I. PREZENTARE GENERALĂ

Munţii Căpăţânii, parte a Carpaţilor Meridionali, sunt constituiţi dintr-o culme înaltă, prelungă de aproximativ 50 km ocupând un loc distinct în arealul geografic al Olteniei montane la granița județelor Gorj și Vâlcea. În mare parte, culmile acestora sunt puternic împădurite, dar există și suprafeţe întinse de goluri de munte, străbătute de o reţea deasă de poteci şi chiar de drumuri. Marginea lor e un zid de stânci ce se înalță de-a dreptul din câmpii netede sau dau în dealuri nisipoase, cu spinări rotunjite dând naștere unui contrast plăcut ochilor de forme,  de vegetație, de pitoresc autentic românesc în această străveche vatra monahală ale cărei rădăcini sunt puternic ancorate în negura timpului împletindu-se cu legendele vechilor daci ce au propovăduit prin aceste locuri nemurirea sufletului în frunte cu marele zeu Zalmoxis.

Străbătând culmile acestor munți negreșit șansa îți oferă posibilitatea de a admira peisaje de poveste, păduri de brad și o vale  în care pe de o parte sălășluiesc  Horezu – centrul ceramicii populare româneşti, vechile vetre pastorale Vaideeni, Polovragi și Baia de Fier amintind de transhumanța  de veacuri a ciobanilor ardeleni, iar de cealaltă parte – vârfurile munţilor şi golul alpin.

În contrast cu aspectul culmilor rotunjite se ridică două cetăți dolomitice, Târnovul și Buila, prima la nord de culmea principală, ultima la sud, ele însele la rândul lor izvoare  nesecate de frumuseți naturale.

La aceste zone se mai adaugă cordonul de stâncării și de chei de la poalele sudice: cheile Oltețului, cheile Bistriței, Arnota, Buila, Stogșoare, ca și ruinele cetății de gnaise Narățu, ale cărei contraforturi străjuie defileul Oltului.

În ceea ce privește delimitarea geografică față de celelalte masive spre nord munții Căpățânii sunt delimitați de masivele Latoriței și Lotru. Latorița își culege izvoarele din munții Parâng și coboară spre Lotru, constituind limita față de munții Latoriței. De la gura Latoriței, Lotrul îi delimitează de munții cu același nume, croindu-și treptat calea spre est, pe lângă localitățile Mălaia, Săliștea, Păscoaia, Valea lui Stan până la Brezoi unde se varsă în Olt.

De la gura Lotrului, limita estică este preluată de vigurosul Olt, care face o limită tranșantă față de masivul Cozia printr-un defileu de o reală frumusețe. După ce trece prin vestitele Cârlige, Oltul adună apele zbuciumatului Lotrișor, lasă să se odihnească în el ctitoria lui Mircea cel Bătrân de la Cozia și iese din defileu în cunoscuta stațiune Călimănești-Căciulata.

Spre sud, unde culmile Căpățânii se prelungesc domol trecând spre zona subcarpatică, limita este mai puțin precisă. Dacă în zona Polovragi-Horezu ea poate fi observată mai clar datorită depresiunii cu același nume, spre est de Horezu culmile prelungi se pierd în zona  subcarpatică.  Totuși șirul localităților așezate la poalele sudice ale munților Căpățânii constituie limită și, totodată, punct de plecare în traseele de pe versantul sudic -Muereasca, Cheia, Bărbătești, Pietreni, Bistrița, Romanii de Sus, Vaideeni, Polovragi.

Limita vestică, spre munții Parâng, este formată de Olteț, a cărui vale pătrunde adânc în inima munților până în Curmătura Oltețului (1615 metri) lângă creasta principală ce leagă munții Căpățânii de munții Parâng.

Legat de relieful masivului, culmea principală a munților Căpățânii se înalță brusc deasupra Cârligului Mare al Oltului prin vârful Foarfeca Narățului (831 metri) și se continuă foarte accidentală peste vârful Narățu (1509 metri) până în șaua împădurită  La Mocirle (1045 metri). După ce înconjoară izvorul Văii lui Stan, creasta recapătă înălțimea spre vest: vârful lui Stan (1491 metri), Folea (1647 metri), Zmeurățu (1979 metri), Văleanu (1847 metri), Ursu (2124 metri), Căpățanii (2094 metri), Beleoaia (2039 metri), Nedeia (2130 metri), Negovanu (2064 metri), Bou (1908 metri). De aici ea coboară în curmătura Oltețului la 1615 metri. Dintre ramificațiile nordice remarcăm culmile: Plaiul lui Stan, Zmeurețu, Groșetu și creasta stâncoasă Negovanu-Târnovu Mare-Vătăjelul, zonă de mare atracție alpină și turistică. Pe versantul sudic culmile sunt mai prelungi, cea mai atrăgătoare și mai cunoscută fiind culmea Govora-Lespezi-Buila-Vânturarița. Stâncile sclipitor de albe, izbucnesc impetuos din molidiș, iar creasta devine o însușire feerică de turnuri, clăi, strungi, ace, dominând prin măreție întregul peisaj. O altă culme sudică importantă este Piatra Roșie-Romanu-Plaiul Vaideeni, pe care pătrund în zona centrală a munților Căpățânii o serie de trasee turistice.

Din punct de vedere al alcătuirii geologice, după formațiunile care predomină, Munții Căpățânii pot fi împărțiți în mai multe sectoare distincte. În sectorul vestic (Olteț-Horezu) și în zona alpină predomină formațiuni ale cristalinului autohton, peste care s-a suprapus cristalinul pânzei getice. În afară de granite, grandiorite și de roci eruptive de adâncime, se  mai întâlnesc șisturi sericitoase, cloritoase, argile cu grafit, calcare cristaline și, mai rar cuarțite. În sectorul mijlociu și răsăritean predomină rocile pânzei getice, reprezentate prin gnaise micacee cu intercalații de amfibolite în benzi, micașisturi ce formează cristalinul seriei de Lotru. Prezența foițelor de mică este caracteristică aici.  Blocul stâncos al Narățului ca și vecinul său de dincolo de Olt, Cozia, este constituit în mare parte din gnaisul ocular de Cozia. În zona sudică, culmea Arnota-Buila-Vânturarița-Stogu, alcătuită din calcare jurasice, formează o creastă aproape neîntreruptă de peste 14 kilometri, ce se impune în relief prin formele variate și deosebit de pitorești pe care le prezintă.

În partea ce mai înaltă a munților Căpățănii (Negovanu, Nedeia, Căpățâna, Ursu) se păstrează urme slabe ale activității nivale. O zănoagă bine conturată, cu aspect de circ, poate fi observată pe latura estică a vârfului Ursu, iar o altă asemănătoare lângă Turcinu Negovanului.

În munții Căpățânii se găsesc câteva zone carstice, unele puțin întinse, altele ceva mai dezvoltate , toate prezentând obiective de atracție pentru drumeți. Formele carstice sunt prezente prin chei, peșteri, versanți modelați de ape. etc. Dintre peșterile care au stârnit un interes deosebit până în prezent sunt cele din Cheile Oltețului, din Vânturarița, peșterile Stogșoarele, Sorbul Mare, ultima fiind cea prin care apele pârâului Cheia năvălesc în miezul muntelului Ștogșoarele. Mai există numeroase peșteri în Cheile Bistriței, Cheile Pietrenilor, abruptul Târnovului.

Din punct de vedere al vegetației munții Căpățânii prezintă o vegetație asemănătoare Carpaților Meridionali, și se caracterizează prin întinse poieni și goluri de munte care conferă terenuri excepționale de pășunat.  În etajul alpin pe pajiști crește părușca, rogozul alpin și alte ierburi. Nu lipsesc bineînțeles tufe de smirdar, afin în zona Nedeia, Furnicel, Ursu, Văleanu. În etajul subalpin, în spațiile ierboase, se dezvoltă țăpoșica. Tufișurile sunt dominate de jneapăn, anin verde și ienupăr.

Pe versanții sudici molidișul reprezintă de regulă un brâu subțire la limita superioară a pădurii (1700-1800 de metri altitudine). Acest brâu este mai consistent pe versanții nordici, având o dezvoltare și mai mare spre obârșiile văilor Repedea, Mălaia și pe munții Zmeurețu, Târnovu, Negoveanu.

