Tudor Cucu Dumitrescu: „Sunt aici ca să fac oamenii fericiţi”

O.Ş.P: Deşi faptul că a apărut deja frecvent pe afişele teatrelor bucureştene în ultimii ani, ne poate face să credem altceva, Tudor Cucu Dumitrescu este un foarte recent absolvent al UNATC “I.L.Caragiale”, mai exact master 2021. Este o şansă pentru un actor tânăr să fie angajat al unui teatru profesionist atât de repede după absolvire sau statutul de actor independent rămâne o fascinaţie? 

T.C.D: In primul rând cred că orice rol este o şansă pentru orice actor aflat în oricare etapă a vieţii lui, a carierei lui, însă eu cred tare mult în puterea echipei. Să fi membru permanent sau, în fine, pentru o perioadă de timp într-o anumită trupă contează mult. Legi prietenii, spectacolele şi repetiţiile curg din ce în ce mai bine şi ajungi la o comunicare mult mai exactă şi mai aproape de esenţă cu colegii. Într-o trupă legi prietenii, aş zice, că este o mare şansă cu orice actor şi eu sunt norocos să fac parte din această trupă a Teatrului Stela Popescu, şi sper să îmi fac şi treaba bine.  

O.Ş.P: In iarna anului 2023, Tudor Cucu Dumitrescu apare în premiera spectacolului “Cock” de Mike Bartlett, în regia lui Tony Adam, producţie a Teatrului Stela Popescu. În distribuţie Cristian Neacşu, Ioana Niculae, Cătălin Frăsinescu. Cum este acest spectacol? La ce să se aştepte publicul?  

T.C.D: În primul rând cred că este extrem de captivant, pentru că vorbeşte despre un subiect care nu e abordat atât de des în producţiile româneşti cinematografice sau de teatru. E vorba despre un cuplu gay care întâmpină tot felul de probleme. În fine, nu vreau să povestesc piesa. Pentru mine, e un text destul de puternic şi de important. Am mai jucat rolul acesta în facultate. Iar reîntâlnirea cu rolul a fost o surpriză, pe alocuri, extrem de plăcută. Mie îmi este întotdeauna teamă de procesul din repetiţii, mi-e teamă să mă apropii de text, de situaţiile pe care trebuie să le joc. Nu am întotdeauna încredere în mine, în faptul că le voi putea parcurge cum trebuie... În facultate, când eram mult mai mic, mai copil, am reuşit să leg povestea într-un fel în care încă mă inspiră, iar acum, în repetiţii, sunt extrem de plăcut surprins de mine cel din trecut.  

O.Ş.P: A fost altfel acum?  

T.C.D: A fost altfel pentru că miza era mai mare. Acum nu mai sunt în şcoală şi încerc, mă străduiesc adică, să mă comport ca atare. Aşa că, fiecare repetiţie, indiferent de proiect, fiecare repetiţie este importantă pentru mine şi trebuie să dau mai mult decât sunt capabil.   

O.Ş.P: Revenind la “nu vreau să dezvălui despre ce este vorba”. Ca să atragem lumea spre teatru trebuie să spunem puţin mai mult. În Cock este vorba despre un cuplu gay care se confruntă cu diverse probleme. Problemele cu care se confruntă sunt cele care fac foarte bine oricărei piese de teatru şi anume un triunghi amoros, dar care, de data asta, este un triunghi amoros... mixt. Cel puţin generaţia până în 30 de ani cred că ar fi foarte interesată de acest tip de subiect, în care, de fapt, este vorba despre îndoielile pe care le are fiecare despre el însuşi, pe diverse paliere, în cazul acesta ajungându-se până la identitatea de gen. Pentru că triunghiul amoros este un triunghi mixt. Textul duce la un nivel superior această problemă. Ce public crezi că ar fi mai atras de un astfel de subiect? 

T.C.D: Cu siguranţă publicul tânăr aş spune că ar fi mai degrabă atras de genul acesta de subiect, pentru că trăim nişte vremuri în care trebuie să vorbim. E datoria noastră să vorbim despre subiectele astea, pentru că ele există şi sunt cât se poate de reale şi de frumoase şi, deci, suntem datori să facem parte din ele. Să fim de acord cu ele. 

O.Ş.P: Altfel, nu este o piesă complicată. Este o piesă uşor de receptat, nu foarte lungă, cu un text limpede. 

