aici poate că ar trebui să facem o precizare: am vorbit doar de partea simbolică a semnului şi de arta caligrafică sau de literatură, dar pictura îşi are de asemenea treceri foarte importante, de la peşterile din Taormina către frescele din Egipt. Pictura a suferit transformări foarte mari începând cu perioada Renaşterii, chiar dacă se vorbeşte de un pictor grec din antichitate care păcălea păsările care voiau să ciugulească strugurii pictaţi de el. Arta a devenit o necesitate în momentul în care cei foarte bogaţi aveau nevoie de portretul femeii cu care doreau să se căsătorească. Pictura a fost la început supusă acestei reguli a reprezentării fotografice şi s-a desprins foarte greu de această realitate fotografică şi doar în momentul apariţiei aparatului de fotografiat, aparat de fotografiat care la ora actuală a devenit mai comun decât a fost pe vremuri un creion sau un pix sau un stilou. Toată lumea are acum în buzunar un aparat de fotografiat, telefonul, dar asta nu înseamnă că toţi ştiu ce înseamnă o fotografie sau pot face o fotografie de artă, pentru că şi fotografia poate deveni artă. Ei nu fac altceva decât o înregistrare, cu caracter cel mult personal sau eventual documentar, prin multitudinea fotografiilor pe care încearcă să le arhiveze, într-o formă mai mult sau mai puţin computerizată.

Puterea cunoaşterii. Fericirea şi Iubirea

133

Arta a pornit l a începuturile e i d e l a satisfacerea ş i de la necesităţile simţurilor primordiale. Pictura a fost arta care s-a adresat exclusiv ochilor, muzica simţului auzului, teatrul deja a fost mai complex pentru că a îmbinat muzica cu imaginea şi cu literatura. Arta trebuie înţeleasă ca prima linie de cunoaştere umană: artistul, prin modul lui de armonizare cu societatea are cumva obligaţia, în subsidiar, de a fi liber; un creator, un artist, experimentează, el are această capacitate de a încerca. Chiar dacă acum suntem cumva nemulţumiţi de multitudinea unor lucrări care nu sunt obiecte de artă, ci kitsch-uri sau rebuturi artistice, aceasta nu este altceva decât o parte a fecundităţii artistice. Lucrurile se întâmplă exact ca în domeniul desenului: toată lumea are un creion şi o bucată de hârtie, dar numai un maestru reuşeşte să facă un desen de o mare valoare, cu acelaşi creion şi aceeaşi bucată de hârtie pe care ceilalţi nu ştiu să le folosească. Acest lucru este valabil şi pentru fotografie: în mod sigur şi aici se vor distinge doar câţiva care vor reuşi, cu ajutorul unui telefon mai mult sau mai puţin performant, să facă o fotografie de artă sau un filmuleţ interesant. Arta presupune inevitabil talent, dar în egală măsură presupune şi foarte multă ştiinţă, pentru că nu poţi face muzică de calitate, dacă nu cunoşti legile muzicii, nu poţi cânta la pian :rară a şti ce înseamnă un acord, o gamă, la fel este şi în pictură şi în oricare dintre arte, există foarte mult studiu pentru a ajunge la performanţă. Confuzia care trebuie eliminată sunt aceste forme comerciale de artă, care duc la subproduse. Drama copiilor care au parte doar de kitsch-uri, indi­ ferent că ele sunt vizuale sau muzicale. Un copil crescut cu mâncare proastă, nu va putea mânca o mâncare sănătoasă; astfel nu poţi cere unei generaţii de haştagişti să respecte un concert de Beethoven sau să respecte o operă de artă de calitate, pentru că ei nu o pot distinge, nu au educaţia interioară, iar revolta lor se manifestă prin distru­ gerea valorică a ceea ce a fost înainte de existenţa lor; compor­ tamentul lor este eudemonic, lumea începe şi se termină cu ei, forma lor de percepere este primitivă şi agresivă.

134

Psihosemiotică socială

Secţiunea a 4-a. Consumator sau consumat Trăim într-o lume în care individul este privit ca un consu­ mator, analizele care se fac la ora actuală pe fiecare participant la cerere şi ofertă, realizate cel puţin prin Internet, sunt legate de dosarul psihologic al fiinţei respective: ce îi place acelui personaj, ce şi-ar dori, la ce visează, la ce se gândeşte, care este Universul lui şi atunci în funcţie de cunoaşterea acelui tip, acelui grup de consu­ mator în care este inclus i se oferă produsele de care el ar putea să aibă nevoie. Dacă este să realizăm o privire obiectivă, toate produsele vor fi aruncate într-o zi la gunoi, toate produsele sunt mai mult sau mai puţin necesare, utile. Sunt de foarte multe ori lucruri de care nu avem nevoie şi pe care le cumpărăm din cauza unor sugestii bine ţintite. Şi atunci fenomenul se schimbă, consumatorul devine consumat. Este un fenomen prin care voinţa, analiza, modul de cunoaştere asupra nevoilor obiective sunt lăsate la o parte şi iluzia unui tip de belşug, de lux, de bunăstare prin diverse obiecte, care de foarte multe ori sunt şi de proastă calitate, pentru că mai nou, în industria automobilistică, industria electronică, se bagă banii în cercetare pentru ca acel obiect să se strice în momentul în care iese din garanţie. Lucrul acesta creează o dependenţă şi consumatorul devine consumat; el trebuie să îşi cumpere o altă maşină după un număr de cinci-şase ani sau un alt televizor sau un alt telefon. În zona strict comercială nu putem vorbi de morală şi nu putem vorbi decât de câştiguri pragmatice. Capacitatea de apărare a individului este aproape zero. Normal că formele de reacţie ale oamenilor, în cazul rarisime, pot fi de respingere a tehnologiei sau de respingere a noutăţilor, dar aceasta nu înseamnă o salvare a consumatorului, ci înseamnă mici excepţii care întăresc regula. Mai mult decât atât, aşa cum spunea Baudrillard: nevoile sunt finite, dar dorinţele sunt infinite, aşa că excesul de achiziţii va continua şi pe această latură de satisfacere a capriciului, a dorinţei, a aparenţei. Tinerii sunt victimele cele mai uşoare în acest tip de hipnoză consumatoristă. Chiar şi apariţia acelor vlogguri care încearcă să facă un substitut de trăiri, de existenţă, la tineri care nu au un

Puterea cunoaşterii. Fericirea şi Iubirea

135

univers cultural pentru c ă sunt crescuţi c u desene animate, cu telefoane în care nu au altceva decât jocuri şi sunt deja dependenţi de telefon, iar în momentul în care apare un alt tânăr care e un pic mai îndrăzneţ şi care reuşeşte să demonstreze ştiinţa nimicului, ei intră în acest tip de substitut şi trăiesc alături de cel care distribuie vloggul respectiv, existenţa nimănui şi a nimicului. Studenţii noştri au dorinţa de câţiva ani să devină influenceri. Acesta pare să fie maximul pe care ar vrea să îl atingă, dar fără a-şi dezvolta cultura generală, ci doar specializându-se strict pe un domeniu.

Secţiunea a 5-a. Vânat sau vânător Ideea că oamenii au fost agricultori şi vânători este într-adevăr clară şi limpede. Dar, în timpurile modeme, lucrul acesta nu a dispărut. Bineînţeles că sunt indivizi care îşi caută victime, sunt forme de organizare în care se încearcă obţinerea unui vânat cât mai mare sau a unuia numeros. Internetul este o platformă în care cel care pleacă la vânat este cel vânat. Aici nu ne referim la partea pozitivă, informaţională, enciclopedică, dar cu rezervele respec­ tive, ale internetului, ci la zona interacţională, pentru că cel care încearcă şi are o aşteptare şi un tip de căutare, de foarte multe ori fără o ţintă precisă, este în acelaşi loc virtual în care el are senti­ mentul că are arma în mână şi că urmăreşte anumiţi duşmani, adversari, pe care încearcă să îi doboare. Psihologia aceasta a fost folosită aproape plictisitor de mult în toate jocurile de pe internet, virtuale, pentru că face apel la o psihoză străveche, un tip de existenţă primordială, în care fiinţa umană a fost vânată, atacată, stresată de pericolele din jur sau a încercat să vâneze. Foarte rar o să găsim în zona jocurilor virtuale ieşirea din acest şablon. Capacitatea de a ieşi din această relaţie vânător-vânat există doar în momentul în care zona ludicului, a jocului, se duce într-o zonă umoristică, dar, spre surpriza generală, foarte puţine filmele, comediile, piesele de teatru, j ocurile care să aibă această dimen­ siune a comediei, a umorului. Sunt rare şi nu au o audienţă pe măsură, pentru că oamenii aparţin acestei stări, acestei psihoze, a celui care are o armă în mână şi care trebuie neapărat să ucidă, să

136

Psihosemiotică socială

distrugă, să fie învingător. Cultivarea acestor stări emoţionale arhe­ tipale ale violenţei înseamnă inevitabil, prin complementaritate, o distrugere a relaţiilor de iubire: ceea ce se opune iubirii este violenţa, iar curajul care aparent aparţine vânătorului este un fals curaj, pentru că nu este un curaj real, nu este o situaţie din lumea reală, în care omul, copilul, să fie pus în situaţia de a da dovadă de curaj, ci aici există o protecţie, în momentul în care ai în faţă ecranul şi şti că totul este doar un joc, sigur că devii foarte curajos şi bineînţeles că îţi cultivi o teamă, ucigând şi încercând să distrugi acei pixeli nu faci altceva decât să îţi amplifici frica, pentru că nu este un control obiectiv al lumii naturale, în care curajul te face să învingi situaţii grele, dificile.