În etajul inferior, făgetul amestecat cu rășinoase sau făgetul pur ocupă suprafețe importante. Alături de fag, care aici prezintă exemplare falnice (Stogu, Buila, Târnovu, Romanu) speciiile care populează pădurile sunt reprezentate de ulmul de munte, frasin și carpen. Sunt prezente și suprafețe cu larice (Târnovu). La altitudini mai mici (dealurile Călimănești și Frăsinet, văile Olănești, Cheia Tărâia) se dezvoltă gorunul, în pâlcuri sau răzleț.

Remarcăm, de asemenea, afinișurile de pe munții Zmeurețu și Preota sau marile zmeurișuri de pe munții Zănoaga, Negovanu, Ludeasa, Netedu. Cea mai bogată floră o întâlnim în zona munților Narățu și Buila-Vânturarița, unde gențiana și floarea de colț sunt prezente alături de multe alte plante. În ceea ce privește fauna în munții Căpățânii fauna este comună Carpațiilor Meridionali. Ursul, uriașul patruped carpatin se întâlnește în toate pădurile. Capra neagră a fost colonizată pe munții Vânturarița și Narățu. Exemplare de cerbi, căprioare, găsesc teren propice, mai ales în bazinele pârâielor Olteț, Roman, Olănești și Latorița. Mai pot fi întâlnite și alte animale ca mistreți, lupi, râși, jderi, iepuri, veverițe. Dintre păsări semnalăm găinușe de munte, corbi, stâncuțe, codobature, acvile etc. Reptilele sunt destul de răspândite în acești munți; vipera comună, mai puțin cea cu corn, este prezentă în locuri ferite: în Buila Vânturarița, Stogșoare, Stogu, Narățu ea poate fi întâlnită mai des.  Apele curgătoare sunt populate cu pește și, deseori, iubitorii muntelului poartă pe umăr undița. Păstrăvul își caută sălaș în apele limpezi ale Latoriței, Oltețului, Romanilor și chiar în noile lacuri de captare. În cursul mijlociu și inferior al pârâielor se pot pescui exemplare de zglăvac, clean.

Priviți din șesul Polovragilor, din Vaideeni,  de pe culmea Slătioarei, din Horezu, Măldărești, Costești,  Pietreni, Bărbătești, Cheia până la Băile Olănești  pieptul dezgolit al masivelor Căpățânii și Buila Vânturița ce par tăiați cu paloșul contrastează cu verdele câmpiei prin albul lor de marmură dar și cu restul înălțimilor împădurite. Admirând aceste culmi siguranța este îmbinată cu plăcerea priveliștei largi din natură și rămâi înmărmurit de orizontul ce ți se deschide, ca într-o dioramă. Pășind pe aceste meleaguri tainice adânca uimire te pironește locului. La tot pasul sunt tablouri atât de sănătoase și înviorătoare încât nu știi cum trece vremea.

II. DRUMEȚIEA PROPRIU-ZISĂ

Munca intelectuală stăruitoare și studiul Naturii lui Dumnezeu sunt îngerii care mă vor călăuzi de-a lungul tuturor vicisitudinilor vieții ăsteia, aducându-mi alinare, tărie și o vigoare de neabătut -Albert Einstein (1879-1955) -fizician, filozof și teoretician de origine evreiască.

Amintirile se împletesc uneori armonios prin cenușa memoriei iar tăria puternică a unor clipe trăite la intensitate maximă rămân pentru întotdeauna podoabele neprețuite ale vieții. Din ciclul drumețiilor mele montane partea dedicată vizitării ținutului pitoresc al Olteniei de sub munte ocupă un loc special. Zona în general emană un farmec aparte, probabil existând și reminescențe ale copilăriei mele petrecute cu drag pe valea Oltului în ținutul fermecat al Loviștei. A urmat apoi adolescența cu tumultul ei zburdalnic cu desele escapade în perioada toridelor vacanțe de vară pe la Călimănești la băi sau în Râmnicu Vâlcea la mătușa sau verii mei, plimbările la umbra serii prin parcul Zăvoi. Mi-au rămas dragi aceste locuri ca și cum le-aș cunoaște de o viață. Dar anii au trecut ca vântul însă farmecul acestor locuri a rămas același cu Cozia zâmbind condescedent spre crestele Căpățânii și ale Builei ce îmbrățișează plaiurile Vâlcei cu păduri și stâncării semețe însă și cu pășuni mănoase numai bune pentru practicarea păstoritului. Dacă în 2017 am avut ocazia să vizitez nestemata de stâncă a Coziei urma desigur vizita omologilor săi Căpățânii și Buila-Vânturarița care parcă ne adresau rugi fierbinți să le călcălm plaiurile. August 2020. Pandemia își vedea de treaba ei cum s-ar zice iar insecuritatea, nesiguranța și panica ce se instalaseră la începutul primăverii încet, încet au început să dispară. Lunga perioadă de inactivitate dictată de starea de urgență m-a văduvit de mult sperata vacanță judecătorească. Doar două săptămâni seci de concediu urmau să prefigureze întregul sezon estival. Cu toate acestea tărâmurile fermecate ale Vâlcei și Gorjului ne zâmbeau tentant având avantajul unei distanțe relativ scurte față de casă. Și atunci hotărâți și cu temele făcute cum s-ar spune într-un weekend torid de august purcedem spre Căpățânii cu al său univers arhaic înțesat de legende și  plin de istorie. Una e când mergi relaxat în excursie sau străbați ca vilegeaturist valea Oltului și alta e când o faci de nevoie constrâns de împrejurări încărcat de stresul cotidian și de timpul limitat. Poate pe viitor când se va construi mult sperata autostradă, șoseaua ce străbate ca o panglică nestemata vale a Oltului să rămână doar pentru plimbări cu autoturismul în tihnă pentru a-i admira mai în profunzime farmecul și valențele conferite de feericul peisaj montan din jur. Scăpat parcă din chingile munților fermecătorul Olt plăsmuiește după defileul Coziei unul din colțurile din minunata noastră țară, în care farmecul naturii se îmbină cu darurile ei neîntrecute. Pe malul drept al Oltului șoseaua mărginită de bătrăni arbori duce spre Călimănești, Căciulata; pe stânga întinsul câmp de la Jiblea, cu impunătorul tablou al plopilor înalți înșirați în lungul șoselei către Curtea de Argeș. E un ținut cald din natura ce captivă prin contraste apropiate, e un cuib  important de locașuri parcă atrase de taină și frumusețea locului. În Călimănești,  case orășenești cu câte două rânduri se îndeasă spre centru, dar mai frumoase rămân cele vechi bătrânești, cu cerdac sprijinit de stâlpi crestați. Continuă apoi drumul vălurat, panglică albastră a Oltului pe câmpurile numai semănături dinspre Bujoreni. În fund, pădurea deasă umbrește terenurile slab ondulate și numaidecât ca trezit dintr-o dulce visare poposești pe  plaiurile de la Râmnicu Vâlcea. Ce va fi determinat pe primii locuitori să întemeieze aici loc de statornicie e uşor de presupus: poziţia ad­emenitoare, strategică, la mai puţin de 20 de kilometri de la ieşirea Oltului din defileul strimt al munţilor si frumuseţea împrejurimilor. Într-adevăr, oraşul e situat la dreapta râului, aproape de ieşirea acestuia din munţi, într-o depresiune colinară formată de valea largă, cu terase, a Oltului şi dealurile de peste 500 de metri ce se înalţă nesimţit, pierzîndu-se sub poalele albastre-cenuşii ale Carpaţilor. Poziţia oraşului îndeamnă la reflexie asupra iscusinţei cu care înaintaşii noştri s-au priceput cu secole şi chiar milenii înainte să-şi dureze ctitoriile. Un arc se întinde, coarda flexibilă ajunge la limita de dincolo de care nici o sforţare nu mai e posibilă, şi lemnul suplu al săgeţii zvîcneşte, căutîndu-şi libertatea deasupra dealurilor de smarald scăldate în soare. Săgeata din poveste e echilibrul, isteţimea şi instinctul de conservare al vâlcenilor, dar şi înclinarea lor pentru frumos. Fiindcă, alături de eforturile întru dăinuire (oraşul e aşezat la intersecţia multor căi şi vaduri de comunicaţie şi în apropierea unui centru milenar de exploatare a sării şi de culegere a aurului din nisipul Oltului), locuitorii de demult trebuie să se fi însufleţit, nu mai puţin decât con­temporanii noştri, la murmurul vrăjit al Oltului sau la reflexele de aur ale pajiştilor nicăieri frumoase ca aici în dimineţile de primăvară sau în serile de vară, cînd întunericul se îngemănează cu lumina.

