Nu as putea gasi cuvintele potrivite pentru a descrie acest traseu parca desprins din alta lume. Un concurs exceptional de bine organizat, intr-o locatie paradisiaca.
Detalii Tehnice:
Distanta: 80km;
Elevatie: 4200+
Punct de pornire: Sesto
Punct de sosire: Cortina d'Ampezzo
Traseul propus de organizatori este unul ce acopera cea mai frumoasa portiune a concursului mai amplu, Lavaredo Ultra Trail (120km).
Din ceea ce am observat, in 2022 s-a schimbat start pointul concursului si inteleg ca Ultra Dolomites nu mai ajunge in zona Tre Cime di Lavaredo. Nu este un minus acest lucru, avand in vedere ca oricum ideal ar fi sa te reintorci pe acest platou pentru a te bucura de peisaj.
Pentru un prim ultramaraton montan, mi se pare traseul ideal: foarte alergabil, conditii meteo perfecte, peisaj minunat, traseu extraordinar de bine marcat, atmosfera incredibila.
Recomandari: neaparat neaparat inca o pereche de sosete la indemana pentru ca nu ai cum sa ocolesti micile paraiase din traseu.
Startul concursului a fost la rasaritul soarelui, in jur de ora 6 AM unde am fost dusi cu autocarul pus la dispozitie de organizatori. Traseul nu este circular, asa ca singura optiune pentru cei cazati in Cortina este acest autocar, ori daca aveti echipa de suport, ar trebui sa va aduca cineva la Start. Avantajul pentru cea de-a doua varianta este ca puteti dormi un pic mai mult, noi ajungand cu aproximativ 45 minute inainte de start, prilej bun pentru a ingheta de-a binelea.
Inscrierea la aceasta cursa se face pe baza de CV (experienta anterioara, puncte ITRA, etc) iar ulterior esti extras la Tombola. Noi vrand sa participam in echipa, am ales sa optam pe ajutorul unui agent turistic. Pentru detalii suplimentare, va rog sa imi scrieti in privat.
Experienta mea:
In 2019 am decis ca imi doresc din tot sufletul sa particip la aceasta cursa. Nu mai tin minte momentul 0, adica de unde am aflat de acest concurs... este posibil sa fi aflat de la Bogdan si Cristina care se laudau de zor in acea perioada cu gecile lor de Finisher de la Lavaredo. Da, este posibil ca acesta sa fie momentul 0. Am discutat cu un agent turistic si am optat pentru intreg pachetul: Cazare, avion si inscriere la cursa din 2020.
Evident ca in 2020 cursa a fost anulata, fiind in sufletul pandemiei, Italia, in acea perioada.
Anul 2021 m-a prins usor nepregatita pentru acest tip de efort.
Ca si experienta personala, in 2019 am descoperit muntii si concursurile montane, iar in 2020 am facut o pauza, sa spunem... Nu pot spune ca aveam prea multa experienta pentru a spune ca "imi iesisem din forma" pentru ca nu fusesem niciodata in forma :)) Eram doar mai inconstienta, sa spunem. In 2020 nu am abandonat muntele, am mers in cateva drumetii alergate, iar la inceputul lui 2021 am intrat intr-o familie foarte frumoasa de alergatori montani care m-au primit alaturi de ei in tot felul de trasee satanic de chinuitoare.
Multumesc, Raluca! <3 #trainedbyRalucaChiran
Cursa de 80km a avut startul pe 26 iunie, iar anuntul oficial ca se va desfasura a fost dat prin martie. O bucurie! Pe scurt, atitudinea mea a fost de panica totala ca nu sunt pregatita sa rezist atat. De la alti prieteni aflase ca ei terminasera in aproximativ 19-20 ore acest traseu, in mintea mea nu incapea alergatul noaptea... sunt o sensibila.
Pregatirea.
Pregatirea se rezuma in doua cuvinte: munca, munca :))
Am gasit pe internet un program de antrenament de ultramaraton de 50mile. L-am adaptat, l-am intors de la capat la inceput ramanand cu cate saptamani mai aveam pana la start. Cred ca mi-au iesit pe undeva pe la 8 saptamani de pregatire. Numai bine sa ma cuprinda panica.