T.C.D: Categoric. Unii ar spune că e o comedie, alţii ar spune că e o mare dramă. Frumuseţea este că e puţin din ambele. Într-adevăr, este vorba despre acest cuplu gay în care apare de nicăieri o femeie. Şi partenerul meu de scenă, John, personajul John, care este singurul personaj care are un nume, se îndrăgosteşte de această femeie şi de aici, apare o problemă imensă pentru mine. Şi pentru el. Dumnezeule! Spectacolul e structurat în trei părţi. La început este vorba despre relaţia mea cu John, partea a doua, relaţia lui John cu domnişoara, iar actul trei ne uneşte pe toţi şi… 

O.Ş.P: ... apare încă un element interesant şi foarte la modă în zilele noastre, unul dintre părinţii celor din această poveste. Relaţionarea cu un părinte, cu cineva din generaţia, să spunem de 50 de ani, cu această problemă atât de întoarsă pe toate feţele, la nivel european, mondial, dar, iată că şi la noi...  

T.C.D: Categoric. E o problemă universală. Umană 

O.Ş.P: Eu cred că este o comedie, un text relaxant care cred că i-ar putea interesa şi pe părinţii generaţiei până în 30 de ani.  

T.C.D: Da, sper. Cred că da. Ce este foarte drăguţ la rolul tatălui meu, este că se vede faptul că s-a străduit foarte tare să înţeleagă situaţia băiatului, situaţia mea şi acum a acceptat că băiatul lui e fericit şi se luptă să păstreze acea fericire pentru care s-a luptat şi el. La rândul lui s-a luptat să înţeleagă … 

O.Ş.P: Tudor Cucu Dumitrescu ar juca şi rolul lui John? E mai complicat? 

T.C.D:  Sigur că aş juca. Eu ştiu... e un rol care probabil necesită o afişare a problemelor mult mai măruntă. Cred că M, cum l-am gândit eu se exteriorizează într-un fel foarte... limpede. Are un patos incredibil în modul în care gestionează povestea asta. Cred că la John – dacă aş fi jucat eu John, dar simt că nu mi-am pus problema asta niciodată – probabil că dubiile mele ar fi fost liniştite, profunde şi îndurerate. Până spre final unde, evident, trebuie să existe un crescendo categoric, ca al oricărui personaj...  

O.Ş.P: Aşadar, aşteptăm publicul să vadă “Cock” în sălile bucureştene. S-a jucat la Metropolis, va urma Nottara, Teatrul Stela Popescu joacă pe majoritatea scenelor din centrul Bucureştiului, şi se bucură să facă din aceasta, personalitatea sa în acest moment. Sperăm “Cock” să aducă mult din generaţia tânără în săli. În acelaşi timp, Tudor Cucu Dumitrescu anul trecut, în 2022, de-abia terminase, aşa cum am spus, UNATC, era nominalizat la Premiile Uniter pentru rolul Alan Strang din spectacolul „Equus” de Peter Shaffer, montat la Teatrul Stela Popescu de Victor Ioan Frunză. Cum s-a împrietenit Tudor Cucu Dumitrescu cu acest text? 

T.C.D: Cu dificultate şi cu mari bătăi de cap, la fel cum fac cu orice rol. Am plecat de la ce înţelegeam şi ce puteam pricepe din povestea personajului acesta, care e o poveste extrem de bizară în care e complicat să crezi până la capăt lucrurile care se întâmplă acolo. E nevoie de un mare salt de credinţă ca să parcurgi o poveste atât de complicată. 

O.Ş.P: Trebuie să devii credibil la rândul tău. 

T.C.D: Da şi cred că e dificil şi pentru public să meargă cu actorii… dar, mă rog, asta e frumuseţea şi magia poveştii teatrului, în general. A fost un parcurs greu, categoric, pentru că a necesitat o implicare totală pe toată durata repetiţiilor. Eu aşa am observat că funcţionează la mine. Repetiţiile sunt extrem de importante. trebuie să acumulezi mult în repetiţii ca la spectacol să te poţi relaxa într-un fel, ca să fii extrem de prezent şi să mergi înainte cu ce se întâmplă în momentul acela. Adică, repetiţiile sunt ca o bază corectă, iar spectacolul este... ca la război. Te duci şi faci cum se întâmplă în seara respectivă, urmărind, evident, un parcurs pe care l-ai gândit şi l-ai repetat anterior… 

O.Ş.P: Tudor Cucu Dumitrescu este un actor care simte nevoia mâinii regizorale sau uneori simte nevoia să se elibereze de această tutelă? 

