DENT ESTET susține profesionalismul, admiră cariera obținută prin muncă și succesul și aplaudă femeile care au reușit toate acestea fără a renunța la viața personală, la familie, la iubire.

DENT ESTET aplaudă însă toate femeile ale căror valori personale au rămas în picioare, deși greutățile vieții le-au îngenuncheat uneori. Ele ne-au inspirat în acest demers editorial:

#Peopleperson și DENT ESTET, vă prezintă „Modele DE carieră”

Pe o stradă centrală din București, ascunsă și cu case frumoase, se află una veche, cochetă, cu o curte mică. Prin ușile ei intri într-un sanctuar al frumosului, fiindcă acolo este „Atelier Anda Roman”.

Mi-a plăcut mereu atmosfera acelei case, echilibrul ei estetic, simplitatea rafinată și liniile pline de energie ale interioarelor mobilate cu cele mai frumoase piese.

Anda Roman a fost mereu o prezență rară la evenimentele mondene, atunci când încă se mai țineau și, de fiecare dată, era o apariție plină de bun gust. O știu de mulți ani, am cunoscut-o însă cu ocazia acestui interviu…

Anda Roman are 3 copii, o familie frumoasă și o poveste din care nu a lipsit niciodată iubirea…

Anda Roman, câți ani are „atelierul” tău?

„Atelier Anda Roman” are 17 ani, îți vine să crezi ? Când am deschis eu, nici nu exista ideea de concept store… Nici nu știam cum să explic celor din jur ce vreau să fac. Îmi aduc aminte că încercam să îi detaliez mamei proiectul meu și nu pot să uit uluirea de pe fața ei. Ea era uluită și oarecum dezamăgită că ”mă fac vânzătoare” probabil, că nu părea foarte intelectual. Apoi, după ce am deschis și am început să creez diverse piese, a devenit admiratoarea mea…

Cum ți-ai defini businessul?

Business-ul meu are două componente principale: un studio de design interior care se ocupă de proiecte de design interior și un design store. În ultima vreme a apărut și o a treia componentă: psihologia și dezvoltarea personală. Legat de a treia componentă, organizez ateliere de dezvoltare personală folosind metoda constelațiilor sistemice (nici o legătură cu astrologia). Așadar totul e legat de design și re-design interior.

Cum a început totul?

A fost un proces natural. A apărut această nevoie de a crea un spațiu în care să am libertate deplină de exprimare în zona artei, a design-ului interior, a design-ului de produs. Eu nu am multe certitudini în general, dar acela a fost un moment în care am avut certitudinea că trebuie să fac acel pas, chiar dacă era ceva foarte exotic pentru acele vremuri.  Cred că eram un pic inconștientă și foarte pasionată.

Cum ai copilărit? Unde?

Am copilărit în Brașov într-o familie de 4: mama, tata, Riri (sora mea), eu, câțiva pești și o pisică. Trăiam într-un apartament comunist tixit de cărți, tablouri, mobila moștenită de mama de la familia ei care fusese expropiată și o canapea verde, cam urâtă. Mergeam mult la teatru de mici, mâncam prăjituri făcute de mama la sfârșit de săptămână, faceam nesfârșit de multe lecții și îi invidiam pe cei de la școlile românești că nu au așa de mult de lucru (noi am învățat la o școală germană). Când eram mici, ne jucam ore în șir ”de-a doamnele”, eu cu Riri. Ne construisem case, amenajate frumos, ne vizitam, aveam copii, beam cafele… Uite, aceea a fost prima casă amenajată de mine. Vara mergeam la mare unde mirosea frumos și sărat și aveam voie să cheltuim mai mult decât de obicei. Cea mai fericită eram însă la Oradea unde locuia fratele mamei. Stăteam câteva săptămâni la ei în fiecare vară. Îmi aduc aminte și acum cum mirosea casa aceea veche, cu tavane înalte, curțile lor interioare care îmi păreau misterioase, mirosul de vinete coapte și gemul de caise făcut de Mimi (mătușa mea), biserica cu lună în care ma plimbam din când în când în după amieze leneșe de vară, librăria de lângă casă… Era acolo o senzație de bine și de ușurătate pe care nu știu dacă am mai trăit-o de atunci.