Secţiunea a 6-a. Omul - între Demon şi Sfânt Omul are această capacitate a liber arbitrului, el poate decide în fiecare clipă ce vrea să facă; nimeni nu poate să treacă peste voinţa şi peste alegerea omului, decât în cazuri extreme. Omul decide dacă o ia pe un drum sau pe un alt drum, omul decide dacă vrea să studieze, omul decide dacă vrea să cunoască şi îşi alege prietenii sau îşi alege partenerul, omul decide în foarte multe cazuri. Normal că întotdeauna există semne de întrebare dacă decizia a fost bună sau rea. Este important de ştiut doar un lucru esenţial în relaţia ludică a vieţii, decizia se face la modul corect prin auto­ control: în momentul în care omul are o pace interioară, o linişte sufletească, atunci decizia lui poate fi obiectiv corectă. Acesta este un semn de sănătate a compatibilităţilor, a conexiunilor. Decizia în urma unor agresivităţi sau în urma unei stări violente este o decizie greşită şi de foarte multe ori duce la forme de distrugere şi de compromis social. Atitudinea în faţa vieţii îi aparţine, bineînţeles, individului chiar dacă influenţele exterioare pot să declanşeze în om o anumită răutate, o anumită stare demoniacă, tot în mâna autocon­ trolului există şi starea de curăţenie, de sfinţenie. Cel care decide să fie demon sau să se sfinţească, pentru că omul sfinţeşte locul şi el binecuvântează existenţa din el, viaţa copiilor şi a celor din jur, este omul. Este un joc foarte simplu, clasic, între bine şi rău.

Capitolul XI Dreptul la sinucidere şi comorile din cer . . . Dreptul la viaţă îl are orice fiinţă care s-a născut şi acest drept se câştigă de multe ori cu greutate. Există chiar o vorbă: a-ţi câştiga existenţa; muncim pentru a putea trăi, dar munca în sine nu trebuie să fie un scop, trebuie să fie o necesitate atunci când există armonie şi conştiinţa acestei necesităţi. Dreptul la sinucidere a fost folosit din timpuri istorice tocmai pentru ca fiinţa umană să evite, în faţa învingătorului, umilirea şi batjocorirea trupului său. Dacii, care nu credeau în moarte şi se bucurau în faţa ei, pentru că prin ea sufletul se eliberează, poate că aveau un gram de dreptate: Decebal este cunoscut în istorie că a preferat să îşi ia viaţa decât să fie plimbat şi batjocorit prin faţa nobililor din Roma. Dreptul la sinucidere, în mod normal, ar trebui să îl aibă toţi cei care într-o situaţie dificilă, de boală, de suferinţă, pot să decidă asupra vieţii lor şi asupra viitorului lor. Dar, în momentul în care te-ai născut, Albert Camus spunea că pe fruntea noastră există un cuvânt: condamnat la moarte; este într-adevăr natural şi firesc ca tot ceea ce se naşte să moară şi să se transforme, este un ciclu de perpetuare a vieţii, această dihotomie viaţă-moarte ne înconjoară şi întotdeauna cel mai puternic stăpâneşte, cel mai slab este stăpânit şi totul este explicat prin parabola peştelui cel mare, care îl înghite pe cel mic. Este un lucru aproape natural. Dacă ne uităm cu atenţie în jurul nostru, viaţa într-adevăr este o luptă şi dacă vrem să avem o reuşită în viaţă, dacă vrem să ne urmărim un scop, o împlinire a inteligenţei, a făpturii noastre, trebuie să înţelegem că ne naştem prin durerea şi suferinţa mamei şi că suntem obligaţi să luptăm şi să acceptăm suferinţa anumitor boli şi suferinţa de altă natură, psihică, în momentul în care vrem să depăşim nişte bariere sociale sau pur şi simplu întâmplătoare. A schimbat această paradigmă acel miracol al prezenţei lui Iisus Hristos. Dintr-un anumit punct de vedere se face o conexiune atemporală între credinţa străveche a dacilor în existenţa după

138

Psihosemiotică socială

moarte a sufletului şi creştinism. Învierea, marea sărbătoare a naş­ terii lui Iisus, şi marea sărbătoare a Paştelui, sunt de peste 2000 de ani în conştiinţa anumitor popoare, tocmai ca o ieşire din acest con­ flict individual şi colectiv şi tocmai ca o victorie împotriva morţii. Acea frază cu moarte pre moarte călcând este nu numai un imn închinat vieţii eterne, ci şi un drum către comorile din cer. Cel care reuşeşte ca în existenţa sa să adune comori pe pământ le lasă aici, dar cel care reuşeşte să adune comori sufleteşti, spirituale, şi care, metaforic, se află în cer, depăşeşte limitele unei existenţe oarecare.

Secţiunea 1 . Tradiţia - contract social Despre sinucidere s-au scris destul de puţine cărţi; poate una din cele mai tulburătoare este cartea lui Albert Camus, Mitul lui Sisif, trecând peste această temă care din punct de vedere creştin trebuie cumva eliminată, pentru că din punct de vedere al cultului creştin sinuciderea este cel mai mare păcat, ori jertfa, martiriul, suferinţa pentru a câştiga aceasta conexiune cu credinţa profundă este acceptată din punct de vedere religios. În plan cultural există tradiţii, iar acestea diferă în funcţie de structura arhetipală a fiecărei culturi. Tradiţiile cuprind în esenţa lor, în planul antropologic, naşterea, căsătoria, moartea, care diferă de la un popor la altul şi care diferă de la o longitudine şi o latitudine la alta, dar în esenţă aceste momente importante din viaţa omului sunt esenţiale şi conform tradiţiei, omul 1ş1 asumă prin educaţie această continuitate a existenţei sale culturale şi a existenţei sale religios-spirituale. Întrebarea pe care şi-o pun foarte mulţi tineri, când spun că nu au fost întrebaţi dacă să fie botezaţi într-un cult sau altul, este o întrebare absurdă şi stupidă, pentru că cei care i-au născut, prin iubirea părinţilor copilului, au aplicat acea tradiţie strămoşească pe care ei au continuat-o. Bineînţeles că omul are dreptul la maturi­ tate, să îşi schimbe credinţa sau să renunţe la ea, să îşi schimbe zona culturală a existenţei sale cotidiene şi chiar religia. De fapt, lucrul acesta se întâmplă cu oamenii care nu au parte de linişte interioară, care sunt foarte uşor de sugestionat şi care în dorinţa lor

Dreptul la sinucidere şi comorile din cer . . .

