Bucurestiul ca Micul Paris al Balcanilor – tur arhitectural Case de Epoca
Arhitectura in stil Mic Paris, ceea ce eu denumesc ca termen umbrela stilurile istoriciste de sec. 19 inspirate in special din cele frantuzesti interpretate intr-o maniera provinciala, este tipica Romaniei de la Fin de Siècle, dar si intr-o proportie mai mica restului Peninsulei Balcanice, reflectand modernizarea societatii si fuziunii in arhitectura a modelor occidentale cu forme specifice regiunii. Bucurestiul este cel mai propice loc din intreagul sud-est european unde poate fi admirata asemenea arhitectura, care din cauza marii concentrari si starii relativ bune a unui numar deloc neglijabil de cladiri in stil Mic Paris, reprezinta inca o componenta importanta a peisajului construit local. Fotografiile de fata sunt de la turul Case de Epoca de acum cateva zile, reprezentand o mostra din sarmanta multitudine de astfel de case ale Bucurestiului.
Tur arhitectural Case de Epoca – Historic Houses of Romania: „Faza tarzie a stilului neoromanesc”
Doresc sa impart cu dumneavoastra cateva mostre a magnificentei arhitecturi in stil neoromanesc, ce apartine fazei sale tarzie de dezvoltare, vizionata in timpul recentului tur arhitectural de pe 25 august ’12, ghidat de autorul blogului Case de Epoca. In termeni bazici, faza matura reprezinta o sinteza intre neoromanesc si Art Deco, sau spus diferit, arhitectura nationala a Romaniei exprimata in coordonate Art Deco, tipice perioadei dintre sfarsitul anilor 1920 si mijlocul decadei 1940. Tehnologiile moderne de contructie de dupa Primul Razboi Mondial, permiteau constructia de cladiri inalte, usoare si aerisite exprimate in arhitectura Art Deco si Modernista, care era destul de antitetica edificiilor grele, construite in special din caramida, ca niste citadele ale stilului neoromanesc, ridicate in timpul fazelor sale timpurie si matura desfasurate de patru decade deja. Aceasta a condus la o criza de expresie in cadrul stilui arhitectural indigen, ameninata de popularitatea in randul publicului a stilurilor internationale moderne, care erau adoptate la scara larga in Bucuresti din timpul anilor 1930. Stilul neoromanesc a reusit sa supravietuiasca si gaseasca noi forme de experesie, pana la momentele de cotitura istorica aduse de cel de al Doilea Razboi Mondial, prin fascinante sinteze, in special cu designurile Art Deco.
In week end-ul ce a trecut ne-am mutat cu apartamentul, ceea ce a insemnat de asemenea o „calatorie” inapoi in timp din punct de vedere arhitectural din anii 1930, reprezentand perioada cand cladirea in care am locuit a fost construita, in decada 1890, cand casa de epoca ce contine apartamentul in care ne-am mutat a fost ridicata. Este un „voiaj” temporal de aproape patru zeci de ani, care au vazut un avans dramatic al design-ului arhitectural bucurestean, de la ornatul stil Mic Paris, inspirat in special din arhitectura istoricista franceza de sec. 19, la curajoase forme moderne ale Art Deco-ului si Modernimului interbelic.
Cladirea de unde am plecat este o casa de apartamente utilitariana din anii 1930, situata in nord-vestul Bucurestiului, construita de CFR pentru muncitorii sai calificati, de un design ce combina trasaturi Moderniste cu Art Deco, cu unele urme de neoromanesc. Am dorit sa transmit ideea acelei arhitecturi si sentimentul mutatului de casa, prin imaginea de mai sus, care arata un fragment din unul din geamantanele mele „de epoca”, folosit in procesul de transportare, impodobit de o eticheta cu tema arhitecturala, in acord cu designul cladirii ce pana acum cateva zile ne era rezidenta.
Apartamentul care acum ne e locuinta este in cadrul curtii unei mari case din anii 1890 in stil Mic Paris din zona Colina Patriarhiei a capitalei, apartinand urmasilor unei familii aristocratice, care a produs, printre altii, cativa importanti arhitecti locali si internationali. Parti din cladire, cu exceptia sectiunii in care se afla apartamentul nostru, sunt destul de darapanate, dupa cum pitoresc infatiseaza fotografiile de fata, reflectand lunga perioada de neglect cand proprietatea a fost in mainile statului comunist si post-comunist, recuperata numai relativ recent de catre proprietarii de drept. Structura inca are multe din detaliile sale originale Mic Paris, de la excelenta feronerie a portii si usii principale, frumosi pilastri corintici sau ornate deschideri de fereastra si cornise de acoperis, amplu pastrand din patina vremurilor de mult apusei perioade La Belle Époque. Trebuie sa spun, ca atunci cand contemplu noile imprejurimi, ma simt aproape in acea era, sau intr-un colt uitat al Frantei, daca tin cont de arhitectura si marii castani din fata ferestrelor, cu toate ca locul nu este foarte departe de aglomeratul centru al acestei mari metropole a Uniunii Europene.