Ne cazăm la o pensiune înspre satul Goranu pe celălalt mal al Oltului și numaidecât de la malul acestuia admiram pentru a nu știu câta oară spectacolul pe viu al zonei.

Către nord se înalță creasta Coziei, cu despicătura Oltului. Stânci golașe, de culoare trandafirie, strălucesc mai îmbujorate în bătaia soarelui înclinat spre asfințit. Către sud, sclipesc turlele vechilor biserici din Râmnicu Vâlcea, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân și Radu cel Mare. Spre apus se întind dealurile împădurite de la Ocnele Mari și de la Olănești.

Ne reîntâlneam cu Oltul aflat aici în plină maturitate după ce în urmă cu o lună în Hășmaș îl lăsasem acolo la Bălan de la faza unui pârâu ce părea a acumula forțe nestăvilite. Și periplul prin Vâlcea continuă de la malul pârâului Olănești admirând în apusul soarelui dealurile împădurite ale Olăneștilor.

Există în fiecare fiinţă, probabil, o dimensiune a nesfârşitului, venită din spaima în faţa morţii, pe care o proiectează asupra lumii înconjurătoare sub forma respectului pentru durată, pentru perenitate. Acelaşi lucru se observă şi în legătură cu oraşele. În ceea ce priveşte Rîmnicu-Vâlcea, vechimea lui e incontestabilă. El se prenumeră printre primele trei oraşe din Țara Românească atestate documentar.  Orașul, scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele „Valea Răii” și „Stolniceni”. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării. Însă intrarea în istorie a Rîmnicului e legată de numele lui Mircea cel Bătrîn. Oraşul este pentru prima oară amintit într-un hrisov semnat de domnitor la 20 mai 1388, prin care acesta dăruieşte ctitoriei sale, mănăstirea Cozia, printre altele, o moară în Rîmnic. Un an mai tîrziu. Mircea descinde la Rîmnic, însoţit de staful său de dregători, şi emite un act care confirmă pentru prima oară existenţa Rîmnicului ca oraş. Pe Mircea îl găsim îndrăgostit de locurile Vîlcii încă din primii ani de la urcarea sa pe tron. Legenda spune că voievodul, obosit în urma unei lupte, adoarme sub umbra unui nuc, pe malul Oltului, şi are un vis în care Dumnezeu îi dă speranţă şi încredere. Pe locul unde a avut vedenia a ridicat el mănăstirea Cozia, una din cele mai impunătoare podoabe de arhitectură feudală din Ţara Românească. Fireşte, Mircea a fost atras aici de frumuseţea peisajului, dar şi de excepţionala disponibilitate strategică a aşezării. În secolul al paisprezecelea, şi încă în multe secole după aceea, până la construirea, sub ocupaţie austriacă, a căii Carolina şi mai apoi a liniei ferate prin trecătoarea Turnu-Roşu-Cozia, peretele stâncos împiedica complet comunicaţia spre miazănoapte, închizând într-un inel de piatră pajiştea îngustă prin care îşi tăiase Oltul calea, şi făcând din zidurile mănăstirii o cetate tare, inexpugnabilă. Dacă am încerca să ne întoarcem cu şase sute de ani în urmă şi să reconstituim imaginea de atunci a Coziei, ar trebui să ridicăm un zid de piatră în aripa de miazănoapte a mănăstirii, lăsînd un spaţiu strîmt cât să-şi strecoare Oltul apele, să ştergem aşezările mai noi din preajmă şi pe acelea ce s-au adăugat ulterior în zidurile din incintă, şi să înlăturăm restauraţiile făcute în veacurile următoare. Am căpăta înfăţişarea aproximativă a lăcaşului de închinăciune, asa cum i se arăta lui Mircea când apărea călare pe potecile ce-l aduceau din Rîmnic.

Că Râmnicu Vâlcea era „oraș domnesc”, reiese și dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor românești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel:”orașul domniei mele la Râmnic”. Tot așa, Matei Basarab, va menționa că „am fost la preumblere peste Olt la orașul domniei mele la Râmnic”. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârșitul anilor 1970) se construiește „prima moară de hârtie” (fabrică), de către „boierii Rudeni”. Pe dealul care străjuiește orașul în partea de nord, în „Cetățuia” construită pe el, la 2 ianuarie 1543 este asasinat de către boierii „Neagoe” și „Drăgan”, domnitorul Radu de la Afumați. „Cetățuia”, care este un fel de simbol al orașului, este un mic fort construit prin secolul XIV sau secolul XV pentru a păzi „reședința olteană” a domnilor, scaun obișnuit al Banilor și a noii episcopii.

Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada 1718-1739, implicit și a orașului, a dus la incendierea lui și transformarea în fortăreață de apărare. Dar istoria își urmează cursul zbuciumat și în secolul al XVIII-lea găsim la Râmnic o bogată activitate culturală, datorată marelui cărturar Antim Ivireanul (1705) care pune aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite bijuterii literare ale spiritualității românești și nu numai. Primele cărți tipărite „Tomul bucuriei” și „Antologhion” au făcut ca marele istoric  Nicolae Iorga, să denumească  Râmnicul Vâlcea „capitală a tipografiilor”, iar un capitol al „Literaturii române vechi”,  poartă titlul „Epoca lui Chesarie de Râmnic”. La 29 iulie 1848, în parcul „Zăvoi”, se intonează pentru prima dată cântecul „Deșteaptă-te, române!” compus de Anton Pann pe versurile lui Andrei Mureșanu, la ceremonialul organizat pentru cinstirea victoriei revoluției și sfințirea „stindardelor libertății naționale”. Peste ani, în urma revoluției din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” devine imnul național al României. Remarcăm prezența ca refugiat în Râmnicu Vâlcea a bunicului dinspre mamă al poetului Octavian Goga, preotul „Ion Bratu”, care jucase un rol important în evenimentele revoluționare ale anului 1848. Anton Pann a fost un membru marcant al comunității orașului. Locuința condeierului și tipografului a fost casa în formă de „culă” din actuala stradă Știrbei Vodă, azi „Muzeul memorial Anton Pann”. Din acest loc pleca pe drumurile județului acest „fiu al Pepelei” către satele care i-au oferit nestemate folclorice necesare desăvârșirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formația corală care a intonat pentru prima dată „Deșteaptă-te, române!”.

Strâns legată  de dezvoltarea  economico-industrială a orașului Râmnicu Vâlcea îl constituie existența primelor fabrici de hârtie și a tipografiilor cu o importanță deosebită în dezvoltarea socio-culturală atât a urbei, cât și a ținutului adiacent. Dar acest fapt nu era de ajuns. Orașul la sfârșit de veac XIX, început de veac XX, cu o populație cifrată la circa 7600 locuitori, era cunoscut ca un important centru comercial și manufacturier. Astfel, se găseau aici mai multe fabrici de cărămidă, de țigle și teracotă, fabrici de paste făinoase, mori pentru cereale și multe ateliere meșteșugărești. Avea apoi să se adauge o fabrică de tăbăcirea pieilor de animale și încălțăminte.

Instaurarea regimului comunist a dus la o puternică dezvoltare industrială a orașului. Atunci, pe lângă fabricile de căramidă, atelierele meșteșugărești adunate în „cooperative”, apare în Râmnicu Vâlcea o fabrică de „placaje din lemn” cuplată cu una de mobilă. De asemenea, fabrica de piele și încălțăminte, naționalizată, se dezvoltă. A apărut și o fabrică de conserve, celebră la Râureni inițial numai pentru valorificarea fructelor din zonă (marmelade și dulcețuri), apoi și pentru prelucrarea legumelor și carne. Ulterior a luat ființă „Uzina de Sodă Govora” în anul 1954. Denumirea de „Govora” se datorează faptului că CFR-ul dăduse denumirea de „Halta Govorii” pentru stația care deservea stațiunea Băile Govora aflată la 12 km. Această uzină va constitui prima întreprindere care a pus baza platformei petro-chimice a orașului, Oltchim, care a început să se dezvolte după anul 1970.