139

de a găsi miracole şi lucruri deosebite încearcă aceste experienţe. Nu este nimic care să se opună dreptului fiinţei umane de a crede sau de a nu crede, de a accepta sau nu un anumit pattem, o anumită modalitate culturală. Globalizarea, dintr-un alt punct de vedere, rezolvă această problemă a multitudinii culturale şi ideea de a fi nu doar cetăţean al naţiunii tale, al ţării tale, ci de a fi cetăţean al planetei, într-un sens nobil, poate să ducă fiinţa umană într-o zonă de nobleţe cu ade­ vărat culturală. Mai nou, există teoria prin care vechii aristocraţi, nobilii de altădată, sunt înlocuiţi de intelectuali, oameni de ştiinţă şi oamenii de creaţie sau de artă ai timpului nostru. Dar acest lucru nu reprezintă o întrecere şi un război al blazoanelor, ci este doar o recunoaştere a valorii respectivei fiinţe; pentru că în momentul în care un om în profesia lui depăşeşte nişte limite şi reuşeşte să aducă lucruri surprinzătoare şi să deschidă uşi noi, are parte de această recunoaştere colectivă, mai devreme sau mai târziu. Este într-un fel şi plata acestui efort care de multe ori poate însemna parcurgerea unui drum de foarte mulţi ani de studiu, de căutări. Tradiţiile nu pot fi j udecate din afara cercului cultural; de foarte multe ori, pentru cei care vin din afara unui cerc cultural, obiceiurile şi tradiţiile anumitor grupuri, anumitor popoare pot părea absurde sau inutile, dar respectul faţă de cultură te obligă să încerci, chiar dacă nu înţelegi profunzimea şi subtilităţile culturale, chiar dacă nu eşti de acord cu credinţele şi cu obiceiurile religioase, ai această obligaţie de a le respecta. În final, trebuie să înţelegem un lucru esenţial: este respectul faţă de viaţă, iar aici este şi cheia acestei căutări a omului în faţa morţii, aici este şi interdicţia sinuciderii, pentru că în momentul în care iubeşti şi înţelegi viaţa atunci poţi să înţelegi şi să iubeşti viaţa şi în regnul vegetal, în regnul animal, viaţa în esenţa ei. Iar viaţa dăruieşte viaţă. Sufletul şi spiritul care nu sunt materiale şi care au creat şi vor crea încă lungi discuţii, pentru că punctele de vedere sunt încă diferite, tocmai datorită acestor diferenţe culturale şi religioase, au o esenţă ezoterică, au o esenţă necunoscută; omul are pe lângă anatomia sa biologică şi o anatomie a sufletului, a spiritului, dar care sunt mult mai puţin vizibile sau chiar invizibile şi greu accesibile.

140

Psihosemiotică socială

Secţiunea a 2-a. Sensul şi rostul fiinţei Dincolo de respectarea şi înţelegerea tradiţiilor, care într-un mod sau altul ajung contracte sociale, scrise sau nescrise, acceptate de colectivităţi sau de naţiuni sau de mai multe popoare, există şi o temă a sensului existenţei fiinţei umane. Ori fiinţa umană are această capacitate de a pune întrebări de a analiza existenţa cu tot ceea ce înseamnă Pământ, Cosmos cu toate fenomenele. Într-o logică dură pare un lucru extrem de absurd şi lipsit de logică, lipsit de sens. Contează foarte mult punctul de vedere din care încercăm să vedem şi să înţelegem fiinţa umană, sensul vieţii şi scopul exis­ tenţei. Ori dacă reuşim să vedem sensul fiinţei umane nu din perspectiva unei singure persoane, ci în momentul în care putem înţelege complexitatea acestei existenţe dintr-un punct de vedere nu neapărat al unui cerc, ci al unei sfere, deci din foarte multe puncte de vedere, descoperim că fiecare om, tot ceea ce pare absurd sau oameni care par inutili sau oameni care nu au produs nimic util sau oameni care doar au perpetuat specia, totul are un rost şi un sens; pentru că la capătul unui fir existenţial al unor oameni care poate în şirul de mii de mame şi taţi şi mii de copii nu au produs ceva deosebit din punct de vedere cultural sau spiritual, poate să apară oricând o fiinţă extraordinară. Încă nu a reuşit ştiinţa să înţeleagă universul interior; pot fi oameni care să aibă universul interior atât de complex, atât de bogat şi care priviţi din afară să pară nişte entităţi aparent inutile sau iluzorii. Dreptul la viaţă, care este mai presus de orice lege scrisă şi de orice atitudine şi j udecată şi formă de condamnare a fiinţei umane este o formă de existenţă superioară. Revenim la celebra butadă a lui Bacon în care spunea că John este Jo hn pentru el însuşi, John este văzut de Bill în alt fe l, dar Jo hn şi Bill s unt aşa cum sunt priviţi din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Această transmutare de sens şi de înţelegere o produce cu prisosinţă, de foarte multe ori, literatura sau cinematograful. Dincolo de ceea ce credem noi despre noi, se pare că există o lucrare care ne depăşeşte puterea noastră de înţelegere: fiecare om are o misiune, pe care o cunoaşte sau nu, fiecare om are dreptul la

Dreptul la sinucidere şi comorile din cer . . .

141

existenţă ş i l a u n univers, fiecare o m este u n univers î n sine. Ne-ar trebui o viaţă întreagă ca să înţelegem şi să cunoaştem tot ceea ce a simţit şi a gândit alt om, dar noi, indiferent de formele de comuni­ care pe care le avem între noi nu reuşim şi nu avem destul timp cât să putem cunoaşte fiinţa din faţa noastră în profunzimea existenţei sale, pentru că şi literatura şi cinematograful şi orice formă de cunoaştere a fiinţei umane are limite, limite în primul rând de natură temporală. Din păcate, nu reuşim decât în mică măsură să ne cunoaştem pe noi înşine.

Secţiunea a 3-a. Proiectul necesităţilor Proiectul necesităţilor a fost întotdeauna o dispută prin care s-a încercat ca să se ajungă la o formulă prin care să se stabilească ce îi este necesar unui om ca să trăiască. Bineînţeles că ajungem la bine­ cunoscutele războaie care s-au făcut pentru teritoriu, pentru hrană, pentru apărare, pentru supravieţuire sau pentru cucerire. Ori nece­ sităţile fiinţei umane sunt de foarte multe ori restrictive; omului nu îi trebuie foarte mult ca să trăiască şi într-adevăr dacă limita sa cul­ turală sau spirituală este strânsă şi restrictivă, el se poate mulţumi cu foarte puţin. Aceste situaţii-limită omul le descoperă în condiţii de prizonierat, de război, de închisoare sau în situaţii de acceptare a sihăstriei, a izolării. Nu putem spune şi nu putem da o formulă şi nimeni nu poate să spună cu adevărat de ce are nevoie un om pentru că putem veni cu exemplul Creatorului care se poate bucura de orice floare, de orice piatră, care poate să găsească sensuri ascunse şi care are nevoie de foarte, foarte multe lucruri care altora li se par inutile şi pentru care existenţa lor ar fi încărcată. Sunt oameni care nu pot trăi fără cărţi, nu pot trăi îară cărţi din curiozitate, din spiritul lor de a căuta, de a găsi, de a şti, de a cunoaşte, iar interdicţia aceasta de a limita accesul la carte a fost întotdeauna un lucru absurd. Din orice carte un om înţelept poate să înveţe ceva, din orice experienţă, din orice dialog, un om inteligent poate să afle o mulţime de lucruri, ori capacitatea aceasta şi dorinţa aceasta de a cunoaşte, în mod deosebit o au creatorii. Nu poate trăi un om în momentul în care i

1 42

Psihosemiotică socială

se acordă, cum s-a întâmplat pe vremea comuniştilor, dreptul locativ la I O mp; am putea da aici exemplul unui simplu creator care are nevoie de spaţiu, puterea de a lucra, de a reuşi să realizeze opere de artă, pictură sau sculptură; ai nevoie de atelier, de foarte mult spaţiu, ori limitarea aceasta a dus inevitabil şi la o restric­ ţionare a creaţiei. Este absurd să compari necesitatea unui creator de artă plastică cu necesitatea unui scriitor; un scriitor se poate simţi foarte bine cu o masă de scris şi într-o mansardă sau undeva într-o cabană unde să poată să culeagă gândurile şi să îşi scrie literatura sau temele pe care vrea să le dăruiască celorlalţi; acest lucru nu se poate întâmpla în niciun caz în zona creaţiei plastice, ca să nu mai vorbim cât de complex trebuie să fie laboratorul şi cât de multe lucruri şi cât de deranj poate să producă un regizor de film în momentul în care vrea să realizeze un film artistic sau chiar şi documentar. Ori acest mod de a egaliza şi de a limita existenţa omului nu face altceva decât să stagneze o cultură sau să o ducă înapoi în trecut. Proiectul necesităţilor are un aspect profund sociologic în momentul în care vorbim de grupări, de zone, în momentul în care vorbim de un oraş, de o localitate oarecare şi în momentul în care vorbim de mari centre urbane. Proiectul necesităţilor trebuie să ia în seama şi dezvoltarea şi evoluţia culturii, care este foarte importantă în orice societate şi acest lucru trebuie proiectat, trebuie ţinut cont de încotro vrem să ducem societatea respectivă. Dacă vrem să îi limităm pe oameni ca singura lor capacitate de comuni­ care să fie doar telefonul sau computerul înseamnă că am anulat trei din simţurile bazice: pipăit, gust, miros. Ori memoria gustului, memoria mirosului, memoria pipăitului, sunt memorii profund ancorate în făptura umană încă de când este mică, de când este copil. Anularea acestor trei simţuri şi izolarea şi proiectarea doar pe vizual şi cel mult audio poate să anuleze şi să deformeze chiar şi instincte bazice de cunoaştere, precum dragostea, iubirea, lucrurile care pot să împlinească făptura umană. Oricât ar fi de frumos filmată o pădure şi oricât de interesată ar fi muzica care se aude pe acel fundal, este cu totul şi cu totul altfel experienţa de a te plimba printr-o pădure adevărată, de a simţi spiritul şi prezenţa şi făptura acestei existenţe extraordinare care

Dreptul la sinucidere şi comorile din cer . . .