Sper ca spatiul descris aici se va dovedi inspirator in activitatea mea din domeniul caselor de epoca romanesti! 🙂
Doi membrii apropiati ai familiei mele isi celebreaza ziua de nastere in august. Am considerat ca un card potrivit pentru aceasta frumoasa ocazie ar fi una din fotografiile mele arhitecturale ce infatiseaza o remarcabila redare a motivului pomului vietii in stil neoromanesc. Cardul care l-am trimis rudelor mele contine imaginea prezentata mai sus, unde pomul vietii este intrupat de flamboaianta decoratie a ferestrei de scara din partea dreapta. Aceasta descrie figurativ originile vietii reprezentate de cele trei graunte (trinitatea) de la baza vazei de flori din registrul inferior, si dupa aceea izvorarea vietii in valuri de vita de vie si struguri. Continuitatea si diversele evenimente care puncteaza viata sunt redate pe marginile verticale ale deschiderii in zid, totul culminand cu paradisul, vazut in registrul superior, unde sunt doi majestuosi pauni ce se hranesc din struguri continunti de o cupa ce are ca picior o cruce. Deschiderea de fereastra este ocupata de un panou cu reticulatii circulare, care poate fi interpretat ca un trunchi de copac (un trunchi de palmier poate, ce are de asemenea conotatii biblice) sau redarea unei ferestre de biserica medievala vitrata cu bucati circulare de geam din sticla suflata. Deschiderea este marginita de o frumoasa reprezentare de funie, un motiv omniprezent in arhitectura bisericilor romanesti si arta taraneasca. Varful ferestrei este de tip arc frant, tipic bisericilor brancovenesti ale Valahiei, care este un motiv imprumutat din arhitectura islamica a Balcanilor otomani.
Am gasit in cursul muncii mele de teren in Bucuresti patru asemenea superbe panori de fereastra in stil neoromanesc ce descriu pomul vietii, impodobind cladiri ridicate la sfarsitul anilor 1920 sau pe parcursul decadei 1930. Unul din ele, in multe privinte similar cu cel de fata, poate fi vazut si citit despre la urmatorul articol: Un magnific panou decorativ in stil neoromanesc reprezentand „Pomul Vietii”. Un altul decoreaza Vila Printului Nicolae din Cotroceni, care din pacate este acum deteriorata si desfigurata in lucrari de renovare proaste facute de proprietari ignoranti contemporani.
Atractivele lampi prezentate in aceste imagini adorna intrarea monumentala a Casei Monteoru din Bucuresti, o mare resedinta de oras boiereasca, construita in stilul Beaux Arts, specia frantuzeasca a acestuia, ce aliniaza Calea Victoriei, una din strazile traditional prestigioase ale Bucurestiului. Stilul lampilor apartine fazei timpurii a neoromanescului, fiind, in opinia mea, proiectate de arhitectul Ion Mincu, care a condus lucrari de remodelare majora a edificiului, incheiate in 1889.
Ce ma face sa atribui aceste lampi lui Mincu, sunt doua elemente care tradeaza maniea sa de design. Cel mai evident este constituit de „tepusele” ce impodobesc ca o coroana iesita din proportiile normale varful artefactului. Celalalt element este in delineatia ferestrelor lampii.
Am observat in cursul muncii mele de teren la casele lui Mincu din Bucuresti, tendinta sa de a proiecta anumite elemente arhitecturale, in special cele plasate pe marginile edificiului sau altor componente majore, de dimensiuni anormale, ca si cum te-ai uita la ele printr-o lupa. Exemple sunt „tepusele” ce adorna ulucele de streasina la Casa Lahovary (1886), prima casa neoromaneasca, sau ornamentele gardului de fier din fata Scolii Centrale de Fete (1890). Acea tendinta este de asemenea mentionata in biografia lui Mincu scrisa de Mihail Caffe (Editura Stiintifica, 1960), cu privire la cum aratau schitele sale. Tepusele de lampa iesite din optica normala, vazute in aceste fotografii, sunt in felul acela de exprimare artistica, care in opinia mea divulga autorul lor.
Cel de al doilea element Mincu este forma ferestrei de lampa, proiectata ca o usa de biserica in miniatura, modelata dupa exemple gasite la catedrala Curtea de Arges sau la Biserica Coltei din Bucuresti. Mincu foloseste acest tip de fereastra si pentru designul interior al catedralei episcopale din Constanta, pe care l-a completat in 1895.
Lampile, prin aceste caracteristici, pe care le atribui lui Ion Mincu, au un aspect remarcabil, in mod cert atragand placut atentia vizitatorilor si trecatorilor, imprimand un plus de personalitate Casei Monteoru. Acest tip de design a fost mai tarziu folosit si de alti arhitecti, multi dintre ei fosti studenti ai lui Mincu, pentru unele din cele mai prestigioase cladiri in stil neoromanesc, care inca impodobesc orasul.