După Revoluție avântul industrial al orașului  a mai scăzut din intensitate acordându-se o pondere mai importantă serviciilor. Oraș modern și dinamic Râmnicu Vâlcea încă își mai păstrează rădăcinile puternic ancorate în negura timpului fiind parcă hărăzit cu toate darurile.  Aşezarea lui, ca a mai tuturor localităţilor vechi, a căutat apa şi umbra ocrotitoare a dealurilor. Apa poartă numele Oltul, iar dealul împlântat în mijlocul oraşului, Capela. Numele Oltului e milenar, al Capelei datează doar de cîteva sute de ani, amintind de o capelă franciscană ce va fi existat ascunsă în frunzişul pădurilor de fag parcă anume pentru a da oraşului ecouri de legendă.

Dar farmecul oraşului nu constă numai în măreţia peisajului sau gingăşia caselor ce mai păstrează, unele, parfumul veacului trecut, ci şi în istoria sa, sedimentată în decursul timpului în straturi vii, doveditoare ale dăinuirii oamenilor în aceste locuri, fără întrerupere, din vremuri tot atât de vechi pe cât pământul, păstrătorul tuturor tăcutelor podoabe ale adevărului.

Emoții puternice copleșite de istoria și farmecul locului, parcă așa a fost reîntâlnirea mea cu Vâlcea loc drag al copilăriei mele. A fost o noapte memorabilă atunci când ne-am plimbat în taină pe străzile vechii urbe și un preambul fericit a ceea ce urma să se deruleze în continuare.

A doua zi dimineață cu forțe proaspete ne avântăm spre Polovragi. De la Râmnicu Vâlcea până la Târgu Jiu începe frumosul drum în curmezișul Olteniei, pe sub poala munților. Culmile de dealuri se lasă-n lungul apelor, așa încât drumul mereu suie și scoboară, cu privilești variate, într-una, când asupra munților, când asupra văilor bogate-n sate. Treci ape iuți și limpezi; străbați printre livezi încărcate toamna de rod. La tot pasul sunt tablouri atât de sănătoase și înviorătoare, încât nu știi cum trece vremea.  Și numaidecât respiri mulțumit în orășelul Horezu, aflat în una din acele depresiuni ca o covată caracteristice Carpaților. O margine se ridică până-n creasta munților; cealaltă e formată de culmea Slătioarei, spinare de deal izolat, acoperit cu dantela frunzișului de mesteacăn. Și drumul continuă cu suișuri și coborâșuri line până în șesul Polovragilor. Ajuns aici te freci la ochi. Nu e o înșelătorie, nu, nu e prefacere magică a locurilor. Cât vezi, un șes întins, neted ca-n Bărăgan. Umezeala terenului face să fie acoperit cu o pajiște sănătoasă verde peste tot. Este capătul răsăritean al tipicii depresiuni ce se întinde de la Târgu Jiu, în imediata vecinătate a zidului de munți, tăiat de paloșul năzdrăvanului. O despicătură, ca un șanț adânc în zidul alb de calcar, arată ieșirea Oltețului în larg.

Un portal tradițional străjuit de doi daci sculptați în lemn parcă ne introduceau în lumea mitico-legendară a locurilor peste care domnește încă umbra vestitului zeu dac Zalmoxis. Și pășim timid prin împărăție cum s-ar zice toropiți de căldura dogoritoare a lunii august. Satul părea liniștit cufundat în existența sa milenară iar tabloul impresionat al intrării în Cheile Oltețului își desăvârșea măreția prin somptuozitatea sa. Pe măsură ce înaintam simțeam la dreptul cum natura mărește intensitatea simțămintelor născute prin contemplarea operei omenești.

După câteva sute de metri la intersecție cotim la dreapta pe str. Drumul lui Zalmoxis și numaidecât ajungem pe un larg promotoriu unde înconjurată ca o cetate, cu ziduri de piatră și porți boltite înalt, mănăstirea Polovragi pare un semn de hotar așezat între două lumi – cea a câmpiei și cea a înălțimilor dacice. De altfel lăcașul de cult ctitorit de Brâncoveanu a luat actuala formă fiind clădit pe mai vechea temelie a unei biserici ridicate încă din anul 1505 de Radu si Pătru, fiii boierului gorjean Danciu Zamora. Puține lăcașuri ortodoxe se pot mândri cu o vechime atât de mare. Sunt 500 de ani de când mănăstirea gorjeană își păstrează misterul, ascuns în numele ei: Polovragi – planta medicinală străveche (polovraga) sau criptograma straromana, ce s-ar traduce prin „Câmp vrăjit”. Biserica în stil bizantin, cu turn octogon pe bază pătrată, cu stâlpi cilindrici  la intrare, este străjuită de doi molizi înalți, neclintiți în impunătoarea lor înfățișare. Numai linul și monotonul glas al gurii de apă de la cișmeaua de lângă biserică întrerupe zi și noapte liniștea deplină a mănăstirii. Cei câțiva călugări care își duc viața aici nu aud râs și vorbă decât în timpul verii, când drumeții se rătăcesc nu atât pentru mănăstire, cât pentru peștera lui Pahomie, adânc săpată în malul Oltețului.

Dar aici la Polovragi, trebuie să umbli cu sfială și luare aminte. Esti chiar pe locul sfânt al bătrânilor geti și al primilor pustnici crestini, refugiați in puzderia celor 84 de peșteri. Iar în prezent toate aceste legende par a se împleti cu adevărul transpuse prin  Muzeul în aer liber al figurinelor dacice. Depășind arcada din lemn de la intrare parcă păsești într-un portal al timpului. Lași în urmă contemporaneitatea și numaidecât te simți transpus cu mii de ani în urmă. Deîndată faci cunoștință cu o familie dacică formată dintr-un bărbat, o femeie şi un copil. Femeia îţi arată fântâna de unde îţi poţi potoli setea, iar copilul îţi prezintă câinele familiei. Lângă Rexus, stă mândru, cocoşul casei. Captivat de acest univers ancestral faci cunoștință pe mai departe cu vechii preoți, cu războinici ba chiar  te poți  prinde în horă cu strămoșii tăi o horă milenară parcă pentru eternitate. Grație a șase oameni iscusiți  Ștefan Bara, Nicolae Rotaru, Lazăr Radu, Ștefan Strâmtu, George Bostănică și Adrian Voican aici la Polovragi putem observa, în mici frânturi istoria, mai îndeaproape decât am putea crede iar pentru a descoperii aceste minunății pe lângă pasiune se recomandă și un dram de uimire.

Am putea spune că am isprăvit cu Polovragiul dar cum poți păși pe aceste locuri fără aminti în treacăt că ele la îmbinarea șesului cu muntele au servit drept atracție pentru cei de dincolo de munți ce apucând cu oile la iernat nu s-au mai întors îndărăt sau, cine știe din ce cauze locale, au coborât muntele, așezându-se în cel dintâi popas ce l-au găsit prielnic pentru trai.  Toate drumurile Gorjului care urcă spre Transilvania se opresc în poarta mănăstirii Polovragi. Nu ai pe unde să înaintezi. În spate, puse de-a curmezișul, stau culmile Căpățânii și ale Parângului, despicate de apele repezi ale Oltețului. Doar gândul bate peste cele două masive stâncoase înfipte în cerul verii, și drumul oilor, pe care ciobanii ardeleni au coborât în câmpiile oltene. Cu tradiții legate de păstorit și transhumanță, comuna este renumită pentru prelucrarea artistică a lânii și confecționarea de instrumente muzicale, dar și pentru portul popular ciobănesc cu influențe din zona Mărginimii Sibiului. Deși s-a manifestat mai pregnant în secolele XVII-XVIII exodul ardelenilor de peste munţi a fost dintotdeauna, iar Carpaţii n-au fost o stavilă a românilor de pe ambii versanţi ai munţilor. În prezent loc binecuvântat și plin de bogăție, Polovragiul din punct de vedere al ocupațiilor tradiționale, este cunoscut ca zonă de practicare a pomiculturii, creșterea animalelor, artă populară tradițională, exploatarea și prelucrarea lemnului. De asemenea trebuie remarcată poziția acestuia privilegiată din nordul Olteniei unde există una dintre cele mai mari concentrări de mănăstiri din țară, majoritatea din ele aflându-se în apropierea acestui loc minunat.