1 43

este pădurea. Pădurea este simbolul social, simbolul unui conglo­ merat uman şi la fel de mult contează şi socializarea; oamenii au nevoie să circule printre oameni, să cunoască oameni, să vadă oameni, chiar şi cei care au fost crescuţi în medii restrictive, la ţară sau izolaţi de oameni, au şi simt, în momentul în care sunt aduşi şi poate mulţi suferă de un şoc, dar se aclimatizează foarte repede la această comuniune existenţială colectivă, pentru că omul este o făptură colectivă, el prin natura sa este o făptură culturală şi cultura rară comunicare colectivă nu există. Acelaşi lucru se întâmplă şi în zona identităţii spirituale religioase, comuniunea care există în acel grup şi are o anumită identitate religioasă produce un anumit tip de efervescenţă, de liniştire, de îmbogăţire a sufletului şi a spiritului.

Secţiunea a 4-a. Proiectul potenţialităţilor În mod normal pentru a ajuta societatea, pentru a ajuta o anumită colectivitate, indiferent că ne referim la partea economică sau la zona culturală sau politică, trebuie să facem apel la ceea ce este potenţial. Potenţialitatea înseamnă acele valori umane, natu­ rale, acele bogăţii, pe care de multe ori nu le luăm în seamă în momentul în care facem o analiză şi în momentul în care vrem să ştim care sunt cheile biotopului restrictiv sau mai larg în care trăim. Pentru că toate intruziunile şi schimbările care se produc de foarte multe ori prin legi controversate pot să deranjeze şi să schimbe acel biotop şi aici putem vorbi şi de zona urbană şi de zona rurală şi de natură în deplinătatea ei. Este normal ca în momentul în care agresivitatea noastră ne duce să vindem şi să tăiem pădurile, este normal ca acest lucru să nu ne aducă un beneficiu atât de mare, pe măsura răului pe care îl producem şi acest lucru cred că se dovedeşte din plin prin exemplul despăduririlor haotice care s-au produs la noi. Nu suntem singurii care am reuşit să nu înţelegem natura înconjurătoare, a existat o încercare de irigare a lacului Baikal şi acolo s-a produs o catastrofă naturală. Intervenţia omului făcută fără pricepere de foarte multe ori este distructivă şi câştigul pe care îl avem, faţă de pierderea pe care o suferim, este imensă. Zonele aparent sălbatice

1 44

Psihosemiotică socială

care mai pot exista, să spunem, în anumite părţi ale Europei, sunt câmpuri energetice ale acestui continent. Dacă vom distruge aceste zone şi nu vom reuşi să le păstrăm vom avea parte de calamităţi naturale şi dezastre ecologice. Potenţialitatea trebuie să se refere şi la valorile umane. Este absurd să ai oameni, să ai tineri deştepţi, să ai oameni creativi, să ai valori şi să nu le aduci în prim-plan, să nu le pui la treabă şi să nu le utilizezi într-un folos colectiv. Lucrul acesta trebuie făcut cu pricepere şi cu anumite proiecte de anvergură, lucrul acesta nu este la îndemâna oricărui politican, care nu poate de foarte multe ori să vadă şi să înţeleagă rezultatele şi beneficiile acestui tip de analiză. De foarte multe ori dorinţa de a avea rezultate imediate ne face să producem şi să avem rezultate greşite. Investiţia în educaţie, în cultură, chiar dacă efectele şi roadele acestor investiţii sunt pe termen lung, ne asigură şi dau un mers şi o continuitate existenţială a societăţii. Înţelegerea într-un plan semiotic a acestor potenţialităţi ne poate salva şi în plan economic şi în plan cultural şi în plan spiritual, pentru că proiectele trebuie să fie de anvergură; degeaba există un proiect în care angajezi foarte puţini oameni şi implici foarte puţini oameni, ori ceea ce nu s-a reuşit decât foarte greu în istorie a fost această capacitate de mobilizare. Oamenii pot fi uşor mobilizaţi chiar dacă anumite formule par cumva propagandistice, dar oamenii, pentru că noi de foarte multe ori greşim crezând că nu au conştiinţă publică, că nu au patriotism, că nu sunt umani, că nu sunt pozitivi, atunci prin modul în care ne comportăm riscăm în momentul în care încercăm să îi păcălim, să îi minţim, riscăm să ni se răspundă cam cu aceeaşi monedă. Sinceritatea este calea de comunicare prin care poţi să implici foarte mulţi oameni în orice proiect al potenţialităţilor.

Secţiunea a 5-a. Proiectul individual, de grup, colectiv Proiectul individual este acea soartă, acea dorinţă, acea voinţă prin care un om încearcă să îşi ia viaţa în propriile sale mâini şi în care caută să îşi îndeplinească un vis. Chiar dacă lucrurile par de

Dreptul la sinucidere şi comorile din cer . . .

145

foarte multe ori irealizabile, s-a dovedit de foarte multe ori că cei care au avut această capacitate de a se mobiliza şi de a lucra şi de a-şi urmări un proiect individual să ajungă la expertiză şi la realizări extraordinare. Proiectul individual ar trebui să fie o lecţie pe care şcoala ar trebui să o genereze prin acele exerciţii de voinţă care ar trebui să se realizeze pe măsura şi pe specificul fiecărui copil; să nu uităm că există diferenţe între copii, sunt copii care au o memorie loco­ motoare şi care trebuie să se mişte, care nu pot sta liniştiţi în bancă, sunt copii care au o memorie auditivă, alţii au memorie vizuală, deci sunt forme diferite de a putea învăţa şi de a se putea exprima. Ori fiecare copil îşi arată într-un fel indirect aptitudinile de mic, ei au undeva în interioritatea lor un har şi atunci o adevărată formă de educaţie ar însemna chiar această descifrare a capacităţilor, a talen­ telor, a harului, a posibilităţilor pe care un copil le poate dezvolta, iar împlinirea proiectului individual dacă ar fi înţeleasă de părinţi, de şcoală, s-ar putea realiza mult mai uşor. Proiectul de grup trebuie înţeles ca forme de acţiune asociative; sunt oameni care se adună, pentru că cei care se aseamănă se adună, sunt oameni care simt nevoia să comunice chiar dacă au profesii diferite şi sunt din medii sociale diferite şi acest tip de asociere poate să aducă în momentul în care acele asocieri sunt cu adevărat sincere şi sunt cu adevărat create pentru a reuşi, să aducă un plus de valoare societăţii colective. Este nevoie şi va fi întot­ deauna nevoie de acest tip de grupări. Oamenii, indiferent de barierele lingvistice sau de altă natură, se adună într-un cerc mai mic sau mai mare de prietenii, de conexiuni, de cunoaştere. Nimeni şi nimic nu ar trebui să împiedice acest drept de apropiere şi nu trebuie restricţionate aceste legături care, chiar dacă de multe ori sunt pe zone de simpatie, pe zone emoţionale, produc schimbări semnificative. Rezultatele acestor asocieri de grup pot fi de multe ori extraordinare. Există, bineînţeles, şi proiecte colective, dar care se pot realiza sub auspiciile unor antreprenori, pentru că în esenţa ei orice mare afacere nu este altceva decât o colectivitate mai mare de oameni care acceptă să îşi vândă forţa de muncă şi timpul liber pentru existenţă, dar care o fac de foarte multe ori pentru că le place ceea