Ce te-a îndrumat către design?

Cred că este ceva cu care m-am născut. De când mă știu am desenat, pictat, bricolat, modificat totul în jurul meu… De ceva vreme am înțeles că acesta a fost mecanismul meu de adaptare. Asta m-a ajutat să trăiesc mai frumos, a fost oarecum necesar.

Ce fel de interior preferi?

Îmi plac interioarele ”trăite”, ușor surprinzătoare. Când spun ”trăite” înseamnă să pot recunoaște cum a crescut casa, cum s-a dezvoltat odată cu cei care locuiesc acolo, să pot recunoaște amprenta lor. Îmi plac interioarele în care coexistă coerent elemente diferite, între care se creează o tensiune estetică. Îmi plac interioarele care surprind și care au simțul umorului, care nu se iau foarte în serios…

Cum arată o casă perfectă?

O casă perfectă pentru mine este casa care se potrivește perfect celui care o locuiește. Ce este perfect pentru mine poate fi nepotrivit pentru altul și invers. De altfel, nu prea cred în acest cuvânt: ”perfect”. De fapt, nu cred că există casă perfectă, cum nu există om perfect. Suntem toți imperfecți și chiar aceste mici sau mari imperfecțiuni ne dau individualitatea și unicitatea fiecăruia dintre noi.  Mă uitam la coloanele care încadrează intrarea principală la noi la magazin… există porțiuni în care a căzut tencuiala și pot părea ”stricate”. Am vrut să le repar și, într-o zi, vara trecută, le-am văzut frumoase… Iedera care curgea de sus se prinsese așa de frumos tocmai de aceste zone deteriorate. Are o poezie acest proces de învechire, de trecere a timpului…”poezia degradării”, dacă vrei. M-am decis să le mai las așa și să admir procesul de transformare.

Îmi plac interioarele ”trăite”, ușor surprinzătoare. Când spun ”trăite” înseamnă să pot recunoaște cum a crescut casa, cum s-a dezvoltat odată cu cei care locuiesc acolo, să pot recunoaște amprenta lor.

Cum se obține armonia în design?

Dacă vorbim de un interior, cred că sunt importante mai multe elemente: compartimentarea, volumele, schema de mobilare, planul de iluminare, schema cromatică, texturile și chiar cele mai mici detalii. Sigur că există diferite reguli pe fiecare din aceste paliere, însă cred că până la urmă, armonia vine din ceea ce eu numesc ”coerență” într-un interior. Toate elementele trebuie să fie în legătură unele cu altele și să se completeze reciproc, creând un echilibru pe care noi îl percepem inconștient, care ne dă o stare de bine și ne încântă vizual.

Când te-ai căsătorit? Cum ai fost cerută?

Când? Prima oară sau a doua oară ?😍 Prima oară m-am căsătorit când aveam 23 de ani, și a doua oară aveam 33 de ani. Să știi că nu mai știu cum am fost cerută. În orice caz nu a fost un moment hollywoodian.

 

Familia este comunitatea de suflete aliate, este o bază, o resursă. Familia este și rădăcină și aripă și este multă iubire de toate felurile

Ai devenit mamă, copiii te-au oprit pentru multă vreme din muncă?