Pierduți în acest univers ancestral am uitat cu desăvârșire  de noțiunea timpului. Ne-am trezit însă repede ca după un duș rece în dreptul zidurilor mănăstirii când reperând indicatorul de marcaj ne-am dat seama că realitatea era mai cruntă decât ne așteptam. Până la Curmătura Oltețului pe marcaj triunghi albastru ni se afișa sec o rută de numai 27 de kilometri pe care urma să o parcurgem la pas.

Dar din anticameră în anticameră frumusețile zonei ne-au dirijat din nou corabia pe ape line și pe culmile visării. Depășim zidurile mănăstirii și numaidecât pătrundem pe drumul cioplit în munte al Cheilor Olteţului. Ocolind mănăstirea, șoseaua formează o buclă la dreapta, apoi traversează un pâlc de pădure; de aici începe drumul forestier de pe Olteț.

După șipot, șoseaua se apropie de pereții vineții și intră în Cheile Oltețului. Pe măsură ce înaintam simțeam cum apa râului se aude zbuciumându-se între cleștii de piatră, în timp ce șoseaua se strecoară cu greu pe lângă pereți. Pătrunzând în acest labirint stâncos simți cum instantaneu priveliștea de aici te atrage ca un magnet. Vreme de câteva clipe, nu-ți poți lua ochii de la tabloul sobru și impunător al pereților Oltețului.

După circa 1 km șerpuind printre aceste piese de dominou poposim pe nesimțite la gura Peșterii Polovragi. Contactul cu această minunăție a naturii ascunsă tainic în măruntaiele muntelui deșteaptă în noi clipe de un intens farmec, conferite de orânduirea minunată a decorului natural, ca un popas pregătitor pentru lupta cea nouă. Intrarea în peșteră a fost făcută artificial, prin dislocarea peretelui vestic. Acest lucru s-a întâmplat prin anii ’60, odată cu realizarea drumului forestier. Înainte, în peşteră se intra printr-un loc foarte îngust, aflat la o înălţime de câţiva metri pe versantul muntelui, după care se cobora în interior doar pe o frânghie.  Ne integrăm într-un grup de drumeți și însoțiți de un ghid autorizat pornim în explorarea universului subteran și tainic al Oltețului. Peștera e atât de tainică în întunericul de hrubă cu stalactice aici mai bine păstrate încât nici nu te miră că poporul a urzit pe seama existenței sale nenumărate legende ba chiar că fundul ei răspunde în Transilvania.  În tainița ei ar fi trăit Zalmoxe, zeul dacilor iar lacrimile lui picură și azi din vârful țurțurilor de piatră. E plânsul veșnic al aceluia care a trăit să vadă sfârșitul poporului său vrednic.  Aceste plăsmuiri ale poporului, reminescențe înnegurate din vreun adevăr îndepărtat, se bizuie nu numai pe adâncul de nepătruns al peșterii, ci și pe Oborul de deasupra muntelului Piatra Oltețului, cu încăpere săpată-n stâncă, cu mari stânci rotunjite luate drept pietre de mormânt ale uriașilor.

Peştera Polovragi este situată la o altitudine de 670 m şi are o lungime de aproape zece kilometri, fiind una dintre cele mai lungi din România. O porţiune de 900 de metri este electrificată şi luminată. Neoficial, galeriile se întind pe 27 de kilometri. Este alcătuită dintr-o galerie principală, din care se desprind mai multe galerii laterale, multe dintre ele colmatate cu aluviuni. Din tavan pornesc mai multe hornuri. Deasupra peşterii se află ruinele unei aşezări dacice fortificate, despre care se spune că ar avea o legătură directă secretă cu peştera printr-o galerie. În peşterile din Cheile Olteţului, inclusiv în Polovragi, se întâlnesc liliecii de peşteră, plus două specii de păsări foarte rare în România: lăstunul de stâncă şi fluturaşul de stâncă. Temperatura înăuntru este constantă: se înregistrează 10 grade Celsius atât vara, cât şi iarna. Activul Peşterii Polovragi este un râu subteran – Cerna, care se varsă în râul Olteţ, sub nivelul vizitabil deschis. Pe cursul subteran al râului există o succesiune de lacuri şi „sifoane“, unde se pot face scufundări. O legendă veche spune că Zamolxe, zeul dacilor, s-ar fi retras în Peştera Polovragi, după cucerirea Daciei de către romani. De altfel, în peşteră se află o formă calcaroasă care seamănă cu un jilţ, ce poartă denumirea de „Tronul lui Zamolxe“. Iar picăturile de apă ce cad de pe vârfurile stalactitelor ar fi lacrimile acestuia, care plângea soarta poporului său. Această credinţă populară este consemnată de Alexandru Vlahuţă în lucrarea „România Pitorească“ (1901). În peşteră şi-a găsit adăpost timp de o jumătate de an călugărul Pahomie, care a desenat pe unul dintre pereţi un schelete cu o coasă în mână, care întruchipează moartea. Peştera a mai adăpostit alte numeroase persoane aflate în momente dificile, mărturie stând însemnele lăsate pe pereţii peşterii, unele dintre acestea datând din anii 1700. Din acest motiv s-a crezut că aici ar putea fi ascunse comori.

Și astfel, din tablou în tablou, ochii nu se ostenesc, iar sufletul e mereu împrospătat de mulțumirea născută din ceea ce vezi. Pe nesimțite am ajuns și la capătul vizitabil al peșterii. Alegem să facem o filmare integrală cu drumul de întoarcere simțindu-ne din nou transpuși în mrejele vremurilor de altădată când strămoșii noștri daci parcă ne-au salutat de mai aproape prin diferite chipuri antropomorfice definind viața ancestrală de altădată, după imaginația meșterului care nu poate fi altul  decât natura servind drept pildă de statornicie și perenitate și aici pe plaiurile nestemate ale Olteniei de sub munte.

                                                                        Video-explorarea Peșterii Polovragi

Părăsim Peștera Polovragi nu înainte însă de a face un scurt popas în fața peșterii unde de pe un promotoriu de beton improvizat de localnici privim cum în jos se definește hăul pe unde curge Oltețul. Albia apei se află cam la 20 de metri sub nivelul drumului. Peisajul e de o sălbăticie rară. Dacă priveşti în jos, la râul care curge, te cuprinde o stare de ameţeală, însă o stare de amețeală plăcută amestecată cu o sete nepotolită la gândul că la întoarcere tocmai pe acolo pașii ne vor îngâna în explorarea uneia dintre cele mai frumoase opere ale naturii pe care râul Olteț a plăsmuit-o aici la granița masivelor Parâng și Căpățânii.

 Însă n-avem vreme să ne gândim prea mult. Ne uităm încă odată într-o înfrigurare intensă, provocată de împletitura furiei dezlănţuită de apă cu podoaba stîncilor şi a arborilor din jur după care ne continuăm periplul pe drumul forestier întortocheat pe deasupra cheilor. De acum încolo pereții înalți însoțesc drumul ce urcă în curbe strânse lângă apele învolburate. Preț de 2 kilometri călătoria e plină de farmec neîntrecut. Retrăiești peripețiile vieții. Poți mai atent observa toată mândra înfățișare a naturii, care-și schimbă decorul de la cot la cot. 

Ajungem și în dreptul viaductului ce marchează intrarea în cheile propriu-zise ale Oltețului.  De aici se poate coborî  la malul pârâului pentru temerarii ce doresc a parcurge cheile pedestru prin apă într-o aventură de neuitat. Privind în jos o cascadă trage dungă de lapte în desișul pădurii iar razele soarelui mângâiau ca un piedestal fascinanții pereți de stâncă ai Oltețului. Admirând acest scenariu ne-am prefigurat în gând faptul că de aici în ultima zi dedicată drumeției urma să coborâm în jos pentru a defila în voie prin apă prin palatul de cleștar săpat de neostoitul pârâu Olteț.

Ne continuăm traseul printre versanții prăpăstioși întovărășiți de apele de smarald ale Oltețului care se vârtejesc, spumegă și vuiesc între bolovani măcinând pereții.  Pe mai departe lungimea părții înguste a cheilor măsoară 1,5 kilometri. Pe măsură ce înaintam  am simțit cum treptat, cheile cedează locul văii strâmte, împădurite și parțial stâncoase. Stâncile au început să se retragă discret în frunzișurile făgetului iar drumul forestier se apropie de albia râului. Zbuciumul apei s-a mai domolit și numaidecât poposim în locul denumit Luncile Oltețului.