1 46

Psihosemiotică socială

ce fac. Distrugerea acestei dorinţe de a munci, distrugerea anumitor specializări se recuperează foarte greu şi dramele şi tragediile care sunt aduse de non-activitatea economică sunt cumplite, iar urmările în plan economic şi individual de asemenea sunt cu efecte pe lungă durată. Proiectele colective ar trebui înţelese şi dirijate cumva de forme superioare ale tipurilor de autorităţi, pentru că fără un sprijin din afară, de foarte multe ori aceste proiecte pot sucomba. Am face referire aici inclusiv la implicarea pe care au avut-o expoziţiile în a-şi ridica cota valorică a artiştilor lor. Americanii au avut un şir de expoziţii în anii ' 75 în care au plimbat o expoziţie, Artis tul american la lucru, şi nişte anonimi care nu aveau niciun fel de cotaţie internaţională, şi au reuşit să ridice valoarea lucrărilor la cote extraordinare, plecând aproape de la zero. A fost o acţiune dirijată de statul american. Există o atitudine la fel de susţinută să spunem a statului japonez, care a reuşit să penetreze Franţa şi toate jocurile şi cărţile şi tot ce se întâmplă în zona copiilor, au această influenţă manga. Chiar şi ruşii, vorbim aici de Uniunea Sovietică, au o acţiune coerentă în a-şi susţine artiştii lor de valoare, în a-i exporta pe pieţele şi pe bursele internaţionale. La noi lucrurile s-au petrecut puţin pe dos şi nici la ora aceasta nu sunt înţelese şi nu sunt acceptate de factorii decizionali ches­ tiunile care ţin de promovarea sistematică a culturii şi artiştilor. Autorităţile centrale sau locale din păcate nu înţeleg această zonă care este puţin greu de priceput într-adevăr, dar care poate să aducă beneficii remarcabile şi în plan economic şi în plan cultural şi în plan spiritual. Dar pentru asta trebuie să gândeşti în stil mare.

Secţiunea a 6-a. Proiectul cosmic transcendental Pare într-adevăr un lucru destul de fantezist să încerci un tip de cunoaştere legată de univers, de macro-univers. Omul a reuşit datorită evoluţiei sale ştiinţifice să aibă din ce în ce mai multe informaţii despre sistemul nostru solar, despre planetele din sistemul nostru solar şi cu ajutorul anumitor telescoape spaţiale să

Dreptul la sinucidere şi comorile din cer . . .

147

înţeleagă că există mult mai multe galaxii decât se credea şi în mijlocul fiecărei galaxii există o gaură neagră. Premiul Nobel a fost primit recent tocmai pe această cunoaştere a ceea ce se întâmplă într-o gaură neagră; se bănuieşte de foarte mult timp că această gaură neagră este o punte de trecere între două universuri, iată că lucrul acesta a fost dovedit ştiinţific. Există de asemenea şi un proiect de cunoaştere a micro-cosmosului, şi aici s-au făcut paşi extraordinari în cercetarea micro-cosmosului, dar ceea ce trebuie să acceptăm, chiar dacă pare pentru foarte mulţi ciudat, există şi un proiect transcendental. Noi suntem într-un proiect al lui Dumnezeu (dacă acceptăm acest punct de vedere) şi trebuie să înţelegem că această lucrare, acest proiect care nu este al nostru, dar în care noi fiinţăm, îşi are rost şi sens şi să nu încercăm să intervenim în acest proiect transcendental care are valoare după opinia multora, valoare de pluri sau multiunivers, pentru că această călătorie pe care o face sufletul şi spiritul este o călătorie între universuri; argumentul cel mai apropiat este faptul că noi ne petrecem foarte mult timp din viaţă visând. Visul nu este numai o formă de relaxare şi de odihnire a fiinţei noastre, somnul într-adevăr este necesar, rară somn nu putem trăi; o formă de tortură pe care au aplicat-o foarte mulţi a fost aceea de a nu lăsa pe prizonieri să doarmă şi se pare că în momentul în care nu poţi să dormi, mori, dar visul înseamnă acel moment în care avem proiecţia posibilităţii unui alt univers. Nu trecem prin vis în alt univers, dar avem proiecţia universului cu patru dimensiuni, în vis se produce acel miracol al atempora­ lităţii, poţi să fii într-un spaţiu şi în acelaşi timp să fii şi în alt spaţiu, poţi să călătoreşti la distanţe extraordinare, poţi să vezi lucruri fabuloase. Chiar dacă la prima vedere şi analiză să spunem freudiană lucrurile par controlabile, dacă ne uităm într-un dicţionar al simbolurilor ceea ce este surprinzător este faptul că aproape în toate dicţionarele, în toate culturile, arhetipurile, simbolurile sunt cam aceleaşi. Înţelesul semiotic al acestor simboluri este un înţeles al străfundurilor abisale ale sufletului şi spiritului, dar şi o conexiune cu universalitatea sufletului şi spiritului.

Capitolul XII Fiinţa de lumină cântătoare Omul este o fiinţă de lumină cântătoare; ce înseamnă lucrul acesta? Corpul uman, atâta timp cât este viu, emite o aură, emite lumină. Diferenţa dintre un cadavru şi un corp viu este tocmai aceasta, cadavrul absoarbe lumina şi lucrul acesta este vizibil dacă ne uităm în capodopere, în tablouri în care sunt pictate cadavre şi oameni vii. Lucrul acesta îl putem observa dacă stăm şi ne uităm la un mort aflat în coşciug şi la mâinile lui şi la faţa lui, o să vedem că el absoarbe lumina, pe când mâna omului viu emite lumină. Bineînţeles că acest lucru nu este uşor de sesizat şi trebuie o anumită experienţă şi un ochi avizat poate să vadă. Acest lucru a fost descoperit în mod natural de pictori şi lucrul acesta îşi are realitatea sa. Omul înseamnă într-adevăr lumină şi vibraţie pentru că toate obiectele din jurul nostru au o zonă de existenţă legată de vibraţii, culorile nu sunt altceva decât vibraţii, sunetele sunt vibraţii, ori fiinţa de lumină cântătoare este omul care este conştient de viaţa sa şi care reuşeşte să se armonizeze cu el însuşi şi care reuşeşte să înţeleagă universul celorlalţi oameni şi reuşeşte să iubească lumea în care trăieşte, să iubească viaţa şi tot ce este viu. Fiinţa de lumină cântătoare nu este un ideal, este o realitate, dar o realitate pe care noi nu o sesizăm pentru că nu avem timp şi nu avem respectul şi capacitatea de a ne privi cu adevărat şi de a înţelege că şi celălalt este tot un om, tot o fiinţă de lumină cântătoare. Lucrul acesta pare parcă rupt dintr-un roman SF, dar oamenii au această capacitate de a fi fiinţe cântătoare, în sensul unei vibraţii de sărbătoare, omul are şi trebuie să îşi găsească în el acea bucurie, acel simţ al umorului, care depinde de simţul ludic şi aparţine oamenilor inteligenţi, în care jocul acesta al existenţei îşi are un farmec aparte, pentru că este o sărbătoare în sine; viaţa înseamnă bucurie (joy).

Fiinţa de lumină cântătoare

1 49

Secţiunea 1 . Cele 12 armonii Trebuie să înţelegem că omul pe lângă cele cinci simţuri pentru care avem organe specializate: pipăit, gust, miros, auz, văz, mai are şi alte simţuri pentru care nu avem un organ specializat, dar pe care le putem dezvolta şi le putem înţelege. Bineînţeles că toate aceste 12 simţuri înseamnă o armonizare a lumii exterioare cu gândirea noastră, cu creierul nostru. Partea miraculoasă este tocmai acest lucru extraordinar, creierul uman este ca în acelaşi tip de construcţie, neuronii din creierul uman, ca un Cosmos. Simţurile sunt formele prin care noi reuşim să ne apropiem lumea exterioară, dar cu care reuşim şi să facem introspecţie şi să ne cunoaştem pe noi înşine. Trebuie vorbit de simţul sacralităţii, este vorba de un simţ al orientării spaţio-temporale pe care îl au şi ateii şi deosebirea între cei care au o identitate religioasă şi atei este că aceştia îşi taie conexiunea cu alte tipuri de putere şi de energie transcendente. Există simţul şi trebuie de asemenea remarcat faptul că dacă omul nu ar fi avut acest simţ al sacralităţii nu ar fi avut o istorie în care lumea a fost sacralizată. În lumea modernă s-a produs, aşa cum spunea şi scria Mircea Eliade, o desacralizare a lumii exterioare. Dar, în mod sigur, aceste lucruri pot fi depăşite cu un grăunte de înţelepciune. Există simţul prieteniei, simţul civic, simţul relaţiei de prietenie, trebuie să fim prieteni cu noi înşine, cu ceilalţi din jurul nostru, cu animalele, cu natura, acest simţ al prieteniei este un simţ civic, un simţ în care dezvoltăm un tip de conştiinţă al celuilalt, al alter ego-ului. Simţul prieteniei are o valoare extraordinară pentru că el depăşeşte şi trece peste orice îngrădire şi orice limită şi vorbim de prietenie, nu neapărat de simpatie sau iubire. Prietenia într-adevăr este o floare extrem de rară şi dacă un om reuşeşte să aibă câţiva prieteni este un om cu adevărat fericit; poţi să ai foarte mulţi amici, foarte multe cunoştinţe, dar prieteni adevăraţi se pare că nu putem avea foarte mulţi, pentru că noi avem prejudecăţi, noi aşteptăm să fim ajutaţi, noi nu ajutăm pe nimeni pentru că nu trebuie să ai niciun fel de aşteptare. Trebuie să fii prieten cu orice fel de om, să fii prietenos şi să încerci să ajuţi atunci când îţi este

