PSIHORAFT: Dificultățile de adaptare ale supradotaților

Cred că este un subiect important, care trebuie discutat, pentru că intelectul este unul dintre aspectele care ne diferențiază de restul lumii animale, datorită lui nu mai trăim în peșteri, avem știință, avem progres tehnologic. Dacă vom înțelege mai bine intelectul, vom avea o șansă mai bună să-l valorificăm și să rezolvăm mai eficient problemele umanității.

Totodată, acest subiect poate fi uneori delicat. Putem destul de confortabil să discutăm despre geniul lui Einstein, Tesla sau Eminescu, pentru că sunt persoane decedate, în afara cercului nostru social, pe când aprecierea oamenilor cu care interacționăm poate tensiona relațiile interpersonale, pentru că intelectul, ca și restul valorilor umane, creează ierarhii, adică poziții de superioritate și inferioritate. Este asemeni bunăstării materiale sau frumuseții fizice. Identificarea celei mai frumoase femei dintr-un grup poate indica și insuficiențele celorlalte femei, care ar putea să adopte o atitudine ostilă față de ea sau să atace frumusețea ca valoare umană, să zică despre felul cum arătăm că nu este important deloc. Evident, o reacție mai sănătoasă din punct de vedere psihologic ar fi să admirăm persoana care este mai bună ca noi. Pentru că admirația ne permite să învățăm și să devenim chiar noi mai buni. La fel este și cu intelectul, putem ataca acest concept de inteligență, putem să zicem că validitatea IQ-ului este un mit, sau putem să căutăm produsul oamenilor extraordinari pe care-i admirăm și să extragem din acesta cât mai multă informație și înțelepciune.

Apropos, cei care încearcă să discrediteze conceptul de IQ folosind argumentul că inițial testul IQ era folosit pentru identificarea copiilor cu retard mental ar trebui să-și facă temele mai bine, de atunci a trecut mai mult de un secol. Astăzi, IQ-ul, Coeficientul de Inteligență, nici măcar nu este un coeficient, a rămas doar denumirea, s-a hotărât păstrarea ei pentru că devenise deja atât de populară. Dacă intelectul nu e ceva real și nu poate fi măsurat, de ce broaștele nu construiesc avioane?

Definirea intelectului se poate dovedi dificilă din cauza complexității sale, reprezentând o structură vastă a psihicului uman și fiind asociată cu peste 500 de gene. Intelectul este capacitatea de a rezolva probleme logic, de a învăța, de a se adapta și de a înțelege concepte complexe. Deși este asociat, el nu este sinonim cu: înțelepciune, cunoștințe sau competențe. Omul care are interese acumulează cunoștințe în sfera sa de interese. Omul care își aplică cunoștințele acumulează experiență și dezvoltă careva abilități. În timp, cu motivația și atitudinea potrivită, acele cunoștințe, abilități și experiență se transformă în competențe. Acest proces poate dura ani de zile, în funcție de complexitatea activității. Iată de ce chiar și oamenii extraordinar de inteligenți pot spune lucruri ridicole, dacă nu este vorba despre domeniul lor de activitate.

Dacă e să întrebăm care e relevanța intelectului în dobândirea competențelor, pentru că în viață anume competențele contează, atunci răspunsul este că intelectul înalt înseamnă învățare și adaptare rapidă, adică poți face față stresului și te descurci mai bine în profesii dinamice, nerepetitive. De asemenea, te descurci mai ușor în sisteme complexe, cu multe variabile. Pe lumea asta sunt funcții de răspundere înaltă, extraordinar de complexe, și acolo sigur vrei să fie poziționat cineva extrem de inteligent, altfel au de suferit mulți oameni.

Înțelepciunea este capacitatea de a aborda idei la un nivel care transcende timpul și spațiul, atunci când ai abilitatea să te detașezi de propria persoană, de propriile motivații și valori, să articulezi gânduri asemeni unei entități care trăiește în trecut, în prezent și în viitor în același timp; aici și oriunde în altă parte unde a pășit picior de om. Înțelepciunea este atunci când redescoperi semnificația mesajelor predecesorilor.

Un lucru interesant care merită menționat despre intelect este că nu există mai multe tipuri de intelect. Ce-i drept, sunt mai multe aspecte ale intelectului, așa cum ar fi viteza de procesare a informației, memoria, percepția vizuală ș.a. Dar ele sunt corelate, mai ales în cazul IQ-ului înalt, și ele toate fac parte din structura care îndeplinește funcțiile enumerate în definiție.