Eu locuiam în Seattle când am devenit mamă pentru prima oară. Am învățat foarte multe de la societatea americană ca proaspătă mămică. Am fost o mamă foarte relaxată, îmi aduc aminte că la două săptămâni eram cu ea pe malul oceanului, la restaurant. Nu am avut niciodată senzația aceea că mă oprește copilul din a face ceva. La două luni călătoream cu ea transcontinental. Apoi am fost studentă și aveam și un job. E adevărat că am amintirea unor momente mai dificile când mă pregăteam de un examen foarte greu pentru care colegi de-ai mei americani își luaseră concediu ca să studieze.  Am fost foarte stresată atunci, dar am luat examenul cu bine. Cu ceilalți doi copii, a fost mai ușor. Eram în România unde aveam mai mult ajutor. Ideea este că nu am simțit niciodată că copiii mei m-ar fi oprit să fac ceva ce mi-am dorit să fac. Niciodată. E adevărat că eu mi-am stabilit anumite priorități. Dar asta a fost alegerea mea și este în continuare. De exemplu, eu nu sunt niciodată disponibilă în weekend pentru întâlniri legate de lucru. Weekend-ul este dedicat familiei mele. Ei au fost întotdeauna prioritatea mea și vor rămâne întotdeauna așa. Nu există nimic mai important pentru mine.  Câteodată asta a însemnat că sunt mai puțin prezentă pentru business. Mi-am asumat.

Familia este un obstacol în carieră? Poate fi?

Eu nu am un profil corporatist. Asta e și bine și rău, dar asta sunt. Pentru mine și familia mea cred că este bine. Pentru business nu este întotdeauna un avantaj, dar până la urmă fac ce pot mai bine, respectându-mi propriile valori. Nu cred că familia este un obstacol în carieră. Familia este comunitatea de suflete aliate, este o bază, o resursă. Familia este și rădăcină și aripă și este multă iubire de toate felurile. Cum să fie asta un obstacol? Nu neg că  poate fi foarte provocator atunci când ”îți pui toate cărțile” pe o singură arie din viața ta: cariera.

Frumusețea bucură și inspiră și aduce cu sine un sens al echilibrului. Aceste aspecte se vor reflecta undeva și în interior, în starea psihică a celor care locuiesc sau muncesc în acest mediu.

Dacă faci această alegere și toată energia și atenția de care dispui le concentrezi pe acest rol pe care ți l-ai asumat, probabil că familia poate deveni un obstacol. Cred că e mai dificil pentru cei care nu au de ales, cei care sunt angajați într-o structură organizațională care cere foarte mult de la ei, de la ore lucrate, la un volum enorm de muncă. Și atunci se văd nevoiți să renunțe la timpul cu familia ca să poată susține acest job. Trăim într-o societate care a normalizat o zi plină de muncă: părinți care pleacă dimineața și se întorc seara, care continuă să-și citească mailurile și în puținele ore din seară care le-au rămas libere, din nevoia de a nu pierde ceva important.

Nici mie nu îmi e întotdeauna ușor să balansez aceste două aspecte importante din viața mea.  Câteodată este chiar provocator și simt că aș vrea să mă clonez. În ultima vreme, lucrez mult de acasă și asta îmi dă ocazia să stau cu ei alături.  Chiar dacă lucrez, suntem aici împreună și se simte bine.

Ai fost susținută de partenerul tău? Cum?

Am fost foarte susținută, da, în orice am vrut să întreprind. De la acest business, la masteratul în psihologie clinică și în restul formărilor pe care le-am făcut și continui să le fac. Gabi a avut întotdeauna încredere în mine și m-a încurajat să fac ceea ce mi-am dorit. Când am deschis acest business, a fost persoana care nu a avut nicio clipă vreo îndoială în legătură cu acest proiect. Nu a avut nicio ezitare să-l finanțeze. Eu trăiesc cu senzația că el m-ar susține în orice alt proiect pe care l-aș iniția.

Cred că încercăm să ne susținem reciproc.  Nu e întotdeauna ușor, dar atâta timp cât ne urmăm fiecare dintre noi busola interioară, cred că suntem bine.

Ce este mai important până la urmă, în viață?