150

Psihosemiotică socială

cerut ajutorul şi dacă poţi să faci un bine fără să ai trufia de a te lăuda că ai făcut acel bine şi să îl faci în ascuns, acel bine declanşează un lanţ de bine, cum şi un lucru rău va declanşa un lanţ de rele. Paradoxal, mulţi oameni vor să aibă prieteni, dar puţini dintre ei vor să fie prieteni. Şi de aici apar dezechilibrele pentru că relaţiile nu sunt biunivoce. Există, bineînţeles, şi vorbim tot de un tip de armonie, un simţ al perfecţiunii. Dacă omul nu ar fi avut acest simţ al perfecţiunii nu am fi descoperit matematica, nu am fi încercat desăvârşirea în plan spiritual, lumea în care am fi trăit ar fi fost strâmbă şi urâtă. Perfecţiunea se poate manifesta şi există la creatorii de mare anvergură precum Eminescu. În momentul în care i-a apărut cartea lui de versuri, care avea peste 400 de greşeli, a fost bolnav, pentru că el dorea ca acea carte să nu aibă nicio greşeală. Deci dorinţa de perfecţiune este o necesitate pentru anumiţi oameni. Creatorii caută perfecţiunea. Este logic că nimeni nu este perfect şi perfecţiunea este greu accesibilă, dar dorinţa de a căuta perfecţiunea este naturală şi este o modalitate de împlinire din toate punctele de vedere. Avem nevoie de această armonie a perfecţiunii în toate planurile existenţei noastre, nu trebuie să fim utopici, nu trebuie să cădem în extrema kitsch-ului sau în zone în care să visăm şi să ne rupem de realitate, dar ce iese din mintea noastră, din mâinile noastre, trebuie să încerce să atingă perfecţiunea. Există de asemenea şi o armonie a harurilor, un simţ al harurilor. Fiecare om are o abilitate specială. Nu există un om care să nu aibă ceva prin care îi este superior altuia. Nu avem dreptul să ne considerăm superiori sau să râdem de alt om pentru că nu ştim în ce plan şi în ce zonă ne este superior. Bineînţeles că sunt lucruri cu care te naşti şi dacă nu sunt cultivate aceste abilităţi pot să dispară, se pot şterge. Se poate întâmpla ca un om să nu aibă simţul prieteniei, aşa cum se poate întâmpla să fie surd sau orb, deci nu este obligatoriu să avem toţi aceste simţuri, dar la modul general toţi le avem, nu le conştientizăm. Există simţul ludic, simţul jocului, al dansului, al jocului mental, jocului de şah, al tuturor formelor de joc intelectual, dar şi al jocului ca dans, ca mişcare, ca forme de manifestare a bucuriei sau a tristeţii. Dansul în sine este o artă şi aparţine acestui simţ al

Fiinfa de lumină cântătoare

151

ludicului. Teatrul în sine este o punere î n scenă a acestui tip de joc prin care viaţa este adusă în viaţa celorlalţi; literatura, filmul, încearcă să pătrundă în aceste taine ale jocului. Aici putem vorbi şi de hazard, putem vorbi şi de noroc, putem vorbi şi de întâmplarea care de foarte multe ori nu este întâmplătoare, şi putem vorbi de alegerile şi modul nostru de a proiecta înainte cu cinci-şase mutări în orice joc. Există, de asemenea, o armonie a comunicării, simţul comu­ nicării, comunicarea este esenţială şi chiar în momentul în care noi respirăm nu facem altceva decât să avem o formă de comunicare cu mediul înconjurător. Comunicăm verbal, comunicăm non-verbal. O lecţie extraordinară pentru comunicarea non-verbală sunt muzeele de pictură, pentru că pictura nu vorbeşte, ci ea arată imagini şi reuşeşte să creeze universuri; un tablou niciodată nu o să întindă mâna către tine şi să spună: Priveşte-mă!, dar frumuseţea sau zona şocantă sau misterul unei lucrări de artă te face să înţelegi foarte multe forme de comunicare non-verbală. De asemenea, există simţul identităţii, iar identitatea nu trebuie înţeleasă doar ca un simplu dosar poliţienesc, care se referă la măsurătorile anatomice şi prezenţa fizică sau cele 34 de puncte ale fizionomiei sau tipul de mers care diferă de la individ la individ. Identitatea înseamnă un anumit tip de personaj. Ca să înţelegem că identitatea este un simţ, trebuie să avem experienţa unei piese de teatru pe care să o punem în scenă cu ajutorul unor bolnavi mental; o să vedeţi că în momentul în care un nebun joacă Macbeth sau Julieta nu va mai ieşi din rol după piesă, va rămâne în rol. Marii actori reuşesc să joace multiple personaje, multiple măşti, pentru că au această capacitate de a înţelege şi de a lucra cu identităţi diferite; vorbim aici de acea forţă de control asupra identităţii, nu facem referire la schizofrenie sau identităţi duble, care sunt boli mintale.

Secţiunea a 2-a. Plasa Îngerilor Există trei cercuri care cuprind trei forme de manifestare dife­ rite ale existenţei umane: este vorba de cercul iubirii, este vorba de cercul cunoaşterii şi de cercul puterii. Putem spune că cel care are

1 52

Psihosemiotică socială

iubirea nu are de multe ori putere şi cunoaştere, cel care are cunoaş­ tere nu are iubire şi putere şi cel care are putere nu are cunoaştere şi iubire. Dar, există un caz care contrazice acest aparent adevăr şi anume momentul în care aceste trei cercuri se intersectează. Simbolul acestei intersecţii se numeşte în plan simbolic plasa îngerilor şi se pare că cel care a reuşit să aibă şi iubire şi cunoaş­ tere şi putere a fost Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. În momentul în care un om poate să înţeleagă şi să alăture aceste trei energii în existenţa sa, el reuşeşte pe acest tip de model să depăşească condiţia meschină şi umilă a unei fiinţe oarecare, pentru că iubirea în mod normal poate să ducă la cunoaştere şi poţi să ai simultan şi iubire şi cunoaştere şi putere. De obicei, profesionalismul şi specializarea şi formele noastre egoiste ne fac să rămânem izolaţi în câte unul dintre aceste cercuri, fără a avea capacitatea de sinteză şi de trăire simultană a acestor trei forme superioare de înţelegere. Din punct de vedere semiotic, această plasă a îngerilor repre­ zintă un model arhetipal al modului de depăşire a condiţiei oarecare umane. Şansa de a trece peste obstacole se realizează în momentul în care acest trei cercuri se întretaie în făptura, în gândirea, în comportamentul şi în acţiunile noastre.