Ieșind din cotloanele înstrâmtorate ale cheilor aici instantaneu ne pălește o căldură insuportabilă. Toropiți de arșită mai înaintăm încă trei kilometri mai puțin spectaculoși până la fostele cabane I.F Izmana. A urmat apoi cabana I.F. Țeperig și fostele exploatări miniere Ribai. Pe acest segment de drum cursul Oltețului este mai liniștit, căci străbate în curmeziș pături mult mai mai moi, ușor de învins. Totuși nu lipsesc repezișuri și mai ales genuni limpezi ca oglinda.

Răsăritul soarelui mai ales la munte deșteaptă simțămintul că parcă tot ce este mai bun și frumos este pe cale să ți se arate din nou deîndată ce perdeaua de ceață se risipește iar razele soarelui cu conturul neted intensifică lumina deșteptând din nou în tine pofta de aventură. Strângem degrabă tabăra și pornim neabătuți în parcurgerea ultimului segment de drum până spre Curmătura Oltețului. Nu peste mult timp ajungem și la captarea Olteț. Aici prin tunelul de legătură cu Petrimanu, apele Oltețului sunt întoarse în marele colector de la Petrimanu iar de aici sunt pompate în Lacul Vidra, o realizare hidrotehnică ingenioasă. Traversăm coronamentul barajului Urlieșu și numaidecât începem urcușul în serpentine  pe pantele repezi ale muntelui Turcinu, apoi ale muntelui Boul. Dar norocul ține cu cei îndrăzneți iar această zicală s-a potrivit și acum când un echipaj de la Arii Naturale Protejate Parâng dotat cu mașină de teren ne preia spre a ne scuti de ultimii 5 kilometri istovitori. Ca și teleportați numaidecât pășim în universul larg și pitoresc de la Curmătura Oltețului la 1615 metri altitudine. Am izbândit cum s-ar spune lăsând pradă uitării pe moment, lungul maraton de 27 de kilometri parcurși până aici. Acolo la  Curmătura Oltețului văzurăm pentru a fi în asentimentul localnicilor un tablou atât de original, impozant și blând totodată dar și sălbatic, măreț, ce nu de multe ori ți se deschide privirii. Simțirăm cum întreg peisajul, ne prinde în mreje, făcându-ne niște adoratori al său fără precupețire. Aici este punctul de întâlnire a două grupe principale de munți. Spre est se deschid culmile munților Căpățânii iar spre vest culmile munților Parâng.  Spre sud  priveliștea era încântătoare când avurăm posibilitatea de a observa cum se deschide ca într-un evantai întreaga  vale a Oltețului și drumul pe care s-a urcat la ea. Spre nord ni se deschidea ca într-o panoramă întreagă, magnifica creastă a Munților Latoriței și culoarul Latoriței ce de milenii încoace încântă turiștii cu faimoasele sale cataracte. Mai departe drumul forestier pe unde am fost venind dinspre Polovragi șerpuiește pe largi serpentine până la lacul Petrimanu de unde se poate coborî la Mălaia și Brezoi pe drumul național către Valea Oltului. Prin amplasamentul său strategic Curmătura Oltețului este un punct important de plecare pe traseele de pe cei doi munți. Aici vreme de sute de ani ciobanii întreprinzători aduceau laptele și brânza ce ulterior erau preluate spre zonele de șes semn că transhumanța pe versantele înalte ale Carpaților a rămas vie și nepieritoare până în zilele noastre.

Lunga contemplare a luat sfârșit și numaidecât ne angrenăm pașii spre est, urcând prelung pe un drum de tractor creasta Căpățânii marcată răzleț cu bandă roșie, ocolind pe la nord vârful Boul până în șaua lui Maxim. Spre vest din Curmătura Oltețului se pot urma două trasee respectiv fie pe creasta Parângului spre vârful Micaia și mai încolo spre Transalpina pe marcaj bandă roșie, fie urmând drumul forestier în serpentine care coboară la Lacul Petrimanu. Pe măsură ce înaintam simțeam cum drumeția pe  culmile munților Căpățânii era parcă o invitație de a naviga impropriu aș spune pe valurile culmilor variate, admirând jocul umbrelor și mozaicul de lumină pe întinsul pășunilor pe drumul ce urcă prelung  până la vârful Nedeia și mai departe spre creastă. Prin structura lor munții Căpățânii, deși înalți,  sunt lini și brăzdați de drumuri forestiere ce deservesc multele stâne din zonă. În șaua lui Maxim ne despărțim de drumul de tractor care cotește la dreapta. Și aici ne permitem un scurt popas spre a admira din nou un nou tablou panoramic al zonei de astă dată mai complet și mult mai spectaculos decât cel admirat în Curmătură. În prim plan domină ca un trovant Munții Parâng în toată splendoarea de forme diferite iar privirea alunecă în jos până spre oglinda lacului Petrimanu. Salutam astfel un vechi prieten al nostru Parângul, transmițând simțăminte de prietenie către acest masiv unde în urmă cu trei ani întreprindeam o frumoasă drumeție întipărită parcă pentru totdeauna pe retina memoriei. În depărtare el ne zâmbea la fel de condescedent cu vârfurile Iezer, Mohorul, Setea Mare, Setea Mică la fel cum atunci confuzi ne făcea să ne rătăcim privirile în adânci depărtări spre plaiurile Căpățânii și ale Lotrului. Acum totul părea să se lege într-o simetrie perfectă semn că masivele Carpațiilor sunt o uriașă piesă de dominou care pentru a o dezlega necesită multă dorință și pasiune. Ne continuăm turul vizual admirând în profil  ruinele stâncilor de pe Piatra Târnovului care ne eclipsează și fascinează în același timp privirea  care se pierde în jos până spre văile tăinuite, nepopulate, negre de întunecimea pădurilor de brad nesfârșite ce desenează  culoarul văii Latoriței. În rest pășunile și stânele domină împrăştiate pe relativul neteziş al locului până se pierd departe în orizontul larg spre crestele munților Latoriței și Lotrului. Dacă ai privirea ageră de aici poți admira și mușuroiul masiv al Munților Făgăraș, nod din Alpi mutat în mijlocul peisajului larg străjuit de culmile prelungi ale Narățului și Coziei. Le-am observat cu greu în ceața amiezii de august însă cu dorința acerbă în sens alegoric de a întinde brațele unul spre Parâng și altul spre Făgăraș spre a le cuprinde și îmbrățișa la același piept pe cele două semețe masive ale Carpațiilor Românești ce dețin primele cele mai înalte 4 vârfuri: Moldoveanu 2544 metri, Negoiu 2535 metri, Viștea Mare 2527 metri, Parângul Mare 2519 metri.

Revenim la firul traseului  spre vârful Nedeia ținta drumeției noastre pe creasta Căpățânii. Pe mai departe traversăm panta nord-estică a muntelui Bou, urcând lent până ce ajungem din nou pe culmea principală în șaua Turcinu Mic. Traversăm șaua și intrăm pe fața sudică a muntelui Turcinu Negovanului. După ocolul vârfului atingem șaua Zănoaga Turcinului, urmărind culmea întinsă, ușor ondulată, spre sud -est, până în șaua Negovanului.

Reperăm în șir vârfurile Negovanu, Nedeia, Beleoaia precum și celelalte vârfuri semețe ale Căpățânii iar pe cealaltă parte lunga vale a Oltețului și suspinele reîncep să apară la gândul lungului retur ce urma să îl parcurgem la întoarcere. Însă acel fior rece ne trece repede atâta timp cât minunile frumuseților fermecătoare din jur nu se isprăveau. În continuare drumul șerpuiește mai departe prin pajiști ca smarag-dul iar răzleț întâlnim stâne ce domină întinderea acestor pajiști. Pe margini pădurile trimit mesageri cu sulițe,  brazi răzleți ce stau de strajă, câte doi-trei. E zîmbetul naturii printre munţi în acest decor pastoral cu rădăcini ancestrale pierdute în negura timpurilor. Te-ai opri de altfel la tot pasul, atât de multe ademeniri prezintă drumul. 