Wow, grea întrebare…  Cred că cel mai important este să ne rămânem loiali nouă înșine. Sună destul de simplu, însă nu e deloc. Avem atâtea condiționări create în copilăria timpurie, încât este dificil să ajungem la Sinele nealterat de aceste condiționări. Dacă luăm în considerare și traumele sistemice, (cele moștenite de la părinți și generațiile anterioare) precum și condiționările sociale, avem deja un tablou complex care face dificilă accesarea sinelui autentic. Cred ca este o muncă de-o viață, care merită să fie făcută și merită să îi învățăm și pe copiii noștri să facă această muncă de dezvoltare cu sinele lor. Mie mi se pare cea mai importantă misiune a mea ca părinte.

Ce efecte cauți în designul interior? Ce vrei să obții?

O stare… o emoție… Aș vrea ca, atunci când treci pragul acelui interior, să te relaxezi imediat și poate chiar să zâmbești. Cred că  sunt în căutarea dimensiunii terapeutice a unui spațiu.

De ce avem nevoie de un mediu frumos în care să trăim?

Mie îmi place să spun că frumusețea este un factor care aduce coerență, care facilitează autoreglarea. Frumusețea bucură și inspiră și aduce cu sine un sens al echilibrului. Aceste aspecte se vor reflecta undeva și în interior, în starea psihică a celor care locuiesc sau muncesc în acest mediu. Cu atât mai mult, în ziua de azi, când nivelul de stres și de anxietate este foarte ridicat, cred că e important să avem grijă de noi.

Ce iubești?

Copacii, soarele, marea, dansul, o carte bună, jazz-ul, târgurile de vechituri, merele verzi de vară, mirosul de rufe proaspăt spălate uscate la soare, muzeele de artă modernă, plimbările pe străzi cu case vechi, discuțiile despre suflet, corbii, pescărușii, fotografia, ginul tonic (atunci când beau alcool, acum nu mai beau, dar dacă aș bea, ha…), obiectele de design care îmi dau fluturi în stomac, hârtia de calitate și creioanele Palomino, piețele în aer liber, saboții cu talpă de lemn, obiecte create manual, vânzătorii de flori care se plimbă printre mașini…

Ce respecți?

Adevărul și autenticitatea, blândețea, rănile oamenilor și efortul lor de a trăi cu ele.

Cum ți-ai crescut copiii? Ce fel de mamă ești?

Mi-am crescut copiii cum a făcut fiecare mamă de pe acest pământ: cum am știut eu mai bine. Ce mi s-a părut mie important a fost ca ei să știe că indiferent de ce fac sau ce spun, sau ce rezultate au în munca lor, ei sunt și vor fi iubiți. Mereu. I-am încurajat întotdeauna să își spună adevărul lor, și am avut cu toți trei o relație deschisă care i-a încurajat să îmi povestească multe despre ce se întâmplă în viața lor.

Eu sunt cea care pune limite cu ei, sunt cea care spune un ”nu” hotărât atunci când cred că este cazul. Cred că copiii au nevoie de limite și nu am ezitat niciodată să le pun când mi s-au părut necesare. Întotdeauna i-am respectat, chiar și când erau mici. Mi s-a părut că mai ales atunci un copil are nevoie de respect, atunci când e neajutorat și are mare nevoie de tine. Și nu i-am mințit niciodată. Le-am spus adevărul și când erau foarte mici, pe înțelesul lor, simplificat. Singura minciună a fost Moș Crăciun. Când am realizat acum ceva ani, i-am spus Antoniei că nu există. Am realizat brusc într-o zi că acest Moș Crăciun este de fapt o minciună pe care o perpetuăm ani de zile cu copiii nostri, și așa copiii învață de mici că părinții îi mint, că nu pot avea încredere în ce spun ei și că magia nu există. Am avut discuții lungi în contradictoriu cu prietene de-ale mele, așa că știu că sunt singura susținătoare a acestei teorii.

Cum a fost acest an pentru tine și familia ta? Cum ați „petrecut” în izolare?