Secţiunea a 3-a. Cele trei universuri sferice: Iubirea, Cunoaşterea şi Puterea Lucian Blaga, în afară de minunatele metafore legate de curgerea timpului şi împărţirea timpului pe ideea curgerii apei, în şapte forme, a adus un plus de cunoaştere în momentul în care a spus şi a vorbit despre un orizon t de vedere. Ce înseamnă un orizont de vedere? Un orizont de vedere înseamnă trecerea de la un punct, pentru că noi suntem obişnuiţi să facem şi să analizăm lucrurile dintr-un punct de vedere; un punct de vedere, oricât de larg ar fi acest unghi, este limitat, ori în momentul în care vorbim de un orizont, vorbim de un cerc, un cerc care ne face să vedem şi ce este în faţa noastră şi ce este în stânga, în dreapta şi în spatele

Fiinţa de lumină cântătoare

1 53

nostru. Deci, un orizont de vedere este circular şi ne oferă 360 de puncte de vedere. Dacă vrem să facem o analiză corectă a unei teme, a unui subiect, trebuie să încercăm să privim din aceste puncte diferite de limitele gândirii noastre şi să încercăm să schimbăm cel puţin de patru ori paradigma şi să ne orientăm în viziunea acestui cerc de vedere. Atunci orizontul de vedere, chiar dacă necesită mai mult timp de documentare, ne poate da informaţii şi ne poate duce la forme surprinzătoare de cunoaştere. Orizontul de vedere este o depăşire a câmpului nostru profesional, pentru că sunt lucruri care îşi au limitele în unghiul profesiei noastre. Dar în momentul în care reuşim să schimbăm paradigma şi să privim şi din alt punct de vedere, din partea complementară a profesiei noastre şi din extre­ mele pe care de foarte multe ori nu le sesizăm, atunci cu ajutorul unui tip de gândire sau cu ajutorul unui colectiv reuşim să avem un orizont de vedere asupra unui subiect cercetat. Aceasta este o formulă de cunoaştere pe care trebuie să o aplicăm în cercetare şi, de ce nu, în momentul în care avem întruniri sau încercăm să ne împărtăşim experienţele noastre cu alţii. De aici vine şi acea celebră metaforă a mesei rotunde, pentru că masa rotundă este acel cerc unde fiecare poate să vină cu altă opinie, cu altă părere şi unde poate să aibă loc un dialog constructiv.

Secţiunea a 4-a. Iubirea divină Trecerea de la un orizont de vedere către o sferă este o schimbare de paradigmă. Să încercăm ca în analiza subiectului pe să ieşim din acest cerc şi să privim din multitudinea punctelor de vedere ale unei sfere; sfera, după opinia noastră, este obiectul perfect. Sfera în sine este simbolul Universului, sfera în sine este simbolul cunoaşterii, sfera în sine poate fi simbolul existenţei umane. A încerca un tip de cunoaştere sferic înseamnă să aducem o multitudine de argumente şi de puncte de vedere, de foarte multe ori contradictorii sau surprinzătoare, pe care cercul le poate limita. Sfera reuşeşte să ne plaseze şi în timpi diferiţi, sfera reuşeşte să ne plaseze şi să schimbe forme de gândire diferită, forme de

1 54

Psihosemiotică socială

analiză diferită, Analiza dintr-un punct de înţelegere sferic este extrem, extrem de dificilă, dar această experienţă poate fi realizată de foarte multe ori întâmplător, poate să vină cineva fără foarte multă cunoaştere într-un anumit domeniu şi care surprinzător să vină cu experienţă şi cu un tip de aplicaţie într-un domeniu la care nimeni nu se putea gândi, pentru că erau în acel cerc. Sfera oferă această generozitate a pluralismului de opţiuni şi de conexiuni, sfera este în esenţa ei modalitatea viitorului de cunoaştere şi dacă reuşim ca acea sferă a cunoaşterii, acea sferă a puterii şi acea sferă a iubirii, să le alăturăm, o să reuşim într-adevăr să depăşim nişte bariere, cel puţin în poziţionarea noastră semiotică, de gândire, pentru că modelul de aplicabilitate trebuie să fie cel pe pare îl proiectăm mental şi aceste tipuri de construcţii, aceste mecanisme pe care le putem confecţiona cu ajutorul minţii ne pot duce la revelaţii surprinzătoare şi plăcute. Dante Alighieri îşi termina Divina Comedie cu minunatele versuri: Iubirea e ce roteşte sori şi stele. Proiectarea aceasta a iubirii către un alt tip de iubire, să ne aducem aminte că Dante Alighieri a cunoscut cam toate formele de iubire pământeană, înţelegerea aceasta că există o iubire divină, o iubire transcendentă omului, este cheia de boltă a operei nu numai a Divinei Comedii, ci şi a existenţei noastre. Iubirea divină este mesajul pe care îl dăruieşte chiar şi Vechiul şi Noul Testament. Căderea lui Lucifer s-a produs în momentul în care acesta nu a dorit să se închine aşa cum s-au închinat îngerii în faţa omului. Dumnezeu l-a iubit atât de mult pe om şi îl iubeşte, pentru că este normal; este iubirea între Creator şi creaţia sa. Acceptarea acestui tip, acestui model, acestui arhetip spiritual, vorbim aici nu numai din punct de vedere teologic sau religios, ci şi ca o formă de metaforă literară este un lucru perfect dezirabil. Să ne aducem aminte de Mefisto a lui Goethe şi de foarte multe capodopere care ating şi dezbat această temă a relaţiei transcendente om-sacralitate, ori iubirea divină este înţele­ gerea rostului şi sensului existenţei noastre în acest univers. Într-un fel de glumă am putea spune că, de fapt, creştinii cunosc rezultatul meciului între bine şi rău şi atunci este bine să joci în echipa câştigătoare. Răul, în toate formele de analiză pe care le-au făcut şi scriitorii şi poeţii şi pictorii şi filozofii, răul în esenţa sa se

Fiinţa de lumină cântătoare

1 55

autodistruge, răul în răutatea sa merge spre autodistrugere. Ori acest adevăr al diferenţei între bine şi rău, între blândeţe şi violenţă este esenţial. Ceea ce se contrapune drept complementaritate iubirii este violenţa; violenţa înseamnă opusul iubirii. Iubirea, în esenţa ei, este înţelegătoare şi suportă toate, aşa cum se spune în Biblie, iar iubirea divină este o iubire peste limitele noastre de înţelegere, este o iubire cosmică, este o iubire nu neapărat a unor forţe, a unor energii, care ne înconjoară în macro-univers, ci care co-există în viaţă, pentru că întrebat fiind cine eşti tu, răspunsul dat de Dumnezeu lui Moise a fost Eu sunt cel ce sunt, deci Dumnezeu înseamnă viaţă. Viaţa în sine se bazează şi se construieşte pe iubire; rară iubire viaţa nu are niciun fel de sens. Iubirea divină este iubirea pe care o putem recunoaşte în toate formele de existenţă a vieţii. Aşa cum putem să avem o formă diferită de vedere, un unghi din care să vedem numai lupta, numai jertfa, numai răul, putem să avem şi un punct de vedere care ni se pare că este mai aproape de adevăr: al iubirii, pentru că iubirea este şi va fi întotdeauna învingătoare. Iubirea divină este cea care duce la capacitatea de ubicuitate, de sănătate şi de fericire; sunt dezide­ rate pe care făptura umană le caută şi nu de puţine ori pe parcursul timpurilor le-a şi atins.

Concluzii Până în prezent, s-au făcut paşi extraordinari în ştiinţele socio­ logiei, de asemenea, în psihologie şi nu în ultimul rând, în semio­ tică. Există în fiecare din aceste trei ştiinţe o zonă teoretică şi, bineînţeles, o zonă cu aplicabilitate practică. Ceea ce credem noi că psihosemiotica socială aduce nou este acest tip de schimbare de paradigmă prin care într-o înţelegere semiotică simultană legată de psihologie şi de sociologie şi de sensurile profunde arhetipale ale lumii şi ale fiinţei umane, se pot descoperi adevăruri şi lucruri noi. Drept model de înţelegere al acestei psihosemiotici sociale am putea să ne imaginăm ceea ce se întâmplă cu un foarte bun cântăreţ la pian, care cântă simultan cu două mâini; atenţia distributivă pe mâna stângă şi pe mâna dreaptă înseamnă un antrenament a două tipuri de gândire şi de control instantanee. Acest lucru se întâmplă şi în Taiwing, în artele marţiale, pentru că în gestul simbolic prin care o mână se îndreaptă în stânga şi dreapta, se mişcă în partea cealaltă, sunt controlate două stări emoţionale diferite, dar modelul psihosemioticii sociale merge un pic mai departe pentru că a trebuit să ne apropiem de ceea ce se întâmplă cu cântăreţul de orgă; cântăreţul la orgă trebuie să aibă un control pe mâna stângă, pe mâna dreaptă, dar şi pe piciorul stâng şi pe piciorul drept. Ori această capacitate de a privi simultan în patru direcţii duce într-adevăr la acea muzică astrală, la acea muzică a Cosmosului. De ce vorbim de patru direcţii? Pentru că o direcţie trebuie să fie modelul arhetipal abstract prin care încercăm să ne construim un mecanism de analiză asupra obiectului şi asupra tematicii pe care o abordăm şi după aceea o privire simultană din trei puncte de vedere care să poată sintetiza şi zona orizontului de vedere, dar şi zona sferei de vedere. Mecanismul acesta, care este abstract prin esenţa lui, reprezintă un model de cunoaştere pe care noi încercăm să îl oferim la începutul definirii acestei ştiinţe.