Pe măsură ce ne apropiam de șaua Negovanu, creasta cu muchia zimțuită a Pietrei Târnovului din ce în ce mai bine definită, la poala căreia se așterne pocladă de brazi  ne-a zâmbit din nou fermecător în lumina arzătoare a soarelui de august. Dincolo de ea mai spre est munții Lotrului și-au dezvăluit și ei silueta acoperiți de mantia cenușie a pădurilor însă cu tăpșan neted pe vârfuri clădind astfel o altă punte de legătură păstrătoare de taine în evocarea vechilor legende ale transhumanței din Ardeal până aici pe plaiurile Olteniei transmise din generații în generații la Novaci, Vaideeni, Polovragi, Baia de Fier.

În apropiere de șaua Negovanu reperăm o turmă de oi și numaidecât cerberii turmei ne dau târcoale. Dar întâlnirea din nou cu acești vajnici soldați ai turmelor a fost de bun augur simțind că noi drumeții nu manifestăm decât intenții pașnice și nu suntem acei oaspeți nepoftiți în universul larg al pășunilor din jur.

Într-un final ajungem și în șaua Negovanu unde poteca marcată cu bandă roșie ocolește în urcuș lejer vârful Negovanu, pe la sud și se înscrie în apropiere de colții Nedeii, paralel cu creasta, spre sud-est.  Drept în față ca doi străjeri milenari vârfurile Nedeia și Beleoaia legate printr-o șa prelungă ne amintea parcă de tabloul miniatural de astă dată transpus într-un univers pastoral,  al trapezului Viștea-Moldoveanu. Ne oprim să mâncăm pierduți în nemărginirea spațiului transplantați în minunăția naturii, în labirintul munților, în aerul curat, limpede, admirând ici și colo cum sclipeau în lumina limpede a soarelui acoperișurile de stâni ale ciobanilor întreprinzători din aceste locuri.

Cu forțe proaspete abordăm urcușul spre vârful Nedeia printr-o abatere de la potecă. Ultima porțiune spre vârf presărată cu stânci și grohotiș a făcut notă discordantă față de tot covorul vegetativ ce părea că a acaparat întrutotul acest munte. Singur doar el Nedeia se încăpățănează de a arăta drumeților că el este un haiduc rătăcit pleșuvit cu stânci ce vrea să concureze cu cei 2130 de metri ai săi laolaltă cu celelalte vârfuri semețe ale Carpațiilor. Și astfel am ajuns pe vârful Nedeia una din cele mai înalte culmi ale Vâlcei simțind cum drumeția pe crestele Căpățânii reprezintă ea însăși apoteoza unei călătorii inițiatice pe potecile vechilor ciobani de pe ambele versante ale Carpaților pentru care nu existau granițe, stăpâniri vremelnice ci doar puncte identitare comune ce au menținut unitatea de neam și limbă de-a lungul sutelor de ani. Priveliștea de pe vârful Nedeia cel mai înalt vârf al munților Căpățânii este înviorătoare. Aici priveliștea spre Negovanu și Curmătura Oltețului, precum și spre Parâng este încântătoare.  În continuare privirea te poartă și asupra văii Repedea și a munților învecinați, Târnovul în stânga și Ursu-Căpățâna în dreapta. În rest Lotru, Narățu, Cozia și Făgăraș par a se prinde aici într-o horă ancestrală zugrăvind astfel un alt tablou epocal al Meridionalilor.

Clipele visării noastre par a se pierde în eternitate dacă nu ar fi alterate de efemeritatea unei vieți trecătoare. Părăsim cu adâncă mulțumire în suflet această culme nestemată a Olteniei și numaidecât poposim în șaua Nedeii. De aici privind în larg observăm cum creasta Căpățânii își desăvârșește apoteoza până înspre culmile stâncoase Builei cu impresionanta sa spinare calcaroasă bijuterie de piatră cu ținută distinsă în rândul cetăților montane din zonă. Rând pe rând în șir observăm salba de vârfuri Căpățânii 2094 metri, Ursu 2124 metri iar în largi depărtări Zmeureț 1958 metri și Gera 1886 de metri. În spate ne zâmbesc de asemenea pierdute în văzduh crestele Parângului iar în plan mai apropiat vârfurile Nedeia și Negovanu pe unde am venit.

Din șa urcușul până la vârful Beleoaia nu durează mai mult de 10 minute însă ajuns acolo sus ești în măsură să îți împlinești un vis acela de a admira nestematele săpate în calcar ale Vâlcei. Aici de pe vârful Beleoaia 2094 metri, masivul Buila-Vânturarița aceea Crăiasă a Olteniei pare o odraslă rebelă ce își etalează mândră sălbăticia și frumusețea, sub oblăduirea cușmelor înalte și bătătorite ale Căpățânii. Această ultimă imagine înspre creasta Builei admirând zidul lung de pietre ce lucesc în bătaia, numai pripoare și răni ne-a făcut numaidecât să ne îndrăgostim la prima vedere de acest munte iar acolo pe vârf în Beleoaia am încheiat un legământ solemn că următoarea drumeție de toamnă în septembrie va fi în Buila barem pentru a-i mângâia un pic gingașele stânci dăltuite în ținutul fermecat al Vâlcei.  În rest acolo pe vârf era o liniște de genune.  Nici un murmur de izvor. Era doar măreția naturii cu sălbatica ei frumusețe de te face să-ți pierzi privirea spre fundul adânc, cu jocul umbrelor de nori proiectate pe largul careu al munților. Aceasta a fost răsplata ostenelii noastre către înălțimi pierduți singuri în imensitatea desfășurată cât poți desluși cu privirea. Gândurile și ele adorm sau sunt împrăștiate de varietatea farmecului din față. Doar soarele își făcea drumul său tras în nemărginirea spațiului. Cât e lumina lui, singurătatea o poți suporta, deplina izolare în mijlocul naturii te înfrățește cu tot ce te înconjoară. Și aici pe plaiurile Olteniei montane am  putut să trăim clipe de destrămare completă a eului,  să ne dăm pentru a nu știu câta oară  seama că poftele lumești sunt trecătoare iar frumusețile naturii nepieritoare.

Legendele eroice grecești au început cu Iliada dar s-au continuat cu Odiseea. Însă de această dată lumina caldă și mângăierea oferită de atâtea și atâtea priveliști frumoase admirate parcă s-au transpus și în inima și sufletul oamenilor care populează aceste locuri iar ei au fost în măsură să ne ofere un exemplul viu în această privință deturnând cursul firesc al legendei.  Returul până la Curmătura Oltețului l-am făcut în circa două ore iar de acolo urma chinuitorul drum forestier lung și tărăgănat.  Parcurgem o porțiune de circa 7 kilometri și numaidecât o familie binevoitoare din Vâlcea aflată în zonă la cules de ciuperci și-au oferit toată bunăvoința și disponibilitatea de a ne conduce cu mașina până la baza cheilor. Zeița Fortuna ne-a zâmbit și de această dată grație acestor oameni inimoși ce ne-au admirat curajul și îndrăzneala confirmând încă odată că ospitalitatea românească este peste tot acasă. Nu pot să uit emoțiile și uimirea întipărite pe chipul acestei familii dornică să ne testeze voluminosul bagaj de munte. Și astfel seara ne-a prins în zona km. 6 al drumului forestier foarte aproape de zona cheilor. Campăm într-un desiș de pădure și numaidecât ne cufundăm într-un somn adânc cu mulțumirea în suflet și în inimă că am trăit clipe de neuitat cutreierând plaiurile odinioară străbătute de vechii ciobani ardeleni pe care pribegia și asupririle străine le-au mânat destinele prin aceste locuri magice.

Dimineața ne-a regăsit cu forțe proaspete dornici să completăm aventura prin ținurile de poveste ale Polovragiului.

Strângem degrabă tabăra și dornici de aventuri trăite la cote maxime ne apropiem de zona cheilor. Ne reîntâlnim cu pereții stâncoși de la intrarea în chei semn că până în zona viaductului mai aveam de parcurs circa doi kilometri și jumătate parcuși de altfel ca-n poveste- ca vântul și ca gândul.

Ajungem la viaduct și numaidecât suntem jos la baza cheilor. Acolo jos totul ne încântă simțind însă că e numai preludiul unui fenomen mai măreţ. Ne cuprinde numaidecât emoţia aşteptării, ca şi înaintea unui spectacol dorit.

