Ca si Cheile Bicazului, care ma uimesc de cate ori le vad pentru spectacolul unic pe care mi-l ofera, nici Cheile Dambovicioarei nu se lasa mai prejos. Cheile Dambovicioarei reprezinta una dintre cele mai incantatoare atractii ale Romaniei mele turistice. Este un loc de vis, incarcat cu multa istorie si frumusete naturala rar intalnita, pe care ar trebui sa il vada orice roman si deopotriva turistul care vine si ne viziteaza tara. Cheile Dambovicioarei se intind de-a lungul culoarului Rucar-Bran, in zona calcaroasa a Muntilor Piatra Craiului. Dambovicioara, cel mai important afluent al Dambovitei, care izvoraste din Piscul Baciului si-a creat propriul “destin” sapandu-si de milenii drumul printre stancile dure ale muntelui. Pierdut in negura timpului, paraiasul a format o zona de chei lunga de 8 km, cu aspect de adevarat canion. Portiunea cea mai spectaculoasa a cheilor se intinde pe o lungime de 2 km, intre depresiunile Dambovicioara si Podul Dambovicioarei. Aici aspectul cheilor este de-a dreptul uimitor, datorita peretilor verticali in unele parti chiar aplecati spre albia apei, care pot depasi inaltimea de 200m.

O zi frumoasa de mai ne-a insotit alene printre vaile calcaroase, prin chei, cu destinatia finala Pestera Dambovicioarei. Drumul a fost de vis frumos de munte romanesc. Numai peisaje desprinse din basmele copilariei sau din baladele noastre populare, cand citeam “pe-un picior de plai/pe-o gura de rai”… Ehei! nenumarate asemenea “guri de rai” are Romania mea turistica. Una dintre ele o reprezinta cu succes si Cheile Dambovicioarei.

N-am rezistat sa nu oprim pe drum sa mai trag cate o poza, doua, pentru ca eu, cel putin, nu prea am rezistenta in fata frumusetilor Naturii; chiar nu pot sa nu le iau cu mine acasa…in orice forma reusesc. Cum sa nu te lasi vrajit in fata atator minunatii de culmi inverzite sau stanci mai golase ale muntilor ce te cuprind din toate partile si din loc in loc alterneaza cu poienite inflorite.

Ajunsi la Podul Dambovicioarei am facut dreapta pe un drum lateral. Acesta s-a ingustat usor, urcand spre Valea Dambovicioarei si dupa cativa km iata-ne ajunsi intr-un loc incarcat de multe povesti fascinante. La intrare era o bariera si un barbat ne-a spus ca trebuie sa platim ca sa intram cu masina in chei pana spre pestera. No problem, am platit “taxa” neimpozabila si am pornit mai departe. Si asa am patruns in tara lor, a cheilor Dambovicioarei, unde paraiasul cu acelasi nume continua neincetat sa-si faureasca drumul printre masivele de piatra. Se spune ca pietrele nu vorbesc, ci doar raurile soptesc. Eu nu cred asta. Sunt convinsa ca in orice loc unde dintotdeauna apa munceste de zor ca sa-si croiasca drumul prin piatra exista o taina, doar a lor, stiuta doar de ape si stanci…Daca tu, calator iubitor de natura, esti atent si sensibil la tot ce te-nconjoara, le poti descifra taina, pentru ca Natura ne vorbeste de cate ori ii suntem oaspeti. Trebuie doar sa o iubim si sa o respectam si sa ne bucuram mereu cand pasim pe teritoriile ei strabune in drumurile noastre calatoare.

Cheile Dambovicioarei s-au creat intr-un cadru natural perfect, facand parte din Parcul National Piatra Craiului, care imbratiseaza si Masivul Piatra Mare, Cheile Dambovicioarei si Cheile Ghimbavului. Este cel mai mare complex de chei din tara. De o parte si de cealalta a drumului ne-am lasat imbratisati de masivele de piatra, imbracate mai mult sau doar din loc in loc de verdele superb al verii timpurii. Vedeam peretii atat de abrupti, dandu-ne senzatia ca parca acum se vor pravali peste noi, inghitindu-ne. Dar ei, linistiti, in lumea lor rece si tacuta, stateau demni dintotdeauna, infipti bine de tot in pamantul stramosesc pe care-l pazesc cu strasnicie. Stancile ne priveau din inaltimile lor, singuratice, dar bucuroase ca alti si alti turisti le treceau pragul casei lor milenare. Si ce ne-am bucurat si noi la vederea lor! Ne-am oprit sa le privim din toate colturile, din toate partile. Sa nu pierdem nimic din acel tablou montan deosebit, chiar daca picaturile de ploaie ne-au sacait o buna bucata de vreme. Deh, asa-i la munte: acum e soare si imediat e ploaie si-apoi iarasi soare… 🙂

Cheile Dambovicioarei sunt o mana cereasca, pe drept cuvant sunt o adevarata „gura de rai”, pentru ca aici se intalneste o flora foarte diversificata, cu aproape 1000 de specii de plante, cum sunt: gingasa floare de colt, sangele voinicului sau garofita Pietrei Craiului, care este socotita un monument al naturii. Nu se mai gaseste nicaieri in lume. Vedeti ce norocosi suntem noi, romanii?! Ce pacat ca nu toti ne dam seama cu ce bogatii unice naturale suntem binecuvantati! Mai mult de jumatate dintre speciile de plante ocrotite in Romania, se gasesc in zona Cheilor Dambovicioarei. Deci, parerea mea: pentru pasionatii de gratare sub cerul liber, undeva la munte, poate chiar in aceasta zona a Cheilor Dambovicioarei, ar trebui sa se gandeasca mai bine inainte de a afuma si ucide cu resturi si gunoaie acele locuri unice. Sunt ale noastre, ale pamantului romanesc si e datoria noastra, a fiecaruia in parte de a ocroti natura de poftele trecatoare si de meandrele destructive ale civilizatiei prezente. Trebuie sa ne gandim ca si generatiile viitoare au dreptul, ca si noi acum, sa se bucure de toate aceste locuri naturale deosebite. Deci, sa le pastram ca atare…