Bibliografie I. Cărţi, articole 1. Abrutyn S. (ed.), Handbook of Contemporary Sociological Theory, Springer Intemational Publishing, Switzerland, 20 1 6. 2. Altmann G. T. , The language machine: Psycholinguistics in review. British Journal of Psychology, 92(1 ), 200 1 . 3. Bahman Z. , Dimensional Analysis and Self-Similarity Methods for Engineers and Scientists, Springer Intemational Publishing Switzerland, 20 1 5 . 4. Balamurugan K., Thirunavukkarasu S., Introduction to Psycholinguistics - A Review. Studies in Linguistics and Litera­ ture 2(2), 20 1 8 (http://dx. doi.org/l 0. 221 58/sll. v2n2pl J O). 5. Case S.E., Feminism and Theatre, Macmillan Publishers, London, 2000. 6. Co/lini St. (ed.), Eco U., Rorty R., Culler J, Brooke-Rose Ch., Interpretation and over interpretation, Cambridge University Press, 1 992. 7. Coon D. , Mitterer J O. , Introduction to Psychology: Gate­ ways to Mmind and Behavior with Concept Maps and Reviews, Wadsworth, Cengage leaming, 20 1 2. 8. Danesi M , Messages, Signs, and Meanings: A Basic Textbook in Semiotics and Communication Theory, 3rd edition, Marcel Danesi and Canadian Scholars' Press Inc., 2004. 9. Eco U., Şase plimbări prin pădurea narativă, 1 994, by the President and Fellows of Harvard College Original, published under tlie title: Six Walks in the Fictional Woods (ediţia italiană: Pontica, 1 997). 10. Eco U. , The Role of the Reader - Explorations in the Semiotics of Texts, 1 979. 1 1. Farooqi S.U.H , Signs of Colonial Discourse and their Psycho-Semiotic Significance, A WEJ for Translation & Literary Studies, 2(4), 20 1 8.

158

Psihosemiotică socială

12. Favareau D. (auth.), Essential Readings in Biosemiotics: Anthology and Commentary, Springer Science, 20 1 O. 13. Frăhlich M, Sievers Ch. , Townsend S. W, Gruber Th.f, van Schaik C. P. f, Biologica! Reviews, Multi modal communication and language origins: integrating gestures and vocalizations, Cambridge Philosophical Society, 20 1 9. 14. Hakim A., Semiotics as a global discipline. Chinese Semiotic Studies, 9(1 ), 20 1 3 . 15. Handbook of Identity Theory and Research, Voi. I. Structures and Processes, Chapters 1 - 1 8 . Voi. II. Domains and Categories, Chapters 1 9-3 9, Epilogue, Springer Science+Business Media, LLC, 20 1 1 . 16. Liebal K. , Muller C. , Pika S. , Gestural Communication in Nonhuman and Human Primates these materials were previously published in Gesture, 5 : 1 /2, 2005. 17. Liu C.H , A Vygotskyan educational psycho-semiotic perspective of interpsychology in classroom teaching and teacher socialization: theories, instrument, and interpretive analyses (teză de doctorat), University of Adelaide, 2008. 18. Milic M, Psychosemiotics: communication as psycho­ logical action (teză de doctorat), Sydney: University of Western Sydney, 2008 (https://researchdirect. westernsydney. edu.au/islandoral object/uws: 53 69/datastream/PDF/view). 19. Ogden C.K. , Richards IA. , The meaning of meaning: A study of the influence of thought and of the science of symbolism. Harcourt, Brace & World, Inc., New York, 1 923 . 20. Ormrod J.E., Psychology of learning: overview article, in Seel NM (ed.), Encyclopedia of the Sciences of Learning, Springer Science & Business Media, 20 1 1 . 21. Peirce C. S. , Buchler J. , Philosophical writings of Peirce. New York: Dover Publications, 1 955. 22. Petrenko V F. , Suprun A.P. , Methodology of psycho­ semantics in the context of the philosophy of postnonclassical rationality and quantum physics, Herald of the Russian Academy of Sciences, 85(5), 20 1 5 . 23. Richard E. C. , Synesthesia: A Union o f the Senses. Massachusetts Institute of Technology, 2000.

Bibliografie

1 59

24. Silverman K. , The subject of semiotics, New York: Oxford University Press, 1 983. 25. Smith HA. , Peircean theory, psychosemiotics, and educa­ tion, in I. Semetsky (ed.), Semiotics education experience, Sense Publishers, 20 10. 26. Smythe WE. , Jorna R.J. , The signs we live by: The rela­ tionship between semiotics and psychology. Theory & Psycho­ logy, 8(6), 1 998 (https://doi. org/1 0. 1 01 6/j.sbspro.2014. 1 0.24 7). 27. Stănciugelu I., Tudor R. , Tran A., Tran V., Teoria comuni­ cării, Ed. Tritonic, Bucureşti, 20 1 4. 28. Stoica D.S., Berneagă M , Numai cine se aseamănă se-adună.. . Încercare de analiză psihosemiotică a publicităţii, în D.C. Balaban, F. C. Rus (eds.), PR Trend: Teorie şi practică în publicitate şi relaţii publice, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007. 29. Stolley K.S., Basics of the Social Sciences, Greenwood Press Westport, Connecticut , London, 2005 . 30. Thiering M , Spatial Semiotics and Spatial Mental Models : Figure-Ground Asymmetries in Language, Walter de Gruyter GmbH, Berlin/Munich/Boston, 20 1 5 . 31. Thomas C.D. , de Gruyter M , O n Minds and Symbols. The Relevance of Cognitive Science for Semiotics, 1 994. 32. Tochon F. V., Black N, Psychosemiotic Analysis of Reflec­ tive Conflict and Equilibrium in a Video Study Group, Inter­ national Journal of Applied Semiotics, 5( 1 -2), 2006. 33. Tomasello M, On the interpersonal origins of self-concept. în U Neisser (ed.), Emory symposia in cognition. The perceived self: Ecologica! and interpersonal sources of self-knowledge, Cambridge University Press, 1 993 . 34. U Eco, Semiotics and the philosophy of language. Bloomington, IN: Indiana University Press, 1 984. 35. Vygotsky L.S. , Mind in society: The development of higher psychological processes, Harvard university press, 1 980. 36. Watt W C. , As to psychosemiotics, in R.P. Fawcet, MA.K. Halliday, S.M Lamb, A. Makkai (eds.), The Semiotics of Culture and Language, Vol. II. Language and Other Semiotic Systems of Culture, Bloomsbury academic collections, 20 1 5 . 37. Winfried N , Handbook o f semiotics, 1 990.

160

Psihosemiotică socială

II. Webografie

1. Cucoş C. , Prospectări semiotice ale picturalului, 2011 (http:!/www.constantincucos. ro/2 O 1 1/02/prospectari-semiotice-ale -picturalului - accesat la 29 noiembrie 2020). 2. Eremin T I , Diagnosticare vizuală în psihologie: Psiho­ diagnostic vizual: un ghid practic, 2020 (https://www.google.com/ search?q = diagnosticare+vizuala+eremin&oq =diagnosticare+viz uala+eremin&aqs = chrome..69i5 7j33i1 6012. 134 78jlj 7&sourceid = chrome&ie = UTF-8 - accesat la 2 decembrie 2020). 3. Gillespie-Lynch K., Greenfield P.M , Lyn H , Savage­ Rumbaugh S. , Gestural and symbolic development among apes and humans: support for a multimodal theory of language evolution Frontiers, in Psychology (https://www.frontiersin. org), October 2014, voi. 5, article 1228. 4. Smith H, Psychosemiotics and its Peircean Foundations, in M Bergman, J. Queiroz (eds.), The Commens Encyclopedia: The Digital Encyclopedia of Peirce Studies. New Edition, 2005 (http://www.commens.org/encyclopedialarticle/smith-howard-psychos emiotics-and-its-peircean-foundations - accesat la 2 decembrie 2020).