Așa a debutat aventura noastră străbătând prin apă templul de piatră al Cheilor Oltețului. Ne luăm cizmele de cauciuc din dotare și la contactul cu apa, surle şi ţimbale ne răscolesc sufletul, după ce anterior un andante ne-a  leagănat drumul până aici în visări. Aşa e şi viaţa. Pornim din loc și după trecem pe sub viaduct, orice urmă de civilizație dispare. Nu vedem decât râul ce ne întâmpină cu  vîjîitura valurilor sălbatece, care dau năvală. În faţă ni se arată uriaşe domuri năruite din care n-au mai rămas decât turnuri și ziduri surpate. Printre năruituri natura a azvîrlit poclăzi arbori și  de muşchi, într-un amestec cum numai ea ştie să-l facă atractiv. 

Ne continuăm înaintarea traversând malul apei când pe o parte când pe alta prinși acum de-a binelea în fundul pâlniei. Zăgăzuite strâns între pereții de piatră nu ne rămânea decât să admirăm și să înfruntăm la propriu apele înspumate ca de zăpadă ale Oltețului în mînie, silit să-şi facă loc din repeziş în repeziş, sărind peste bolovani cât casa, furişîndu-se printre ei, acum numai spumă, acum nevăzută. E vînjoleala între cele două forţe, luptă trup la trup, cu zgomot, cu lovituri, cu şiretenii iar noi păream doar niște figuranți pe uriașul ecran scenic încercând să întreprindem doar o mică incursiune în acest decor fabulos și sălbatic.

Ne simțeam niște pitici  în imensitatea fundului de crater, ce-şi ridică pereţii drepţi, aproape de jur împrejur. Măreţia naturii ne copleşeşte încet dar sigur, ne simţeam mărunți, dar singurătatea ne înalţă gîndurile spre culmi mai ridicate.  Pe mai departe Oltețul îşi rostogolea furios valurile, ca în scocul unei mori de giganţi. Se învolbura, lovea; nu dispera iar în sufletul nostru nu zăcea decât truda omului, care vrea să-şi atingă ţinta.

Timpul însă fuge. Ca să scapi din cotlonul ce-ţi pare infernul prin dezlănţuirea zgomotului, n-ai ce face decât să înaintezi prin apă, pe cărăruia ce ţi-o definește, să sari din bolovan în bolovan, să te opreşti după voie, să asculţi într-una muzica apei şi să-i urmăreşti truda-i neogoiată de a-şi lărgi calea. Fără să vrei îi ţii tovărăşie, ascultîndu-i cântecul izbândei şi al puterii. Acum se încordează lovind piciorul stâncii ce i se pune în cale; îl năruie, îl macină. Pe pereţii de piatră rămân semnele vârtejului ei mînios, ca nişte oale uriaşe săpate în locul bătăii valurilor. Aşchii, proaspăt desprinse din piatra mereu năruită, stau grămadă în lungul pârâului. Apa îşi îndreaptă furia asupra lor, căci prin ruinele căzute, peretele încearcă a-şi face apărare. Apa nu suferă nici o piedică în cale. Se opinteşte, mişcă bolovanii din loc, îi rotunjeşte. Ce huruitură satanică trebuie să fie pe aicea când râul rămâne stăpân, în marile viituri, după ploi ori topirea zăpezii. Pierduți în acest univers magic ajungem și în dreptul izvorului subteran de la baza peșterii. Încercăm să identificăm explanada de pe care în urmă cu două zile am admirat apele învolburate ale Oltețului însă fără sorți de izbândă. Acolo jos prinși între cleștele stâncilor păream doar niște simple furnici incapabile de a descifra și înțelege monumentala creație divină. Ajunși în dreptul izvorului muzica apei se înteţeşte deslușind sunete, de tromboane, lovituri de tobe. Credeam că spiritele pământului s-au pus la horă, la adânc, în peşteri tăinuite, a căror guri se văd ca rotocoalele negre spre creasta zidurilor între care eşti închis. Ne cuprinde neastâmpărul. Viaţa apei ne învăluie, ne înteţeşte sufletul. Izvorul zglobiu scăpat din măruntaiele pământului ne dezvăluie cascadă după cascadă fiind parcă o dungă de spumă albă  ce-şi face loc, ca un balaur mînios. E o întâlnire zgomotoasă, care naşte un peisaj neîntrecut.

Facem un scurt popas după care ne continuăm înaintarea prin spațiul care se tot restrânge. Din bolta cerului până aici o suviță albăstruie sprijinită pe muchia zidurilor înalte revarsă o dâră de lumină reliefând toată frumuseţea sălbatică a pietrelor claie peste grămadă, a crengilor încîlcite de arbori. Printre ele prin umezeala stropilor ce se înalţă din clocotul valurilor, s-a născut o adevărată grădină botanică de flori, muşchi, licheni, o întreagă apoteoză a năzuinţii spre viaţă, dar şi o împodobire a altarului măreţiei fără pereche formată de elementele firii. 

Ce mai natura acolo în chei ne-a copleşit prin puterea zămislirii de viaţă şi forme. Așa ne-am trezit noi fascinați de uimitorul tablou ce ne-a apărut în cale, de muzica zgomotoasă a valurilor, învăluiți de ploaia stropilor ce ne-au răcorit fețele. 

Aici a fost nodul frumuseţii. De acum înainte valea tot aşa de îngustă, cu năruituri mai mari, cu acelaşi joc de ape, când înspumate, când ca ochi de sirene, nu-ţi mai evocă fiorii neprevăzutului. Trăieşti în tremurul deliciului ce continuă să te întovărăşească. Deodată se face lumină. Pereţii de piatră de var, năruiţi, proaspăt ciopliţi, căptușiți cu covor de mușchi și vegetație se deschid larg. Pădurile se lasă până-n malul apei. Umbra copacilor joacă în valurile ogoiate, cu unduiri destul de repezi. Cheile Oltețului s-au terminat.  Un oftat de plăcere și un chiot de bucurie, ca după ceasuri de frenetic joc de sunete şi scenarii, îl scoţi fără să vrei, acum la final de aventură apoteotică. Oltețul devine râu de munte, ca şi fraţii săi ce dau în Olt. Valurile sunt încă iuţite o bucată de vreme, dar locul larg face ca să fie întovărăşite de case, la început răzleţe, cu polog în jur, cu clăi de fân, mai apoi cu ogoraşe de porumb defind șesul pitoresc al Polovragiului. 

Ajunși din nou în satul Polovragi poposim  mai îndelung, dar tremurul senzaţiilor trăite ne-a rămas adânc întipărit pe retina memoriei încă o bună bucată de vreme. Anii au trecut însă ne vom aminti cu drag de aceea aventură prin Cheile Oltețului într-o lume sălbatică și plină de tot felul de mistere, unde te simți copleșit de semeția pereților de stâncă care se înalță către cerul ce abia se mai zărește, ca o fâşie albastră.  Acolo civilizaţia rămâne undeva în urmă, la porţile nevăzute care separă cele două lumi și uneori cât e de frumos  să evadezi în acest univers lipsit de constrângeri și lipsuri cotidiene. Așa stă scris în frumusețile sculpturale ale Olteniei de sub munte iar eu prin acest articol v-am prezentat doar câteva din minunile pe care le deține acest ținut fascinant, ancestral,  încărcat de spiritualitate și legende mitologice. Așadar să iubim din totul sufletul Oltenia de sub munte cu ale sale comori.  Să îi călcați plaiurile iar ea nu vă va dezamăgi niciodată. 

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Drumeția din munții Căpățânii mi-a oferit ocazia vizitării unui colț fermecător al României în ținutul istoric al Olteniei de sub munte la granița județelor Gorj și Vâlcea unde transhumanța a păstrat o legătură vie a potecilor de munte din aceste locuri ce se pierd în depărtare până în ținutul pastoral al Mărginimii Sibiului. Demn de reținut este și univesul tainic al Peșterii Polovragi unde întunericul de hrubă cu stalactite mai bine păstrate a făcut ca poporul să urzească pe seama ei diferite legende mitologice ce se pierd în negura timpului vegheate de bătrânul zeu dac Zalmoxis. Peisajul pitoresc al zonei este redat de fascinantele chei ale Oltețului care în decursul a milioane de ani au modelat calcarul Căpățânii și al Parângului dând naștere unor minunate formațiuni carstice care reprezintă adevărate monumente ale naturii. Peisajul este deosebit de atrăgător datorită vegetației versanților abrupți  și al grotelor care fac din valea superioară a Oltețului o podoabă a Carpațiilor Meridionali ce merită admirată și vizitată.

                                                   Videoclip despre drumeția mea în munții Căpățânii