Satul Runcu, ascuns printre dealurile verzi ale Moldovei, părea un loc rupt din timp. Casele cu acoperișuri de stuf se adunau în jurul bisericii vechi, unind destinele țăranilor simpli cu pământul străbun. Viața curgea lent în Runcu, respectând ciclurile naturii și tradițiile moștenite. Dar la marginea așezării, o forță tulbure sfida seninătatea rurală. Era “Casa Bântuită”, cu zidurile scorojite și privirea goală a ferestrelor sparte învăluită mereu într-o aură grea de mister și teamă.
Legenda bântuirii avea rădăcini adânci în istoria satului. Se povestea că, în urmă cu multe zeci de ani, o familie bogată dar nefericită locuia acolo. Stăpânul casei, Ion Breazu, fusese un om avar și crud. Nevasta sa, Ileana, o femeie blândă și cu frică de Dumnezeu, îndura stoic bătăile și înjosirile. Singura lor fiică, Mălina, o copilă plăpândă cu ochi ca viorelele, era bucuria ascunsă a mamei, dar și ea trăia sub teroarea tatălui nemilos. Într-o noapte scăldată în ploi torențiale, un trăsnet năprasnic s-a prăbușit peste acoperișul casei Breazu. Ion, lovit cu furie cerească, a pierit pe loc, trupul lui carbonizându-se într-un miros înfiorător de carne arsă. Din acea noapte fatidică, se spunea că spiritele nefericite ale Ilenei și Mălinei nu au putut părăsi locul unde suferiseră atât, devenind prizoniere în propria casă.
De-a lungul timpului, tot soiul de zvonuri stranii s-au răspândit printre săteni. Unii spuneau că au văzut lumini pâlpâind și umbre fugare la ferestrele întunecate. Alții jurau că au auzit țipete și plânsete înăbușite tăind tăcerea nopții. Erau voci care afirmau că obiectele din casă se mișcau singure, ușile se trânteau fără ca nimeni să le atingă, iar temperatura, inexplicabil, scădea vertiginos chiar și în toiul verii.
Ana, o tânără studentă la Facultatea de Litere din Iași, revenea mereu în satul bunicilor în vacanțe, simțind o atracție inexplicabilă față de tradițiile și poveștile locului. Era pasionată de folclor și culegea cu aviditate legendele străvechi ale zonei. Spre deosebire de ceilalți săteni, Casa Bântuită nu o înspăimânta, ci îi stârnea o curiozitate mistuitoare. Ana nu credea cu adevărat în stafii, dar voia să înțeleagă cum a apărut legenda locului blestemat și dacă era, totuși, un sâmbure de adevăr undeva în poveste.
Într-o vară, pe când soarele arunca săgeți de foc pe ulițele prăfuite, Ana și-a făcut curaj. Cu inima bătând ușor de emoție, a bătut la ușa Mătușii Aglaia, una dintre cele mai vârstnice femei din Runcu, renumită pentru poveștile ei pline de tâlc. Cu vocea ei stinsă, bătrâna i-a relatat Anei istoria familiei Breazu, zugrăvind un tablou deopotrivă trist și înfricoșător. Așa a aflat tânăra studentă că Ileana Breazu fusese o femeie evlavioasă, iar micuța Mălina un îngeraș nevinovat. Moartea lor violentă într-o seară de urgie divină stârnise atât jale cât și confuzie în sat. Să fi fost femeile pedepsite pentru păcatele soțului și tatălui crud?
După întâlnirea revelatoare, Ana știa că trebuia să meargă la Casa Bântuită. Era hotărâtă să cerceteze ruinele, să găsească orice urmă a celor care locuiseră acolo odinioară. Poate așa, putea separa zvonurile de fapte și putea descifra o parte din misterul care plutea ca un blestem deasupra locului.
Într-o noapte cu lună plină, și-a convins trei prieteni să i se alăture. Mihai, colegul ei de facultate, era pasionat de fotografia paranormală. Venea înarmat cu tot felul de aparate sofisticate care, spunea el, puteau detecta energii neobișnuite. Irina și Andrei erau pur și simplu curioși, dornici de o aventură care să le gâdile nervii și să le ofere o poveste de spus nepoților. Împreună s-au avântat spre marginea satului, inima Anei fremătând de un amestec de teamă și nerăbdare.
Casa Bântuită părea și mai sinistră învăluită în lumina argintie a lunii. Zidurile negricioase, acoperișul prăbușit pe jumătate și buruienile sălbatice ce creșteau nestingherite creau o imagine de o frumusețe sumbră. Tinerii și-au luminat drumul cu lanterne, străpungând bezna cu fascicule tremurătoare. Aerul mirosea a umezeală și a pământ stătut. O liniște apăsătoare îi înghițea.
Cu greu au găsit vechea ușă, încuiată și mâncată de rugină. După o luptă scurtă, Mihai a reușit să forțeze încuietoarea, un scârțâit prelung spărgând tăcerea nopții. Au pășit înăuntru cu inimi tremurânde, lumina lanternelor pictând forme stranii pe pereții uzi. Casa era goală, dar nu pustie; o prezență intangibilă părea să plutească în aerul închis.
Și-au croit drum printre rămășițele de mobilă roasă de cari, prin straturi groase de praf și pânze de păianjen. Interiorul se păstra, incredibil, destul de bine, sugerând o abandonare bruscă a casei. Pe alocuri, pereții erau murdăriți de mâzgâleli ciudate, zgârieturi care semănau cu urmele disperate lăsate de niște gheare. Ana a simțit un fior rece trecându-i pe șira spinării.