Micile lacrimi ale cerului de munte nu ne-au oprit din drumul nostru, trecand de miezul “fierbinte” al cheilor. La iesirea din chei am ajuns la Pestera Dambovicioara. Pe malul stang al paraului, zona este de un pitoresc aparte, cu stancile si micile cascade care se imprastie de pe cursul Dambovicioarei.

Pe drum, mai ales in apropierea pesterii se facuse deja un noroi de toata splendoarea. Erau destui turisti care asteptau dornici sa intre in sanctuarul sfant al stancii. Sus atarna o pancarda ce anunta calatorul ca a ajuns la destinatia dorita. Pentru a intra in inima pesterii, se urca pe cateva trepte din beton si gata, marea grota de la intrare te invita sa-i calci poteca si sa o cunosti indeaproape.

In gura pesterii ne astepta un pustan cu un chip vesel, care ne-a spus ca ne va fi ghid in calatoria noastra in lumea intunecata si rece din maruntaiele muntelui. Ce pot sa va povestesc? Acel copil de clasa a VII-a ne-a fost un adevarat ghid. Ne-a tot zis de fiecare compartiment prin care am trecut, ne-a aratat chipul de sarpe sapat in interiorul unei stanci sau pe cel de elefant sau de berbec… Prin glasul bland al acelui copilandru am aflat ca pestera Dambovicioara este una dintre cele mai dezvoltate din tara, formandu-se din calcare inca din era jurasica, din Masivul Piatra Craiului, datorita saparii apelor paraului Dambovicioarei, a carei vale se gaseste in imediata apropiere, undeva in aval. Am vazut si noi inainte de a patrunde in intunericul misterios al pesterii, acel firicel de apa ce a realizat in atata timp, oho, acea minune in interiorul careia usor infrigurati, ascultam si noi atunci depanarea povestilor acelui loc.

Daca la intrare, in prima parte a pesterii, am reusit sa ne mentinem corpul perfect pe verticala, avansand treptat, treptat ea se micsoreaza si se ingusteaza. Patrunderea pe cateva carari a devenit ceva mai dificila, datorita tavanului ondulat cu modele si broderii din piatra de o frumusete covarsitoare, ca si cateva stalactite si stalagmite ce sunt strajerii tacuti ai pesterii. Atentie atat la cap, sa nu va loviti de stanci sau “turturi” din piatra, dar mare atentie si la picioare, caci datorita umiditatii crescute, chiar daca pe jos se calca pe un podet din metal, datorita picaturilor de apa ce se preling din mai toate partile, acesta este foarte alunecos si se pot intampla necazuri.

Dintotdeauna mi-au placut pesterile. Nu am vizitat prea multe, dar de fiecare data mi-au dat un sentiment ciudat; un amestec de interes, placere, multa curiozitate dar si de oarece teama; cred ca de necunoscut al unui taram aflat undeva in interiorul pamantului. Poate pentru ca acolo, in intunericul acela usor luminat de cateva spoturi razlete, o alta lume total diferita de lumea noastra de afara, acea lume a stancilor se creaza si se transforma mereu si mereu, clipa de clipa, fara sa o vedem noi, fara sa o putem controla. Acea lume din inima muntelui isi desfasoara independent viata si doreste doar sa o privim, sa ne minunam la tot pasul de darurile sale, sa o cunoastem si astfel sa o intelegem. Si mai ales, sa o pretuim!

Din cand in cand ne-au vizitat usoare adieri de vant, nu prea reci, chiar daca in pestera este o temperatura mai coborata decat afara. Am aflat ca Dambovicioara este o pestera calda in comparatie cu altele. In interior temperatura nu este de speriat, cam in jur de 10-12 grade. Dar fiorii mei i-am simtit mai degraba de la placerea si bucuria de a calatori si de a fi atunci acolo, in acel loc cu totul altfel. Doar nu vizitezi o pestera in fiecare zi!… 🙂

Chiar daca Pestera Dambovicioarei nu este una extraordinar de spectaculoasa, ea este considerata un obiectiv speologic destul de important si este vizitata de multi turisti. Iar eu cred ca, datorita peisajului minunat si unic, precedat de chei, ii confera si ei un statut special. Astfel, intregul ansamblu reprezinta dupa parerea mea, o adevarata comoara naturala de o mare importanta in turismul romanesc.

Am lasat in urma Cheile si Pestera Dambovicioarei, cu inima mai implinita pentru ca am reusit sa ma reintalnesc cu muntele si darurile sale nepretuite ce apartin unui mic colt de rai ce apartine Romaniei mele turistice. Am ajuns acasa mai imbogatita cu amintiri de neuitat, cu clipe de fericire si nu in ultimul rand, cu multe locuri frumoase surprinse in cele cateva poze pe care am reusit sa le fur printre picurii de munte…

Va multumesc pentru ca m-ati citit si sper ca impresiile mele sa va fie cat mai de folos.

Vacante de vis oriunde si oricand!

Articol scris de Ileana