Aceasta cladire nu este ceva sa scrii despre ea acasa daca o privesti la nivelul strazii sau primele etaje, dar varful este cu totul alta poveste, dupa cum marturiseste fotografia de mai sus. Mie imi da impresia unei cascade sau cataracte prin multitudinea de trepte in unghi drept si nervuri verticle care o impodobesc. Regula de trei, inspirata din mitologia egipteana, asa de populara in era cand stilul Art Deco a fost in voga, este evidenta in numarul de benzi delimitate de nervuri si de gruparea anamblului de trepte de la varful edificiului. Se poate vedea de asemenea o aluzie la tema pachebotului transoceanic prin elemente ca fereastra hublou de la centru, cele doua mici catarge ce flancheaza nervurile verticale, si impresia generala de punte de comanda a unui vas oceanic pentru aceasta deosebita structura de varf de cladire.
Actualmente aceasta gura de ventilatie este de in jur de 110 ani vechime. Este inca in stare buna de functionare (se poate simti curentul de aer daca apropii mana), asigurand aerisirea beciului din caramida de sub o flamboaianta casa in stil Mic Paris din zona Mantuleasa a Bucurestiului. Casele de epoca ale acestui oras sunt mult mai bine ventilate decat cele construite in perioada comunista si postcomunista. Din pacate gurile si canalele de ventilatie acum dispar cu rapiditate, victime ale asa ziselor „renovari” si „modernizari” sub orice critica facute de jalnicii locuitori contemporani ai capitalei Romaniei, cu consecinte teribile pentru integritatea structurala si estetica a acelor edificii istorice.
Îmi place să fac paralele între fenomenele arhitecturale din diferite locuri şi perioade, să văd dacă pot extrage lucruri interesante depre evoluţiile istorice şi societăţile care au produs şi găzduiesc acele artefacte. De fapt, pentru mine, metoda comparativă este unul din principalele mijloace de investigare în peisajul arhitectural aparent haotic al Bucureştiului şi al României, unde nu există încă o tradiţie a comentariatului de istorie arhitecturală, iar lucrările academice în acest domeniu sunt deficitare în documentare şi maniera de cercetare.
Ca să ilustrez aceasta, am aici două cutii de scrisori, mai precis deschiderile lor, datând din perioada La Belle Epoque. Cea din imaginea de mai sus este din Bucureşti, împodobind o poartă din anii 1900, inscripţionată cu textul „Scrisori şi Jurnale”. Fotografiile de mai jos înfăţişează o deschidere de cutie de scrisori din Chişinău, destul de ascunsă sub multe straturi de vopsea, cu inscripţia în limba rusă „Dlya Pisemi i Gazeti”, care se traduce „Pentru Scrisori şi Jurnale”.
Cele două oraşe sunt din aceeaşi zonă de civilizaţie sud-est europeană, dar cu experienţe istorice marcant diferite în ultimele două sute de ani, cu trenduri deosebite în preferinţele lor arhitecturale şi artistice, după cum mărturisesc aceste cutii de scrisori. Cea românească, ornând o poartă din fier forjat, arată popularitatea acestor elemente arhitecturale în Bucureştiul şi România acelor vremuri, existenţa de grădini în faţa caselor şi a faptului că oamenii găseau plăcută interacţia cu comunitatea lor (celebrul „stat de vorbă” românesc). În Chişinău, pe de altă parte, cutia de scrisori a unei uşi la stradă arată case cu zid direct la stradă, cu grădini interioare pentru intimitatea de familie, departe de ochii scrutători ai vecinilor şi ai trecătorilor. Deschiderea de cutie românească e decorată cu ornamente ce aduc a Beaux Arts, care pe aceste meleaguri vin prin filiera Franţei, indicând influenţa acestei ţări aici, pe când în Chişinău fanta cutiei de scrisori este înconjurată de elemente neo-renascentiste, ca acel mascaron, subliniind tradiţiile mai adânci ale Renaşterii şi popularitatea acestui stil în Imperiul Rus. Limbile de inscripţionare folosite arată de asemenea existenţa unei societăţi mai cosmopolite în Chişinău. Numai faptul că această inscripţie în limba rusă supravieţuieşte într-un oraş acum în majoritate vorbitor de limbă română, indică o atitudine mai tolerantă privind diversitatea etnică, decât ce se întâmplă acum în plictisitorul Bucureşti mono-etnic.
Şirul de interesante comparaţii de elemente arhitecturale şi istorice expuse de aceste două simple cutii de scrisori poate continua, fixând în mai bune coordonate evoluţia acestor oraşe, fiind o dovadă a cât de folositoare este metoda comparativă în regiuni mai puţin documentate şi discutate arhitectural, ca România şi Republica Moldova.
Valentin Mandache, istoric de arhitectura