De aici a inceput acumularea progresiva de volum si aglomerarea tuturor weekendurilor. Mi-am refacut si abonamentul la sala, asa ca aveam double trouble.
Ca si prim gand inainte de pregatirea unui concurs, este bine sa fii constient ca exista si alte grupe musculare foarte importante pentru efortul de acest tip. Nu trebuie absolut deloc neglijat core-ul, nici muschii spatelui, nici macar bratele. Tot corpul lucreaza pentru pastrarea posturii si distribuirea efortului corect. Cyclingul iar... ajuta foarte mult, desi eu nu il fac regulat.
Ca si principiu de baza, in timpul saptamanii ma limitam la alergari in Bucuresti, iar in weekend faceam trasee pe munti. Spre finalul perioadei am avut weekenduri cu 2 trasee care cumulate (back-to-back) sa rezulte in aproximativ 80km si cu altitudine cumulata peste 4200+, cat avea cursa. Nu pot garanta ca este un antrenament corect, dar eu asa l-am aplicat si a functionat.
Evident ca am crescut volumul foarte mult si foarte repede, ajungand la 120 km pe saptamana si am avut primul semn de uzura cu 3 saptamani inainte de cursa :)) Un genunchi m-a salutat si a plecat spre tarile calde. Am procedat exact cum gasiti peste tot scris: Nu luati Nurofen... aham, fix asta am luat pentru ca nici nu mai puteam pasi de durere. Totusi nu am avut noroc de vreun blocaj renal sau alte minuni ce mi le puteam provoca si am reusit sa ajung la concurs, unde cu alt nurofen am putut sa termin. Durerea se diminuase semnificativ in ultima saptamana de tapering. Am luat o serie de suplimente si anti inflamatoare, am testat toate unguentele posibile. Cel mai ingrijit genunchi al meu a fost!
Pe langa antrenamente, mi-am pregatit un plan de concurs. Neavand experienta acestei distante, am considerat un pace mediu bazat pe elevatiile traseului intre diverse puncte ale cursei. De asemenea, mi-am pregatit un plan nutritional pentru a imi putea sustine efortul. Planul era ca la fiecare ora sa iau un gel. In acea perioada singurele geluri pe care le toleram erau cele plant based de la Spring. Avand o cursa de aproximativ 15-16 ore, am plecat cu vreo 12 geluri si 6 batoane, plicuri cu electroliti, plicuri cu magneziu si alte nebunii de genul. Un frigider intreg pe care l-am carat cu mine in toate orele de concurs. Pe langa acest frigider pe care a trebuit sa il iau cu mine, am avut si frontala cu extra baterii, folia de supravietuire, foita de ploaie si suprapantalonii, manecute, running poles, sosete de schimb, tricou de schimb. Am carat un sifonier si un frigider in minunatul meu rucsac Salomon Slab Ultra 8l. Cred ca aici a ajutat antrenamentul de core.:))
Atasat planul meu de cursa (planificat ca avand 15 ore, desi eu eram sigura ca il termin in 16 ore).
Saptamana concursului.
Saptamana de dinainte de orice concurs mi se pare fantastica! Desi nu fac alergare de performanta, obosesc foarte tare in timpul antrenamentelor, iar saptamana de tapering este o binecuvantare. Am timp din nou! Alerg extrem de putin, mananc mai mult si mai prost (adica multi carbsi), dorm mai mult. Pe langa mancat si dormit, cu doua zile inainte de start am iesit la o alergare de 10km in Cortina, pentru a-mi recapata tonusul.
Ziua concursului.
M-am trezit devreme, cu 3 ore inainte de start, cand mi-am servit mic dejunul regesc: paine cu unt de arahide si o banana.
Am plecat cu autobuzul pus la dispozitie de organizatori pana aproape de granita cu Austria... in autobuz simteam un cumul de emotii si entuziasm si curiozitate. Eram curioasa daca pot sa ma tin de plan, daca rezist atat de mult in efort.