T.C.D: Păi cred că ambele sunt extrem de importante. Cred că, pe de o parte e esenţial să fi îndrumat, extrem de atent. E esenţial să ai o direcţie dată de cineva. În acelaşi timp, cred că e extrem de important să ocoleşti pe alocuri anumite lucruri, pentru a îndeplini de fapt direcţia iniţială. Sunt, cred, un actor care are nevoie de îndrumare şi are nevoie şi de înţelegerea de a fi lăsat liber. Însă, cred că spre finalul procesului îţi poţi permite un pic, să spui “hai să încercăm şi aşa, hai să…” Adică să te abaţi un pic. Cred, nu ştiu. 

O.Ş.P: Aţi jucat mult în regia lui Victor Ioan Frunză în aceşti ani. Au fost cel puţin trei spectacole la Centrul Cultural Lumina şi trei spectacole la Metropolis. Deci, deja vă cunoaşteţi foarte bine, regizorul ştie ce poate actorul Tudor Cucu Dumitrescu, iar actorul ştie cam ce îi va cere regizorul Victor Ioan Frunză. Cum aţi ajuns la această colaborare foarte strânsă cu un nume foarte important al regiei româneşti actuale? 

T.C.D: M-aş întoarce puţin la ceea ce aţi spus puţin mai devreme. Îmi doresc tare mult să cred că… încă nu ştiu ce pot ofer. Cred că am făcut câteva roluri care au plăcut şi au fost gândite just, însă… eu mă surprind pe mine. Văd că, în procesul meu de repetiţii, odată cu fiecare spectacol, descopăr lucruri noi la mine, oamenii mă descoperă pe mine, descoperim împreună. Lucrăm la ceva, nu ştiu ce voi ajunge, ce voi face, ce roluri voi mai face, dacă voi mai face... Colaborarea mea cu domnul Victor Ioan Frunză a fost extraordinară şi pentru că, fiecare spectacol, fiecare cerinţă, fiecare rol a însemnat cu totul şi cu totul altceva. Chiar nu cred că am făcut două roluri similare în regia domnului Victor Ioan Frunză. Fiecare proiect a fost o experienţă cu totul şi cu totul nouă. Eu nu ştiam ce mi se va cere şi eram surprins, dar sper că şi eu surprindeam la rândul meu. 

O.Ş.P: Într-adevăr sunt roluri foarte diferite. La Teatrul Stela Popescu aveţi deja două roluri principale şi un al treilea care aduce în prim plan un alt Tudor Cucu Dumitrescu, “Lampio”, o piesă pentru copii. Ce înseamnă asta? Este doar o conjunctură sau şi dintr-un astfel de rol se poate găsi ceva plăcut şi motivant? 

T.C.D: Dar e unul dintre spectacolele mele preferate, dacă vă vine să credeţi ! Dumnezeule! Păi am jucat o sută de reprezentaţii, eu în rolul Luciano, licuriciul cântăreţ, a fost primul meu rol, imediat după anul I, şi apoi, recent am fost invitat, nevoit, în fine, mai multe lucruri s-au suprapus şi am preluat eu rolul lui Lampio, rolul principal. Da, într-adevăr, este o mare bucurie să te întâlneşti cu copiii şi cu părinţii, dar, în fine. E o poveste foarte frumoasă, care emoţionează, care distrează şi... cum să nu fiu bucuros să fac parte dintr-un eveniment atât de important pentru cei mici. E datoria mea, până la urmă sunt actor. Doar nu o să joc numai roluri pentru gânditori, sau pentru oamenii bătrâni... Sunt aici ca să fac oamenii fericiţi. 

O.Ş.P: Dacă tot am pornit dinspre prezent către copilărie, către adolescenţă şi aşa mai departe şi să vorbim puţin despre UNATC şi despre pregătirea actorului din zilele noastre? 

T.C.D: Eu am terminat la Mihaela Sârbu, iar aceasta a fost o întâlnire extraordinară pentru mine. Până acum, slavă Domnului, am fost atât de norocos încât am avut parte de nişte întâlniri esenţiale pentru viaţa mea, pe lângă cariera care, în fine, contează cât contează... Profesoara mea, Mihaela Sârbu, pe lângă faptul că m-a învăţat şi m-a introdus în lumea scenei, mi-a dat dovadă de acceptare şi m-a făcut să mă văd pe mine cum sunt de fapt. Am plâns împreună, am râs împreună. Au fost trei ani din viaţa mea extrem de importanţi şi încă am nevoie să vorbesc cu ea uneori. Adică, o mai sun, să-i spun de un proiect, de altul. Să mă mai plâng, să mai vorbim, să îmi mai spună şi ea... 

O.Ş.P: Şi cum a ajuns Tudor Cucu Dumitrescu să dea admitere la UNATC? Din întâmplare? 