Altă caracteristică a intelectului care ar putea da de gândit părinților este faptul că intelectul este destul de stabil pe parcursul vieții. Asta presupune și faptul că școala nu face copiii mai deștepți. Tot ce poate să facă e să dezvolte competențe, dar tot mai actuală devine întrebarea: în ce măsură dezvoltă școala competențe și, dacă dezvoltă careva competențe, în ce măsură sunt ele utile în afara școlii? Acest subiect îl voi explora în eseul dedicat educației și realizării potențialului uman.

Pregătind acest material, mi-am adus aminte de anii mei de liceu, când trebuia să scriem un eseu despre soarta omului de geniu, atunci când am ajuns să studiem literatura lui Eminescu. Ideea comună l-a care s-a ajuns în clasă era că ceea ce-l făcea extraordinar pe Eminescu, prin definiție, îl făcea incompatibil cu majoritatea oamenilor. Și asta este normal. E greu să construim relații cu oamenii care nu împărtășesc cu noi același ritm, aceleași interese, aceleași scopuri. Din nefericire pentru Eminescu, el era în minoritate, el nu a avut parte de grup social cu care să se asocieze. Singurătatea este un lucru pe care ne-am obișnuit să-l întâlnim în biografiile minților strălucitoare. Cu toate astea, biografiile care le citim aparțin unor oameni celebri care au avut o pasiune și s-au realizat într-un fel sau altul. Mi se pare mai interesantă întrebarea: câți oameni de geniu nu își realizează potențialul, nu își aduc contribuția lor intelectuală la dezvoltarea societății? Ce putem face ca, în cazul în care avem un potențial Einstein în băncile școlilor noastre, să nu îl pierdem? Nici nu zic despre plecarea lui din țară, acesta ar fi un caz fericit, eu vorbesc despre izolarea lui socială, neparticiparea lui sau, mai rău, revolta lui împotriva societății.

 

Fiind psiholog, unul dintre motivele pentru care am aderat în 2011 la Mensa International a fost să înțeleg mai bine intelectul. Am vrut să văd, pe viu, la colegii mei de organizație, cum se manifestă conceptele din literatura științifică care se referă la intelect. De-a lungul anilor, am învățat lucruri despre care nici nu știam că există. Dar prima observație importantă a fost măsura în care poate varia experiența de viață, anume din cauza intelectului înalt. Dacă vom căuta pe internet articole sau confesiuni ale oamenilor despre cum este viața de supradotat, vom observa că uneori pot fi diametral opuse. Unii își văd intelectul ca o binecuvântare, alții ca povară. Cercetând cauza acestui fenomen, a fost spulberat și mitul corelării intelectului foarte înalt cu bolile mintale. Se presupunea că acestea vin în același bagaj cu intelectul superior. Dar corelație nu presupune și cauzalitate. Alte studii indică mai convingător spre faptul că problemele de adaptare ale supradotaților vin din cauza diferenței de IQ dintre copil și semenii lui și chiar a adulților din jurul său. De exemplu, s-a observat că persuasiunea funcționează cel mai bine la diferența de sub 20 IQ. La o diferență mai mare de 20 IQ, limbajul începe să se deosebească prea mult, conceptele au semnificații diferite, comunicarea nu se mai produce eficient, nici scopurile nu mai sunt aceleași, adică trebuie să înțelegem că la un moment dat intelectul superior nu mai înseamnă doar o gândire mai rapidă și mai eficientă, ci structura fundamentală a gândirii este diferită. Tesla nu doar gândea mai repede, el gândea fundamental diferit, iată de ce produsul minții lui a fost extraordinar.

Din păcate, observațiile și impresiile subiective nu ne ajută prea mult la identificarea copiilor supradotați. Dar testul IQ autentic este un instrument de încredere. Este chiar impresionant cât de exact a devenit în ultimul timp. În mai puțin de o oră poți obține un rezultat cu o putere de prezicere semnificativă asupra vieții omului, inclusiv performanța academică și profesională, orientarea profesională, sănătatea, venitul etc.