A fost un an provocator, prima parte mai ales, când am stat toți în carantină și nu știam mai nimic despre acest virus. Apoi a intervenit un fel de relaxare și am început să ne concentrăm fiecare pe ce aveam de făcut. Eu nu mai urmăresc știrile de ceva vreme, ajung la mine prin intermediari. Aflu strict ce am nevoie. Lucrez mult la site și la magazinul online pe care sper să-l lansăm curând, așa încât am momente în care și uit că mai există și alte probleme. Pandemia ne-a adus pe toți mai aproape. Alexa s-a întors de la Londra și lucrează și ea de acasă, așa că suntem toți.

Petrecem mult timp împreună și ne e bine. E fain și lucrul de acasă. Se simte bine să pot lucra și în același timp să pot să stau cu ai mei.

În același timp, sper ca lucrurile să își revină la normal cât de curând. Copiii au nevoie de interacțiune socială ca să se poată dezvolta frumos. Este esențială pentru noi toți, dar cred că cel mai important acum ar fi ca ei să revină la un program normal. Am început să caut soluții pentru situația în care nu se vor deschide școlile și vor rămâne pe sistemul online.

În ce fel s-a schimbat lumea, din punctul tău de vedere? Ce valori vezi că dispar? Cu ce sunt ele înlocuite?

Cred că lumea se află într-o criză similară unei crize de vindecare. Într-o criză de vindecare sunt tulburate toate structurile existente și toate elementele suprimate ies la suprafață, iar unele se augmentează. Observ că este foarte multă frică. Frică de virus, frică de a nu îmbolnăvi pe cei dragi, frică de moarte, de boală, frică de o autoritate dictatorială, frică de a ne pierde libertăți fundamentale, frică de a ne pierde siguranța financiară… Frică și neîncredere. Neîncredere în propriul corp și în sistemul lui imunitar, neîncredere în persoana de lângă tine, neîncredere în sistemul medical, neîncredere în sistemul guvernamental, neîncredere în cel care are o opinie diferită decât a ta, neîncredere în propriul destin…

Nu cred că asta e ceva nou. Frica a existat tot timpul, la fel și neîncrederea. Doar că erau bine ascunse. Cei mai mulți dintre noi nu eram în contact cu ele. Eram deconectați de la traumele care le-au produs și credeam că nu există, sau când apăreau, ne distrăgeam atenția de la ele cum știam mai bine: prin hiper-activitate, muncă, consumerism, alcool, vacanțe, mâncare sau alte mecanisme adaptative. Acum suntem în faza în care toate acestea au ieșit la suprafață și trebuie să trecem prin ele la nivel colectiv. Pe plan individual, eu cred ca toate traumele (și toți avem traume, fie că suntem conștienți de asta, fie că nu suntem) sunt reactivate.

Asta aduce diferite tipuri de provocări pentru fiecare, toate în contextul mai larg al pandemiei care a avut rolul de activator. Pare bizar, dar eu cred că crizele sunt momente care, deși dificile și profund inconfortabile, sunt cele care ne obligă la o mișcare necesară, la transformare, la schimbare. Cred că umanitatea ajunsese într-un punct în care nu mai putea merge mai departe așa.Ca în orice criză de vindecare după tulburare, urmează o perioadă în care lucrurile se liniștesc și apare o restructurare, o reașezare și o conștientizare.

Experința DENT ESTET  a Andei:

„Mergem la ei de ceva vreme, toți, de la mic la mare.  Am trecut prin toate clinicile lor. Ce îmi place la ei este că sunt foarte buni, dar și foarte blânzi cu copiii și simt că îi respectă.  Eu, având traume din copilărie legate de dentist, sunt foarte atentă la aceste detalii. Ah, și îmi place că au plante și flori multe și bine îngrijite, și o lampă Vertigo superbă în clinica din Aviatorilor, luată de la noi:)”