T.C.D: Sigur că da. Am fost inconştient, probabil. Şi norocos că am ajuns cumva în contextul ăsta. Da, din întâmplare, într-adevăr. Eu am făcut sport o bună bucată de vreme, vreo zece ani şi am avut o carieră destul de importantă în sport. M-am lăsat. 

O.Ş.P: În ce sport? 

T.C.D: Scrimă. Sabie. Am făcut scrimă timp de zece ani şi… 

O.Ş.P: Un liceu sportiv sau nu? 

T.C.D: Nu, am făcut mate-info intensiv, informatică, matematică … 

O.Ş.P: Un mare matematician, un mare inginer, un mare scrimeur. 

T.C.D: Vin dintr-o familie de matematicieni, serios... 

O.Ş.P: Şi ai ajuns actor din întâmplare... 

T.C.D: Undeva, spre sfârşitul liceului m-am lăsat de sport, din diferite motive şi m-am apucat de muzică. Am scos şi un album cu o trupă. A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea. Undeva spre semestrul II din clasa a XII-a am zis: “hai să dau la teatru”. Şi am dat la Cluj unde am şi intrat. Apoi am dat şi la Bucureşti, am intrat şi aici... şi am rămas acasă. De atuncik viaţa mea a luat o turnură pe care nu o înţeleg. De fapt nici nu fac faţă, adică, nu mai ţin minte ce am făcut alaltăieri, pentru că se întâmplă atât de multe lucruri în viaţa mea, pe care nu le cuprind şi nu le înţeleg întru totul.  

O.Ş.P: Este, într-adevăr, o combinaţie foarte specială. La acest momentul, actorul de 25 de ani Tudor Cucu-Dumitrescu consideră că este important că a făcut atât de mult sport, că a făcut muzică, că a cântat într-o trupă. Cât contează toate acestea pentru viaţa şi cariera actorului din 2023 care, aşa cum ştim cu toţii, nu mai poate fi doar un simplu actor, ci trebuie să fie un... package, aşa cum mi-a spus mie cineva acum mai mult timp.  

T.C.D: Cred că şi sportul şi muzica, de fapt şi actoria, au fost şi sunt doar feluri diferite de a mă înţelege pe mine. Nu ştiu de ce fac teatru, nu ştiu de ce am făcut sport, dar am descoperit lucruri la mine. Mă lupt cu mine, în fiecare zi, să am încredere în mine, să am curaj, să nu mai fiu trist, să nu mai fiu atât de fericit şi de bucuros. Să am un oarecare echilibru. E doar un mijloc prin care văd eu viaţa de fapt. Nu o fac pentru că mor după artă. Dumnezeule! Nu. Aşa văd eu viaţa. Am văzut-o în liceu şi în copilărie prin sport, iubeam sportul şi competiţia... În continuare sunt aşa, dar într-un alt fel. 

O.Ş.P: În orice caz, matematicianul pare că a rămas undeva în urmă. 

T.C.D: Eu voiam să dau la matematică, voiam să fac şi arhitectură. M-am pregătit. În fine, nu a fost să fie. Am ajuns din întâmplare aici şi cred că îmi e bine acum. Atâta pot să spun. Ce va fi nu am cum să ştiu. 

O.Ş.P: Publicul care ne urmăreşte, publicul pe care îl vrem în sălile de spectacol, este... prieten? 

T.C.D: Cel mai bun prieten. 

O.Ş.P: Este cel pentru care actorul face ceea ce face? 

T.C.D: Nu ştiu să vă răspund pentru că nu ştiu. Sigur că e o întâlnire extrem de intensă şi de specială cu sala, chit că e un singur om în sală, chit că e sala plină. Rămâne o întâlnire specială. Pentru mine, pentru ei, pentru noi, însă nu ştiu dacă de asta o fac. Chiar nu ştiu să răspund la întrebarea asta. E o mare bucurie pentru mine să fiu acolo. Şi o mare tristeţe uneori când, ce am de jucat are o încărcătură emoţională şi o tristeţe pe care trebuie să o execut...Atunci e o mare tristeţe. Însă totul vine tot dintr-o bucurie de a fi acolo şi a împărtăşi, de a comunica. Eu nu cred că ştiu să comunic cu oamenii. Am observat asta în viaţa mea. Comunic greu. Sunt mai retras, mai trist, mai în banca mea. Şi teatrul cred că e felul în care pot să comunic mai bine. 

O.Ş.P: Până la urmă acesta este rostul, menirea şi secretul actoriei şi a tot ceea ce înseamnă artele spectacolului. A comunica cuiva, a comunica cu cineva prin alte metode. 

T.C.D: Probabil, da.