 

Acum hai să ne imaginăm o clasă de copii, majoritatea cu un IQ mediu, în jur de 100 IQ. Unul din zece are un IQ ce-l plasează cam la o abatere standard față de medie, peste 115 IQ, aceștia sunt copiii inteligenți care devin și liderii în grupul lor social, au rezultate bune la învățătură, sunt șanse mari să-și continuie succesul și în viața de adult. La 2 abateri standard de la medie sunt deja copiii supradotați, statistic, este unul din 50, cu un IQ de peste 130 de puncte. Pentru ei deja poate fi dificil să-și găsească prieteni, să fie interesați de programa școlară, să aibă o relație fructuoasă cu educatorii lor. Și problemele devin cu adevărat serioase pentru copiii ce se plasează la 3-4 abateri standard de la medie. Și asta are consecințe serioase asupra societății. Chiar și într-o țară dezvoltată cum e Anglia, media IQ în sfera academică este de 125. Păi unde sunt supradotații de 130 IQ? Și geniile de 145-160 IQ? De ce ei nu se integrează și nu contribuie la dezvoltarea societății acolo unde avem cea mai mare nevoie de ei? De ce studenții, în special cei cu peste 140 IQ, nu-și continuă activitatea științifică? Unul dintre răspunsuri este izolarea. Imaginați-vă că acești oameni au crescut de mici fără posibilitatea de a crea prietenii strânse cu semenii lor și fără a avea în jur adulți care să-i înțeleagă, să-i stimuleze și să le apere interesele. În cazuri și mai nefericite, învățătorul poate vedea o amenințare în copilul inteligent, iar asta aproape că garantează probleme de adaptare pentru copil. La început copilul luptă cu învățătorul, devine un rebel cronic, iar la maturitate va lupta cu angajatorul, cu instituțiile, cu guvernul. În loc să participe la îmbunătățirea societății, el va căuta să vadă doar insuficiențele ei.

Diferența de intelect nu creează doar dificultăți în stabilirea relațiilor profesionale și de prietenie; acest fapt este valabil și pentru găsirea partenerului de viață. Adevărat în special pentru femeile supradotate, pentru că femeia, instinctiv, caută un partener mai inteligent, mai puternic și mai competent decât ea, care să îi poarte de grijă în perioada vulnerabilă a sarcinii; și dacă ești o femeie cu un intelect care te face una din 100, atunci, cel mai probabil, atracția ta față de bărbați în general va scădea, pentru că majoritatea lor te vor plictisi.

Lumea uneori se întreabă cum e viața de geniu, să zicem, cu un IQ de 160. Din punct de vedere social, e ca și cum ai trăi în o lume în care ești singurul adult. Poate că îți plac copiii, interacționezi cu ei uneori, te joci cu ei, dar ei niciodată nu vor crește, nu-ți vor fi prieteni adevărați, nu vei putea stabili cu ei o relație de la egal la egal, să aveți interese comune, să vă înțelegeți greutățile prin care treceți. După un timp, pentru că nu ai de ales, accepți ideea că te vei simți singur întreaga viață.

Izolarea nu este unica problemă pentru elevul supradotat. Programa școlară fiind prea ușoară și plictisitoare pentru el, va căuta stimuli în altă parte, privind pe fereastră, visând cu ochii deschiși. După un deceniu de astfel de experiență, elevul se poate alege cu deficit de atenție, va dezvolta o personalitate care nu știe ce înseamnă perseverența, să depună efort, va avea așteptări de viață ușoară, va renunța prea repede la urmărirea unui scop. Este asemeni fenomenului ce poate fi observat și la sportivii de performanță. Antrenorii profesioniști pot confirma asta. Sportivii talentați au toate șansele să ajungă campioni, dar de multe ori sunt întrecuți de concurenții mai puțin talentați care muncesc mult. Și asta pentru că cei talentați s-au obișnuit să obțină rezultate bune fără mare efort, dar e bine știut că nu ai cum să ajungi în vârf fără să muncești intens.

Un alt fenomen des întâlnit printre cei supradotați se trage din versatilitatea lor. Așa cum am zis mai devreme, corelația dintre aspectele inteligenței crește odată cu intelectul, asta înseamnă că ei pot să dezvolte competențe de bază în diferite domenii destul de repede. Și noi știm că oamenii nu sunt prea pricepuți la făcut alegeri atunci când au mai mult de 2-3 opțiuni. Cu cât e mai mare potențialul, cu atât mai multe oportunități, cu atât mai greu să alegi o cale. Astfel ajungem să întâlnim uneori oameni cu abilități în diferite domenii, fără a fi cu adevărat competenți măcar în unul, astfel fiind mai puțin utili pentru societate, pentru că într-o societate dezvoltată, este nevoie de specialiști, adică oameni foarte competenți într-un domeniu specific.