În timp ce explorau casa, fenomenele bizare n-au întârziat să apară. O ușă, pe care o lăsaseră deschisă, s-a închis brusc cu un zgomot asurzitor. Dintr-o încăpere de la etaj s-a auzit distinct sunetul unor pași greoi, ca și cum o ființă nevăzută se plimba agitată pe podeaua scârțâitoare. Un obiect de metal a zburat prin cameră în fața ochilor lor îngroziți, izbindu-se cu zăngănit de perete. Irina a scos un țipăt ascuțit, iar Andrei a început să murmure rugăciuni.
Ana, deși terifiată, era și fascinată. Simțea că e pe pragul unei descoperiri. Își concentra voința, încercând să comunice cu prezențele invizibile. “Cine-i acolo?” a șoptit în întuneric. “Vă rog, arătați-vă! Nu vrem să vă facem rău…”.
Un curent rece a străbătut în acel moment încăperea. Aparatul de fotografiat al lui Mihai a început să scoată sunete ciudate, iar pe ecran au apărut câteva lumini difuze, care dansau haotic. Simțindu-se copleșiți, tinerii s-au repezit afară, în bătaia lunii. Afară, Irina tremura incontrolabil, iar Mihai privea fix în gol cu o expresie uluită.
“Ai surprins ceva?” l-a întrebat Ana, cuprinsă de o febră a descoperirii.
“Nu… nu știu sigur. O să verific acasă,” a îngăimat el, părând nesigur.
În zilele următoare, Ana a încercat să găsească orice informație despre familia Breazu. A scotocit prin arhivele prăfuite ale bisericii satului, dând peste vechi catastife și registre îngălbenite. A găsit, în cele din urmă, actele de căsătorie și deces, dovada existenței lor. Dar nici urmă despre o anchetă a morții tragice a lui Ion Breazu, sau vreo cauză anume a incendiului. Era ca și cum oficialitățile satului ar fi vrut să îngroape odată cu trupurile și enigma acelui eveniment devastator.
Frustrată, dar neînduplecată, Ana a apelat din nou la Aglaia. Bătrâna a oftat când a văzut-o venind, a chemat-o în căsuța ei mică și a îndemnat-o să bea ceai de tei să se liniștească. Cu voce blândă, a început să povestească, iar din cuvintele ei s-a țesut o altă pânză a întâmplărilor de demult.
Se pare că, după noaptea furtunoasă, trupul lui Ion Breazu fusese găsit într-o stare greu de descris. Nu doar că era ars, dar se înnegrise și se crispase într-un mod aproape nefiresc, arătând mai degrabă mumificat. Ileana și Mălina, însă, nu fuseseră găsite niciodată. Nici cadavre, nicio urmă. Pur și simplu dispăruseră fără urmă. Satul vuia de murmure – fuseseră ele răpite de Necuratul drept plată pentru sufletul hain al lui Ion? Sau poate își înscenaseră propria dispariție pentru a scăpa de teroarea din propria casă?
Misterul se adâncise și mai mult în mintea Anei. Mihai, după ce a analizat fotografiile făcute în casă, a rămas și el perplex. Pe câteva dintre cadre se zăreau într-adevăr forme vag luminoase, niște sfere albăstrui care pluteau la întâmplare. Nu era convins că surprinsese imagini ale unor spirite, dar nici nu putea explica științific fenomenul.
Ana a privit adânc în ochii bătrânei Aglaia, simțind cum o undă de neliniște o cuprinde. Cuvintele bătrânei pluteau în aerul rece al casei: “Fii atentă, Ana. Unele secrete nu sunt menite să fie dezvăluite. Unele spirite nu pot fi liniștite.”
Noaptea, Ana s-a strecurat din nou spre Casa Bântuită, atrasă de o forță magnetică irezistibilă. Luna plină arunca o lumină palidă pe fațada veche și dărăpănată. Cu inima bătând cu putere, Ana a pășit în interior, înconjurată de tăcerea apăsătoare.
Dintr-o dată, un fior rece i-a străbătut șira spinării. A simțit o prezență, o adiere înghețată care o învăluia din toate părțile. Lumina lanternei sale a dansat nebunește pe pereți, dezvăluind umbre fugare care se mișcau cu o viteză uimitoare.
O șoaptă slabă, ca un sunet de vânt printre frunze, a umplut încăperea. Ana a strâns cu putere jurnalul în mâini, simțind cum cuvintele scrise acolo pulsau cu o energie necunoscută.
A deschis jurnalul la pagina pe care o scrisese cu o noapte în urmă, cuvintele ei fiind acum șterse, înlocuite cu o scriere caligrafică veche, cerneala având o nuanță violetă tulburătoare.
“Te așteptam,” scria pe pagină. “Ești curajoasă, Ana, dar nu ești pregătită pentru adevărul din această casă. Secretul nostru va rămâne ascuns pentru totdeauna.”
Ana a simțit cum o panică surdă o cuprinde. A fugit din casă, cu inima bătând cu putere, și nu s-a mai uitat niciodată înapoi.
Anii au trecut, dar Ana nu a putut uita niciodată experiența din Casa Bântuită. Secretul din jurnal a rămas o enigmă, o șoaptă dincolo de mormânt. A fost oare o farsă a imaginației sale, o iluzie creată de propria minte tulburată? Sau a reușit cu adevărat să comunice cu spiritele neliniștite ale Ilenei și Mălinei?
Ana nu a găsit niciodată răspunsuri definitive. Casa Bântuită din Runcu a rămas un simbol al misterului și al necunoscutului, o poveste tulburătoare care continuă să bântuie imaginația celor care o aud.