In autobuz incepusem sa ma agit, imi faceam incalzirea static. Ca de obicei, eu vorbeam si ma agitam, iar Radu isi punea mainile in cap si era pe modul silentium stampa. Din fericire pentru Radu, m-am imprietenit cu un coleg de alergare tot din Romania, ce statea pe bancheta din spatele nostru si am putut sa ma desfasor in voie.
Staaaartul, doamne cat am asteptat startul acesta... mereu te gandesti la acest Start in perioada de antrenamente, iar cu cat se intensifica antrenamentele cu atat iti doresti sa vina mai repede ziua Concursului.
Prima portiune de aproximativ 5-6 km a fost foarte alergabila, in schimb genunchiul meu nu era deloc bucuros de ceea ce primise. Am trecut dintr-o zona de asfalt pe una de drum forestier pietruit. Ulterior a urmat prima urcare accentuata, de aproximativ 5km cu 1200+. Mi-era greu, aveam emotii.. mereu am emotii pana termin prima urcare. Am pulsul ridicat, ma tem ca nu sunt suficient de pregatita. La Rifugio Locatelli am pasit in paradis. Pe masura ce avansam inspre acest refugiu simteam cum patrund in acest muzeu de sculpturi, numit Dolomiti: stanci care mai de care mai impunatoare, peisaje care iti taie rasuflarea, ape care isi croiesc drumul printre stanci si se sparg in cascade.
Totul pare intangibil si grandios, iar punctul final a fost Tre Cime di Lavaredo. Concurs concurs, dar nu aveai cum sa nu te opresti si sa te minunezi de frumusetea locului. Ne-am oprit si noi, am mancat un baton sau jumatate din el... cred ca jumatate, ca niciodata nu duc un lucru la capat :))
M-am uitat la ceas, eram in grafic la minut si secunda. M-am felicitat in gand pentru estimarea mea excelenta a cursei si am pornit in tromba spre urmatorul punct din traseu: Cimabanche. Intrasem in joc, in sfarsit. Ma linistea gandul ca sunt suficient de antrenata si de lucida cat sa ma dozez incat sa imi respect planul.
Coborarea de la Tre Cime a fost destul de tehnica, o poteca abrupta cu destul de multe obstacole: pietre, radacini, crengute. La fix pentru mine, cat sa incep sa ma distrez depasind cat mai multi oameni pe portiunile alea urate. Cu cat mai tehnica o coborare in curse, cu atat mai in tromba cobor si ma strecor printre oameni... de unde si toate entorsele si cazaturile mele :))
Dupa ce am coborat tot ce am urcat anterior, am ajuns intr-o portiune alergabila, un fals plat ce urmarea cursul de apa. Aproximativ 10km traseul a serpuit pe albia paraului si in jurul lui Lago di Landro (google it ca nu o sa va para rau).
La Cimabanche, km 26, planificam sa mananc ceva solid. Luasem primul gel pe parcurs si acum planificam prima masa. Ei bine, in disperarea mea de a gasi punctul in care ti se valideaza cipul, am iesit din checkpoint fara sa mananc. Asta e, am plecat mai departe gandindu-ma ca nu a fost sa fie, am destule geluri la mine. Era foarte cald, ma hidratam cat puteam, insa nu ma alimentam corespunzator. Planul de un gel pe ora se transformase intr-un gel la 4 ore si jumatate de baton :))
Dupa o noua urcare, de data asta pe drumuri si poteci prin padure, am ajuns la urmatorul punct de hidratare: Malga ra Stua. Din nou, planul mergea brici. Am luat din checkpoint niste cartofi fierti si mi-am mancat o napolitana din dotare si am pornit mai departe. Problema mea cu hrana este ca nu prea am ce manca la checkpointuri: nu mananc carne de porc si carne in general, plus ca am intoleranta la lactoza.
Urmatorul checkpoint ne astepta la km 46. De aici a urmat o portiune de urcare destul de sustinuta, pe o poteca ingusta pe care nu se putea depasi. Cireasa de pe Dolomiti a fost zona de paraie, in care nu aveai cum sa treci fara sa intri in apa. Am pierdut extrem de mult timp cautand sa ocolesc toate apele, m-am abatut semnificativ de la traseu doar doar sa ocolesc apa. Cred ca am fost pisica in viata anterioara :))
Evident ca a fost imposibil, radeau si ceilalti concurenti de mine si imi spuneau sa ma resemnez ca tot intru in apa. Am intrat in apa!
M-am uitat la ceas. Eram cu 40 de minute in urma programului meu. La Malga Travenzanes am avut prima depresie a zilei :)) Evident ca nu am stat sa mai mananc, eram in urma. Am incercat sa mai iau un gel, nu mai puteam. Stomacul meu se razvratea, isi pusese zavorul. Ma durea si refuza sa mai accepte mancare... asta e, se intampla si la case mai mari.
Am ajuns la Refugiul Col Gallina unde am considerat o pauza de 15 minute in care am primit o supa calda si un ceai. Supa a fost exact ce a trebuit pentru ca stomacul meu sa reactioneze din nou. Problema a fost ca nu stiam ca la cursele astea trebuie sa mergi cu farfuria si cu lingura ta :)) Mi-au dat ei un bol de carton pana la urma, dar lingura ba. A fost interesant sa mananc supa fara lingura.
De aici traseul ne-a purtat doar in portiuni tehnice, pe stanci si brane si stanci si stanci, ba in sus, ba in jos. Multa piatra! Genunchiul meu isi facuse din nou bagajul sa plece... a fost ceva durere in zona urmatoare. Dar traseul a devenit din ce in ce mai frumos. Soarele nu mai era atat de puternic, iar lumina de apus se aseza atat de frumos pe toate denivelarile stancilor. De aici incolo, poate si din cauza peisajului, am facut cea mai buna cursa. Am urcat sustinut, am alergat tot ce se putea alerga pentru a recupera tot timpul pierdut la trecerile peste apa.
Am baut ceai cald la fiecare checkpoint si am mai putut lua un gel, al treilea si ultimul. Am descoperit si o punga de jeleuri Gu din care mai serveam tacticos cate unul cand simteam ca imi pierd din vlaga.
Intr-una din treceri mi-am dat seama de diferenta dintre cursele noastre si cele de tipul Lavaredo: respectul pentru alergator. In zonele in care exista riscul de alunecare pe zapada ei asigurau traseul cu pamant si pietris pus peste zapada. Excelent!
La penultimul checkpoint, Lago di Crodo, mi-am dat seama ca am recuperat tot timpul pierdut, ba chiar am sanse sa termin mai repede de 15 ore cum aveam in planul de cursa.
Problema a fost caderea noptii in padurea pe care aveam ultima coborare. Noaaaptea... prima experienta cu frontala. Evident ca a fost un esec. Nu era fixata bine si eu nu mai aveam atata minte incat sa o strang incat sa nu mai joace. Frontala mea dansa, luminile se plimbau dupa voia lor din copac in copac, numai pe poteca nu. Frontala mea facea ce facea si imi aluneca pe nas :)) Incepeam sa simt un fel de ameteli ca raul de mare si tot alunecam necontrolat pe poteca extrem de abrupta din padure.
Atat a fost concursul pentru mine. Am decis sa imi pastrez integritatea cracilor si sa pasesc ca o doamna pana cand a devenit traseul din nou sigur. Noroc ca intre timp eu si Radu ne regrupaseram si am putut sa focalizez si pe lumina lui.
Am intrat pe ultima portiune in sprint, nu stiu de unde am gasit atata energie. La finish simteam ca pot cuceri lumea!
Timp final 14 ore si 15 minute.
Atasat si cateva imagini din concurs, facute ce fotografi.
Recomandari:
Mancati!
Mancati!
Testati frontalele inainte!
Testati tot echipamentul inainte si toate suplimentele.