O lecție importantă pe care supradotații și, mai ales, tinerii genii ar fi bine s-o învețe devreme, este să înțeleagă diferența între modul lor de gândire și al celor din jur. O idee bună nu este evident bună. În trecut, vizionarii au fost arși pe rug din cauza ideilor bune. Supradotații trebuie să dezvolte toleranța față de oamenii din jur pentru a evita amărăciunea, deziluziile și mizantropia. Societatea nu conspiră să-i izoleze, societatea pur și simplu este ajustată să servească interesele majorității populației, ci nu ale excepțiilor sale. Fiecare trebuie să-și accepte și să-și ducă povara.

 

Și dacă aceste probleme au ca sursă diferența de IQ, înseamnă că fără aceste diferențe, dezvoltarea psihologică a copiilor supradotați ar decurge favorabil. Și întradevăr, dacă acești copii cresc în familii cu părinți ambițioși cu educație superioară, cu o situație economică satisfăcătoare, copiii își fac studiile la o școală prestigioasă unde se face o preselecție a elevilor și majoritatea colegilor au un IQ peste medie, ba mai mult, cresc și într-un anturaj cu mulți oameni de succes în jur – atunci, acești copii au nu doar potențialul, dar și oportunitățile să-l valorifice. De multe ori, acești copii ajung să devină celebrități pentru că trezesc admirație cu realizările lor.

În cazul în care ei nu au parte de aceste oportunități, mulți dintr acești copii ajung la maturitate să aibă profesii destul de banale, dar pentru că intelectul lor va cere stimulare constantă, ei vor dezvolta niște hobby-uri pe măsură. Așa apar la știri mici reportaje despre instalatori, electricieni sau lemnari care au inventat ceva, că sunt foarte buni matematicieni sau poligloți. Intelectul nu-l conectezi și deconectezi când ai nevoie, el va cere mereu să fie stimulat pe măsura capacității sale.

Desigur, realizarea intelectului n-ar trebui să fie un scop. Intelectul este doar un instrument în realizarea scopurilor, și scopurile în viață ar trebui să țină de utilitate: înlăturarea primejdiilor sau progresul. Este nefericită situația când un copil supradotat este forțat să-și realizeze potențialul intelectual, și dezvoltarea lui nu decurge în mod natural. Asta se poate întâmpla când un părinte, sau ambii, încearcă să-și realizeze propriile ambiții prin intermediul copilului, îi alege școala, universitatea, cere rezultate înalte, îi alege chiar și o carieră cât mai intelectuală. Din păcate acești copii se epuizează ocupațional, și când scapă din ghearele părintelui pe care încerca să-l mulțumească, ei se revoltă și nu vor să mai aibă de a face deloc cu realizarea intelectuală. Este asemeni copiilor stea, împinși din urmă de către părinți la tot felul de concursuri de talente și de frumusețe, părinți care vor să-și trăiască visul măcar prin intermediul copiilor săi.

 

Pe final, vreau să închei cu o idee mai filozofică, una care, cel puțin pe mine, m-a luat prin surprindere atunci când am înțeles-o mai bine, și anume – în pofida fascinantului progres științific prin care trecem acum, care în doar câteva secole ne-a dus de la becul electric la internet și explorarea spațială, intelectul oricum nu este un instrument destul de sofisticat pentru a îndeplini independent funcția de organizare a societății. Fiind student, credeam că știința, dacă nu acum, atunci, sigur, mai târziu, va avea răspuns la toate întrebările. Dar am înțeles că nu e vorba despre informația pe care poate să ne-o ofere știința, pentru că, așa cum am mai zis, cunoștințe mai multe nu înseamnă intelect mai mare. Noi, ca specie, pentru următoarele câteva mii de ani deja ne-am atins limitele intelectuale, noi deja avem acces la mai multă informație decât putem procesa, și chiar dacă se adună la un loc cei mai inteligeni oameni de pe planetă, asta oricum nu înseamnă că ei vor ajunge la un consens referitor la ce e mai bine pentru omenire sau pentru planetă. Vreau pur și simplu să atenționez că intelectul este doar un instrument, unul foarte util, însă doar un instrument în serviciul sistemului de valori, a principiilor morale. Indiferent de intelectul pe care îl posedă fiecare din noi, nimic nu este mai important decât bunul simț.

Marian Onică

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *